Bibliologie:

 

SECŢIUNEA A DOUA: CANONUL SCRIPTURII

V. Acceptarea Canonului.

 

Introducere: abordarea dovezii istorice.

 

Studiu nostru de până acum (şi concluziile la care am ajuns în el) este fundamental pentru abordarea noastră a examinării dovezii istorice cu privire la acceptarea Canonului de către poporul lui Dumnezeu. Este important la începutul acestui studiu al dovezilor istorice să ne amintim ce înseamnă aceste concluzii pentru presupunerea, scopul şi aşteptările acestui studiu al acceptării Canonului.

 

1. Presupunerea acestui studiu

 

Ca şi presupunere a acestor studii în istoria bisericii, voi presupune în aceste lecturi despre acceptarea canonului aceeaşi perspectivă care ar trebui să fie presupusă în tratarea oricărei alte dezvoltări din istoria bisericii. Ca şi punct de vedere al meu sau ca presupunere voi lua credinţa în Domnul Isus Hristos. Cu alte cuvinte, presupun că Dumnezeu a vorbit cuvântul Său final de revelaţie pentru rasa noastră în persoana şi lucrarea Domnului Isus Hristos. Teologic, aceasta înseamnă că voi aborda acest subiect dintr-un punct de vedere Reformat. Mai degrabă decât să încerc să ascund, să deghizez sau să minimizez efectul acestei presupuneri, îl admit deschis. Fac aceasta deoarece sunt convins că orice altă abordare este neînţeleaptă. Orice altă abordare va denatura datele istorice şi va sabota credinţa în Hristos. Astfel stau lucrurile, deoarece orice altă abordare trebuie şi se aborda subiectul cu o altă presupunere decât credinţa în Hristos. Astfel, singura alternativă spre o abordare a credinţei acestui subiect este o abordare fără credinţă. Astfel, singura alternativă spre o presupunere corectă este presupunerea greşită sau o încercare de a combina presupunerea corectă cu cea greşită.

 

Prea adesea tratările subiectului istoriei canonului au eşuat să aprecieze că acest studiu confruntă inevitabil studentul cu subiectul epistemologiei. În opinia mea astfel de tratări corecte şi rafinate ale acestui subiect ca cea a lui F. F. Bruce şi B. F. Westcott eşuează în acest punct. (1) Canonul este în primul rând, regula supremă sau standardul credinţei. Ideea unei reguli supreme sau a unui standard final ridică în mod necesar întrebări epistemologice. De aceea, studiul canonului nu poate fi doar istoric. El trebuie să fie şi epistemologic, apologetic şi teologic. Deoarece ei nu accentuează acest aspect al studiului, ci mai degrabă tratează subiectul în principal sau în final ca o chestiune de investigaţie istorică, tratamentul lui Bruce şi Westcott sunt în cele din urmă nesatisfăcătoare pentru inima credincioasă. O inimă credincioasă ştie că credinţa în Hristos este bine întemeiată şi doreşte să ştie cum este aceasta aşa.

 

Presupunerea credinţei în Hristos are mai multe idei cruciale legate logic de ea care sunt cruciale pentru studiul subiectului canonului. Aceasta implică ideea necesară că Dumnezeu a vorbit în Hristos care printr-o providenţă specială asigură păstrarea acelei revelaţii răscumpărătoare pentru ca aceasta să poată fi standardul suprem sau canonul bisericii. Aceasta este o implicaţie a lucrării lui Hristos afirmată de Hristos Însuşi când El a declarat ca răspuns la mărturisirea lui Petru despre adevărata identitate a lui Isus Hristos, „tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui.” (Matei 16:18)

 

Această presupunere implică şi ideea că revelaţia este autoritară şi suverană. Acesta este conceptul întemeietor care este pus în joc în doctrina Reformată a auto-autentificării Scripturii. Mărturisirea Baptistă din 1689 repetă Mărturisirea de credinţă de la Westminster afirmând această doctrină în paragrafele 4 şi 5 din primul ei capitol:

 

4 Autoritatea Sfintei Scripturi care trebuie să fie crezută, nu depinde de mărturia unui om sau a unei biserici, 1 ci în întregime pe Dumnezeu (care este adevărul însuşi), autorul ei; de aceea ea trebuie să fie primită deoarece este Cuvântul lui Dumnezeu. 2

 

5 Putem fi mişcaţi şi provocaţi de mărturia bisericii lui Dumnezeu pentru a avea o stimă şi un respect mare faţă de Sfintele Scripturi; 1 şi asupra celor divine în chestiune, eficienţa doctrinei şi măreţia stilului, consimţământul tuturor părţilor, scopul întregului (care este să dea toată slava lui Dumnezeu), descoperirea totală pe care o face despre singura cale de mântuire a omului, şi multe alte lucruri excelente incomparabile, şi toate perfecţiunile din ea, sunt argumente prin care ea este din abundenţă o dovadă că este Cuvântul lui Dumnezeu; 2 cu toate că întreaga noastră convingere şi asigurare a adevărului infailibil, şi a autorităţii divine din ea, este din lucrarea interioară a Duhului Sfânt care poartă mărturia prin şi cu Cuvântul în inimile noastre. 3

 

Presupunând că Dumnezeu a vorbit în Isus Hristos, o astfel de revelaţie nu poate fi şi nu trebuie să fie făcută să fie dependentă de nimic altceva pentru atestarea ei finală. Aceasta trebuie să fie ca revelaţie auto-atestată. Mesajul divin, conţinutul real şi veridicitatea naturală a cărţilor canonului este motivul real şi final pentru acceptarea lor ca şi canonice de către biserică. Autenticitatea istorică, mărturia clericilor, apostolatul general şi ortodoxia recunoscută pot fi toate într-un anume sens semne sau teste ale canonicităţii, dar toate aceste semne sunt ele însele dependente de auto-atestarea Scripturii.

 

2. Scopul acestui studiu

 

Scopul acestui studiu al dovezii istorice poate fi afirmat în primul rând negativ şi apoi pozitiv. Negativ, se poate spune că scopul acestei examinări nu este pentru a demonstra infailibil prin dovada istorică autoritatea canonului primit. Dovada istorică externă pentru autenticitatea Canonului este insuficientă prin sine pentru a întemeia o credinţă infailibilă în Canon. Pozitiv, se poate spune că scopul acestei examinări este confirmarea credinţei noastre prin arătarea faptului că dovada istorică este consecventă cu credinţa noastră.

 

3. Aşteptările acestui studiu

 

Aşteptările cu care este abordată această examinare a dovezii istorice trebuie să fie afirmată. Studiul nostru anterior ne conduce să ne aşteptăm, în primul rând, la un acord general în poporul lui Dumnezeu asupra întinderii Canonului. Promisiunea lui Hristos menţionată mai sus sugerează această aşteptare. În al doilea rând, ar trebui să ne aşteptăm să descoperim că, cărţile canonice aveau autoritate originală în poporul lui Dumnezeu. Forma profetică-apostolică a Canonului înseamnă că, cărţile canonice au avut autoritate imediată în poporul lui Dumnezeu. Nu ne aşteptăm să găsim cărţi despre care se credea odată în mod universal ca fiind ne-canonice că încep să aibă o autoritate canonică trecând printr-un lung proces istoric. Nu ne aşteptăm să găsim biserica, canonizând cărţi în sensul că le face canonice prin propria ei autoritate. În al treilea rând, trebuie să ne aşteptăm să găsim câteva neînţelegeri minore cu privire la întinderea Canonului. Autoritatea auto-autentificatoare a Scripturii şi promisiune lui Hristos sigilată în inima credinciosului de mărturia Duhului Sfânt ne asigură că va fi un acord general asupra Canonului în adevăratul popor al lui Hristos. Cu toate acestea, trebuie să fie amintit că în această viaţă poporul lui Dumnezeu este încă imperfect deopotrivă individual cât şi colectiv. De aceea, credinţa lor va fi imperfectă. Păcatul lor care rămâne poate întuneca temporar şi parţial mărturia Duhului în ei. Într-o problemă atât de esenţială şi de centrală cum este cea a Canonului nu ne-am aştepta ca dezacordul rezultant să fie mare, totuşi ne putem aştepta la anumite diferenţe de opinie. Ne-am putea aştepta ca diferenţele majore asupra subiectului canonului să fie însoţite de alte devieri majore de la adevărul creştin. După ce am afirmat aceste aşteptări, putem anticipa următoarea examinare afirmând că dovezile confirmă din abundenţă doar aceste aşteptări precise.

 

A. Acceptarea Canonului Vechiului Testament

 

1. Construcţia critică

 

Harris ne ajută să rezumăm punctul de vedere istoric critic asupra canonului Vechiului Testament.

 

Timp de mulţi ani cărturarii critici au construit pe diviziunea triplă actuala Biblie evreiască şi au susţinut că ea reprezintă o dezvoltare în trei etape. ... Pretenţia pe scurt este că au fost trei stadii ale canonizării Vechiului Testament. Mai întâi Pentateuhul a fost canonizat în anul 400 î. Hr. Această dată se bazează pe teoria criticii înalte tradiţionale ... Totuşi, Profeţii nu au fost canonizaţi până în 200 î. Hr. Prin „Profeţi” toţi aceşti autori înţeleg cele opt cărţi numite „Profeţi” în actuala Biblie evreiască, Talmudul şi Jerome, adică, cărţile lui Iosua, Judecători, Samuel, Împăraţi, Isaia, Ieremia, Ezechiel şi cei doisprezece profeţi mici. Aparent, aceste cărţi nu au fost scrise în această formă finală la timp pentru a intra în canonul Pentateuhului ... Faptul că „Profeţii” au fost canonizaţi în 200 î. Hr. este clar datorită celor două semne speciale. În Eclesiastul (scrisă cam în 190-180 î. Hr.), există o trimitere la cei doisprezece profeţi mici deja colectaţi ca un întreg. Dacă această colecţie ar fi completă, cu siguranţă că şi restul cărţilor au fost completate. În al doilea rând, acest canon al „Profeţilor” nu includea cartea Daniel. Desigur, un punct cardinal de criticism este faptul că, cartea Daniel a fost scrisă în jurul lui 168 î. Hr. ca un tractat pentru a susţine starea morală [să întărească sentimentul patriotic – SW] în luptele Macabeilor. Pretenţia este că dacă, cartea Daniel a fost scrisă înainte de anul 200 î. Hr. atunci ea ar fi fost cu siguranţă între profeţi. Dacă, canonul Profeţilor a fost completat după anul 168 î. Hr. cu siguranţă ar fi inclus şi cartea Daniel. Singura modalitate de a explica absenţa cărţii Daniel dintre Profeţi este să punem încheierea canonului profetic cam în anul 200 î. Hr. înainte de scrierea cărţii Daniel ... A treia fază a canonizării potrivit gândirii critice este încheierea canonului Scrierilor la Sinodul de la Jamnia din anul 90 d. Hr. Eissfeldt se referă la „sinodul ţinut în jurul anului 100 d. Hr. în Jamnia (Jabne), cam la doisprezece mile sud de Jaffa ... acum ceea ce a apărut ca un rezultat al creşterii gradate a fost declarat formal obligatoriu şi pentru acest scop a fost înconjurat cu o teorie dogmatică” ... (2)

 

2. Dovada istorică

 

Scopul nostru actual nu este să ne angajăm într-un răspuns detaliat la construcţia critică. Scriitorii citaţi mai sus alături de E.J. Young (3) au îndeplinit această sarcină în mod eficient. Doar vom schiţa dovada pentru următoarea afirmaţie: Toate dovezile istorice din afara Vechiului Testament până la cea mai timpurie informaţie disponibilă indică un Canon al Vechiului Testament complet. De aceea, toate dovezile sunt consecvente cu aşteptarea că, Canonul Vechiului Testament a fost încheiat în momentul în care cele mai târzii cărţi ale sale au fost scrise. Potrivit mărturiei Scripturii, acest timp a fost în jurul anului 400 î. Hr. Dovada care susţine această afirmaţie va fi organizată sub următoarele cinci titluri:

 

a. Dovada dată de iudaismul inter-testamental

 

Divizarea Vechiului Testament în trei diviziuni poate conduce la ascunderea autorilor ei profetici şi a formei sale în unele minţi. Totuşi, este adevărat să spunem că tripla diviziune timpurie presupune un Canon al Vechiului Testament complet şi recunoscut. Potrivit lui Young, o astfel de diviziune triplă a Vechiului Testament cu implicaţia ei a unui Canon al Vechiului Testament complet este „atestată la fel de devreme ca şi Prologul [Introducerea – SW] Eclesiastului. De vreme ce scriitorul Prologului afirmă că bunicul său (autorul lui Eclesiastul, Jesus ben Sirach, în jurul anului 190 î. Hr.) s-a dăruit pe sine în mare citirii „legii şi a profeţilor şi a altor cărţi ale părinţilor,” putem presupune că această diviziune triplă a fost tot atât de veche ca şi începutul secolului al doilea î. Hr.” (4)

 

Sulurile de la Marea Moartă susţin dovada din Eclesiastul pentru un canon complet al Vechiului Testament în al doilea secol î. Hr. B.C. Harris spune:

 

Întreaga această structură impozantă [clădire impresionantă – SW] a dezvoltării canonului Vechiului Testament, sprijinită de cel mai stimat dintre cărturarii critici, trebuie văzută acum căzând sub greutatea dovezii, unele noi şi unele vechi. Cea mai impresionantă dovadă nouă vine din descoperirea de la Qumran. În al doilea secol î. Hr. nu exista nici o diferenţă în stima acordată cărţilor din diviziunile felurite ale canonului. Deuteronomul era iubit şi copiat şi era privit ca autoritar [având autoritate – SW], ca şi Isaia, Psalmii şi Proverbele. Potrivit teoriei, dacă Psalmii au fost foarte stimaţi în anul 200 î. Hr., ei trebuiau să fie găsiţi în canonul Profeţilor. Până acum, deşi copii ale Psalmilor nu sunt pretinse a fi din 200 î. Hr., totuşi o porţiune din Eclesiastul (una din cărţile mai mici în a treia diviziune a Scrierilor) este declarată a fi datată în 150 î. Hr. Într-adevăr, editorul ei concluzionează că descoperirea copiei argumentează faptul că această carte trebuie să fi avut originea mult mai devreme – probabil, spune el, la mijlocul celui de-al treilea secol, canonizarea Scrierilor trebuie să se fi încheiat foarte aproape de canonizarea Profeţilor. Într-adevăr, ele trebuie să fi fost aproape sincrone [în acelaşi timp – SW] dacă Profeţii nu au fost canonizaţi până în anul 200 î. Hr. (5)

 

b. Dovezi din iudaismul primului secol d. Hr.

 

Aici pot fi citaţi doi martori. Primul, Philo, evreul Alexandrian, a murit cam în anul 40 d. Hr. Al doilea, Josephus a murit cam în anul 100 d. Hr. Această dovadă vine cam din acelaşi timp ca şi Noul Testament.

 

Ca şi Philo, Harris spune:

 

Dovada din scrierile sale despre întinderea canonului vine din citările sale din Vechiul Testament şi comentariile sale asupra feluritor părţi din el. Green se referă la studii detaliate ale lui Eichorn care arată că Philo se referă la sau foloseşte ca şi autoritare toate cărţile canonului evreiesc, cu excepţia cărţilor Estera, Ezechiel, Daniel, Eclesiastul şi Cântarea cântărilor. Din nou, aceste câteva cărţi nu sunt negate ci simplu neglijate, datorită lipsei ocaziei de a le folosi. (6)

 

Această afirmaţie clarifică faptul că Philo a folosit fiecare dintre tipicele trei diviziuni ale Canonului Vechiului Testament destul de mult.

 

Dovada lui Josephus este chiar şi mai clară.

 

Catalohul lui Josephus enumeră cele cinci cărţi ale legii, apoi treisprezece cărţi ale Profeţilor, apoi patru cărţi conţinând imnuri către Dumnezeu şi sfaturi pentru oameni pentru comportamentul în viaţă. Aceasta dă un total de douăzeci şi două, care este atins asociind Rut cu Judecători şi Plângeri cu Ieremia. Cele patru cărţi din a treia clasificare includ fără îndoială Psalmii şi Proverbele; şi Eclesiastul şi Cântarea lui Solomon sunt luate în mod natural ca şi celelalte două. (7)

 

Totalul de 22 de cărţi ale Vechiului Testament este numărătoarea tipică evreiască şi este aceeaşi ca şi numărătoarea noastră engleză de 39. Astfel Josephus mărturiseşte despre un Canon al Vechiului Testament terminat în primul secol care era la fel ca şi cel al nostru.

 

c. Dovezi ulterioare

 

Harris ne oferă ultimele liste a celor care încă mai devreme au numărat cărţile Vechiului Testament ca fiind 22 sau 24. De vreme ce amândouă dintre aceste numere sunt simplu rezultatul diferitelor feluri de a număra cele 39 de cărţi care alcătuiesc cele 39 de cărţi care alcătuiesc Vechiul Testament Protestant, fiecare din cele enumerate susţin un Canon al Vechiului Testament complet şi la fel ca şi cel al nostru. „Eusebiu din anul 400 d. Hr. spune că sunt 22 de cărţi evreieşti. Jerome spune 24. Origen, din 250 d. Hr. spune 22. Tertulian din 220 d. Hr. spune 24. Melito din 170 d. Hr. enumeră 24. ... Talmudul este format din 24.” (8)

 

d. Dovada Noului Testament

 

Cea mai evidentă trăsătură a dovezii Noului Testament este că există o absenţă completă a vre-unei discuţii canonice în Noul Testament. Deşi Noul Testament nu ezită să arate o condamnare tăioasă la multe părţi din iudaismul primului secol, nu există nici un indiciu al criticismului asupra canonului primit de el. Dimpotrivă, în multe locuri în care Vechiul Testament este citat ca autoritate absolută de Noul Testament, canonul evreiesc este presupus ca fiind autentic fără discuţie. Există toate motivele să concluzionăm că Isus şi apostolii Săi erau perfect de acord cu privire la iudaismul din primul secol cu privire la întinderea Canonului. Aceasta înseamnă că ei au recunoscut cele 39 de cărţi ale Vechiului Testament pe care îl avem noi. Când Pavel a spus: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu,” el a vrut să spună fiecare Scriptură sau toată Scriptura conţinută în acele 39 de cărţi (Matei 4:1-11; 2 Timotei 3:16).

 

Toate acestea sunt confirmate de faptul că Noul Testament foloseşte majoritatea, dacă nu toate, dintre cărţile Vechiului Testament. Roger Nicole spune:

 

„Dacă ne limităm la citările specifice şi la aluziile directe care formează baza recunoaşterii noastre anterioare, vom observa că 278 de versete diferite din Vechiul Testament sunt citate în Noul Testament: 94 din Pentateuh, 99 din Profeţi şi 85 din Scrieri. Din cele 22 de cărţi din recunoaşterea evreiască a Canonului numai şase (Judecători – Rut, Cântarea cântărilor, Eclesiastul, Estera, Ezra – Neemia, Cronici) nu se face referire explicită [clară – SW] la ele. Cele mai extinse [largi – SW] liste ale lui Dittmar şi Huehn arată pasaje care ne amintesc de toate cărţile Vechiului Testament fără nici o excepţie.” (9)

 

e. Academia lui Jamnia

 

Cuvintele lui Eissfeldt citate mai sus ca reprezentative a construcţiei criticii înalte a Canonului dau impresia că s-a ţinut un sinod oficial la Jamnia care a canonizat formal cel puţin a treia diviziune a Canonului Vechiului Testament, Scrierile. O astfel de imagine a ceea ce s-a întâmplat la Jamnia este eronată, fără susţinere şi simplu falsă în punctele cruciale. Cuvintele lui Young ne ajută să clarificăm unele dintre ele din negura de la Jamnia.

 

S-a susţinut uneori că a fost ţinut un Sinod evreiesc la Jamnia în Palestina şi că acest sinod a făcut afirmaţii cu privire la întinderea canonului. După ce Titus şi armatele sale au distrus Ierusalimul în anul 70 d. Hr. Rabinul Johana be Zakkai s-a stabilit în Jamnia şi şi-a desfăşurat activitatea sa literară acolo. Jamnia a devenit un centru de studiu biblic şi acolo a fost discutată canonicitatea unor anumite cărţi ...” (10)

 

A existat o academie la Jamnia, dar este un lucru foarte îndoielnic că acolo a avut loc un sinod sau un consiliu. Acolo au avut loc discuţii despre canonicitatea unor anumite cărţi. Totuşi, întrebarea nu a fost dacă ele ar trebui să fie incluse în Canon. Mai degrabă, problema era dacă, cărţile care erau deja în Canon aveau un drept să fie acolo. Young continuă,

 

... şi, în particular, s-ar părea, dacă aceste cărţi ar trebui să fie excluse din canon. Dar dacă acolo a fost un Sinod care a discutat dacă anumite cărţi ar trebui să fie incluse în Canon este foarte îndoielnic. Profesorul H.H. Rowley a scris foarte înţelept despre Jamnia: „Într-adevăr, este îndoielnic, cât de mult este corect să vorbim despre Consiliul de la Jamnia. Cunoaştem că au avut loc discuţii printre Rabini, dar nu cunoaştem nici o decizie formală sau obligatorie care ar fi fost luată şi este probabil ca discuţiile să fi fost neoficiale ...” (11)

 

Faptele privitoare la Jamnia sunt o fundaţie nepotrivită pentru suprastructura puternică, teoretică sau construcţia ridicată pe ele de către cărturarii criticii înalte.

 

3. Adăugarea apocrifă

 

a. Sursa adăugării ei

 

În manuscrisele vechi din anul 70 (12) au fost incluse întâmplător încă 14 sau 15 cărţi în afară de cele din canonul evreiesc. Un cărturar spune, „Din 1546 Biserica Romano Catolică a considerat sigur că aceste cărţi sunt inspirate şi egale cu Vechiul Testament. Ele sunt: Tobit, Iudita, Înţelepciunea, Eclesiastul, Baruh, 1 şi 2 Macabei şi unele suplimente ale lui Estera şi Daniel.” (13) Desigur, anul 1546 este anul Consiliului de la Trent. Decretul de la Consiliul de la Trent dezvăluie prejudecăţile de doctrină ale Bisericii Romano Catolice şi de asemenea o creştere a tradiţiei din Evul Mijlociu înrădăcinată în anumite afirmaţii ale consiliilor bisericeşti dominate de Augustine din Hippo. Înaintea lui Augustine aceste scrieri au fost citate ocazional într-un fel similar Scripturii ce unii dintre părinţii bisericii. Aşa cum am menţionat anterior, ocazional ele erau asociate cu cărţile canonice evreieşti în traducerea grecească a Vechiului Testament.

 

b. Falsitatea adăugării ei

 

Recunoaşterea acestor cărţi ca şi canonice de Romano Catolicism a fost greşită.

 

Aceasta este arătată de următoarele argumente.

 

(1) În studiile anterioare s-a arătat că forma Canonului Vechiului Testament a fost dată prin Moise şi Profeţi. Este recunoscut universal faptul că Duhul profeţiei s-a depărtat de Israel după Maleahi. De asemenea, este recunoscut universal faptul că, cărţile Apocrife nu au fost scrise mai devreme decât al doilea secol î. Hr. De aceea, este clar că, cărţile Apocrife nu pot fi canonice. Într-adevăr, una din cele mai bune dintre aceste lucrări apocrife învaţă absenţa Duhului profeţiei în timpul în care ea a fost scrisă. Observaţi 1 Macabei 4:46; 9:27; 14:41.

 

(2) De asemenea am văzut anterior că, cărţile canonice trebuiau să fie primite ca şi canonice imediat. Un motiv pentru aceasta era autoritatea lor profetică sau apostolică. Un alt motiv pentru care aceasta este aşa este că Dumnezeu a dat cărţile pentru a servi ca şi cărţi conducătoare pentru poporul Său. Astfel, El garanta că ele vor fi acceptate de ei când el le-a dat. Nu există nici o dovadă că aceste cărţi au fost recunoscute ca şi canonice de către evreii din vremea aceea şi nici o dovadă că ele au fost recunoscute ca şi canonice de biserică până în vremea lui Augustin. Aceasta a fost după 500 de ani de la compunerea lor. Harris spune: „Vocea singură a antichităţii în favoarea Apocrifei este cea a lui Augustin şi a Consiliilor de la Hippo (393 d. Hr.) şi de l Carthage, pe care el le-a dominat.” (14) Nici fragmentele Zadokite, nici Philo, nici Josephus, nici Noul Testament nu citează niciodată Apocrifa ca şi Scriptură. (15) Dimpotrivă, aşa cum am văzut mai devreme, Apocrifele sunt excluse în fiecare dintre listele timpurii ale canonului Vechiului Testament până la Augustin. (16)

 

(3) Promisiunea lui Hristos că El îşi va clădi biserica Sa pe mărturia autentică, profetică şi apostolică despre sine ne asigură de ideea că acordul larg şi general ar trebui să fie tipic pentru recunoaşterea bisericii a cărţilor canonice. Un mare acord există între creştinii ortodocşi cu privire la Vechiul Testament evreiesc şi Noul Testament grecesc. Dar pur şi simplu nu există un acord general cu privire la Apocrife. Istoria Apocrifei este istoria îndoielilor, diviziunii şi respingerii. Nici evreii, nici biserica primară până la Augustin, nici biserica greacă, nici biserica Protestantă nu a primit Apocrifa ca fiind canonică. Chiar Augustin a avut dubii mai târziu. (17) Consiliul în care aceste cărţi au câştigat un statut canonic neîndoielnic de la Biserica Romano Catolică a fost Consiliul de la Trent. În acel consiliu dintr-un punct de vedere Protestant, Biserica Romano Catolică a devenit în mod oficial apostată. Astfel, devierea cu privire la subiectul canonului de către Romano Catolicism a fost însoţită de proclamarea oficială a erorii de doctrină serioasă.

 

(4) Mai devreme am arătat că auto-autentificarea Scripturii este înrădăcinată în perfecţiunile sale divine înnăscute, în pretenţiile sale, conţinutul ei, atributele sale. Apocrifa nu posedă astfel de perfecţiuni. Harris poate afirma: „Ele au fost scrise după ce profeţia s-a retras din Israel. Autorii lor sunt conştienţi de acest fapt şi vorbesc în concordanţă. Ei nu pretind divinitatea ...” (18) Astfel, ele nu pretind a fi Cuvântul lui Dumnezeu. De asemenea, ele nu îşi arată conţinutul ca şi perfecţiuni divine. O perfecţiune divină pe care ele nu o arată este veridicitatea. Harris remarcă:

 

Scenele lui Tobit şi Iudita sunt aşezate în zilele captivităţii asiriene şi babiloniene şi astfel se întind în timpul scrierii profeţilor. Dar aşa cum spune Green, „Cărţile lui Tobit şi Iudita abundă în greşeli geografice, cronologice şi istorice, astfel că ele nu numai că viciază adevărul povestirilor care le conţin, ci le fac îndoielnice dacă ele se bazează măcar pe un fapt.” Se spune, de exemplu, că în tinereţea lui Tobit cele zece seminţii s-au revoltat sub Ieroboam (1:4, 5), ceea ce a fost cam în anul 925 î. Hr., dar el trăia după captivitatea celor zece seminţii, ceea ce a avut loc în anul 725 î. Hr. Totuşi el a murit când avea 158 de ani (14:11). Cartea Iudita vorbeşte despre Nebucadneţar ca domnind peste Ninive în loc de Babilon (1:1) şi conţine multe alte probleme interne. Cărţile nu pretind că ar fi lucrarea profeţilor şi nici nu pot fi apărate astfel. Descrierea „profeţi falşi” îi caracterizează mai bine pe autorii lor. (19)

 

(5) Ar putea părea ceva subiectiv, dar încă este adevărat să spunem despre Apocrifa că îi lipseşte mărturia Duhului Sfânt. Oricine este înclinat să pună la îndoială valoarea acestei remarci, i se poate răspunde astfel: lasă-l pe credincios să citească Apocrifa şi să o compare cu Sfânta Scriptură. Ascultaţi mărturia personală şi experienţa unui astfel de credincios:

 

Autorul a fost odată întrebat de o femeie creştină sinceră de ce Protestanţii nu primesc Apocrifa. El i-a schiţat argumentele prezentate mai sus – că evreii nu au primit-o, că Hristos şi apostolii nu au primit-o, că Biserica Primară nu a primit-o, şi că Romano Catolicii au adoptat-o numai în timpurile Reformei ca o reacţie la Protestantism şi pentru a susţine poziţia zdruncinată cu privire la anumite dogme. Era evident că cea care a întrebat a apreciat argumentul, dar nu era într-o poziţie dornică pentru a primi sau pentru a judeca dovada. În final, el a sfătuit-o să meargă acasă şi să citească  Apocrifa pentru sine. El a prezis că ei îi vor plăcea unele porţiuni din ea, dar va fi uimită de inconsecvenţele ei când este comparată cu Scripturile canonice şi de materialul ei evident legendar şi nenatural. La câteva luni mai târziu ea s-a întors şi a declarat că a fost convinsă pe deplin – ea a citit-o! Mai mulţi creştini ar trebui să citească Apocrifa ca pe o istorie veche interesantă. Dacă s-ar face aceasta multe întrebări cu privire la canonicitate ar fi lămurite. (20)

 

B. Acceptarea Canonului Noului Testament

 

Introducere:

 

Acest studiu al acceptării canonului Noului Testament ne forţează să ne luptăm cu probleme importante şi practice de la fundamentul credinţei noastre creştine.

 

1. Întrebările serioase ridicate

 

Faptele de bază cu privire la recunoaşterea canonului sunt de o aşa natură încât ridică întrebări care ne pun pe gânduri şi chiar îndoieli neplăcute în mintea creştinului serios. Cea mai uşoară cale de a judeca problema cu care sunt confruntaţi creştinii aici este să cităm faptul istoric bine-cunoscut că prima persoană care a enumerat toate cele 27 de cărţi ale Noului Testament ca fiind singurele cărţi canonice ale Noului Testament a fost Atanasie în anul 367. F. F. Bruce spune: „Atanasie este primul scriitor cunoscut nouă care a enumerat exact cele douăzeci şi şapte de cărţi care în mod tradiţional alcătuiesc Noul Testament în creştinismul catolic şi cel ortodox, fără a face vre-o deosebire în statutul lor printre ele.” (21) Creştinul serios dacă nu este zguduit de o astfel de afirmaţie, cel puţin este umplut de întrebări. El este obişnuit să privească Noul Testament ca şi o fundaţie neîndoielnică a credinţei sale. Totuşi acum el aude că asupra conţinutului său a avut loc o dispută de aproape 300 de ani după ce cărţile sale au fost scrise în totalitate. Probabil el se întreabă cum se justifică acest fapt surprinzător.

 

2. Răspunsurile preliminare prezentate

 

Există cinci adevăruri importante care îl pot ajuta pe creştinul serios să abordeze acest subiect. Aceste adevăruri îl vor ajuta pe el să răspundă la orice îndoieli cu care este ispitit. Faptul surprinzător tocmai menţionat poate fi mai puţin şocant dacă el îşi aminteşte următoarele lucruri.

 

Primul, trebuie să fie înţeleasă deosebirea dintre homologoumena şi antilegomena. În Noul Testament doar şapte cărţi (numite antilegomena) care alcătuiesc mai puţin de 20% din conţinutul său au fost puse la îndoială uneori. Cele patru evanghelii, Fapte, cele 13 scrisori ale lui Pavel, 1 Petru şi 1 Ioan nu au puse niciodată la îndoială în biserica primară. Aceste cărţi sunt cunoscute ca şi homologoumena. Cât de curând biserica post-apostolică devine vizibilă la începutul secolului al doilea, ea apare tratând aceste cărţi ca posedând autoritate.

 

Al doilea, creştinul trebuie să considere dificultăţile de comunicare din biserica primară. Nu este surprinzător faptul că unor cărţi le-a luat o perioadă de timp pentru a câştiga acceptare în secţiuni ale bisericii primare care au fost la o distanţă mare de cei care le-au scris prima oară. Westcott argumentează acest punct convingător:

 

Punctul de întâlnire al creştinilor a fost distrus de căderea Ierusalimului şi din acel timp bisericile naţionale au crescut în jurul centrelor lor separate, bucurându-se într-o mare măsură de libertatea de dezvoltare individuală şi de a expune, adesea în forme exagerate tendinţe ciudate de doctrină sau de ritual. Ca o consecinţă [rezultat – SW] naturală, circulaţia unor cărţi ale Noului Testament care au depins pentru o perioadă mai mult sau mai puţin de legătura lor presupusă cu formele specifice de creştinism; şi răspândirea altor cărţi a fost limitată sau de destinaţia lor originală [locul unde ele au fost scrise pentru prima dată – SW] sau prin natura conţinutului lor. (22)

 

Al treilea, trebuie amintit faptul că acceptarea universală a Noului Testament este ceea ce este acum în discuţie. Există dovezi că toate cărţile din Noul Testament au pentru privite ca posedând o autoritate în anumite secţiuni ale bisericii aproape de la început.

 

Al patrulea, trebuie amintit faptul că creştinii timpurii înconjuraţi de o tradiţie orală vie creată de predicatorii apostolici ai evangheliei nu au simţit necesitatea unui canon scris pe care o simţim noi acum. Nevoia de un canon scris poate părea evidentă pentru noi, dar ea nu li s-a părut evidentă lor la început. Trebuie să ne amintim de asemenea că mulţi creştini primari au trăit cu speranţa revenirii iminente a lui Hristos. Astfel, ei nu au văzut sensul sau necesitatea unui canon al Noului Testament imediat. Westcott scrie bine:

 

Totuşi nu se poate nega ideea Inspiraţiei Noului Testament, în sensul în care ea este susţinută acum, a apărut cu trecerea timpului. Când Sf. Pavel a vorbit despre Sfintele Scripturi ale Vechiului Testament ca fiind în stare să dea înţelepciunea spre mântuire prin credinţa care este în Hristos Isus, el a exprimat ceea ce era credinţa practică a Bisericii creştine din primul secol. Vechiul Testament a fost pentru două sau trei generaţii o Biblie completă din punct de vedere doctrinar şi istoric când este interpretat în lumina Evangheliei. Putem crede că majoritatea învăţătorilor prezbiteri au pregătit calea pentru formarea unei colecţii de Scrieri Apostolice sincronizate cu scrierile Profeţilor, dar rezultatul pe care l-au anticipat a fost atins gradat, aşa cum Vechiul Testament în sine a fost format prin trepte încete. Distanţa este o condiţie necesară dacă vrem să estimăm corect orice obiect de dimensiuni mari. Istoria oricărei perioade ne va furniza ilustraţii ale adevărului; şi învăţătura lui Dumnezeu prin om pare să fie întotdeauna supusă legilor comune ale vieţii umane şi ale gândului. Dacă este adevărat că un profet nu este primit în ţara sa, la fel de adevărat este că el nu este primit în generaţia sa. Sensul puterii sale este vag chiar şi atunci când ea este cea mai adâncă. Trebuie să treacă ani înainte de a putea simţi că cuvintele unuia care a vorbit cu oamenii erau într-adevăr cuvintele lui Dumnezeu. (23)

 

Studiul recunoaşterii canonului este în multe privinţe un studiu clasic în dezvoltarea doctrinei în biserică. Vom observa în primul rând ideile originale, esenţiale, ne-probate şi ne-rafinate ale bisericii din perioada Părinţilor Apostolici. Apoi vom observa cum mişcările eretice şi încurcate au clarificat aceste convingeri ne-procesate. De asemenea vom observa faptul că răspunsul ortodox la aceste erezii a oferit un impuls oportun şi într-adevăr providenţial pentru definirea şi explicarea cu grijă a subiectului canonului. În final, vom observa cum s-a ajuns la o armonie solidă, publică şi universală de către biserica ortodoxă în al patrulea secol. Astfel, vom tratat acest subiect în trei puncte:

 

1.      PĂRINŢII APOSTOLICI

 

2.      EREZIILE TIMPURII

 

3.      ACORDUL DE MAI TÂRZIU

 

1. PĂRINŢII APOSTOLICI

 

a. Părinţii apostolici şi structura Canonului Vechiului Testament

 

Părinţii Apostolici au fost scriitori creştini care au trăit şi au scris chiar după Apostoli. Ei nu au avut în mod conştient intenţia de a merge nici măcar un pas dincolo de punctele de vedere ale lui Hristos şi ale Apostolilor Săi. De aceea, nu putem considera punctele lor de vedere fără să ne amintim de ideile canonice care erau deja clare în Noul Testament în sine.

 

În Noul Testament canonul Vechiului Testament stă ca un întreg desăvârşit care posedă autoritate. Autoritatea completă şi detaliată a Vechiului Testament pătrunde în mărturia Noului Testament ca un întreg. Aceasta este presupusă în principalele pasaje care mărturisesc punctul de vedere despre Vechiul Testament însuşit de Hristos şi Apostolii Săi (Matei 4:1-11; 5:17, 18; Ioan 10:34-36; 2 Timotei 3:15-17; 2 Petru 1:19-21).

 

De aceea, ne este nici o surpriză faptul că Părinţii Apostolici şi-au însuşit în scrierile timpurii post-apostolice acelaşi punct de vedere despre Vechiul Testament. Ei privesc Vechiul Testament ca un întreg desăvârşit. Ei presupun că graniţele sale sunt bine-cunoscute. Mai mult, ei îi atribuie aceeaşi inspiraţie amănunţită care îi este atribuită în scrierile Noului Testament. Kelly (deşi probabil nu este prietenul ideii că Biblia este desăvârşită şi inspirată în detaliu) este forţat să recunoască:

 

Din iudaism creştinismul a moştenit concepţia [ideea – SW] inspiraţiei divine a Sfintei Scripturi. Oricând Domnul nostru şi Apostolii Săi au citat din Vechiul Testament, este clar că ei l-au considerat ca şi cuvânt al lui Dumnezeu. Aceasta apare în mod repetat în lumina înregistrărilor Noului Testament. ... Este de la sine înţeles că părinţii au considerat întreaga Biblie ca şi inspirată. Aceasta nu era doar o colecţie de segmente fără legătură [diferite – SW], unele de origine divină şi altele doar întocmiri umane. (24)

 

Nu numai că Vechiul Testament este o carte care posedă autoritate divină pentru Părinţii Apostolici, ea este în întregime o carte creştină. Ei o privesc ca şi o carte creştină care priveşte în mari detalii persoana, viaţa şi lucrarea lui Hristos. Kelly remarcă:

 

Importanţa Vechiului Testament ca şi o normă doctrinară în Biserica primară nu poate fi exagerată ... autoritatea doctrinară care i se atribuie era bazată pe presupunerea aparentă neîndoielnică a faptului că, interpretată corect, ea este o carte creştină, şi că în particular profeţii au mărturisit într-adevăr despre Hristos şi slava Sa. (25)

 

Importanţa autorităţii recunoscute a Vechiului Testament ca şi întreg, cu alte cuvinte ca şi canon, pentru biserică nu poate fi apreciată îndeajuns. Influenţa sa asupra acceptării canonului Noului Testament a fost foarte mare. În Noul Testament şi la Părinţii Apostolici ideea unui canon al Vechiului Testament într-un cadru creştin natural şi sigur a sugerat că, canonul Noului Testament atunci trebui să fie pus alături de el. Singurul lucru care era necesar pentru dezvoltarea unui astfel de canon era o perioadă suficientă de timp care să treacă pentru ca apostolii să moară şi ca tradiţia orală vie pe care ei au lăsat-o să fie umbrită. Atunci biserica s-a găsit pe sine responsabilă pentru a fi credincioasă faţă de Domnul într-o perioadă marcată de absenţa apostolilor şi de întârzierea în întoarcere a Domnului. Astfel, ei i s-a părut necesar şi natural să îşi păzească puritatea sa urmând precedentul Vechi Testament al Israelului şi acceptând „memoriile [scrierile rămase – SW] Apostolilor” (cum le-a numit Iustin Martirul) ca un fel de canon al Noului Testament. Doar un pericol, dar unul important şi real, s-a ridicat împotriva bisericii. Acesta a fost că biserica ar putea să fie mulţumită de strălucirea ofilită a tradiţiei apostolice orale încât să fie inconştientă de devierea crescândă de la puritatea ei iniţială ceea ce s-a şi întâmplat să conţină. În final biserica s-ar fi putut trezi din cauza acestui pericol. Întrebarea era, Se va trezi la timp din punct de vedere istoric pentru a stabili acele documente care au avut originea autentică păstrată cu evlavie de predicarea apostolică a lui Hristos? Acest pericol a împiedicat în mod providenţial pătrunderea rapidă în biserică în primul şi al doilea secol a unor forme de profesare a creştinismului pervertite şi eretice, care curând au trezit-o şi au provocat-o asupra necesităţii clarificării înţelegerii ei a canonului Noului Testament.

 

Felul în care ideea canonului Vechiului Testament din cadrul creştin natural şi sigur a dat naştere ideii unui canon al Noului Testament poate fi ilustrat în primul rând din Noul Testament. 2 Corinteni 3:14 vorbeşte despre „citirea vechiului legământ” într-un context în care Legământul cel Vechi şi cel Nou sunt în mod repetat contrastate. Observaţi menţionarea explicită a Noului Legământ în versetul 6 şi în contrast cu versetele 6-11. „Citirea vechiului legământ” este, desigur, o trimitere la citirea scrierilor întregului Vechi Testament aşa cum se făcea în fiecare sabat în sinagogă (Fapte 13:15; 15:21). Când obiceiul răspândit al Noului Testament de a-l pune pe Hristos şi pe apostolii Săi pe un plan al autorităţii egal sau chiar superior celui a lui Moise şi al profeţilor este cântărit aşa cum se cuvine, devine clar faptul că scrierile lor vor fi considerate un nou canon. Următoarele pasaje arată acest obicei (Romani 16:25; Evrei 1:1, 2a; 2 Petru 1:16-21, 1 Corinteni 15:3-11, 2 Petru 3:1, 2; Ioan 2:22).

 

Desigur, Părinţii Apostolici dovedesc aceeaşi tendinţă de a-i face pe apostolii Noului Testament egali sau chiar superiori faţă de profeţii Vechiului Testament. Kelly ilustrează această tendinţă în Părinţii Apostolici pentru noi:

 

Generaţiile din timpul erei apostolice până la jumătatea secolului al doilea au un interes special pentru studiul nostru. Aceasta izvorăşte din faptul că, deşi cărţile Noului Testament existau, încă nu exista un canon oficial aprobat al Noului Testament. De unde şi-a extras Biserica învăţătura sa şi cum a evaluat sănătatea acesteia? Pentru un răspuns ne vom uita, fireşte, la scrierile celor aşa-numiţi Părinţii Apostolici ... Pentru toţi aceştia creştinismul se pare că implica un complex de crezuri şi de practici ... care în ultimă instanţă mergeau înapoi până la Hristos Însuşi. Dar dacă El era învăţătorul suprem, autorităţile accesibile [disponibile – SW] deopotrivă pentru adevărurile despre Persoana Sa şi despre mesajul Său au fost (a) profeţii, care au prevestit fiecare detaliu din slujirea Sa, şi (b) apostolii, care au lucrat cu El şi pe care El i-a însărcinat. Acest apel dublu la mărturia unită a Vechiului Testament şi a apostolilor era caracteristica erei; aceasta este ilustrată în mod competent [potrivit – SW] de citarea lui Policarp către filipeni să accepte ca standard al lor pe Hristos Însuşi alături de „apostolii care ne-au predicat evanghelia şi profeţii care au anunţat mai dinainte venirea Domnului nostru.” (26)

 

Cât de natural sugerează aceasta venirea unui canon al Noului Testament al scrierilor apostolice pentru a se potrivi cu canonul Vechiului Testament al scrierilor profetice este evident şi poate fi schematizat astfel:

 

[CANONUL VECHIULUI TESTAMENT=] PROFEŢIŕHRISTOSßAPOSTOLI [?? CANON ??]

 

Un singur lucru mai trebuie adăugat pentru a desăvârşi înţelegerea noastră a puterii de sugerare a exemplului canonului Vechiului Testament asupra adăugării canonului Noului Testament. În cel puţin două pasaje din scrierile apostolice ale Noului Testament reiese clar că ele pot fi descrise ca fiind Scriptură. În 1 Timotei 5:18 Pavel citează exact cuvintele din Luca 10:7 care nu este găsit în Vechiul Testament. El îl leagă de o rostire derivată din Deuteronom 25:4 sub titlul „Căci Scriptura spune.” În 2 Petru 3:16 Petru îl menţionează pe preaiubitul său frate Pavel şi se referă nu numai la scrisoarea pe care Pavel a dat-o specific cititorilor ei, ci la „toate scrisorile lui”. Apoi el comentează astfel: „În ele sînt unele lucruri grele de înţeles, pe cari cei neştiutori şi nestatornici le răstălmăcesc ca şi pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor.” Referinţa la restul Scripturilor clasează scrisorile lui Pavel – prezentate aici ca un grup de scrisori bine-cunoscute bisericii – ca şi Scriptură. Astfel, el nu numai o autoritate egală cu cea a Scripturii, ci chiar numele Scripturii este atribuit scrisorilor Apostolului Pavel şi evangheliei lui Luca din cadrul paginilor Noului Testament. Cu acest gând sugestiv în minţile noastre, putem considera acum anticiparea canonului Noului Testament în Părinţii Apostolici.

 

b. Părinţii Apostolici şi anticiparea Canonului Noului Testament

 

1) Imaturitatea clară a mărturiei lor faţă de Canonul Noului Testament

 

Clara imaturitate a mărturiei lor faţă de Părinţii Apostolici faţă de Canonul Noului Testament poate fi rezumată simplu. Părinţii Apostolici nu ştiau nimic de un canon al Noului Testament în sensul unei liste de cărţi care sunt acceptate oficial ca şi canonice. Mai mult, nu a fost trasată nici o graniţă clară între acele cărţi ale Noului Testament considerate canonice şi cele care nu erau considerate canonice. Mărturia ei despre canonul Noului Testament nu este tehnică sau oficială; nici nu este minuţioasă sau detaliată.

 

a) Mărturia Părinţilor Apostolici faţă de Noul Testament nu este tehnică sau oficială.

 

Vreau să spun aici că ei nu citează scrierile Noului Testament printr-o formulă care să le identifice ca fiind scripturale sau că posedă autoritate divină. Se pare că nu există nici o trimitere clară în Părinţii Apostolici asupra scrierilor Noului Testament ca şi „Scriptură”. (27) Scriptura este peste tot mai degrabă decât Vechiul Testament. Mai mult, în timp ce lucruri spuse din fiecare dintre cele patru evanghelii sunt citate clar, nu este niciodată vre-o trimitere clară la evangheliile scrise aşa cum le cunoaştem noi. Faptul că Pavel a scris un număr de scrisori este menţionat specific şi frecvent, (28) dar nu există o menţionare clară a unei evanghelii scrise sau despre o colecţie de patru evanghelii. (29)

 

Această stare de lucruri creează o dificultate specială în Părinţii Apostolici. Scrierile Noului Testament nu sunt citate cu vre-o formulă introductivă sugerând că ele au o autoritate specială. Astfel, când ei folosesc alte scrieri, nu există nici o modalitate de a face o deosebire între folosirea scrierilor ne-canonice şi scrierile canonice ale Noului Testament. Ocazional, Părinţii Apostolici folosesc cărţi din Apocrifă. Clement foloseşte limbajul din Înţelepciunea lui Solomon şi chiar o menţionează pe Iudita ca un exemplu sfânt. (30) Cu o relevanţă mai mare pentru tema noastră este referirea frecventă a lui Policarp la 1 Clement. Richardson este bine întemeiat când afirmă: „El foloseşte mult 1 Clement.” (31) Problema noastră este că referinţele la Clement adesea nu sunt distincte de trimiterile sale la scrierile Noului Testament. Astfel, deşi este imposibil să spunem cu certitudine într-un fel sau altul, unii au impresia că Policarp considera 1 Clement ca fiind o carte inspirată sau canonică. Desigur, sunt multe lucruri care pot fi susţinute împotriva acestui lucru. De exemplu, Policarp se referă la scrisorile lui Ignaţiu. Ar fi ceva exagerat să luăm aceasta ca o dovadă că el a considerat că aceste scrisori au o autoritate specială. De asemenea trebuie să notăm că în comparaţie cu referinţele lor la Scriptura canonică, Părinţii Apostolici au folosit puţin din scrierile apocrife sau ne-canonice.

 

Westcott notează mărturia Părinţii Apostolici faţă de veridicitatea scrierilor Apostolice. Totuşi în acelaşi timp el vede această caracteristică la Părinţii Apostolici. El speculează motivul său astfel:

 

Mărturia pentru Părinţii Apostolici nu este limitată de recunoaşterea mai multor feluri de creştinism care sunt păstrate în Scripturile Canonice: ele confirmă veridicitatea şi autoritatea cărţilor în sine. Faptul că ei nu apelează la scrierile Apostolice mai frecvent şi mai distinct izvorăşte chiar din natura poziţiei lor. Cei care au auzit vocea vie a Apostolilor este puţin probabil că au apelat la cuvintele lor scrise. Noi avem un instinct care ne face să preferăm orice legătură personală în locul relaţiei mai îndepărtate a cărţilor. Astfel, Papias ne spune că el a căutat să înveţe din fiecare sursă tradiţiile celor care au conversat cu bătrânii bisericii, gândindu-se că nu va avea beneficii atât de mari prin citirea naraţiunilor din cărţi cât ar avea din vocea vie care rămâne a ucenicilor Domnului. Şi încă Papias a afirmat precizia exactă a Evangheliei Sf. Marcu, şi a citat mărturiile () din Epistolele Catolice ale lui Sf. Petru şi Sf. Ioan. (32)

 

Westcott gândeşte corect că există motive bune pentru care mărturia Părinţilor Apostolici faţă de scrierile Noului Testament nu este nici tehnică, nici oficială. Alte consideraţii care explică acest caracter potenţial confuz al mărturiei lor poate fi adăugat. Totuşi, trebuie să observăm un al doilea lucru care manifestă imaturitatea clară a mărturiei lor faţă de canonul Noului Testament.

 

2) Mărturia lor nu a fost nici întreagă şi nici detaliată.

 

Vrem să spunem aici că nu există niciodată o trimitere la Noul Testament ca un întreg desăvârşit. Dar mai vrem să spunem că în Părinţii Apostolici există trimiteri clare şi sigure doar către 23 din cele 27 de cărţi ale Noului Testament. (33) Un lucru important în acest calcul este faptul că se foloseşte în mod clar Epistola către Evrei, Apocalipsa lui Ioan şi de o întindere mai mică a lui Iacov în aceste scrieri. (34) Acesta este un fapt important pentru istoria acceptării canonului Noului Testament deoarece aceste trei cărţi sunt cele trei cele mai mari şi cele mai importante dintre cele şapte cărţi cunoscute ca şi Antilegomena.

 

Aceste lucruri trebuie să fie spuse cu privire la competenţa şi precauţia cu privire la mărturia Părinţilor Apostolici. Totuşi există adevăruri cheie care trebuie aduse înainte pentru a indica valoarea pozitivă a mărturiei lor. În timp ce mărturia lor faţă de canonul Noului Testament nu este tehnică sau oficială, nici cuprinzătoare sau detaliată, ea este masivă şi răspândită. Aceasta ne conduce la ...

 

b. Conţinutul propriu al mărturiei lor faţă de Canonul Noului Testament

 

Mărturia lor proprie şi pozitivă vine din folosirea întinsă a scrierilor din Noul Testament. Vorbind despre aceasta Westcott remarcă:

 

Este adevărat că aceste trimiteri ocazionale sunt cu o excepţie anonime. Cuvintele Scripturii sunt împletite în textura [materialul – SW] cărţilor şi nu sunt grupate în citate formale. Ele nu sunt aranjate cu efect argumentator, ci sunt folosite ca şi expresii naturale ale adevărurilor creştine. Această folosire a Sfintelor Scripturi arată că ele erau bine cunoscute atunci şi din acest motiv erau păzite de o ceată de martori; că limbajul lor era transferat în dialectul [vorbirea – SW] comună; că ele erau atât de familiare acelor primi creştini aşa cum este pentru noi care le folosim inconştient aşa cum ei o făceau în scris sau în conversaţie. (35)

 

Epistola lui Clement către Corinteni, cele şapte Epistole ale lui Ignaţiu, Didache, Epistola lui Barnaba erau toate marcate de folosirea întinsă a scrierilor Noului Testament. Totuşi, cea mai impresionantă dintre toate este Epistola lui Policarp către Filipeni. Richardson remarcă această trăsătură a scrisorii sale: „El nu este versat în Scripturi, după cum a şi recunoscut, adică în Vechiul Testament. Dar el a meditat mult asupra scrierilor creştine; scrierile lor sunt un veritabil mozaic [o colecţie de piese formând împreună o capodoperă – SW] de citate şi aluzii [trimiteri – SW] la ele. Criticilor moderni le place să îl numească „ne-original.” (36) Richardson elaborează mozaicul scrierilor Noului Testament îndesat în Epistola lui Policarp:

 

Policarp cunoştea Evangheliile Sinoptice şi Faptele. Dar citatele sale despre ceea ce a zis Isus sunt adesea făcute într-un stil liber. Punerea laolaltă a citatelor sale poate fi datorată citării lor din memorie. El este versat [foarte familiar – SW] în Epistolele Paveliene şi trimiterile lui includ Evrei şi Pastoralele. Totuşi cartea sa favorită este 1 Petru; şi din celelalte epistole catolice el cunoaşte Iacov şi 1 şi 2 Ioan. (37)

 

Nu trebuie să trecem de la această consideraţie a folosirii întinse a scrierilor Noului Testament în Părinţii Apostolici fără să acordăm consideraţie semnificaţiei şi implicaţiilor lor. Trebuie să recunoaştem că nu este nici o mărturie clară în ele că scrierile Noului Testament erau privite deschis ca şi Scriptură canonică. De asemenea trebuie să recunoaştem că nu există nici o mărturie clară pentru o colecţie de scrieri ale Noului Testament. Cu toate acestea există o mărturie clară pentru felul de tratament şi de respect dat pe care cineva s-ar aştepta să i se dea Scripturii canonice. Scrierile apostolilor şi cele ale asociaţilor lor imediaţi au fost preţuite şi respectate. Lor li s-a acordat o atenţie profundă. Terminologia lor a fost ţesută atât de adânc în minţile acestor oameni încât ea curgea din stilourile şi din gurile lor în mod natural şi fără citare în cele mai multe cazuri. Fără îndoială aceasta este o mărturie importantă şi semnificativă asupra stăpânirii pe care aceste scrieri o dobândeau încet în cele mai timpurii biserici post-apostolice.

 

Tot ceea ce am spus nu privire la mărturia solidă şi răspândită a canonului în Părinţii Apostolici este întărit de faptul că în scrierile lor înţelegerea de bază şi principiul formal aflat în joc în canonul Noului Testament este îmbrăţişat în mod clar.

 

c. Înţelegerea fundamentală a mărturiei lor faţă de Canonul Noului Testament

 

Această înţelegere fundamentală este slăvirea lor constantă faţă de apostoli şi autoritatea lor în comparaţie cu ei înşişi. Cu alte cuvinte, există o cunoştinţă a insignifianţei lor enorme în comparaţie cu Apostolii. Această cunoştinţă pătrunde în scrierile lor. (38) Mărturii exemplu în acest sens al autorităţii mai mari a Apostolilor în comparaţie cu Părinţii Apostolici pot fi extrase din scrierile majore. De exemplu Clement spune aceasta:

 

Apostolii au primit evanghelia pentru noi de la Domnul Isus Hristos; Isus, Hristosul, a fost trimis de la Dumnezeu şi apostolii de la Isus. Astfel Hristos este de la Dumnezeu şi apostolii sunt de la Hristos. ... Ei au predicat în sat şi în oraş, şi i-au numit pe primii lor convertiţi, după ce i-au testat prin Duhul, ca să fie episcopi şi diaconi pentru viitorii credincioşi. ... Acum, apostolii noştri, mulţumită Domnului nostru Isus, au ştiut că va fi o competiţie pentru titlul de episcop. Din acest motiv şi pentru că lor li s-a dat o cunoaştere exactă despre viitor, ei i-au numit pe funcţionarii pe care i-am menţionat. ... Luaţi scrisoarea binecuvântatului apostol Pavel. ... Pentru a fi siguri, sub călăuzirea Duhului, el v-a scris despre sine şi Chifa şi Apolo, pentru că chiar atunci voi aţi format partide. (39)

 

Din aceste afirmaţii este clar că apostolii posedau o demnitate pe care Clement nu o pretinde. De asemenea este clar că Clement a atribuit daruri supranaturale apostolilor pentru care nu a avut nici o pretenţie. Ei cunoşteau viitorul. Ei au scris sub călăuzirea Duhului. El nu a fost aceasta.

 

Şi Ignaţiu atestă clar simţul său de inferioritate faţă de Apostoli:

 

Vreau să împărtăşesc acestea, pentru ca să fiu numărat împreună cu creştinii Efeseni care, prin puterea lui Isus Hristos, au avut o singură minte cu cea a apostolilor. ... Atunci faceţi un efort real pentru a sta ferm prin poruncile Domnului şi ale apostolilor ... În mod similar, toţi trebuie să arate respect diaconilor. Ei îl reprezintă pe Isus Hristos, aşa cum episcopul are rolul Tatălui, şi prezbiterii sunt ca şi consiliul lui Dumnezeu şi o legătură apostolică. ... De vreme ce şi eu sunt un condamnat, nu am crezut că este sarcina meu să vă dau porunci ca un apostol. ... Eu nu vă dau porunci ca Petru şi Pavel. Ei erau apostoli: eu sunt un condamnat. ... Totuşi rugăciunile voastre către Dumnezeu mă vor face perfect astfel ca să pot câştiga acea soartă care mi-a fost atribuită prin îndurare, adăpostindu-mă în „Evanghelie,” ca şi în trupul lui Isus, şi în „Apostoli,” ca şi în prezbiterii Bisericii. Şi „Profeţii,” haideţi să-i iubim şi pe ei. ... Fugiţi de schismă ca de sursa greşelii. Toţi ar trebui să îl urmaţi pe episcop aşa cum a urmat Isus Hristos pe Tatăl. Urmaţi şi pe prezbiteri aşa cum i-aţi urma pe apostoli. (40)

 

Există lucruri confuze în anumite afirmaţii ale lui Ignaţiu. Totuşi, este clar faptul că apostolii ocupă un loc de autoritate şi demnitate în biserică chiar lângă Domnul Isus Hristos. Mai mult, în ciuda tendinţei lui Ignaţiu de a înălţa slujba de episcop, este clar că apostolii sunt mai presus chiar decât singurul episcop aşa cum era el prezentat în scrierile lui Ignaţiu.

 

Policarp face şi el clară o distincţie calitativ superioară a Apostolilor:

 

Cu siguranţă, nici eu şi nici altcineva ca mine nu poate urma înţelepciunea binecuvântatului şi gloriosului Pavel care, când era prezent printre voi faţă în faţă cu generaţia din timpul său, v-a învăţat corect şi ferm „cuvântul adevărului.” De asemenea când era absent v-a scris scrisori ca voi să puteţi să le studiaţi cu grijă, ca să creşteţi în credinţă ... (41)

 

Didache poartă chiar pe faţa sa veneraţia înaltă cu care era privit apostolatul. Prima sa linie zice: „Învăţătura Domnului către păgâni de către cei Doisprezece Apostoli.”

 

Mărturia lui Clement, Ignaţiu, Policarp şi Didache arată foarte clar faptul că principiul şi puterea care a dus la acceptarea canonului Noului Testament a fost înţeles de Părinţii Apostolici. Întregul punct şi scop al canonului Noului Testament era să întărească biserica făcând-o de neschimbat faţă de predicarea apostolică, autentică a evangheliei. Caracterul canonic al Apostolilor a fost înţeles clar şi recunoscut în cele mai timpurii scrieri care au urmat după Noul Testament. Westcott mărturiseşte această realitate:

 

Recunoaştem că succesorii apostolilor nu au recunoscut [înţeles – SW] faptul că istoriile scrise ale Domnului şi risipitele epistole [scrisori – SW] ale primilor Săi ucenici vor forma o sursă suficientă şi sigură şi un test de doctrină când tradiţia curentă a devenit confuză sau coruptă. Conştienţi de viaţa din trupul creştin şi realizând puterea Capului său, într-un fel imposibil acum, ei nu au simţit faptul că Apostolii au fost însărcinaţi providenţial să exprime odată pentru toţi în scrierile lor forma esenţială a creştinismului, chiar dacă Profeţii i-au umbrit mai dinainte. Poziţia pe care ei au păstrat-o nu a poruncit acel punct de vedere cuprinzător al naturii şi a bogăţiilor bisericii creştine prin care ideea este sugerată şi confirmată. Dar în mod sigur ei au avut o percepţie [cunoştinţă – SW] vagă a faptului că munca lor era esenţial diferită de cea a predecesorilor lor [a celor care s-au dus înaintea lor – SW]. Ei au eşuat să perpetueze [continue – SW] titlul lor, deşi ei şi-au păstrat slujba. Ei le-au atribuit lor putere şi înţelepciune faţă de care ei nu au avut nici o pretenţie. Fără a avea vre-un sens exact al întregirii Scripturilor creştine, totuşi ei au tras o linie între ei şi propriile lor scrieri. Ca printr-un instinct providenţial, fiecare dintre acei învăţători care au stat cel mai aproape de scriitorii Noului Testament au contrastat scrierile lui cu cele ale lor, şi în mod categoric s-a situat la un nivel mai jos. Acest lucru este foarte semnificativ; pentru că el arată în ce fel formarea [punerea laolaltă – SW] a canonului a fost un act al intuiţiei [instinctului – SW] Bisericii, derivat [obţinut – SW] din nici un raţionament, ci realizat în cursul creşterii sale naturale ca unul dintre primele rezultate ale cunoştinţei de sine. (42)

 

1. F. F. Bruce, The Canon of Scripture, (Inter-Varsity Press, Downers Grove, 1988); B. F. Westcott, A General Survey of the History of the Canon of the New Testament, sixth edition, (Baker Book House, Grand Rapids, 1889) reprinted 1980.

 

2. R. Laird Harris, Zondervan Pictorial Encyclopedia of the Bible, pp.723ff. Cf. also Harris, Inspiration and Canonicity, pp.138ff. and John W. Wenham, Christ and the Bible, p. 134 pentru descrieri şi examinări ale construcţiei critice a recunoaşterii canonului Vechiului Testament.

 

3. Revelation and the Bible, pp. 157ff; Infallible Word, pp.73ff.

 

4. Young, Revelation and the Bible, pp.164ff.; Harris, Inspiration ..., p.145.

 

5. Harris, Inspiration and Canonicity, pp.139, 140.

 

6. ibid.

 

7. ibid.

 

8. Harris, Inspiration ..., pp.142, 143.

 

9. Revelation and the Bible, p.138.

 

10. The Infallible Word, p.73.

 

11. ibid. Cf. also Harris, Inspiration, p.155, Wenham, Christ and the Bible, p.138f.

 

12. LXX este o abreviere pentru Septuaginta. Aceasta a fost traducerea grecească a Vechiului Testament folosită des în timpul scrierii Noului Testament.

 

13. G. D. Young in Revelation and the Bible, p.171.

 

14. Harris, Inspiration ..., p.190.

 

15. Harris, loc. cit., pp.182-185.

 

16. (Harris, loc. cit., pp.142, 143.

 

17. Harris, loc. cit., p.190f; Charles, in Zondervan Pictorial Encyclopedia of the Bible, vol. 1, p.205.

 

18. Harris, loc. cit., p.194f.

 

19. Harris, loc. cit., p.181f.

 

20. R. Laird Harris, Inspiration and Canonicity, p.193f.

 

21. F. F. Bruce, The Canon of Scripture, (Inter-Varsity Press, Downers Grove, 1988), p. 209.

 

22. Westcott, A General Survey of the History of the Canon of the New Testament, (Baker Book House, Grand Rapids, 1980), pp. 4 and 5.

 

23. Westcott, A General Survey of the History of the Canon of the New Testament, (Baker Book House, Grand Rapids, 1980), pp. 55, 56.

 

24. Kelly, Early Christian Doctrines, pp. 60 and 61.

 

25. Kelly, loc. cit., p. 32.

 

26. Kelly, loc. cit., p. 31.

 

27. Această afirmaţie cere calificarea că Epistola lui Barnaba poate cita Matei 22:14 cu formula introductivă, „aşa cum este scris”. Westcott în cartea sa General Survey (Studiu general) consideră această posibilitate (p. 51) şi remarcă, „această citare din Sf. Matei, dacă într-adevăr este o citare, este cal mai timpuriu exemplu direct de folosire a unei cărţi a Noului Testament ca şi Sfânta Scriptură.”

 

28. Clement's Epistle to the Corinthians, 47:1; Ignatius' Epistle to the Ephesians 12:2; Polycarp's Epistle to the Philippians 3:2.

 

29. Această afirmaţie trebuie să fie calificată în două feluri. Primul, Didache citează Evanghelia după Matei atât de frecvent şi de convingător încât este dificil că credem că autorul ei nu a avut Evanghelia după Matei într-o formă scrisă înaintea lui. Al doilea, în Epistola lui Ignaţiu către Filadelfieni (5:1) următoarea afirmaţie ar putea implica foarte uşor existenţa unei evanghelii scrise sau a evangheliilor cunoscute de Ignaţiu: Totuşi rugăciunile voastre către Dumnezeu mă vor face perfect astfel ca să pot câştiga acea soartă care mi-a fost atribuită prin îndurare, adăpostindu-mă în „Evanghelie,” ca şi în trupul lui Isus, şi în „Apostoli,” ca şi în prezbiterii Bisericii. Şi „Profeţii,” haideţi să-i iubim şi pe ei.” (Tradus de Cyril C. Richardson în Early Christian Fathers).

 

30. Observaţi Clement 3:4; 7:5; şi 55:4.

 

31. Conform exemplului din Epistola lui Policarp către Filipeni 7:2.

 

32. Westcott, General Survey ..., p. 47.

 

33. Cărţile la care nu se face trimitere sau spre care este doar o trimitere nesigură sunt 2 Petru, Iuda, 2 şi 3 Ioan. Observaţi comentariile lui Westcott, General Survey ..., p. 48. Westcott observă că nu există trimiteri clare la Epistolele către Tesaloniceni, Coloseni, Filimon şi Tit. Nu sunt de acord cu el cu privire la Tit pe baza aluziei făcute la Tit 3:1 de Clement în 2:7 din epistola sa către Corinteni. În plus, folosirea lui 1 şi 2 Timotei este neîndoielnică. Aceasta pune dincolo de îndoială faptul că Epistolele Pastorale erau cunoscute şi atribuite lui Pavel şi coroborează ideea că Părinţii Apostolici au cunoscut Epistola lui Pavel către Tit. Mai mult, nu există îndoieli serioase cu privire la autenticitatea Epistolelor către Tesaloniceni, Coloseni, şi Filimon în special când sunt folosite toate scrisorile lui Pavel.

 

34. Clement foloseşte penetrant cartea Evrei (17:1; 27:2; 36:1-6), în timp ce Papias şi autorul lui the Shepherd of Hermas (Păstorul din Hermas) cunoştea clar Apocalipsa lui Ioan (Cf. Westcott, General Survey ..., pp. 77 and 201).

 

35. Westcott, loc. cit., p. 49.

 

36. C. C. Richardson, Early Christian Fathers, (Philadelphia, Westminster Press), p. 123.

 

37. Richardson, loc. cit., p. 125.

 

38. Conform trimiterilor Epistolei lui Clement către Corinteni 42:1; 44:1; 47:1; Ignatius' Seven Epistles: Ephesians 11:2; 12:2; Magnesians 13:1; Trallians 3:2: 4:3; 7:1; Romans 4:3; Philadelphians 5:1; 9:1; Smyrnaeans 8:1; Polycarp's Epistle to the Philippians 3:2; 9:1; Didache Introduction.

 

39. Clement's Letter to the Corinthians 42:1; 44:1; 47:1.

 

40. Ignatius Letters to the Ephesians 11:2; Magnesians 13:1; Trallians 3:2, 3; Romans 4:3; Philadelphians 5:1; Smyrnaeans 8:1.

 

41. Polycarp's Letter to the Philippians 3:2.  

42. Westcott, loc. cit., pp. 56, 57.