Bibliologie:

PARTEA 2: REVELAŢIA RĂSCUMPĂRĂTOARE

SECŢIUNEA 1: INTRODUCEREA EI – TERMINOLOGIA BIBLICĂ

Orice introducere în terminologia biblică trebuie să înceapă numai amintind faptul că există o materie vastă care trebuie să fie tratată. Aceasta nu ar trebui să ne surprindă. Chiar subiectul materie al Bibliei este revelaţia răscumpărătoare. De aici, există o abundenţă de termeni folosiţi cu referire la revelaţie.

I. O vedere de ansamblu a terminologiei biblice.

A. Vechiul Testament

În ciuda a ceea ce s-a spus mai sus, în Vechiul Testament există doar un cuvânt principal de studiat. Este rădăcina, GALAH ().

1. Înţelesul de bază: a dezveli, a îndepărta, a dezvălui

Acest cuvânt este folosit cu privire la transportarea Israelului în captivitate (Amos 1:5; 5:5); despre descoperirea goliciunii cuiva (Levitic 18:6-19); descoperirea urechii sau a ochiului cuiva (cu alte cuvinte sa le facă ceva de cunoscut sau să le descopere ceva) (1 Samuel 20:2, 12, 13; Numeri 24:4, 16); şi despre revelaţia fără metafora de mai sus (Isaia 40:5; 53:1).

2. Înţelesul relevant: descoperirea

GALAH înseamnă a descoperi ceva în sensul de a-l descoperi, dezveli, sau a-l arăta. Conform acestor texte ca ilustraţii (Ieremia 32:11; Isaia 49:9; 1 Samuel 14:8).

3. Diferitele utilizări

El este folosit atunci când un om îi descoperă ceva altui om (Proverbe 18:2); Dumnezeu îi descoperă ceva omului (Iov 12:22) şi când omul îi arată ceva lui Dumnezeu (Ieremia 11:20; 20:12).

4. Textele ieşite din comun privitoare la revelaţia divină

Observaţi Amos 3:7; 1 Samuel 2:27; 3:21; Iov 33:16; 12:22; Isaia 22:14; Isaia 40:5; Isaia 53:1, 56:1; Psalmul 98:2; Ieremia 33:6; Psalmul 119:18; Daniel 10:1. Observaţi şi în haldeul, Daniel 2:19, 22, 28, 29, 30.

B. Noul Testament

1. APOKALUPTOO () şi APOKALUPSIS ()

Această rădăcină este principala traducere a lui GALAH în secolul 70.

a. Înţelesul de bază

1) Verbul: descoperire, arătarea

2) Substantivul: revelaţie, dezvăluire

b. Utilizări semnificative

1) Este folosit cu privire la dezvăluirea publică a gândurilor şi a acţiunilor oamenilor (1 Corinteni 3:13; Luca 2:35, 12:2; Matei 10:26).

2) Este folosit cu privire la actualizarea şi manifestările istorice ale evenimentelor din jurul celei de-a doua veniri.

a) A doua venire în sine (Luca 17:30; 1 Corinteni 1:7).

b) Despre gloria fiilor lui Dumnezeu (Romani 8:18, 19; 1 Petru 5:1).

c) Despre judecată (Romani 2:5 conform 1 Corinteni 3:13).

d) Despre apostazie şi antihrist (2 Tesaloniceni 2:3, 6, 8).

3) Despre actualizarea istorică şi manifestarea răscumpărării.

a) În evenimentele răscumpărării (Romani 16:25, 26; Galateni 3:23).

b) În descoperirile făcute apostolilor (Galateni 1:16; Efeseni 3:3, 5).

c) În predicarea epocală a evangheliei tuturor naţiunilor (Romani 1:17 conform 16:25).

d) În iluminaţia reală a indivizilor (Ioan 12:38; Filipeni 3:15; Luca 2:32; Efeseni 1:17; 1 Corinteni 2:10).

e) În darurile speciale ale Duhului (1 Corinteni 14:26, 30; 2 Corinteni 12:1, 7; Galateni 2:2; 1 Corinteni 2:10?).

4) Despre revelaţia mâniei lui Dumnezeu în descoperirea naturală (Romani 1:18, 19).

2. PHANEROOO (); PHANEROOSIS (); PHANEROS ()

Acest cuvânt este traducere rară a lui GALAH în secolul 70.

a. Înţelesul (înţelesurile) de bază

1) Verb: a descoperi, a face cunoscut, a arăta

2) Substantiv: dezvăluire, anunţ

3) Adjectiv: vizibil, clar, deschis, simplu, evident, cunoscut, observaţia publică, deschisă.

b. Utilizări semnificative

1) Este folosit cu privire la manifestarea gândurilor, acţiunilor şi a caracterelor oamenilor (1 Corinteni 3:13; 11:19; 1 Ioan 2:19; 3:10; Ioan 3:21; Marcu 4:22, 2 Corinteni 5:10, 11).

2) Este folosit cu privire la manifestarea Creatorului în revelaţia naturală (Romani 1:19).

3) Este folosit cu privire la arătările după înviere ale lui Isus (Marcu 16:12, 14; Ioan 21:1, 14).

4) Este folosit cu privire la dezvăluirile înconjurătoare ale celei de-a doua veniri a lui Hristos (1 Corinteni 4:5; Coloseni 3:4; 1 Petru 5:4; I Ioan 2:28, 3:2; Apocalipsa 15:4).

5) Este folosit cu privire la dezvăluirile răscumpărării în Hristos -

a) Prin evenimentele sale (Ioan 1:31, 2:11; Romani 3:21, 16:26; Coloseni 1:26; 1 Timotei 3:16; 2 Timotei 1:10; Evrei 9:26; 1 Petru 1:20; 1 Ioan 1:2; 3:5, 8, 4:9).

b) Prin predicarea ei (2 Corinteni 2:14; 4:10,11; Coloseni 4:4; Tit 1:3; 2 Corinteni 4:2).

6) Este utilizat cu privire la dezvăluirile speciale ale Duhului care sunt (sau întemeiază) darurile Duhului (1 Corinteni 12:7).

3. GNOORIDZOO ()

a. Înţelesurile de bază:

1) A face cunoscut, a descoperi

2) A cunoaşte (Filipeni 1:21)

b. Utilizări semnificative

1) Isus l-a făcut pe Tatăl cunoscut ucenicilor (Ioan 15:15, 17:26, conform () în Ioan 17:6).

2) Dumnezeu a făcut de cunoscut taina lui Hristos oamenilor (Romani 16:26; Efeseni 1:9, 3:3,5, 6:19; Coloseni 1:27).

3) Hotărârea lui Dumnezeu de a-şi face de cunoscut puterea şi mânia Sa şi bogăţiile harului (Romani 9:22, 23)

4) Dumnezeu a făcut de cunoscut întruparea prin îngeri (Luca 2:15).

4. Altă terminologie a Noului Testament

a. PHAINOO (() înseamnă a străluci sau a apărea (Matei 24:27,30; Ioan 5:35; Filipeni 2:15; 2 Petru 1:19; 1 Ioan 2:8).

b. EPIPHAINOO (() care înseamnă a străluci, a apărea (Luca 1:79; Tit 2:11, Tit 3:4).

c. EPIPHANEIA () care înseamnă o apariţie sau o înfăţişare. În Noul Testament acest cuvânt este folosit întotdeauna cu privire la a doua venire.

d. DEIKNUMI () care înseamnă (1) a arăta, a indica, a face cunoscut; (2) a explica, a dovedi.

e. DEILOOO ()care înseamnă a dezvălui, a face clar, a arăta (1 Corinteni 3:13; Evrei 9:8; 12:27; 1 Petru 1:11, 14).

f. EXEIGEOMAI ()care înseamnă a explica, a interpreta, a spune, a raporta, a descrie (Ioan 1:18).

g. CHREIMATIDZOO ()care înseamnă (1) când este folosit cu privire la Dumnezeu: a comunica o revelaţie; (2) a purta un nume, a fi chemat sau numit (Matei 2:12, 22; Luca 2:26; Fapte 10:22; Evrei 8:5, 11:7, 12:25).

h. CHREIMATISMOS ()care înseamnă a afirmaţie divină sau un răspuns (Romani 11:4).

i. ENDEIKNUMI ()care înseamnă a arăta sau a demonstra (Romani 2:15; 9:17, 22; Efeseni 2:7; 1 Timotei 1:16).

j. ENDEIXIS ()care înseamnă dovadă sau probabil o demonstraţie (Romani 3:25, 26).

k. EMPHANIDZOO () (1) care înseamnă a dezvălui sau a face cunoscut (Ioan 14:21, 22).

l. PHOOS ()care înseamnă lumină.

1) Isus este lumina (Ioan 1:4, 5, 7, 8, 9; 3:19, 20, 21; 8:12; 9:5; 11:9, 10; 12:35, 36, 46; 1 Ioan 1:5, 7; 2:8, 9, 10; Efeseni 5:8).

2) Dumnezeu este lumina (Iacov 1:17; 1 Ioan 1:5).

3) Ucenicii sunt lumini (Matei 5:14, 16; Efeseni 5:8).

4) Mântuirea este lumină (Luca 2:32; Matei 4:16; 1 Petru 2:9; Fapte 13:47, 26:13, 23).

m. PHOOSTEIR ()care înseamnă o lumină (cu alte cuvinte un corp care dă lumină sau o stea) (Filipeni 2:15).

n. PHOOSPHOROS ()care înseamnă care poartă sau dă lumină şi se referă şi la luceafăr (2 Petru 1:19).

o. PHOOTIDZOO ()care înseamnă a lămuri sau a ilumina (Ioan 1:9; 1 Corinteni 4:5; Efeseni 1:18; Efeseni 3:19; 2 Timotei 1:10; Evrei 6:4, 10:32).

p. PHOOTISMOS ()care înseamnă iluminare, lămurire, lumină(2 Cor. 4:4, 6).

II. Observaţii în terminologia biblică

A. O revelaţie divină are pentru materia ei sau ca şi conţinut lucrurile cunoscute de Dumnezeu, dar necunoscute de oameni, cum ar fi, secrete or taine (Daniel 2:22, 28, 29, 47). Nu sunt prezente idei panteiste.

B. Revelaţia divină include comunicarea simplă, verbală a informaţiei. Observaţi folosirea specială a lui în Luca 2:15; Efeseni 3:3-5 şi Romani 1:17, 16:25.

C. Revelaţia divină nu este doar o comunicare verbală, ci implică actualizarea istorică şi manifestarea realităţilor care formează conţinutul ei. (2) Pentru a sprijini această notă sigură de vocabularul biblic cheie: GALAH, APOKALUPTOO, şi PHANEROOO iată câteva din textele biblice cheie: Isaia 56:1; Psalmul 98:2; Ieremia 33:6. Trebuie să considerăm mai multe implicaţii ale declaraţiilor de mai sus.

(1) Aceasta subliniază legătura inseparabilă dintre gândul biblic al revelaţiei şi al răscumpărării. Nu numai că revelaţia însoţeşte răscumpărarea, răscumpărarea este revelaţie (Galateni 3:23; Romani 16:25?; Romani 3:21; 1 Petru 1:20; 1 Ioan 1:2; 3:5, 8). Isus a venit să aibă de-a face cu păcatul în apariţia şi în manifestarea sa. Conform Romani 9:22,23; Tit 2:11; 3:4? Nu doar proclamarea răscumpărării, ci actualizarea ei în evenimentele răscumpărătoare este revelaţie.

(2) Aceasta ne conduce spre ideea că revelaţia constă într-un complex cuvânt-faptă. Scripturile nu sunt doar un cod de legi, sau un catehism de doctrine, ci o înregistrare a unei interpretări a faptelor răscumpărătoare ale lui Dumnezeu. Revelaţia este deopotrivă cuvânt şi faptă.

(3) Conceptul revelaţiei ca o actualizare şi manifestare istorică înseamnă că revelaţia răscumpărătoare în Hristos a preexistat în sfatul divin, în Scripturile profetice şi în Logos-ul preexistent al lui Dumnezeu. Pentru această preexistenţă în sfatul divin şi în Scripturile profetice vezi Romani 16:25, 26; 1 Corinteni 2:6-10; Coloseni 1:26, 27; 2 Timotei 1:10; Tit 1:3; 1 Petru 1:20; Efeseni 1:9, 3:5. Aceste două idei nu sunt antitetice, ci complementare – fiecare o implică pe cealaltă. Nu este surprinzător că scopul veşnic al lui Dumnezeu era sugerat în Scripturile profetice. Această legătură strânsă explică şi uşurează dificultatea deciziei în unele cazuri dacă sfatul veşnic sau Scripturile profetice sunt avute în vedere.

Conceptul revelaţiei ca o actualizare şi manifestare istorică este legat de preexistenţa Logos-ului ca sumă a revelaţiei lui Dumnezeu faţă de om. Observaţi în special 1 Ioan 1:2; 1 Timotei 3:16; conform Ioan 1:14-18; Evrei 9:26; 1 Petru 1:20; 1 Ioan 3:5, 8.

D. Revelaţia răscumpărării divine nu este limitată la cuvintele sau faptele răscumpărătoare ale lui Dumnezeu în prima sau a doua venire a lui Hristos. Revelaţia divină include revelaţia mântuitoare a lui Hristos pentru indivizi. Spectrul revelaţiei se extinde prin lucrarea lui Hristos, iluminarea apostolilor pentru lucrarea lor specială, predicarea mondială a evangheliei [Această predicare devine epocală în sine (Romani 16:25; Tit 1:3; Matei 24:14; Luca 24:47).], împărţirea darurilor speciale bisericii, şi nu se termină fără revelaţia mântuitoare a lui Hristos faţă de indivizi. Conform Ioan 12:38; Filipeni 3:15; Luca 2:32; 1:79; Efeseni 1:17; 1 Corinteni 2:10; 2 Corinteni 4:2-6. Revelaţia se încheie cu revelaţia mântuitoare a lui Hristos faţă de oameni. Desigur, aceasta este aşa deoarece revelaţia în această problemă a scopului amabil al lui Dumnezeu de a mântui (2 Timotei 1:9-10; Efeseni 1:9).

Desigur, această mântuire este spre finalul revelaţiei gloriei lui Dumnezeu pentru tot universul (Efeseni 3:10). Acest scop controlor al revelaţiei răscumpărătoare cere disponibilitatea revelaţiei până la sfârşitul erei.

E. Revelaţia definitivă a lui Dumnezeu în Hristos rezultă în manifestarea publică a gândurilor, inimilor, acţiunilor şi caracterelor oamenilor. Această revelaţie rezultantă a oamenilor este desăvârşită la a doua venire (1 Corinteni 3:13; 2 Corinteni 5:10). Totuşi, aceasta a început cu prima venire a lui Hristos (Luca 2:35, conform 2:32; Luca 12:2) şi continuă în acţiunea evangheliei (1 Corinteni 11:19; 1 Ioan 2:19; 3:10; Ioan 3:21, conform v. 19.) Conform 1 Timotei 5:24, 25.

F. Revelaţia divină este mediată şi întrupată prin Isus Hristos. Conform utilizării ei în Ioan şi în 2 Corinteni 4:4-6. Dacă o anumită exegeză a lui Ioan 1:4 şi 9 este corectă, Ioan învaţă că Logos-ul este şi el sursa luminii sau a revelaţiei creaţiei. Astfel, întreaga revelaţie îşi găseşte mediatorul ei în Fiul lui Dumnezeu.

SECŢIUNEA 2: RELAŢIILE EI

I. Relaţia ei cu revelaţia în general

Folosirea termenului revelaţie mântuitoare cere o anumită explicare a relaţiei dintre revelaţia mântuitoare şi revelaţia în general. Cât despre conceptul revelaţiei, tot ceea ce a fost spus despre caracterul principial, intenţional şi analogic al revelaţiei rămâne adevărat şi despre revelaţia răscumpărătoare în toate fazele şi formele ei. Revelaţia conţinută în Biblie este principială, intenţională şi analogică. Cât despre categoriile revelaţiei, este necesară o explicaţie mai lungă. Revelaţia răscumpărătoare este echivalentul revelaţiei legământului după cădere.

REVELAŢIA CREAŢIEI ÎNAINTE ŞI DUPĂ CĂDERE
_____________________________________________________________________________

REVELAŢIA LEGĂMÂNTULUI RĂSCUMPĂRĂTOR DINAINTE DE CĂDERE

CĂDEREA

Folosirea unui termen caracteristic special pentru revelaţia legământului de după cădere este justificată de trei motive. (1) Singura formă în care posedăm în mod autoritar revelaţia legământului acum după cădere este forma revelaţiei răscumpărătoare. Singura înregistrare a revelaţiei legământului dinainte de cădere este în acea revelaţie răscumpărătoare. (2) Revelaţia creaţiei nu este nici ea neschimbată de cădere. Ea este acum şi revelaţia mâniei şi a harului comun a lui Dumnezeu şi tot aşa este şi contextul revelaţiei răscumpărătoare (Romani 1:18; 2:4; Fapte 14:15-17). (3) Revelaţia răscumpărătoare, în ciuda revelaţiei legământului de după cădere care continuă, presupune o proeminenţă şi întruchipează elemente neadevărate despre revelaţia legământului după cădere. Există patru gânduri care subliniază aceasta. Primul, revelaţia răscumpărătoare este acum sursa iniţială, fundamentală şi regulatoare a cunoaşterii adevărate şi efective a lui Dumnezeu. Al doilea, revelaţia răscumpărătoare re-publică principalele linii ale revelaţiei creaţiei pe care revelaţia legământului de dinainte de cădere doar o presupune. Al treilea, revelaţia răscumpărătoare este diferită de revelaţia legământului de dinainte de cădere, care acum descoperă răscumpărarea şi calea de restaurare pentru omul căzut. (3) Desigur, există o anumită paralelă între revelaţia legământului de dinainte şi de după legământ. Amândouă au fost intenţionate ca mijloace de aducere a omului şi a lumii la perfecţiunea lor pentru care au fost destinate. Al patrulea, revelaţia răscumpărătoare cere o nouă formă, inscripturarea. (4) Renunţarea generală la om de către Dumnezeu cu corolarul contactului scăzut dintre om şi Dumnezeu, moartea, păcătoşenia minţii umane şi blestemul – toate fiind produse ale căderii – cer conservarea revelaţiei răscumpărătoare prin inscripturare. Revelaţia răscumpărătoare ca un titlu, întruchipează unicitatea revelaţiei legământului de după cădere.

II. Relaţia sa cu răscumpărarea

Intitulând această parte a cursului revelaţia răscumpărătoare, am examinat relaţia dintre revelaţia răscumpărătoare şi revelaţia în general aşa cum este explicată ea în Partea 1 a cursului. Acum este necesar să discutăm relaţia ei cu răscumpărarea. Desigur, aceasta este doar în relaţie cu ideea mai largă a răscumpărării prin care revelaţia răscumpărătoare poate fi înţeleasă corect. Multe idei false se nasc dintr-o înţelegere greşită a acestei relaţii. O înţelegere corectă a acestei relaţii va conduce spre întemeierea doctrinei oficial acceptate a Cuvântului lui Dumnezeu.

A. Relaţia sa cu scopul răscumpărării

1. Natura acestei relaţii

Revelaţia răscumpărătoare dată în Hristos îşi găseşte originea sa în misterele fiinţei eterne a lui Dumnezeu şi a sfatului său. Adevărurile ei au preexistat în sfatul lui Dumnezeu (Romani 16:25, 26; 1 Corinteni 2:7-10; Coloseni 1:26, 27; 2 Timotei 1:9, 10; Tit 1:2, 3; 1 Petru 1:20; Efeseni 1:9; 3:5). În recomandările voii lui Dumnezeu decretive există o bogăţie şi o varietate care confirmă în mod uimitor afirmaţia că revelaţia răscumpărătoare este iniţiată în scopul veşnic al lui Dumnezeu. Conform utilizării ei din Romani 16:26; în 1 Corinteni 2:7; în Coloseni 1:27; în 2 Timotei 1:9; în Tit 1:2; în 1 Petru 1:20; şi în Efeseni 1:9. Desigur, Răscumpărătorul Însuşi preexistă în fiinţa lui Dumnezeu (Ioan 1:1-3).

De aceea, revelaţia răscumpărătoare este expresia scopului etern de alegere al lui Dumnezeu în instrumentul acelui scop. Scopul lui Dumnezeu şi a revelaţiei răscumpărătoare implică iluminarea mântuitoare a celor aleşi (Ioan 12:38; Filipeni 3:15; Efeseni 1:17; Luca 2:32, 1:79; 2 Corinteni 4:2-6, şi 1 Corinteni 2:10).

2. Semnificaţia acestei revelaţii

Relaţia revelaţiei răscumpărătoare cu scopul de răscumpărare divin sugerează imediat faptul conservării ei şi oferă o mai multe perspective cruciale cu privire la revelaţia răscumpărătoare. De vreme ce coservarea revelaţiei răscumpărătoare este dobândită prin inscripturarea ei, putem declara că revelaţia răscumpărătoare inscripturată – Scripturile – trebuie să fie văzute pe fundalul scopului răscumpărător, dacă sunt înţelese corect.

a. Certitudinea conservării ei

Nu trebuie să fie uitat niciodată că scopul răscumpărării din care se curge revelaţia răscumpărătoare este un scop suveran şi irezistibil. Dintr-o perspectivă reformată ideea că Dumnezeu va împărţi revelaţia răscumpărătoare ca o expresie a scopului Său etern şi apoi eşuează să o conserve este ceva la care nu ne putem gândi. Dacă aceasta trebuie să devină instrumentul acelui scop, atunci este necesar ca aceasta să fie conservată. De vreme ce acest scop este suveran şi irezistibil, el va fi conservat. Dacă revelaţia răscumpărătoare este expresia şi instrumentul scopului divin, aceasta va împlini acest scop şi, astfel, cu siguranţă va fi conservată. Scopul răscumpărător suveran cere conservarea revelaţiei răscumpărătoare.

Adesea în discuţii populare ne întâlnim cu opinia care admite că Dumnezeu ar fi putut vorbi în trecut, dar că undeva în transmiterea acelui mesaj (în conservarea sa) conţinutul său a fost deformat şi acum este obscur fără speranţă. Se pune întrebarea: „Cum putem noi să fim atât de autoritari acum când s-a produs o astfel de deformare?” Astfel de păreri sunt inconsistente fără speranţă. În realitate ele sunt o negare că revelaţia răscumpărătoare este expresia scopului suveran de răscumpărare. O astfel de negare este într-adevăr o respingere a oricărei revelaţii divine, de vreme ce un dumnezeu care este atât de capricios sau neputincios încât să dea ci eşuează în a păstra revelaţia răscumpărătoare nu este un dumnezeu deloc.

b. Importanţa conservării

Opinia aceasta este prezentă adesea în discuţii despre doctrina Scripturii, explicit sau implicit, încât punctul de vedere al cuiva despre Scriptură este secundar. Se simte că dacă cineva recunoaşte o revelaţie divină prin cuvânt şi faptă, punctul de vedere al altcuiva este de o importanţă mai mică. Prea multă grijă cu privire la infailibilitatea unei cărţi îl va face pe cel grijuliu vinovat – pentru a folosi cuvintele lui Harnack – de vânarea Duhului din carte. Religia noastră va deveni doctrinară şi pedantă. Cineva va fi coborât din culmile revelaţiei divină pentru a se târî în praful teologic.

Aceste sentimente sau opinii nu trebuie să fie întreţinute nici măcar pentru o clipă. Când împărţirea revelaţiei răscumpărătoare este privită ca fiind împotriva scopului divin, nu poate fi nici o depreciere a conservării şi a inscripturării ei. Conservarea (şi astfel, inscripturarea) acelei revelaţii răscumpărătoare este o legătură crucială în lanţul scopului răscumpărător divin. Precizia este înţelegerea noastră a naturii conservării şi inscripturarea revelaţiei răscumpărătoare este văzută ca fiind crucială. Kuyper afirmă bine aceasta spunând:

Dar oricât de puternic am sublinia că inspiraţia reală a Scripturii trebuie să fie deosebită cu grijă de inspiraţia revelaţiei în întregime diferită, totuşi aceasta nu poate fi considerată ca şi când o acţiune a Duhului nu a avut nici o relaţie cu cealaltă. Într-adevăr, amândouă sunt expresii ale voii lui Dumnezeu, pentru a acorda rasei noastre, pierdute în păcat, o revelaţie centrală, şi să aducă această Revelaţie centrală la dispoziţia tuturor erelor şi a tuturor oamenilor. (5)

Berkhof a comentat şi el importanţa inscripturării revelaţiei răscumpărătoare.

Întruparea în scris a revelaţiei speciale a lui Dumnezeu a fost de cea mai mare importanţă, deoarece ea a fost dată în cursul a multor secole şi cuprinde fapte şi evenimente care nu se repetă, ci aparţin trecutului, astfel că cunoaşterea lor s-ar pierde curând în uitare, dacă ele nu ar fi fost înregistrate şi astfel conservate pentru posteritate. Şi era important ca această cunoaştere să nu se piardă, de vreme ce revelaţia divină conţine adevăruri eterne, care sunt semnificative cu un înţeles pentru toate timpurile, pentru toţi oamenii şi în toate circumstanţele. De aceea, Dumnezeu le-a oferit pentru inscripturare, astfel că revelaţia Sa vine acum la noi, nu sub forma unor fapte şi evenimente, ci ca o descriere a acestora. Pentru a o păstra ferită de volatilizare, corupere şi falsificare, El a dat-o în forma permanentă a scrisului. De aici rezultă că există o legătură strânsă între revelaţia specială şi Scriptură. (6)

c. Natura conservării ei

Noi nu câştigăm doar perspective cruciale referitoare la certitudinea şi importanţa păstrării revelaţiei răscumpărătoare care este expresia unui scop răscumpărător al unui Dumnezeu suveran, ci şi o perspectivă crucială care ne-a fost dată cu privire la natura precisă a conservării ei şi a inscripturării. Revelaţia răscumpărătoare a fost destinată pentru a fi instrumentul scopului răscumpărător. Scopul conservării şi inscripturării ei a fost doar „pentru a aduce această revelaţie centrală ca să ajungă la dispoziţia tuturor erelor şi a tuturor oamenilor,” ca să folosim cuvintele lui Kuyper. Întrebarea pusă în joc în doctrina Scripturii şi în discuţiile despre infailibilitate este dacă conservarea şi inscripturarea revelaţiei răscumpărătoare originale face cu adevărat disponibilă acea revelaţie a gloriei şi autorităţii ei native; sau, dacă acea revelaţie este neclară şi diluată în procesul inscripturării.

La această întrebare trebuie să dăm următorul răspuns. Nu este consecvent cu caracterul lui Dumnezeu să gândim că el a fost atât de neglijent în conservarea Scripturilor. Aceasta este consecventă cu întregul scop pentru care a fost dată revelaţia răscumpărătoare pentru a susţine ideea că acestea s-ar fi putut întuneca în procesul conservării. Cu cuvintele lui Kuyper: „Acest instrument central al revelaţiei nu este pus în mijlocul lumii, pentru ca Dumnezeu să se poată uita şi să vadă ce va face omul cu el,” ci pentru ca scopurile suverane ale lui Dumnezeu să fie realizate prin el.

Nu numai perfecţiunea lui Dumnezeu, dar şi depravarea oamenilor cere această perspectivă a conservării şi a inscripturării revelaţiei răscumpărătoare. Tocmai pentru că este o revelaţia răscumpărătoare, ea este adresată oamenilor în păcătoşenia, revolta, mândria şi perversitatea lor. Revelaţia răscumpărătoare trebuie neapărat să se adreseze lor într-o formă absolut autoritară. În orice altă formă, raţiunea umană decăzută devine arbitrul a ceea ce este şi ce nu este revelaţia răscumpărătoare. Omul rămâne autoritatea finală. Scopul răscumpărător este zădărnicit la un punct esenţial.

Doctrina infailibilităţii este rezultatul logic al conservării revelaţiei răscumpărătoare. Aceasta este pur şi simplu afirmarea faptului că noi posedăm revelaţia răscumpărătoare în gloria sa ne-întunecată şi a autorităţii sale native.

B. Relaţia ei cu activitatea de răscumpărare

Noi ne-am obişnuit să vorbim despre răscumpărare şi revelaţie ca despre două entităţi diferite realizând puţin din legătura intimă, inseparabilă şi complexă dintre ele. O anumită concepţie a acestei legături intime şi a relaţiei inseparabile dintre ele este de o mare importanţă pentru o înţelegere corectă a revelaţiei răscumpărătoare. Următoarele consideraţii subliniază această relaţie.

1. Răscumpărarea include revelaţia.

a. Demonstrarea ei

Revelaţia răscumpărătoare este o parte a lucrării de răscumpărare a lui Dumnezeu. Revelaţia este o faţetă a răscumpărării. Categoria răscumpărării este mai largă decât cea a revelaţiei (răscumpărătoare). De exemplu, în timp ce revelaţia are doar scopul de a schimba condiţia subiectivă a omului, răscumpărarea include şi satisfacerea justiţiei divine. Vos spune:

Desigur, nu ar trebui să uităm niciodată că, oriunde revelaţia şi faptele răscumpărătoare ale lui Dumnezeu coincid, ultima în mod frecvent are un scop ulterior care se extinde dincolo de sfera revelaţiei. Crucificarea şi învierea lui Hristos au fost acte nu intenţionate exclusiv pentru a revela ceva omului, ci în primul rând intenţionate pentru a sluji un scop precis cu referire la Dumnezeu. În ceea ce priveşte satisfacerea de către ele a justiţiei divine, ar fi inexact să le privim sub aspectul revelaţiei în primul rând sau exclusiv. (7)

Răscumpărarea are deopotrivă o referinţă îndreptată spre Dumnezeu şi om în timp ce revelaţia este exclusiv îndreptată spre om.

b. Implicaţiile ei

Implicaţiile celor de mai sus este că revelaţia răscumpărătoare nu este doar o simplă însoţitoare sau acompaniament al răscumpărării. Ea în sine este un act răscumpărător al lui Dumnezeu. Warfield comentează:

Oricum, revelaţia apare nu doar ca o simplă reflectare a faptelor răscumpărătoare ale lui Dumnezeu în minţile oamenilor, ci ca un factor în lucrarea de răscumpărare a lui Dumnezeu, o parte componentă a seriei faptelor Sale răscumpărătoare, fără de care acea serie ar fi incompletă şi până acum ineficace pentru scopul său principal. Astfel Scripturile o reprezintă, fără a confunda revelaţia cu seria faptelor răscumpărătoare ale lui Dumnezeu, ci punând-o printre faptele răscumpărătoare ale lui Dumnezeu şi dându-i o funcţie ca un element independent în acţiunile prin care Dumnezeu cel milostiv salvează oameni păcătoşi. De aceea ea nu este făcută deşi o simplă companie constantă a faptelor răscumpărătoare ale lui Dumnezeu, dându-le explicarea pentru ca ele să fie înţelese. Aceasta ocupă un loc mult mai independent printre acestea, şi în mod frecvent le precedă pentru a le pregăti calea în timp ce le însoţeşte sau le urmează pentru a interpreta înţelesul lor. Într-un cuvânt, ea este în sine un act de răscumpărare a lui Dumnezeu şi nu este printre cele mai puţin importante în seria actelor Sale răscumpărătoare. (8)

Este un lucru interesant că mijloacele prin care Dumnezeu a hotărât să îi aducă pe oameni să participe la împlinirea răscumpărării prin descoperirea acelei lucrări răscumpărătoare pe care El le-a făcut-o. De asemenea, mijloacele prin care el a hotărât să efectueze răscumpărarea şi înnoirea condiţiei interioare a omului a fost prin revelaţia către om a lucrării răscumpărătoare a lui Dumnezeu. Ca o fiinţă inteligentă mântuirea omului a implicat în mod necesar împărţirea unei astfel de cunoştinţe a lui Dumnezeu. Warfield a subliniat aceasta:

Unul din cele mai dureroase efecte ale păcatului este deformarea imaginii lui Dumnezeu reflectată în mintea umană, şi nu poate fi nici o însănătoşire din păcat care să nu aducă cu ea corecţia acestei deformaţii şi reflecţia în sufletul omului a întregii glorii a Domnului Dumnezeu Atotputernic. Omul este o fiinţă inteligentă; superioritatea sa asupra animalelor este găsită printre alte lucruri, exact în direcţia întregii sale vieţi prin inteligenţa sa; şi binecuvântarea sa este înrădăcinată în adevărata cunoaştere a Dumnezeului său – căci aceasta este viaţa veşnică, ca noi să îl cunoaştem pe singurul Dumnezeu adevărat şi pe Cel pe care L-a trimis El. Tratând cu omul ca şi cu o fiinţă inteligentă, Domnul Dumnezeu l-a salvat prin revelaţie, prin care el a fost adus într-o cunoaştere tot mai suficientă a lui Dumnezeu şi a fost condus mai mult să îşi facă partea sa în lucrarea propriei sale mântuiri cu frică şi cutremur în timp ce a distins tot mai clar cum Dumnezeu lucrează pentru el prin mari fapte ale harului. (9)

Cuvintele lui John Murray sunt clasice şi formează o concluzie potrivită pentru această primă consideraţie. Vorbind despre revelaţia răscumpărătoare, el spune: „Revelaţia implicată este întotdeauna condiţionată răscumpărător, răscumpărător revelator, şi revelator răscumpărător.” (10)

2. Răscumpărarea este revelaţie.

Actele răscumpărătoare ale lui Dumnezeu sunt identificate adesea în Scripturi ca revelaţie. Vos remarcă:

Procesul revelaţiei nu este numai concomitent cu istoria, ci el devine întrupat în istorie. Faptele istorice în sine dobândesc o semnificaţie revelatoare. Crucificarea şi învierea lui Hristos sunt exemple ale acestui lucru. Trebuie să plasăm faptul-revelator lângă cuvântul-revelator. Desigur, aceasta se aplică la marile şi distinsele fapte ale răscumpărării. În astfel de cazuri răscumpărarea şi revelaţia coincid. (11)

Atunci, răscumpărarea nu numai că include revelaţia, răscumpărarea este revelaţie. Aşa cum Vos spune în alt loc:

Acum trebuie să adăugăm că nu în puţine cazuri revelaţia este identificată cu istoria. Înafara folosirii cuvintelor, Dumnezeu a întrebuinţat şi fapte pentru a descoperi marile principii ale adevărului. Dar nu ne gândim atât de mult la viziunile profetice sau la minuni când spunem aceasta. Ne referim în special la acele fapte mari, supranaturale, care au intrat în istorie din care avem exemple în răscumpărarea poporului de legământ din Egipt, sau la crucificarea şi învierea lui Hristos. În aceste cazuri istoria în sine formează o parte a revelaţiei. Există o descoperire de sine a lui Dumnezeu în astfel de fapte. Ele ar vorbi chiar dacă le-am lăsa singure să ne vorbească. (12)

Faptele lui Dumnezeu sunt cuvinte (Isaia 56:1; Psalmul 98:2; Ieremia 33:6; 1 Ioan 1:2; 3:5; 3:8; Romani 3:21). Cuvintele lui Dumnezeu sunt fapte (Psalmul 107:20, 147:18; Psalmul 33:6; Psalmul 148:8; Isaia 55:11; şi conform Geneza 1:3 şi următoarele versete). Revelaţia este actualizarea istorică a răscumpărării. Observaţi că ebraicul, DAVAR, () ar putea indica o faptă sau un eveniment, cât şi un cuvânt.

3. Răscumpărarea este însoţită de revelaţie.

a. Afirmată

Nu trebuie să credem că faptele răscumpărătoare ale lui Dumnezeu sunt conţinutul exclusiv al revelaţiei. Berkhof remarcă: „Barth greşeşte când vorbeşte ca şi când revelaţia lui Dumnezeu este mai degrabă faptică decât verbală, şi constă mai degrabă în fapte răscumpărătoare decât în comunicarea cunoştinţei.” (13) Interpretarea greşită a ideii că răscumpărarea este revelaţie este frecventa greşeală a gânditorilor neo-ortodocşi care definesc revelaţia în termeni de fapte, eveniment şi întâlnire. Warfield comentează:

Atât de expresă este relaţia sa cu dezvoltarea împărăţiei lui Dumnezeu, sau mai degrabă cu acea mare serie de operaţiuni Divine care sunt direcţionate către clădirea împărăţiei lui Dumnezeu în lume, încât uneori ea este confundată cu ele, sau este gândită ca o simplă reflecţie a lor în mintea contemplatoare a omului. Astfel nu se spune rar că revelaţia, adică această revelaţia răscumpărătoare specială, a fost comunicată în fapte, nu în cuvinte; şi ocazional s-a elaborat un argument că singura modalitate prin care Dumnezeu s-a revelat pe Sine ca Mântuitorul păcătoşilor este doar prin înfăptuirea acelor fapte măreţe prin care păcătoşii sunt mântuiţi. Totuşi, aceasta nu este reprezentarea Biblică. (14)

Astfel, este necesar de asemenea să afirmăm că răscumpărarea este însoţită de revelaţie. Faptele răscumpărătoare prin care Dumnezeu deschide o cale pentru Sine pentru a fi favorabil oamenilor nu sunt doar un cuvânt al revelaţiei pentru oameni, ci întotdeauna sunt însoţite de cuvinte explicative pentru oameni. De vreme ce aceste cuvinte explicative sunt aspecte necesare ale procesului răscumpărător, ele sunt într-un sens mai larg faptele răscumpărătoare ale lui Dumnezeu. Vos argumentează:

... trebuie să ne amintim că faptele de descoperire ale lui Dumnezeu nu apar niciodată despărţite de comunicarea Sa verbală a adevărului. Cuvântul şi fapta se însoţesc întotdeauna reciproc, şi în interdependenţa lor afirmă afirmaţia noastră anterioară, cu efectul să revelaţia este conectată organic cu introducerea unei noi ordini de lucruri în această lume păcătoasă. Revelaţia este lumina acestei noi lumi pe care Dumnezeu a chemat-o în fiinţă. Lumina are nevoie de realitate şi realitatea are nevoie de lumină pentru a produce viziunea frumoasei creaţii a harului Său. A aplica frazeologia Kantiană la un subiect mai înalt, fără faptele lui Dumnezeu ar fi goală, fără cuvintele Lui faptele ar fi oarbe. (15)

b. Demonstrată

Punctul făcut este evident în Scripturi, dar observaţi utilizarea sa specială în Romani 16:26; Ioan 15:15, 17:26, conform şi lui Ioan 17:14; Tit 1:3; Efeseni 1:17 şi următoarele versete. În Vechiul Testament observaţi în special Amos 3:7. Înregistrarea actului răscumpărător al lui Dumnezeu în salvarea izraeliţilor prin traversarea Mării Roşii este foarte instructivă. Observaţi cuvântul explicativ care o însoţeşte înainte şi după eveniment, conform Exod 14:13-18 şi Exod 15:1-21. Warfield argumentează:

Potrivit reprezentărilor biblice, elementul fundamental în revelaţie nu este procesul obiectiv de fapte răscumpărătoare, ci operaţiunile revelatoare ale Duhului lui Dumnezeu, care sunt în întreaga serie de moduri de comunicare potrivite Duhului, culminând în comunicări prin cuvântul obiectiv. Elementul caracteristic în ideea biblică a revelaţiei în sensul ei cel mai înalt este că organele revelaţiei nu sunt interesate creativ în revelaţiile făcute prin ele, dar ocupă o atitudine receptivă. Conţinutul mesajelor lor nu este ceva gândit, dedus, sperat sau temut de ele, ci ceva transmis lor, adesea cu forţa asupra lor du tăria irezistibilă a Duhului revelator. Nici o concepţie care neglijează aceste fapte nu poate face dreptate ideii biblice de revelaţie. Când ele sunt neglijate nu se face dreptate nici măcar ideii raţionale de revelaţie. Aici, trebuie să interpretăm prin cea mai mare categorie la care ajungem. „Poate omul să se consfătuiască cu omul,” s-a întrebat elocvent, „prin marele dar al limbajului, şi oare mintea Infinită nu se poate exprima, sau aceasta are de a face cu simboluri materiale mute, nesigure, niciodată prin limbajul binecuvântat?” (W. Morrison, "Footprints of the Revealer," (Urmele de paşi ale Dezvăluitorului) p. 52.) (16)

c. Îmbunătăţită

Din cele menţionate mai sus putem concluziona că revelaţia răscumpărătoare poate fi definită ca şi cronica şi comentariul unui eveniment răscumpărător. Ea nu este doar o cronică a unui eveniment răscumpărător aşa cum cred unii. Această teorie uită nu numai transcendenţa lui Dumnezeu şi a faptelor sale, dar şi în special întunecimea mare a minţii umane pe care răscumpărarea este destinată să o remedieze. Întunericul nativ al minţii căzute este astfel că nu este suficient pentru Biblie doar să fie o cronică a evenimentului răscumpărător şi să lase interpretarea sa oamenilor căzuţi şi supuşi greşelilor. Biblia trebuie să includă şi un comentariu cu privire la înţelesul evenimentului răscumpărător.

Pe de altă parte, mulţi creştini ortodocşi au uitat că revelaţia răscumpărătoare aşa cum o avem în Biblie este în primul rând cronica şi comentariul evenimentului răscumpărător. Berkhof afirmă că revelaţia nu este doar comunicarea doctrinei. (17) Biblia nu este nici un catehism, nici o teologie sistematică sau un cod legal. Deşi aceasta ar putea include sau forma baza pentru toate aceste lucruri, în primul rând ea este documentarea unei părţi din viaţa umană. Kuyper spune bine: „De aceea, Biblia nu este nici o carte a legii nici un catehism, ci documentarea unei părţi din viaţa umană, şi în acea viaţă umană a unui proces divin.” (18)

4. Răscumpărarea controlează revelaţia.

Introducere:

Afirmaţiile că (1) răscumpărarea include revelaţia, (2) că răscumpărarea este revelaţie, şi (3) că răscumpărarea este însoţită de revelaţie sunt temelia unei a patra afirmaţie în legătură cu relaţia dintre răscumpărare şi revelaţie: răscumpărarea controlează revelaţia. Ce vreau să spun cu această afirmaţie? Ceea ce spun este că legătura intimă dintre răscumpărare şi revelaţie înseamnă că structura revelaţiei răscumpărătoare este guvernată de desfăşurarea activităţii răscumpărătoare a lui Dumnezeu. Organizarea şi arhitectura revelaţiei este reflecţia procesului răscumpărător. Warfield afirmă autoritar că „desfăşurarea progresivă a revelaţiei stă într-o relaţie foarte expresivă faţă de progresul lucrării de răscumpărare a lui Dumnezeu.” (19) Controlul exersat de răscumpărare asupra structurii revelaţiei răscumpărătoare devine vizibil în trei feluri:

a. În dezvoltare sa organică şi progresivă.

b. În distincţia sa creativă şi continuă.

c. În divizarea sa obiectivă şi subiectivă.

a. În dezvoltare sa organică şi progresivă.

1) Originea ei

Răscumpărarea este organică şi progresivă în dezvoltarea sa. Această revelaţie trebuie să fie organică şi progresivă în dezvoltarea sa. Vos spune:

Deşi cunoştinţa despre Dumnezeu a crescut material de-a lungul erelor, nicăieri această creştere nu arată trăsăturile acumulării externe, ci în toate privinţele apare ca o expansiune internă, o desfăşurare organică din interior. Elementele adevărului, departe de a fi adăugate mecanic unul la celălalt în succesiuni fără viaţă, sunt văzute că au crescut unul din celălalt, fiecare mai bogat şi o dezvăluire mai deplină a cunoaşterii lui Dumnezeu fiind pregătite de cele precedente, şi fiind la rândul lor o pregătire pentru următoarele. Aceasta rezultă din scopul soteriologic pe care revelaţia este intenţionată a-l sluji în primă instanţă. Uneori, de la primul la ultimul, adevărul descoperit a fost ţinut în legătură apropiată cu dorinţele şi urgenţele generaţiei vii. Aceste nevoi umane, în ciuda tuturor variaţiilor circumstanţelor exterioare, fiind în esenţă acelaşi în toate perioadele, de aceea inima adevărului divin, prin care oamenii trăiesc, trebuie să fi fost prezentă de la început, şi fiecare creştere succesivă a constat în desfăşurarea a ceea ce era conţinut germinal în începutul revelaţiei. Evanghelia Paradisului este un astfel de germene în care evanghelia lui Pavel este potenţial prezentă; şi evanghelia lui Avraam, Moise, David, Isaia şi Ieremia sunt toate expansiuni al acestui mesaj original al mântuirii, fiecare arătând mai înainte spre următorul stadiu al creşterii, şi aducând ideea Evangheliei cu un pas mai aproape de realizarea ei deplină. În această Evanghelie a Paradisului deja vedem trăsăturile esenţiale a unei relaţii a legământului, deşi noţiunea formală a legământului nu se adaugă ei. În promisiunile legământului date lui Avraam aceste trăsături reapar, presupun o distincţie mai mare, şi sunt văzute crescând împreună, pentru a se cristaliza ca să spun aşa, în legământul formal. (20)

2) Explicarea ei

„Fiecare creştere este progresivă, dar nu fiecare creştere poartă un caracter organic.” (21) Aceste cuvinte perspicace ale lui Vos indică necesitatea şi importanţa înţelegerii cuvintelor „organic şi progresiv.” Ideea progresiei organice este de o importanţă supremă.

Progresul organic are un sens dublu:

a) Progresul organic indică faptul că nu există nici un defect iniţial în ceea ce este crescut.

Este necesar să folosim adjectivul organic pentru a evita ideea defectului iniţial al revelaţiei progresive. Aceasta ar contrazice perfecţiunea sa divină. Revelaţia progresivă nu este progres de la fals la adevăr sau de la mai rău la mai bun. Revelaţia progresivă nu implică nici una din acestea. Ea este progresul creşterii: de la bebeluş la adult, de la ghindă la stejar, sau de la mugure la floare. (22) Doar acest fel de progresie admite „suficienţa soterică” (23) a revelaţiei răscumpărătoare de la început. De vreme ce revelaţia este dată doar ca o problemă a scopului răscumpărării, trebuie să afirmăm că revelaţia dată lui Adam şi Eva după cădere avea „suficienţa soterică”. Cu alte cuvinte, era suficient să mijlocească mântuirea lui Adam şi Eva dacă ei au crezut-o.

Aceasta ridică întrebarea, ce este necesar ca să fie cunoscut pentru a exersa credinţa mântuitoare? Următoarele texte aruncă lumină cu privire la această chestiune importantă (Luca 1:6, 2:25, 2:38, 7:18-23; Matei 11:11; Luca 23:51).

Această idee a progresiei organice, fiind opusă defectului iniţial ne permite să păstrăm un punct de vedere echilibrat când extremiştii degradează sau înalţă revelaţia Vechiului Testament. În particular cei care sunt tentaţi de liberalism degradează revelaţia Vechiului Testament. Ei cred că revelaţia răscumpărătoare egalează defectul revelaţiei (cel puţin) în fazele sale iniţiale. Totuşi, nu am putea spune că un bebeluş este imperfect deoarece nu este un om. (24) Revelaţia răscumpărătoare este perfectă la fiecare fază a progresului ei deoarece progresul ei este cel al unei creşteri organice de la ghindă la puiet la stejar.

Pe de altă parte, credincioşii conservatori sunt vinovaţi adesea de supraestimarea cunoaşterii detaliate a răscumpărării posedată de credincioşii Vechiului Testament. Fără cunoaşterea anterioară cineva nu ar putea deduce stejarul înălţat din mica ghindă. Progresul este organic, dar totuşi este încă progres.

b) Progresul organic indică şi faptul că nu există o acumulare exterioară în ceea ce este crescut.

Ideea progresului organic ne apără de ideea că creşterea care este descoperită în revelaţia răscumpărătoare vine prin acumularea exterioară. Diferenţa între acumularea exterioară şi progresul organic poate fi ilustrată prin diferenţa dintre deschiderea unei flori, şi creşterea unui bebeluş, pe de o parte, şi aranjarea unei stive de butuci sau clădirea unei case. Legămintele diferite sunt desfăşurarea treptată a mugurului promisiunii originale (Efeseni 2:12; 2 Corinteni 1:20).

Această opoziţie dintre progresia organică şi acumularea exterioară ne avertizează împotriva sistemelor în care progresul este artificial şi extern. Dispensaţionalismul cu deosebirea dintre două scopuri ale lui Dumnezeu în istorie, două popoare ale lui Dumnezeu, cu destine diferite, legi diferite, şi (până la un anumit grad) feluri diferite de mântuire ilustrează un astfel de progres artificial şi extern. Dispensaţiile sale sunt stivuite una peste cealaltă cu o mică legătură între anterioara şi următoarea şi marile paranteze care separă dispensaţiile care sunt similare. Pedobaptismul şi forma sa de teologie a legământului conduce spre o uniformitate statică cu progres limitat de schimbările în administraţia sa sacră externă. Contrastul în tratarea subiectului legământului lui Dumnezeu dintre Mărturisirea de la Westminster şi cea Baptistă din 1689 este foarte reprezentativ aici. Observaţi capitolul 7 a celor două documente. Cel din 1689 accentuează desfăşurarea treptată a legământului harului. Tratatul de la Westminster este marcat de un contrast artificial, simplist şi superficial dintre timpul legii şi timpul evangheliei în care dezvoltarea pare să fie în principal datorată faptului că ea a fost administrată în decrete diferite. Într-un sistem organic trăsăturile caracteristice pot fi temporare, care apar pentru a dispărea mai târziu. Observaţi ilustraţiile dinţilor bebeluşului, schimbarea omizii în fluture, trecerea de la trunchi la ramuri. Totuşi, acest fapt este inacceptabil logic unui astfel de sistem ca teologia legământului pedobaptist deoarece acesta are scopul de a menţine o uniformitate maximă în orice perioadă şi să reducă orice dezvoltare care ar putea submina polemica lui pentru pedobaptism.

b. În distincţia sa creativă şi continuă.

Gândul că răscumpărarea controlează revelaţia implică distincţia dintre perioadele sale creative şi cele continuatoare. Dacă revelaţia este cronica şi comentariul faptelor răscumpărătoare, dacă este un complex cuvânt-faptă, nu este surprinzător că revelaţia se acumulează în jurul clipelor cruciale ale istoriei răscumpărătoare. Perioadele sale creatoare sunt paralele cu perioadele creatoare ale faptelor răscumpărătoare ale lui Dumnezeu. Vorbind despre răscumpărare, Vos remarcă:

Ultima fiind progresivă organic, şi prima trebuie să împărtăşească aceeaşi natură. Unde răscumpărarea face paşi înceţi, sau devine inactivă, revelaţia procedează în consecinţă. Dar răscumpărarea, aşa cum se ştie bine, este eminent organică în progresul ei. Aceasta nu continuă cu o mişcare uniformă, ci mai degrabă este „epocală” în felul cum păşeşte. Putem observa că acolo unde marile fapte răscumpărătoare de epocă se acumulează, acolo mişcarea revelaţiei este accelerată în consecinţă şi volumul ei este mărit. Mai mult, din caracterul organic al revelaţiei putem explica multiformitatea sa, ultima fiind un indiciu al dezvoltării vieţii organice. Mai multă uniformitate este observabilă în Noul Testament decât în Vechiul, mai mult în perioada profeţilor decât în timpul lui Moise. (25)

O scurtă revedere a revelaţiei biblice întăreşte acest punct. Observaţi cum revelaţia se acumulează în jurul următoarelor perioade şi se răreşte între ele. În timp ce în perioadele creatoare forţele revelaţiei acţionează la maxim, în timpul perioadelor continuatoare Duhul este activ doar în baza a ceea ce deja a fost revelat ca o pregătire pentru o nouă dezvoltare.

Data aproximativă Numele figurilor principale

4000 î.Hr. Perioada primitivă Adam şi Eva

2400 î.Hr. Perioada lui Noe

2000 î.Hr. Perioada patriarhală Avraam – Iosif

1500 î.Hr. Perioada mozaică Moise, Aaron, Iosua

1000 î.Hr. Perioada Davidică Samuel, David, Solomon

800-400 î.Hr. Perioada exilului profeţii dinaintea şi după exil

0-100 d.Hr. Perioada Mesianică Ioan Botezătorul, Hristos, Apostolii

Observaţi găurile mari de timp între perioadele creatoare.

Perioadele creatoare corespund timpurilor legămintelor divine. Cele două excepţii dovedesc acest punct. Perioada primitivă conţine mama promisiunii desfăşurată în legămintele succesive. Probabil ea este în sine un legământ. Perioada exilului înregistrează călcarea Vechiului şi promisiunea Noului Legământ.

Acest contrast creator-continuator poate fi ilustrat în patriarhi în paralel cu actele divine ale creării şi ale conservării.

Creator – continuator – creator

Avraam – Isaac – Iacov

Avraam şi Iacov au fost activi. În comparaţie cu ei Isaac a fost pasiv.

Această deosebire dintre perioadele revelaţiei răscumpărătoare creative şi continuatoare ridică o întrebare importantă. Rămân perioade creative în istoria răscumpărătoare în care putem să ne aşteptăm la o revelaţie mai departe? Studiul nostru asupra terminologiei biblice ne constrânge să răspundem afirmativ acestei întrebări. (26) A doua venire a lui Hristos în revelaţia şi apariţia Sa şi timpul în care el face toate lucrurile noi. Acest eveniment răscumpărător va fi şi va atrage după sine revelaţie (1 Ioan 3:1-3).

Totuşi trebuie să ne amintim o calificare crucială. A doua venire va desăvârşi lucrarea răscumpărării şi astfel distruge starea de lucruri care la început a impus revelaţia răscumpărătoare. Încă odată, Dumnezeu locuieşte cu oamenii aşa cum a făcut-o înainte de cădere (Apocalipsa 21:3; 1 Corinteni 15:28). În timp ce revelaţia răscumpărătoare are rodul său nesfârşit în starea sa veşnică şi cunoaşterea dată de ea este reţinută, aşa cum forma ei este înlăturată. Imaginea lui Hristos este înlăturată de prezenţa sa. Oracolele lui Dumnezeu sunt înlăturate de viziunea lui Dumnezeu. (27) A doua venire a lui Hristos desăvârşeşte revelaţia răscumpărătoare doar pentru a anula necesitatea ei (în sensul descris mai sus).

Astfel, Noul Testament insistă pe finalitatea revelaţiei dată în prima venire a lui Hristos. Vos argumentează:

Fiecare dezvoltare organică slujeşte la întruparea unei idei; şi de îndată ce această idee a găsit o expresie potrivită şi deplină, organismul primeşte ştampila perfecţiunii şi nu se mai dezvoltă. Deoarece timpurile Noului Testament au adus realizarea finală a sfatului divin de răscumpărare în ce privesc obiectivele sale şi adevărurile ei centrale, de aceea revelaţia Noului Testament a adus Cuvântul lui Dumnezeu maturizat, în care lumea născută din nou, care este desăvârşită în Hristos, se reflectă pe sine. În această etapă finală a revelaţiei cele mai adânci profunzimi ale eternităţii sunt deschise pentru ochiul Apostolului şi al Profetului. De aici, repetarea frecventă a expresiei „înainte de întemeierea lumii.” În fiecare punct simţim că ultimul văl este dat la o parte şi că stăm faţă în faţă cu dezvăluirea marelui mister care a fost ascuns în scopul divin de-a lungul erelor. Toată mântuirea, tot adevărul cu privire la om, îşi are fundaţia sa veşnică în triunicul Dumnezeu în Sine. Cel care se descoperă pe Sine aici ca o realitate veşnică este Dumnezeu cel triunic, de la care purcede tot adevărul, de la care tot adevărul se reflectă, fie el micul pârâiaş al Paradisului sau largul râu al Noului Testament case se pierde în oceanul eternităţii. După aceasta nu poate veni nimic mai mare. (28)

Epistola către Evrei poartă o mărturie elocventă cu privire la finalitatea revelaţiei în Hristos în Evrei 1:1-2. (Observaţi timpul aorist în v. 2.) Profeţii au cedat în faţa Fiului, Vechiul la Noul, pământescul la ceresc, slabul la puternicul, temporarul la veşnic. Nici o revelaţie mai departe, nici o etapă mai înaltă nu poate fi concepută înainte de desăvârşirea reală a tuturor lucrurilor.

c. Divizarea sa obiectivă şi subiectivă.

Relaţia inseparabilă dintre activitatea răscumpărătoare şi revelaţia răscumpărătoare produce o a treia înţelegere semnificativă în structura revelaţiei. Vos distinge între faptele răscumpărării obiectiv-centrale şi faptele subiectiv-centrale. Crucificarea şi învierea sunt obiective şi centrale, regenerarea şi justificarea sunt subiective şi individuale. (29) Punctul lui Vos este bun, dar paralela trebuie extinsă. Tot aşa cum răscumpărarea trebuie să fie remarcată în „faptele sale obiectiv-centrale” pe de o parte şi faptele sale subiectiv individuale pe de altă parte, la fel este şi cu revelaţia. Terminologia biblică pentru revelaţie cât şi pentru răscumpărare nu se opreşte fără iluminarea mântuitoare individuală. Aceasta nu neagă posibilitatea de a distinge între revelaţia obiectiv-centrală şi cea subiectiv-individuală. Tocmai utilizarea aceleiaşi terminologii neagă deosebirea dintre răscumpărarea realizată şi cea aplicată. În timp ce Biblia nu face această deosebire în terminologia sa, face aceasta în concepţiile sale. Finalitatea revelaţiei în Hristos (Evrei 1:2), (30) şi autoritatea distinctivă a Apostolilor ca martori ai lui Hristos (Evrei 2:3, 4) cere ca noi să distingem între revelaţia obiectiv-centrală şi cea subiectiv-individuală. (31)

Este interesant să observăm că potrivit lui Evrei 2:3, 4 minunile sunt asociate cu lucrarea apostolilor, „cei care au auzit”. Minunile sunt însoţiri distinctive, vehicule şi autentificări ale revelaţiei obiective.

Această deosebire, bine înrădăcinată în istoria răscumpărătoare, este crucială pentru modul nostru de a trata mişcarea carismatică. Deosebirile dintre perioadele creatoare şi continuatoare ale revelaţiei şi dintre revelaţia obiectivă şi cea subiectivă trage linia de demarcare între biserica apostolică şi cea prezentă care este crucială pentru a rezista argumentului adus de Carismatici, că fenomenele acelei perioade sunt prezente în acelaşi fel şi azi. Fenomenele miraculoase sunt prezente în perioade creatoare ale revelaţiei obiective şi acel fel de perioadă a fost caracteristică primei veniri a lui Hristos şi a încetat cu trecerea martorilor apostolici la Hristos. A aştepta continuarea fenomenelor miraculoase în toate privinţele în era evangheliei este contrară acestei caracteristici a revelaţiei biblice. A aştepta ca ea să aibă loc din nou chiar înainte de a doua venire a lui Hristos înseamnă să aştepţi ceva pentru care nu avem justificare în Biblie. Aşa cum am văzut, următoarea perioadă obiectivă în istoria răscumpărătoare începe cu a doua venire a lui Hristos.

C. Relaţia ei cu Răscumpărător în Sine

Cineva ar putea intitula aceasta ca relaţia ei cu Mijlocitorul Răscumpărării, sau cu Hristos Răscumpărătorul. Ca şi secţiunile referitoare la scopul şi activitatea răscumpărării, scopul nostru este să subliniem relaţia intimă şi inseparabilă dintre revelaţia răscumpărătoare şi Răscumpărătorul în Sine. Punctele noastre vor fi relaţia sa cu Răscumpărătorul în Sine:

1. Ca sursă a revelaţiei

2. Ca temă a revelaţiei

3. Ca apogeu al revelaţiei

1. Ca sursă a revelaţiei

Ca Mijlocitor al Creaţiei, ca şi al răscumpărării, Hristos este sursa întregii revelaţii, chiar şi a celei generale sau a creaţiei (Ioan 1:1-3; Coloseni 1:16). Totuşi, acum tratăm revelaţia răscumpărătoare. Fiul lui Dumnezeu este sursa întregii revelaţii răscumpărătoare (Matei 11:27). Profeţii Vechiului Testament au primit revelaţiile lor de la El (1 Petru 1:11; şi probabil Apocalipsa 19:10). Apostolii Noului Testament au fost şi ei purtătorii de cuvânt ai lui Hristos (1 Corinteni 14:37; 2 Corinteni 13:3; Romani 10:14; Efeseni 2:17; Fapte 1:1).

2. Ca temă a revelaţiei

Relaţia strânsă dintre revelaţie şi Hristos este dovedită în faptul că El este tema revelaţiei. Aceasta ar putea fi o implicaţie a lui 1 Petru 1:11 şi Apocalipsa 19:10. Pasajele următoare sunt cele mai semnificative cu referire la tema Scripturilor Vechi Testamentale: Luca 24:27 afirmă că Isus a explicat „lucrurile referitoare la El” în „Moise şi în toţi proorocii” şi „în toate Scripturile.” Luca 24:44 îl înregistrează pe Isus spunând că „trebuie să se împlinească tot ce este scris despre Mine în Legea lui Moise, în Prooroci şi în Psalmi.” Referinţa explicită la toate trei părţile din Vechiul Testament şi referinţa paralelă în versetul 45 la „Scripturi” ca un întreg organic mărturiseşte ideea că Isus este tema revelaţiei răscumpărătoare. Ioan 1:45 îl înregistrează pe Filip spunând „Noi am găsit pe Acela, despre care a scris Moise în lege, şi proorocii: pe Isus din Nazaret, fiul lui Iosif.” Este ca şi când ei nu au scris despre nimic altceva. Observaţi şi Fapte 3:18; 10:43; 13:27; 13:22; şi conform 2 Corinteni 1:20, 21. 1 Corinteni 2:2 ia această temă şi o enunţă pentru Scriptura Noului Testament. Conform şi lui 1 Timotei 3:16.

Epocile principale ale revelaţiei sunt definite prin reducerea progresivă a denumirilor lui Mesia. Vos spune:

Atunci, dacă acest proces supranatural al transformării continuă în baza principiilor organice, şi dacă, aşa cum am arătat, revelaţia este doar lumina care o însoţeşte în cursul ei, reflecţia realităţilor ei divine în sfera cunoaşterii, nu putem scăpa de concluzia că revelaţia în sine trebuie să expună un progres organic similar. De fapt, descoperim că lucrarea răscumpărătoare din Vechiul Testament până la venirea lui Hristos în trup, şi dezvoltarea cunoaşterii revelate despre Hristos, ţin pasul peste tot. Feluritele etape în concentrarea treptată a profeţiei Mesianice, ca atunci când natura umană a Mântuitorului nostru este în mod succesiv denumită sămânţa femeii, sămânţa lui Avraam, sămânţa lui Iuda, sămânţa lui David, forma Sa preia trăsături mai precise cu fiecare îngustare a cercului – ce sunt ele decât dezvăluiri ale sfatului divin corespunzând în fiecare caz noilor realităţi şi noilor condiţii create de puterea Sa răscumpărătoare? Şi la fel cum în istoria răscumpărării există etape critice în care au fost acumulate marile fapte ale lui Dumnezeu, tot aşa aflăm că în astfel de crize procesul revelaţiei este accelerat corespunzător, şi că puţini ani arată, probabil, o creştere mai rapidă şi o expansiune mai mare decât secolele care stau între ele. Căci, deşi dezvoltarea rădăcinii poate fi înceată iar tulpina şi frunzele ar putea să crească aproape imperceptibil, vine un timp când din mugur apare într-o zi o floare care se dezvoltă într-o oră în faţa privirii noastre uimite. (32)

Astfel de epoci de revelaţie grăbită au fost timpurile lui Avraam, Moise, David şi în special în zilele Fiului omului. (33)

sămânţa femeii – Perioada primitivă

sămânţa lui Avraam – Perioada patriarhală

sămânţa lui David – Perioada Davidică

Chiar legământul Mozaic poate fi privit ca o piedică împotriva căreia sămânţa lui Avraam ar putea să stea împotriva eşecului naţional a seminţei colective. Probabil cel mai uşor fel de a sublinia tematica centrului lui Hristos este prin a considera Scripturile ca un întreg în termenii unui complex mare cuvânt-faptă. Evenimentele răscumpărătoare sunt însoţite de cuvinte explicative. Adesea înainte sau după apariţia lor există o explicaţie.

Cuvânt  Faptă  Cuvânt

Evenimentul Hristos este tema centrală a Bibliei. Scriptura Vechiului Testament poate fi privită ca o pre-interpretare profetică a ei şi Scriptura Noului Testament ca o post-interpretare apostolică a ei.

PROFEŢI  HRISTOS  APOSTOLI

Un fel de a privi aceasta este de a-l vedea pe Hristos ca descoperit între testamente. Ca şi Trinitatea, El este întrezărit în Vechiul Testament şi implicit în Noul Testament. (34) Acest caracter hristocentric al revelaţiei nu trebuie să fie considerat într-un fel îngust sau limitat. A-l predica pe Hristos cere doar predicarea cererilor, exemplul şi legile lui Hristos. Observaţi 1 Timotei 4:11, conform v. 6; 1 Timotei 5:7; 1 Timotei 6:2, 17 şi următoarele versete; şi Fapte 24:24, 25.

3. Ca apogeu al revelaţiei

a. El este instanţa supremă a principiului că răscumpărarea este revelaţie. Răscumpărătorul este Cuvântul lui Dumnezeu (Ioan 1:14-18; Apocalipsa 19:11).

b. El este instanţa supremă a principiului revelaţiei analogice. Îl cunoaştem pe Dumnezeu doar în termenii analogiei umane. În Hristos Dumnezeu a devenit un om pentru a se descoperi pe sine oamenilor în termenii experienţei lor.

c. El este desăvârşirea procesului revelaţiei răscumpărătoare (Evrei 1:2-2a).

În Evrei 1:2-2a apogeul revelaţiei răscumpărătoare în Hristos este învăţată prin contrastul dintre prima vorbire a lui Dumnezeu şi a doua vorbire a lui Dumnezeu. (35) Contrastul:

Revelaţia veche Revelaţia nouă

Timpul ei: „în vechime” „la sfârşitul acestor zile”

Destinatarii ei: „părinţilor” „nouă”

Mesagerul ei: „prin prooroci” „prin Fiul”

Plinătatea ei: „în multe chipuri” „în Fiul” (1)

NOTE:

(1) Fiul anarthrous subliniază calitatea şi caracterul substantivului. „În unul care este Fiu.”

(2) Multele modalităţi de revelaţie din Vechiul Legământ sunt contrastate cu modalitatea Întrupării. (36)

Nu simpla discontinuitate, ci aspecte ale continuităţii sunt subliniate în acest pasaj.

Revelaţia Veche – Revelaţia Nouă

Vorbitorul ei: Dumnezeu (1) Dumnezeu

Condiţia ei: Aorist participiu Aorist indicativ

Terminată Terminată

Trei puncte conspiră pentru a accentua finalitatea revelaţiei noi: (1) Timpul aorist (2) Contrastul dintre „porţiuni succesive” şi „vorbirea în Fiul” (37) (3) Contrastul dintre „cu mult timp în urmă” şi „în aceste zile din urmă”. (38)

Aplicaţia acestui punct trebuie făcută alături de trei linii:

(1) Finalitatea vorbirii lui Dumnezeu în Fiul vorbeşte împotriva mişcării Carismatice. (39)

(2) Nu poate fi nici o separaţie dintre Hristos şi revelaţie şi în particular nici o separaţie între Hristos şi revelaţia inscripturată. Posesia noastră a lui Hristos şi a revelaţiei este simultană deoarece Hristos este revelaţie şi este cunoscut doar prin intermediul revelaţiei. (40)

(3) Vorbirea finală a lui Dumnezeu în Fiul Său este mijlocită bisericii de mărturia Apostolică. Doar în părtăşie cu mărturia Apostolică şi cu viziunea profetică a lui Hristos găsim părtăşia cu Hristos şi cu Dumnezeu (1 Ioan 1:1-3; Evrei 2:1-4). Doar prin recepţionarea mesajului Apostolic îl întâlnim pe Isus Hristos. Doar în părtăşia Apostolilor ca mesageri autoritari ai lui Hristos putem avea părtăşie cu Hristos.

1. PHAINOO, EPIPHAINOO, EPIPHANEIA şi EMPHANIDZOO sunt toate derivate din rădăcina trunchiului Indo-european.

2. The Theological Dictionary of the New Testament, Vol. 13, pp. 573, 582f, 591.

3. Geerhardus Vos, Biblical Theology, pp. 29f.

4. Vos, Biblical Theology, p.30.

5. Kuyper, op. cit., p. 363.

6. Berkhof, Introduction to Systematic Theology, p. 141.

7. Vos, Redemptive History and Biblical Interpretation, p. 9.

8. Warfield, Revelation and Inspiration, p. 12ff.

9. Warfield, Revelation and Inspiration, p. 13.

10. John Murray, Collected Writings, vol. 1, p. 24.

11. Vos, Biblical Theology, p. 15.

12. Vos, Redemptive History ..., p.9.

13. Berkhof, Introduction to Systematic Theology, p. 137.

14. Warfield, Revelation and Inspiration, pp. 11, 12.

15. Vos, Redemptive History ..., p.9f.

16. Warfield, Revelation and Inspiration, pp. 44,45.

17. Berkhof, op. cit., p. 137. Note Kuyper also in Principles ..., p. 363.

18. Kuyper, Principles ..., p. 377.

19. Warfield, Revelation and Inspiration, p. 46.

20. Vos, Redemptive History ..., pp. 11f.; Berkhof, op. cit., p. 136f.

21. Vos, Biblical Theology, p. 15.

22. Vos, Redemptive History ..., pp. 10ff.

23. Vos, Biblical Theology, p.15.

24. Vos, Biblical Theology, p. 15.

25. Vos, Biblical Theology, p.16 (Observaţi şi p.106.) şi conform Redemptive History .., p.12ff.

26. Vos, Biblical Theology, p.15.

27. Kuyper, Principles ..., pp. 369ff.

28. Vos, Redemptive History ..., p.13.

29. Observaţi Vos, Biblical Theology, p.14 şi Redemptive History ..., p.8f.

30. Calvin comentează aceasta în Evrei 1:1 şi 2: "Şi când el vorbeşte despre vremurile din urmă, el afirmă că nu mai există nici un motiv pentru a aştepta vre-o nouă revelaţie; căci aceasta nu a fost un cuvânt în părţi pe care Hristos l-a adus, ci concluzia finală."

31. Autoritatea distinctivă a apostolilor împotriva restului bisericii va fi descrisă detalii în tratarea Părţii 3, Secţiunea 2 despre Canonul Scripturii.

32. Conform T. D. Bernard, The Progress of Doctrine in the New Testament, p. 44.

33. G. Vos, Redemptive History ..., p.12.

34. Vos are o perspectivă uşor diferită în cartea sa Biblical Theology, p.15. El pune evangheliile la centru cu Vechiul Testament ca şi cuvânt înainte şi restul Noului Testament ca un cuvânt următor.

35. Vezi comentariul lui Westcott, pp. 3:ff.

36. Conform comentariului lui Westcott, p.5.

37. Conform comentariului lui Hughes, p.36.

38. Conform comentariului lui Bruce, p.3.

39. Această vorbire a lui Dumnezeu în Fiul Său presupune mijlocirea ei Apostolică faţă de biserică (Evrei 2:3, 4). De asemenea, finalitatea acestei vorbiri presupune unicitatea şi încetarea slujbei Apostolice.

40. Van Til, Doctrine of Scripture, p.61.