Bibliologie:

PARTEA 2:

SECŢIUNEA 3: ÎMPĂRŢIREA EI – MODURILE DIFERITE DE REVELAŢIE RĂSCUMPĂRĂTOARE
 

Introducere:

Evrei 1:1-2a contrastează varietatea vorbirii lui Dumnezeu în perioada Vechiului Testament cu unitatea vorbirii sale de vârf în Fiul Său. Mulţi au fost mesagerii (profeţii este la plural); multe au fost porţiunile (); multe au fost modurile () prin care Dumnezeu a vorbit în Vechiul Testament. Acest ultim punct este interesul nostru curent. Cuvântul, , arată complexitatea care există cu referire la modurile sau modalităţile revelaţiei răscumpărătoare.

Au fost sugerate multe metode diferite de a organiza aceste modalităţi. Unele nu încearcă nici o organizare şi doar le enumeră. (1)

Complexitatea creşte când cineva încearcă să includă Întruparea ca un mod al revelaţiei. Evrei 1:2a cu arhaicul „în Fiul” () pare să contrasteze cu multele moduri de revelaţie în perioada Vechiului Testament prin modul de revelaţie în Fiul. Vorbirea este pusă împotriva vorbirii. Unicitatea Întrupării argumentează împotriva altor moduri de revelaţie. Warfield remarcă:

Totul, cu excepţia apogeului revelaţiei, nu prin, ci în, Isus Hristos. În persoana Sa, în care locuieşte toată plinătatea în mod fizic a Divinităţii, El se ridică mai presus de toate clasificările şi este sui generis; astfel că revelaţia acumulată în El stă înafara tuturor porţiunilor diferite şi a felurilor diferite în care de altfel revelaţia a fost dată şi însumează în sine tot ceea ce a fost sau poate fi cunoscut despre Dumnezeu şi despre răscumpărarea Sa. El nu face atât de mult o descoperire a lui Dumnezeu de vreme ce El Însuşi este revelaţia lui Dumnezeu; El nu doar descoperă scopul lui Dumnezeu de răscumpărare, El este pentru noi înţelepciune de la Dumnezeu, şi neprihănire şi sfinţire şi răscumpărare. Teofaniile sunt doar nişte umbre slabe în comparaţie cu manifestarea Sa a lui Dumnezeu în trup. Profeţii au putut profeţi numai aşa cum Duhul lui Hristos care era în ei le mărturisea, descoperindu-le ca unor slujitori unul sau altul dintre secretele Domnului Iehova; de El ca Fiul Său, Iehova nu are secrete, ci orice cunoaşte Tatăl cunoaşte şi Fiul. Orice adevăr la care oamenii au fost părtaşi prin Duhul adevărului este al Lui (căci toate lucrurile pe care le are Tatăl sunt ale Lui) şi este luat de Duhul adevărului şi este declarat oamenilor pentru ca El să fie glorificat. Cu toate acestea, deşi toată revelaţia este astfel însumată în El, nu ar trebui să eşuăm să observăm cu multă grijă că aceasta ar putea să fie toată sigilată în El – atât de mică este revelaţia transmisă doar prin faptul singur, fără cuvânt – dacă nu ar di fost luată de Duhul adevărului şi declarată oamenilor. Întregul Nou Testament este cuvântul explicativ care însoţeşte şi dă efectul său adevărului lui Hristos. Şi când acest adevăr a fost făcut posesia oamenilor în tot înţelesul său, revelaţia a fost completată şi în acest sens a încetat. Isus Hristos nu este mai puţin decât sfârşitul revelaţie decât El este sfârşitul Legii. (2)

Împreună cu Klooster, adopt organizarea lui Warfield a modurilor revelaţiei după cum urmează:

I. Manifestările externe (în special teofaniile)

II. Sugestia internă (în special profeţia)

III. Operaţia simultană (în special inspiraţia)

Această împărţire şi secvenţă ar putea reflecta dominaţia succesivă a revelaţiei prin aceste trei moduri în trei perioade principale din istoria revelaţiei.

Aceşti trei paşi distincţi din revelaţie au fost deosebiţi din acest punct de vedere. Ei se disting precis prin mărirea independenţei revelaţiei faptelor care constituie seria faptelor răscumpărătoare ale lui Dumnezeu, în care, cu toate acestea, toată revelaţia este un element substanţial. Discriminări ca acestea nu trebuie să fie luate în mod absolut; şi în primul rând secvenţa cronologică nu poate fi comprimată. Ci, cu multă îmbinare, cele trei stadii generale succesive ale revelaţiei pot fi recunoscute, perioade producătoare cel puţin caracteristic a ceea ce putem numi convenţional teofanie, profeţie şi inspiraţie. Ceea ce poate fi într-un fel marcat ca era Patriarhală este caracteristic „perioada manifestărilor exterioare, a simbolurilor şi a teofaniilor”: în timpul ei „Dumnezeu a vorbit oamenilor prin simţurile lor, în fenomene fizice, ca tufişul care ardea, stâlpul de nor, sau în forme senzoriale, ca oameni, îngeri, etc. . . . În era profetică, dimpotrivă, modul predominant al revelaţiei era prin inspiraţie profetică interioară”: Dumnezeu a vorbit caracteristic oamenilor prin mişcările Duhului Sfânt în inimile lor. „Predominant, de la Samuel în jos, revelaţia supranaturală era o revelaţie în inimile majorităţii gânditorilor din popor, sau aşa cum o numim noi, inspiraţie profetică, fără ajutorul simbolurilor exterioare senzoriale ale lui Dumnezeu” (A. B. Davidson, OT Prophecy, 1903, p. 148; cf. pp. 12-14, 145ff.). Această metodă internă a revelaţiei îşi atinge apogeul său în perioada Noului Testament, care este preeminent era Duhului. Ceea ce este în principal caracteristic pentru această eră este revelaţia prin intermediul cuvântului scris, care poate fi numit apostolic fiind deosebit de inspiraţia profetică. Duhul revelator vorbeşte prin oameni aleşi ca organe ale Sale, dar prin aceste organe într-un asemenea fel încât cele mai tainice procese ale sufletelor lor devin instrumentele prin care El vorbeşte ceea ce este în mintea Sa. Astfel în toate evenimentele sunt aduse în mod clar înaintea noastră trei moduri bine marcate ale revelaţiei, pe care am putea să le denumim respectiv, nu cu o diferenţiere perfectă, este adevărat, dar nu într-un mod greşit, (1) manifestări exterioare, (2) sugestii interioare, şi (3) operaţii simultane. (3)

Această ordine este sugestivă şi cu privire la intimitatea crescândă în operaţiile descoperirii lui Dumnezeu în destinatarii umani imediaţi ai acelei revelaţii. Aceasta sugerează o unire crescândă între divin şi uman în aceste moduri succesive ale revelaţiei. (4)

I. Manifestările externe

Introducere:

Cea mai simplă enumerare şi împărţire a manifestărilor externe este următoarea: (1) Manifestările personale care includ angelofania, teofania, şi, putem include Întruparea şi Hristofania. (2) Manifestările impersonale care includ minunile, sorţul, Urim şi Tumim. Teofania este cea mai înaltă şi mai tipică formă de manifestare externă. Warfield spune:

Teofania poate fi considerată ca forma tipică a „manifestării externe”; dar de partea ei pot fi rânduite toate acele fapte măreţe prin care Dumnezeu se face cunoscut pe Sine, inclusiv minunile exprese, fără îndoială, dar alături de ele stând şi fiecare intervenţie supranaturală în treburile oamenilor, prin care a fost comunicată o mai bună înţelegere a cine este Dumnezeu şi care sunt scopurile Sale de har faţă de o rasă păcătoasă. (5)

De aceea, următoarea schiţă va fi un mod convenabil de a trata acest subiect.

A. Manifestările externe non-teofanii

B. Teofaniile

A. Manifestările externe non-teofanii

1. Sorţul

a. Folosirea lui

Sorţul a fost folosit de mai multe ori în Biblie:

(1) În ziua ispăşirii era folosit pentru a alege ţapul care era eliberat (Levitic 16:8-10).

(2) În timpul împărţirii pământului era folosit pentru a decide moştenirea seminţiilor (Iosua 14:2).

(3) În timpul împărţirii pământului era folosit pentru a alege cetăţile Leviţilor (Iosua 21:4).

(4) În timpul investigaţiei crimei era folosit pentru a izola omul vinovat (Iosua 7; 1 Samuel 14:42; Iona 1:7)

(5) În timpul repartiţiei Numirilor era folosit pentru a împărţi obligaţiile (1 Cronici 24:5; Luca 1:9; Fapte 1:26).

b. Caracterul lui

Caracterul sorţului este rezumat în două pasaje din Proverbe (Proverbe 16:33; 18:18). Domnul a fost cel care a stat în spatele sorţului ca adevăratul descoperitor (Proverbe 16:33). Sorţul era folosit pentru a evita disputa în situaţii dificile (Proverbe 18:18). Aceste fapte presupun lipsa unei alte revelaţii anterioare prin care să se decidă în aceste situaţii. Aceasta în schimb sugerează că sorţul va fi utilizat tot mai puţin în timp ce lumina revelaţiei creşte. Aceasta se întâmplă cu adevărat. În timp ce profeţia este desfăşurată sorţul se retrage în fundal. Menţionarea aprobatoare a sorţului în Proverbe şi folosirea sorţului în Fapte 1 îl determină pe cineva să îşi retragă afirmaţiile că sorţul este demodat. (6) Pe de altă parte, plinătatea revelaţiei în Hristos sugerează că folosirea lui în prezent este minimă şi este potrivită numai în cazuri în care cu siguranţă nu există revelaţia potrivită pe baza căreia să se decidă o problemă.

2. Urim şi Tumim

Urim şi Tumim sunt menţionate în Exod 28:30; Levitic 8:8; Numeri 27:21; Deuteronom 33:8; 1 Samuel 28:6; Ezra 2:63; şi Neemia 7:65. Aceste cuvinte evreieşti înseamnă literal „lumini” şi „perfecţiuni.” ISBE spune:

„... aceste două cuvinte ... stau ca două obiecte ... una indică da sau echivalentul ei, şi cealaltă nu. Oricare era luată de marele preot din efodul său se credea că este răspunsul la întrebarea pusă.” (7)

Legată de slujba preoţiei Levitice, nu există nici un temei pentru folosirea ei în prezent. Dispariţia ei ca un mijloc al revelaţiei este implicată în Ezra 2:63 şi Neemia 7:65.

3. Minunile

a. Terminologia biblică

1) Lucrări

Cuvintele evreieşti pentru acestea pot fi transcrise prin ma'shim şi `aliloth. Cuvântul grecesc care când este folosit într-un sens tehnic se referă la un miracol înseamnă un act divin.

2) Minuni

Cuvintele evreieşti pentru acestea pot fi transcrise prin pele', niphla'oth, mophthim. Cuvântul grecesc este ceea ce înseamnă o apariţie neobişnuită sau extraordinară care ne umple de uimire.

3) Puteri

Cuvântul evreiesc este gebhuroth. Cuvântul grecesc este ceea ce se referă la puterea divină arătată în acel caz.

4) Semne

Cuvântul evreiesc poate fi transcris `oth. Cuvântul grecesc indică valoarea revelatorie a cazului care întrupează sau atestă adevărul.

Trebuie să notăm că strict vorbind nu există un cuvânt exact identic cu cuvântul miracol. Totuşi, cele patru cuvinte folosite în testamentul grec singure şi frecvent utilizate în combinaţie pentru a se referi la ceea ce noi numim miracole.

b. Definiţia adecvată

Definiţia care va fi apărată aici este următoarea: O minune este o manifestare extraordinară, răscumpărătoare, externă a puterii lui Dumnezeu care produce uimire în oameni şi este răscumpărător revelatoare.

Această definiţie întrupează cele trei concepţii specifice ale minunilor date în terminologia biblică. Ele sunt:

(1) lucrări sau puteri [Cu alte cuvinte, ele sunt „o manifestare extraordinară a puterii lui Dumnezeu.”]

(2) minuni [Cu alte cuvinte, ele sunt lucruri care „produc uimire în oameni.”]

(3) semne [Ele sunt lucruri care sunt „revelatoare pentru răscumpărare.”]

c. Deosebirea fundamentală

Această definiţie întrupează o concepţie specifică a deosebirii necesare oricărei definiţii a minunii. Dar înainte de a apăra deosebirea adecvată, trebuie să menţionăm mai multe deosebiri improprii.

1) Deosebiri improprii

a) Minunea în opoziţie cu natura

Berkouwer şi Kuyper au asaltat concepţia de minune ca un act al lui Dumnezeu împotriva naturii (contra naturam). Ei au judecat corect că ideea de minuni ca împotriva naturii este adesea construită alături de linii deiste. Kuyper spune bine:

Acum suntem justificaţi să spunem că miracolul provoacă natura, încalcă legea naturală, sau trece dincolo de natură? Acceptăm că toate aceste reprezentări sunt deiste şi nu ţinem seama de elementul moral. Dacă consideri cosmosul ca un produs creat de Dumnezeu, care pe viitor stă în exteriorul Său, că a devenit dezordonat, şi acum este restaurat de El din afara lui, cu o astfel de reprezentare mecanico-deistă trebuie să menţionezi ceva care este împotriva sau mai presus de natură; dar cu penalitatea că nu vei înţelege niciodată miracolul. Aşa face ceasornicarul, care face ceasul şi îl răsuceşte, şi când nu mai funcţionează, îl repară cu instrumentele sale; dar nu aceasta este metoda urmărită în re-creare. Dumnezeu nu stă deistic împotriva cuvântului, ci prin puterea imanentă El îl poartă şi îl păstrează în existenţă. Ceea ce tu numeşti putere naturală sau lege naturală nu este altceva decât puterea imanentă a lui Dumnezeu şi voia lui Dumnezeu care păstrează imanent această putere, în timp ce amândouă depind de sfatul Său transcendent. (8)

b) Puterea mijlocită în opoziţie cu puterea directă

Teologii sensibili la această dificultate s-au întors la o deosebire între puterea lui Dumnezeu directă şi cea mijlocită. Puterea directă a lui Dumnezeu este privită ca întrerupând puterea mijlocită a lui Dumnezeu care acţionează în natură prin cauze secundare. Există dificultăţi cu această deosebire. Această deosebire, de exemplu, înlătură traversarea Mării Roşii din categoria minunilor deoarece cauza secundară a vântului de est a fost implicată (Exod 14:21). Când mijloacele create sunt eliminate ca mijloace ale minunii, multe lucruri care în mod obişnuit sunt privite ca minuni încetează să mai fie minuni. Observaţi Isaia 37:36 şi toate intervenţiile îngerilor în istorie. Nu se subliniază nici o astfel de distincţie sau absenţa mijloacelor în întâmplările biblice.

Nicăieri nu observăm tendinţa de a păstra miraculosul prin eliminarea agenţilor sau instrumentelor din activitatea Divină. Se raportează calm că vântul a împărţit apele Mării Roşii (Exod 14:21). Dar minunea de la Marea Roşie nu este jefuită de miraculos prin folosirea acestui mijloc. Nici Scriptura nu atribuie minunile exclusiv lui Dumnezeu, fără ca omul să aibă un rol în ele. Citim că Dumnezeu l-a trimis pe Moise ca să facă semne şi minuni ... (9)

c) Povestea psihică normală în opoziţie cu povestea psihică

Respingerea unor astfel de concepţii poate părea că reduce un miracol la orice eveniment sau poveste surprinzătoare. De vreme ce minunile nu pot fi definite în termenii unei distincţii în puterea lui Dumnezeu, atunci ele sunt definite în termenii unei distincţii în psihicul uman. Aceasta este la fel de greşit. Numirea evenimentelor miraculoase nu numai ca minuni, ci puteri, afirmă că în definiţia lor este necesară aceeaşi distincţie în acţiunea puterii lui Dumnezeu.

2) Distincţia potrivită

a) Afirmaţia ei

În timp ce o distincţie între operaţiile directe şi cele mijlocite ale puterii divine nu este subliniată cu o referire la minuni, alta este: Cea între acţiunile lui Dumnezeu ca creator şi acţiunile sale ca răscumpărător. Observaţi definiţia „o manifestare răscumpărătoare extraordinară a puterii lui Dumnezeu.” Aceasta continuă – folosind terminologia lui Kuyper – de la principiul special, nu natural al lui Dumnezeu. (10) Observaţi celelalte utilizări ale terminologiei Biblice cu referire la lucrările de creaţie ale lui Dumnezeu.

b) Legătura ei cu natura minunilor

Aceasta înseamnă în primul rând, că minunile nu sunt direcţionate împotriva naturii (contra naturam) ci împotriva păcatului (contra peccatum). Berkouwer remarcă:

Iată de ce puterea miraculoasă a împărăţiei nu este direcţionată contra naturam ci contra peccatum şi împotriva consecinţelor oribile ale păcatului. Dumnezeu şi natura nu se ciocnesc în miracole; împărăţia şi vinovăţia, împărăţia lui Dumnezeu şi împărăţia întunericului se ciocnesc. Diavolii sunt daţi afară de Duhul Sfânt cu venirea împărăţiei (Matei 12:28). Necredinţa face lumea absolută, făcând-o autonomă şi o taie de la originea ei. În credinţă omul vede din nou lumea ca în mâna lui Dumnezeu şi este făcut un comunicant în activitatea Sa răscumpărătoare. (11)

Atunci, minunile sunt direcţionate împotriva absolutului greşit al unei ordini păcătoase lumeşti pe care îl realizează păcătosul.

Totuşi, aceasta nu ne dă o distincţie în puterea lui Dumnezeu, dar numai în psihicul uman. Astfel, în al doilea rând, în timp ce minunile nu sunt contra naturam, ele sunt supra naturam. Creaţia nu se poate salva pe sine prin puterea sa inerentă. Ele nu sunt împotriva naturii, ci mai presus de natură. Aici, desigur, natura este definită în termenii imanenţei penetrante a lui Dumnezeu şi nu deist. James Orr remarcă: „Întregul sistem al naturii, în relaţiile sale reciproce, este o unitate, şi totul, în cele din urmă, depinde de Dumnezeu, a cărui voinţă, călăuzită de înţelepciunea sa, este legea finală – legea tuturor legilor şi cauza tuturor cauzelor.” (12)

Biblia vorbeşte despre acestea care au o putere previzibilă şi limitată. Acest principiu natural al puterii lui Dumnezeu este o ordine previzibilă. Biblia presupune că omul are o cunoştinţă obişnuită a limitelor ordinii create. Puterea acestui principiu natural nu poate face natura, adică creaţia veche, să fie în stare să îşi atingă scopul sau să se răscumpere pe sine. Astfel, există nevoia unei operaţii noi, speciale, dacă creaţia va fi răscumpărată şi îşi va atinge scopul ei. Noua operaţie răscumpărătoare a lui Dumnezeu este diferită faţă de lucrarea sa creativă veche. Nu doar ca şi contra peccatum, ci ca supra naturam, ocaziile sale aduc uimire prin manifestările lor exterioare.

d. Semnificaţia revelatoare

1) Afirmată

Această legătură a minunilor cu activitatea răscumpărătoare a lui Dumnezeu impune legătura sa indestructibilă cu revelaţia răscumpărătoare. Acţiunile puterii lui Dumnezeu în creaţie au fost productive de revelaţie răscumpărătoare. Această înţelegere împiedică supraaprecierea minunii ca revelaţie. Minunea nu este revelatoare în mod unic. Fiecare realitate creată dă mărturie despre Dumnezeu. Unicitatea minunii ca şi revelaţie este că ea este revelatoare a răscumpărării. Pentru un folos particular să observăm în această legătură că terminologia biblică a minunii: putere, semn, minune, lucrare, apare cu referire la revelaţia lui Dumnezeu în lucrările vechii creaţii. Acest fenomen exegetic confirmă faptul că deosebirea crucială necesară pentru a înţelege miracolul este deosebirea dintre manifestările externe ale puterii lui Dumnezeu în vechea creaţie şi în noua creaţie.

Această definiţie întrupează legătura indestructibilă dintre minune, răscumpărare şi revelaţia răscumpărătoare. Observaţi în special Fapte 3:11-16; 4:29, 30; Evrei 2:4; Fapte 6:8-10, 14:3; Romani 15:19; 2 Corinteni 12:12. Este necesară observarea celor două distincţii diferite de aici.

Prima distincţie este o distincţie care trebuie să fie făcută între minunile care stau într-o relaţie tipică relaţiei cu noua creaţie şi cele care stau într-o relaţie substanţială cu noua creaţie. Cu alte cuvinte, anumite minuni simbolizează noua creaţie. Altele sunt de fapt o parte a ei.

Dacă amândouă feluri de minuni, oricât de puternic contrastează între ele, poartă acelaşi caracter în fundul sufletului, acesta este total diferit faţă de minunile reale, care nu au loc ca pilde (), ci invadează lumea realităţii. Gândiţi-vă doar la naşterea Isaac, la naşterea lui Hristos, la învierea sa, la revărsarea Duhului Sfânt, etc. Scopul acestor minuni, care formează o întreagă clasă prin ele însele, stă în altă parte, chiar în aceasta, că re-crearea rasei noastre nu putea fi elaborată doar prin regenerarea şi iluminarea individuală a câtorva aleşi, ci trebuie să aibă loc în centrul organismului umanităţii. Şi de vreme ce acest organism în centrul său nu există doar psihic, ci în acelaşi timp şi fizic, şi re-crearea acestui centru nu putea fi efectuată, cu excepţia cazului în care lucrarea era şi psihică şi fizică, ceea ce se simte cel mai intens în misterul întrupării. Întruparea este centrul întregii acţiuni centrale, şi toate minunile care aparţin acestei categorii sunt înclinate să înceapă această întrupare, sau sunt rezultatele imediate ale acesteia, ca şi învierea. Dacă neglijăm deosebirea dintre această categorie de minuni centrale reale şi categoria minunilor caracteristice la periferie, toată claritatea din punctul nostru de vedere se pierde; sau dacă aceasta este pierdută din vedere, că deopotrivă aceste minuni reale şi caracteristice stau în legătură imediată cu minunea atotcuprinzătoare care uneori fac un scop ultim din această ordine a lucrurilor. (13)

A doua distincţie este aceasta: O distincţie trebuie să fie făcută cu referire la tripla revelaţie pe care minunile o susţin la revelaţia răscumpărătoare. Minunile întrupează revelaţia răscumpărătoare. Actele răscumpărătoare sunt inerent revelatoare. Observaţi vindecările din evanghelie. Ele descoperă acea răscumpărare care extinde domeniul material. Kuyper afirmă bine:

Ordinea care este fondată în natura rasei noastre, o face să treacă, de faptul că re-crearea trupului şi a cosmosului zăboveşte până la sfârşit. Dacă un miracol ca acesta, în acel sens special pe care îl considerăm aici, nu ar fi apărut până la parousia, puterea mântuitoare nu ar fi avut decât un efect spiritual. Ar fi putut fi regenerarea, adică palingenesis a sufletului; dar nimic mai mult. O putere ar fi capabilă în mod clar de a rupe psihic domnia păcatului; dar aceeaşi putere ar fi în stare să anuleze nenorocirea, care este rezultatul păcatului, a fost promisă în cuvânt, dar nu ar fi fost manifestată în faptă, şi ca o necunoscută x ar fi fost o piatră de poticnire de care credinţa s-ar fi poticnit. Întregul domeniu al speranţei creştine ar fi rămas în afara noastră incapabil de a fi asimilat. Aceasta a fost împiedicată numai de faptul că deja în această dispensaţie, prin model sau probă, puterea lui palingenesis este arătată în domeniul materiei. În acest sens ele sunt numite „semne”. Aceasta ne arată că există o putere capabilă să verifice orice rezultat al păcatului în lumea materială. De aici forţele naturii au fost mustrate, hrănirea fără trudă, vindecarea celui bolnav, învierea celui mort, etc.; în totalitate manifestări ale puterii, care nu a fost istovită în efort în acel moment, au fost perpetuate de tradiţia Scripturii pentru toţi oamenii şi pentru orice generaţie, pentru a oferi o fundaţie stabilă pentru speranţa tuturor generaţiilor. (14)

Minunile atestă revelaţia răscumpărătoare. Ele dovedesc autenticitatea mesagerilor lui Dumnezeu. Mai sunt necesare încă două comentarii aici. (1) Minunile nu fac credinţa inutilă. (15) În ele însele ele nu sunt mai capabile de a crea credinţa decât Cuvântul lui Dumnezeu pe care ele îl adeveresc. Observaţi în special Luca 16:29-31. (2) În alt sens, revelaţia răscumpărătoare adevereşte minunile. Simpla întâmplare a unei minuni nu validează un mesaj sau un mesager decât dacă mesajul său este consecvent cu revelaţia anterioară. Observaţi Deuteronom 13:1. Există minuni care însoţesc apariţia omului fărădelegii (2 Tesaloniceni 2:9). Berkouwer afirmă:

Este remarcabil că Scriptura vorbeşte în legătură cu viitorul, despre semne şi minuni pe care antihristul le va săvârşi. Auzim despre o viitoare parousia a lui Satan, despre faptul că el va lucra cu putere, cu „semne şi puteri mincinoase, şi cu toate amăgirile nelegiuirii” (2 Tesaloniceni 2:9, 10) Auzim despre „duhuri de draci, cari fac semne nemaipomenite, şi cari se duc la împăraţii pământului întreg” (Apocalipsa 16:14). Mari minuni sunt prezise: „făcea chiar să se pogoare foc din cer pe pământ, în faţa oamenilor” (Apocalipsa 13:13). Mai citim că oamenii vor fi înşelaţi de aceste minuni (Apocalipsa 13:14). (16)

În final, minunile simbolizează revelaţia răscumpărătoare (Evrei 6:5). „Atunci minunile devin o probă a ceea ce se va întâmpla când puterea lui Dumnezeu va fi exprimată în întregime şi când domnia sa va fi totală.” (17)

2) Aplicată:

Dacă ceva devine clar într-un studiu despre minuni, aceasta este corelaţia dintre răscumpărare, revelaţie şi minune. Legătura are mai multe feţe şi este indestructibilă. Astfel, apariţia minunilor în istorie este guvernată de structura răscumpărării şi a revelaţiei. Deosebirile dintre perioadele creative şi cele continuatoare în revelaţia răscumpărătoare şi între revelaţia răscumpărătoare obiectivă şi cea obiectivă de asemenea guvernează apariţia minunilor. Minunile au legătură cu mari epoci şi persoane ale istoriei răscumpărării. Încetarea revelaţia răscumpărătoare obiective cu încheierea perioadei apostolice creează presupunerea că încetarea generală a minunilor împreună cu încheierea acelei perioade.

Relaţia apropiată dintre răscumpărare, revelaţie şi cazurile miraculoase ne oferă unealta prin care putem trasa o linie de demarcaţie între perioada apostolică şi perioada care o succedă până la sfârşitul erei.

4. Angelofaniile

Sub acest titlu ne mutăm de la manifestări externe impersonale la cele personale. Scopul meu este să confrunt multe dintre cele mai importante texte unde îngerii joacă un rol în revelaţia răscumpărătoare. Amintiţi-vă că apariţiile îngerilor implică luarea de către ei a unei forme vizibile.

a. Vechiul Testament

Următoarele pasaje sunt relevante: Geneza 18-19, 28:12, 32:1,2; Deuteronom 33:2; Iov 33:23; 1 Împăraţi 13:18; Daniel 8:13, 9:11, 10:5; Zaharia 1:7. Noul Testament asociază îngerii cu perioada pregătitoare a revelaţia răscumpărătoare (Evrei 1-2) şi în special cu darea legii lui Moise (Fapte 7:53; Galateni 3:19). Prezenţa îngerilor a manifestat şi gloria şi inferioritatea sa în contrast cu revelaţia Noului Testament prin Fiul (Evrei 2:2, 3).

b. Noul Testament

Activitatea îngerilor în Noul Testament poate fi analizată după cum urmează:

1) În Viaţa lui Hristos ei sunt asociaţi cu a Sa ...

a) Naştere: Matei 1:20, 2:13,19; Luca 1:11, 2:9

b) Misiune: Matei 4:16

c) Suferinţă: Matei 26:53; Luca 22:43

d) Înviere şi Înălţare: Matei 28:2,5; Luca 24:23; Ioan 20:12; Fapte 1:10

e) Întoarcere: Matei 16:27, 25:31; Marcu 8:38; Luca 9:26; I Tesaloniceni 3:13

2) În misiunea Apostolilor ei sunt la fel de activi ...

Observaţi Fapte 5:19; 8:26; 10:3, 11-13; 12:7; 23:9; 27:23; Apocalipsa 22:6, 16.

B. Teofaniile

1. Definiţie

Termenul theofanie, este derivat din teos şi . Astfel acesta înseamnă o apariţie a lui Dumnezeu. Termenul indică o manifestare a lui Dumnezeu faţă de simţurile noastre naturale, în special faţă de ochii noştri, într-o formă vizibilă. Teofania trebuie să fie deosebită faţă de alte manifestări externe ale unui caracter revelator dacă este impersonal (minuni) sau personal (îngeri). Aceasta este o manifestare externă, personală, directă a lui Dumnezeu. Pe de altă parte, teofania ca o manifestare externă a lui Dumnezeu trebuie să fie deosebită de manifestările interne ale lui Dumnezeu prin viziuni sau vise. Viziunile şi visele din Geneza 15:1-21, 20:3-7, 37:5, 46:2 sunt într-un contrast frapant faţă de manifestările teofanice prin ceea ce le înconjoară în Geneza. (Pentru a ilustra aceasta observaţi Geneza 1:28; 2:16; 3:8-24; 4:6-7, 9-16; 5:24; 6:13-7:5; 8:15, 16; 9:1-17; 12:1-3; 12:7; 13:14-18 contrastează cu 15:1-21.)

2. Formele sale

Pot fi deosebite câteva forme şi feluri de teofanie.

a. Există înfăţişări antropomorfice (Geneza 12:7; 18:2; 17:1; 26:2; 32:24; 35:9).

b. Există înfăţişări ne-antropomorfice (Exod 3:2- 4:17; 13:21, 22; 19:18-20; Marcu 1:10).

c. Există vorbirea directă fără o înfăţişare vizibilă (1 Samuel 3:11; Marcu 1:11; 9:7; Ioan 12:28, 29).

d. Există înfăţişări ale „îngerului Domnului.”

Următoarele pasaje sunt relevante pentru acest subiect: Geneza 16:7; 18:2; 22:11; 24:7, 40; 31:11; 32:24; 48:15 şi următoarele versete; Exod 3; 13:21; 14:19; Exod 23:20 şi următoarele versete, 32:34-33:17; Numeri 20:16; Iosua 5:13 – 6:2; Judecători 2:1-5; 6-11 şi următoarele versete; 13:2 – 23; Isaia 63:8, 9.

Misterul şi complexitatea a pătruns subiectul „Îngerul Domnului.” Această fiinţă pare a fi un mesager divin diferit de Dumnezeu. Observaţi Exod 23:20; Isaia 63:8, 9. El este adesea identificat ca Dumnezeu, totuşi comparaţi Exod 23:21; Geneza 16:13; Exod 3:2-7; Judecători 6:11; 13:2-23. În mod sigur el nu este un înger în sensul obişnuit al termenului. Observaţi Exod 32:34-33:17 cu 23:20 şi următoarele versete; Geneza 48:15. Oehler descrie punctul de vedere cel mai acceptabil cu privire la acest înger. El spune că El este „o prezentare de sine a lui Iehova intrând în sfera creaturii şi este una în esenţă cu Iehova; şi totuşi este diferit de El.” (18) Observaţi şi menţionarea lui Davidson din ISBE. „În îngerul Domnului el (Iehova) este pe deplin prezent ca Dumnezeu al legământului poporului său pentru a-i răscumpăra.” (19)

e. Există întrupare.

Observaţi Ioan 1:14, 18; Coloseni 1:15,19. Inevitabil creştinul se gândeşte în direcţia Logos-ului pre-întrupat când terminologia şi conceptele sunt aduse înaintea sa ca mai sus. Întruparea poate fi văzută corect ca o formă culminantă a teofaniei.

3. Apariţia ei

O trecere în revistă a modurilor de revelaţie teofanică şi profetice din Vechiul Testament justifică pe deplin afirmaţia că Moise culminează perioada teofanică primitivă şi că revelaţia în perioada post-Mozaică a Vechiului Testament este dată prin modul profetic. Desigur, nu că acest contrast este absolut, dar el este cu toate acestea frapant de a observa preponderenţa teofaniei în Pentateuh făcând loc preponderenţei profeţiei în restul Vechiului Testament. Conform ilustraţiei dată mai sus de aceasta este cea din Geneza. O considerare a lui Deuteronom 18:15 şi Numeri 12:6 unde instituirea şi natura slujbei profetice sunt descrise ar fi putut avertiza această tranziţie. Observaţi şi Deuteronom 34:10 cu privire la aceasta.

În mod caracteristic la fel ca şi începutul istoriei umane, profeţii vorbesc despre o teofanie escatologică ce va desăvârşi istoria. Conform Psalmul 50:3; 96:13; Isaia 2:21; 30:27, 40:3-11; Mica 1:3; 4:7; Ţefania 3:8; Ioel 3:17; Zaharia 2:10f, 14:9; Maleahi 3:1. Aceasta va fi revelaţia definitivă a lui Dumnezeu pentru mântuire şi judecată pe care teofania Vechiului Testament nu a furnizat-o.

Această teofanie prezisă ajunge în persoana lui Isus, Iehova al Vechiului Testament, Dumnezeul Întrupat. În Noul Testament nu există înfăţişări antropomorfice ale lui Dumnezeu. Nici o înfăţişare a îngerului Domnului nu ne confruntă. (Fapte 12:7 este o excepţie notabilă.) Acestea s-au împlinit în Fiul Întrupat, vocea Tatălui care aduce mărturie Fiului, (Marcu 1:11, 9:7; Ioan 12:28), şi Duhul ca un porumbel odihnindu-se peste Fiul. Teofania finală vine în ziua Domnului, original ziua lui Iehova, acum ziua Domnului Isus când El vine în slava Sa (2 Petru 3:8-10, 12, 18; Matei 25:31).

4. Semnificaţia ei

a. Teofania subliniază caracterul supranatural inevitabil al revelaţiei. Warfield spune:

Caracterul supranatural complet al revelaţiei dat de teofanii este evident. Cel care nu va admite că Dumnezeu vorbeşte cu omul, pentru a face de cunoscut scopurile Sale amabile cu privire la el, nu trebuie decât să recurgă la pronunţarea poveştilor legendare. Realitatea obiectivă a modului de comunicare care este adoptat este intensă, şi se renunţă la aceasta pentru observarea cu un accent mai mare. În viaţa naturală a omului Dumnezeu vine nepoftit într-o manieră pur supranaturală, purtând o comunicare pur supranaturală. În aceste comunicări ne sunt oferite doar o serie de „mesaje goale ale lui Dumnezeu.” (20)

b. Teofania ca un mod de revelaţie posedă o anume superioritate ca demnitatea, favoarea, şi privilegiul acordat destinatarilor ei. Această demnitate provine în parte din faptul de a fi modul elementar prin care Dumnezeu a vorbit la începutul lumii şi cu Patriarhi. Mai special ea se explică pe baza apropierii fizice faţă de Dumnezeu care este implicată, ca să spun aşa, prin relaţiile personale, directe şi intime cu care Dumnezeu este conferit. Conform Numeri 12:6. Warfield remarcă:

Circumstanţa în care Dumnezeu i-a vorbit lui Moise, nu prin vis sau viziune ci gură către gură, este într-adevăr anunţată (Numeri 12:8) ca o dovadă a favorii specifice arătată lui Moise şi chiar a prestigiului superior al lui Moise deasupra altor organe de revelaţie: Dumnezeu i-a îngăduit o intimitate a comunicării pe care El nu a acordat-o altora. Dar deşi Moise a fost astfel distins mai presus de toţi ceilalţi în afacerile lui Dumnezeu cu el, nu se face nici o distincţie între descoperirile date prin el şi cele date prin alte organe ale revelaţiei din punct de vedere al Divinităţii sau al autorităţii. Şi dincolo de aceasta nu avem nici o garanţie Scripturală de a continua în a contrasta un mod de revelaţie cu altul. (21)

II. Sugestia internă: profeţia

A. Terminologia biblică

1. Profet (Nabhi')

Etimologia acestui cuvânt este neclară. Folosirea lui în Vechiul Testament trebuie să dicteze înţelesul său. Pentru B.B. Warfield şi E.J. Young, înţelesul său trebuie să fie cel al unui „purtător de cuvânt divin” sau un „purtător de cuvânt pentru Dumnezeu.” Warfield spune:

Pasajul fundamental care aduce înaintea noastră evenimentul central în maniera cea mai vie este, fără îndoială, povestirea însărcinării lui Moise şi Aaron dată în Exod 4:10-17; 7:1-7. Aici, în cele mai expresive cuvinte, Iehova declară că El care a făcut gura poate fi cu ea pentru a o învăţa ce să vorbească, şi anunţă funcţia precisă a unui profet de a fi „o gură a lui Dumnezeu,” care nu vorbeşte cuvintele sale ci cuvintele lui Dumnezeu. Prin urmare, numele evreiesc pentru „profet” (nabhi'), oricare ar putea fi etimologia sa, înseamnă în toată Scriptura doar „purtător de cuvânt,” cu toate că nu „purtător de cuvânt” în general, ci purtător de cuvânt prin eminenţă, adică, purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu; şi formula caracteristică prin care o declaraţie profetică este anunţată este: „Cuvântul lui Iehova a venit la mine,” sau scurt „spune Iehova”. (22)

Următoarele folosiri ale lui „nabhi” fac clar acest înţeles. Observaţi Exod 4:10-17 şi comparaţi aceasta cu 7:1-7. Observaţi şi implicaţiile folosirii importante din Deuteronom 18:15-22, în special v. 18b. Observaţi şi implicaţiile clare găsite în chemarea lui Ieremia la slujba profetică în Ieremia 1:5, 6, 17 conform 15:15-19.

2. Profeţia (Nabhah)

Young crede că acesta este un verb denominativ derivat din substantivul, profet. Acesta înseamnă a acţiona ca un profet. (23) Conform Amos 7:10-17; Ezechiel 37:4-7. De aceea, a profeţi înseamnă a declara Cuvântul lui Dumnezeu. Totuşi, în anumite contexte o altă implicaţie domină înţelesul verbului. A acţiona ca un profet înseamnă uneori să acţionezi neobişnuit, încântător aşa cum au acţionat uneori profeţii. Acest înţeles ne anunţă că în unele cazuri purtarea încântătoare i-a caracterizat pe profeţi. Conform 1 Samuel 10:5; 1 Samuel 18:10; 19:18-24; 1 Împăraţi 18:29; Ieremia 29:26. (24)

3. Vizionar (Ro'eh, Hozeh)

Aceste cuvinte îl indicau pe profetul lui Dumnezeu şi erau în esenţă sinonime cu Nabhi'. Conform 1 Samuel 9:9; Isaia 30:9, 10. Ultimul pasaj ca şi etimologia acestor termeni sugerează puţin mai multă informaţie. Aceşti termeni subliniază metoda de primire a revelaţiilor care caracterizau doctrina profetică. Aceşti oameni au văzut „viziuni”. De aceea, este corect să spunem că nabhi' subliniază relaţia profetului cu poporul; ro'eh subliniază relaţia sa cu Dumnezeu. Ro'eh subliniază recepţionarea mesajului, Nabhi' transmiterea unui mesaj. (25)

B. Perioada ei predominantă

În tratarea teofaniei, a fost observat un contrast frapant (deşi nu absolut) între modurile de revelaţie culminând cu Moise şi cei care l-au urmat. În timp ce modul profetic de revelaţie prin viziuni şi vise are loc înainte de Moise (Geneza 15:1, 20:3-7, 37:5, 46:2) aceasta devine predominantă în perioada teocratică. Acest contrast frapant este explicat de instituţia teocratică, profetică stabilită de Cuvântul lui Dumnezeu în Deuteronom 18:9-22.

Acest pasaj începe prin interzicerea unor orori prin care naţiunile din Canaan au căutat revelaţia supranaturală. În acest context, (observaţi legătura dintre versetele 14 şi 15) Dumnezeu promite că va ridica un profet pentru Israel. Aceasta indică spre faptul că era necesară continuarea revelaţiei pentru Israel. Astfel Dumnezeu va ridica un profet pentru a împlini nevoile poporului său. (26)

Întrebarea crucială cu care se confruntă acest pasaj este cea a identităţii profetului. Cine este profetul din v. 15, 19? Câteva consideraţii biblice clare cer o trimitere Mesianică pentru acest pasaj.

(1) Substantivul la singular implică aceasta.

(2) Comparativul „ca mine” implică aceasta. Observaţi Deuteronom 34:10.

(3) Interpretarea tradiţională a evreilor favorizează aceasta. Conform Ioan 6:14; 4:25; 1:20, 21. Această interpretare tradiţională era individualistă şi escatologică, dacă nu mesianică, Ioan 7:40, 41.

(4) Dovada directă a Noului Testament cere aceasta. Conform Ioan 5:45-47, Ioan 5:43 conform Deuteronom 18:19; Fapte 3:23.

Alte consideraţii indică o referire la instituţia profetică, linia profeţilor în Israel.

(1) Legătura cu contextul anterior indică spre instituţia profetică. Observaţi versetele 9-14. Ce bine ar fi putut face un profet Mesia îndepărtat faţă de acest popor?

(2) Contextul mai larg al cărţii Deuteronom indică spre instituţia profetică. (27)

(3) Această referinţă este necesară pentru a explica existenţa instituţiei profetice. (28)

(4) Referinţa lui Luca 11:50, 51 la Deuteronom 18:19 indică spre această concluzie. Conform Fapte 3:23.

(5) Referinţa la testul din versetele 20-22 indică în acest sens.

La prima privire această referinţă dublă poate părea contradictorie. De fapt, Noul Testament ne învaţă că Duhul lui Hristos era cel care a vorbit în toţi profeţii. Conform Fapte 3:21b-24 şi 1 Petru 1:11. (Observaţi că referinţa la „Samuel şi la succesorii săi după el” că compune „toţi profeţii”: aceasta este o referinţă specifică la instituţia profetică teocratică. Această referinţă este foarte apropiată de citarea lui Deuteronom 18:18, 19 şi este cea mai interesantă.) (29) Această referinţă dublă este o dovadă a împlinirii germinate şi apoi a împlinirii complete.

Deuteronom 18:15, 18 ridică întrebarea relaţiei dintre Moise şi profeţi. (30) Această întrebare primeşte un răspuns definitiv în al doilea pasaj principal cu referire la instituţia profetică teocratică, Numeri 12:1-8. Trebuie subliniate câteva puncte importante din acest pasaj.

(1) Întrebarea nu este legitimitatea profeţilor. Conform Numeri 11:29.

(2) Moise ocupă un loc al intimităţii superioare cu Dumnezeu şi autoritate în poporul lui Dumnezeu prin comparaţie cu profeţii (Numeri 12:7, 8).

(3) Superioritatea lui Moise este rezumată în moduri diferite prin care Dumnezeu comunică cu Moise în comparaţie cu profeţii. Moise obţine revelaţia prin teofanie, profeţii prin viziuni, vise. Diferenţa dintre aceste mijloace este caracterizată ca diferenţa dintre a vorbi „deschis” şi nu în „vorbiri întunecate.” Astfel, revelaţiei lui Moise i se atribuie o claritate superioară.

Două concluzii pot fi deduse din aceste puncte.

(1) Instituţia profetică teocratică a profeţie a fost inferioară revelaţiei Mozaice şi astfel, a susţinut-o.

(2) Metoda obişnuită a revelaţiei către profeţi era cea a sugestiei interioare (viziuni şi vise). (31)

C. Distincţiile sale necesare

Există o distincţie triplă cu referire la profeţi şi profeţie pe care datele deja examinate o imprimă. În cel mai larg sens profeţii sunt purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu, unul prin care Dumnezeu transmite revelaţia spre poporul său. Într-un sens mai strict, profeţii sunt vizionari de viziuni. Aici profeţii desemnează pe cineva care a primit o formă particulară de revelaţie. În cel mai strict sens, profeţii sunt reprezentanţi ai instituţiei profetice teocratice ridicată pentru Israel în ţinutul Palestinei.

P R O F E Ţ I

NOTE:

(1) Conform Scripturilor Moise a fost un profet (Fapte 7:52 conform versetelor 20-44) doar în cel mai larg sens. Conform Deuteronom 34:10, Deuteronom 18:15

(2) Acest tabel explică Fapte 3:18-24 în contrast cu Luca 11:50-51.

D. Definiţia sa proprie

Ca mod al revelaţiei, profeţia trebuie să fie deosebită faţă de teofanie în faptul că comunicarea divină nu este mijlocită prin lumea externă, ci este comunicată interior. Aceasta trebuie să fie deosebită de inspiraţie deoarece în profeţie mintea umană este pasivă în producerea mesajului. Acolo este suspendată conştiinţa normală şi este prezentat mesajul divin. Inspiraţia implică utilizarea activă a minţii umane în producerea mesajului. (32)

E. Caracterul ei autoritar

Mai multe întrebări sunt ridicate de datele trecute în revistă cu referire la autoritatea absolută a mesajului profetic. Observaţi în special Numeri 12:1-8.

1. Superioritatea lui Moise faţă de profeţi implică oare o autoritate inferioară a mesajului lor? Nu. Nu este nici un contrast în acest punct.

Dar chiar dacă Moise a fost deosebit astfel mai presus de toţi ceilalţi în afacerile lui Dumnezeu cu el, nu se face nici o deosebire între revelaţiile date prin el şi cele date prin alte organe ale revelaţiei din punct de vedere al Divinităţii sau al autorităţii. Şi dincolo de aceasta nu avem nici o garanţie scripturală de a merge mai departe în a contrasta un mod al revelaţiei cu celălalt ... În orice diversitate de forme, prin orice varietate de moduri, în orice stadii deosebite este oferită, ea este întotdeauna revelaţia unui singur Dumnezeu, şi întotdeauna singura revelaţia răscumpărătoare care se dezvoltă consecvent a lui Dumnezeu. (33)

2. Identificarea profeţiei prin mijlocul viselor şi viziunilor implică faptul că ele erau lăsate în propriile lor puteri de a comunica mesajul primit?

Nu. Modul profetic al revelaţiei implică şi recepţionarea şi transmiterea mesajului. Observaţi semnificaţia terminologiei duble a lui nabhi şi ro'eh. Primul cuvânt subliniază transmiterea, al doilea recepţionarea mesajului.

Procesul revelaţiei prin profeţi era un proces prin care Iehova a pus cuvintele Sale în gurile profeţilor, şi profeţii au vorbit precis acele cuvinte şi nu altele. Deci profeţii au afirmat numai aceasta. "Apoi Iehova şi-a folosit mâna sa, şi mi-a atins gura," explică Ieremia în relatarea sa a cum a primit profeţiile sale, "şi Iehova mi-a spus, Iată, am pus cuvintele Mele în gura ta" (Ieremia 1:9; conform v. 14; Isaia 51:16; 59:21; Numeri 22:35; 23:5, 12, 16). Prin urmare, cuvintele "cu care" ei au vorbit nu erau ale lor ci ale Domnului: "Şi El mi-a spus," afirmă Ezechiel, „Fiul omului, du-te la casa lui Israel, şi spune-le cuvintele Mele!” (Ezechiel 3:4). Acesta este un proces a nimic altceva decât „dictare” care este descris astfel (2 Samuel 14:3, 19), deşi, desigur, întrebarea ar putea rămâne deschisă cu privire la procesele exacte prin care a fost înfăptuită această dictare. (34)

Ca o confirmare a celor afirmate mai sus, comparaţi aceste pasaje: Deuteronom 18:18, 19, 20, 21, 22; Ieremia 1:9, 5:14; Isaia 51:16; Numeri 22:35; 23:5, 12, 16; Ezechiel 3:4; Exod 4:10-17.

3. Oare faptul că modul profetic de revelaţie implică şi recepţia şi transmiterea unui mesaj implică un control mecanic al profetului şi suspendarea umanităţii sale? Nu. Controlul lui Dumnezeu asupra profetului este organic, nu mecanic. Dumnezeu a adaptat profetul la profeţie, înainte de a adapta profeţia la profet. Ca să spun aşa, Dumnezeu foloseşte instrumentele sale în conformitate cu naturile lor şi formează acele naturi având scopurile sale în minte. Aceasta nu este o contradicţie cu deplina divinitate şi autoritate a cuvântului profetic, care este pătruns cu urmele personalităţii lui Isaia sau a lui Amos. (35)

III. Operaţia simultană: Inspiraţia

A. Perioada ei predominantă

Klooster afirmă: "Acest mod de revelaţie este cel mai predominant în perioada de după Cincizecime a Noului Testament. Prin acest mijloc apostolii s-au angajat în predicarea şi învăţarea lor, şi în special au produs epistolele lor." (36)

Ascendenţa sa în această perioadă poate arăta spre faptul că ea este cea mai avansată metodă de revelaţie. În teofanie, Dumnezeu îl confruntă pe om în lumea externă. În profeţie, în lumea internă. În inspiraţie, acţiunea divină şi cea umană sunt unite.

B. Distincţia sa necesară

Inspiraţia ca un mod al revelaţiei şi inspiraţia ca o metodă de inscripturare trebuie să fie deosebite. Inspiraţia este modul numai a unei părţi din revelaţia divină. Aceasta este metoda întregii inscripturări. Kuyper remarcă:

În studiul factorilor inspiraţiei ar fi potrivit să începem cu o distincţie ascuţită între inspiraţie ca un mijloc al revelaţiei şi inspiraţiei Sfintei Scripturi. Dacă, de exemplu, iau Psalmul cincisprezece, se poate pune întrebarea cum, în ce fel, şi cu ce ocazie cântăreţul a fost inspirat cu conţinutul acestui cântec, şi care este relaţia între ceea ce el însuşi a cântat şi ce Dumnezeu a cântat în şi prin el; dar acestea sunt total diferite faţă de întrebarea prin ce acţiune a Duhului Sfânt a fost adoptat acest cântec vechi în manuscrisul sfânt, chiar în forma aceasta, prin care el a devenit un cuvânt al lui Dumnezeu pentru întreaga Sa biserică. (37)

Pentru confirmarea afirmaţiilor de mai sus observaţi că o anumită literatură inspirată sau unele discursuri s-ar putea să nu fi fost incluse în Scriptura inspirată (Coloseni 4:16).

C. Definiţia sa proprie

Acest mod de revelaţie diferă faţă de profeţie precis deoarece în ea Dumnezeu foloseşte întreaga personalitate a organului revelaţiei ca factor. Comparaţi Luca 1:4 şi Galateni 1:6.

1. Klooster, lucrare ne-publicată intitulată Introduction to Systematic Theology, p. 67; Don Garlington's note din clasă.

2. Warfield, Revelation and Inspiration, p. 28.

3. Warfield, Revelation & Inspiration, pp. 14-15.

4. Warfield, op. cit., pp. 15ff.

5. Warfield, op. cit., p. 15.

6. Totuşi aici a fost un motiv unic pentru utilizarea sorţului în Fapte 1.

7. The International Standard Bible Encyclopedia, pp. 861ff.

8. Kuyper, op. cit., p. 425.

9. Berkouwer, Studies in Dogmatics, THE PROVIDENCE OF GOD, p. 206ff.

10. Kuyper, op. cit., p. 425.

11. Berkouwer, op. cit., p. 211.

12. Orr as quoted by Warfield in Revelation and Inspiration, p. 112.

13. Kuyper, op. cit., p. 424.

14. Kuyper, op. cit., p. 422.

15. Berkouwer, op. cit., p. 215, 225.

16. Berkouwer, op. cit., pp. 229ff.

17. A. B. Mickelsen, Interpreting the Bible, p. 9.

18. Oehler, Theology of the Old Testament, p. 133.

19. International Standard Bible Encyclopedia, p. 34.

20. Warfield op. cit., pp. 16, 17.

21. Warfield, op. cit., pp. 15, 16.

22. Warfield, op. cit., p.19. Cf. Young in My Servants The Prophets, p.60,

23. E. J. Young, op. cit., pp. 66-68.

24. Note Young's conclusion, op. cit., p. 75.

25. Young, op. cit., pp. 64-66.

26. Young, op. cit., p.27.

27. Young, op. cit., p. 30.

28. Young, op. cit., p. 30f.

29. Young, op. cit., p. 35.

30. Young, op. cit., p. 38.

31. Warfield, op. cit., pp. 20, 21.

32. Warfield, op. cit., p. 22.

33. Warfield, op. cit., pp. 15, 16, 18.

34. Warfield, op. cit., pp. 18ff. Cf. Klooster, expunere ne-publicată, pp. 73, 75.

35. Warfield, op. cit., pp. 25f.

36. Klooster, op. cit., p. 79.

37. Kuyper, op. cit., p. 504.