Biografii:
SCHIŢA VIEŢII LUI JAMES ARMINIUS
James Arminius s-a născut în Oudewater, un oraş mic de lângă Utrecht în Olanda,
în anul 1560. Părinţii lui erau peroane respectabile din clasa mijlocie, tatăl
lui fiind un meşteşugar iscusit, de meserie fierar (facea cutite). Numele lui de
familie era Herman, sau, după unii, Harmen. După cum era obişnuinţa cu oamenii
învăţaţi din acea perioadă, care ori îşi latinizau numele, ori le înlocuiau cu
nume latine care să fie apropiate ca sunet sau semnificaţie, el a ales numele
celebrului conducător german din prima parte a primului secol. Când Arminius era
încă un copil, tatăl lui a murit, iar el, împreună cu un frate şi o soră au fost
lăsaţi în grija mamei lui văduve. Theodore Aemilius, un funcţionar, distins
pentru pietatea şi învăţătura lui, care locuia atunci în Utrecht, şi care a
cunoscut situaţia familiei, s-a însărcinat cu educaţia copilului. Cu acest om
excelent, Arminius a locuit până la vârsta de 15 ani, când moartea l-a răpit pe
susţinătorul lui. În această perioadă el a arătat că avea înzestrări ieşite din
comun şi a fost învăţat elemente din ştiinţă, şi în mod deosebit, cunoştinţe de
limba greacă şi latină. A fost călăuzit să se dedice în slujba Domnului şi a
devenit, deşi era atât de tânăr, un exemplu de credinţă. În acest timp, Rudolph
Snellius, născut în Oudewater, locuia la Marpurg în Hessia, unde se retrăsese
din cauza tiraniei Spaniarzilor şi era cunoscut pentru învăţăturile lui, mai
ales în matematică şi limbi, a vizitat locurile lui natale. Cunoscând şi
devenind interesat de concetăţeanul lui, L-a invitat să meargă la Marpurg sub
călăuzirea sa. Arminius l-a însoţit acolo, şi era implicat în studiile lui la
Universitate numai de puţin timp, când dureroasa veste că oraşul lui natal
fusese distrus de armata spaniolă, l-a ajuns. S-a întors în Olanda şi temerile
lui cele mai mari s-au adeverit, anume că mama, fratele şi sora lui erau printre
victimele măcelului, ce a urmat capturării oraşului. S-a retras trist la
Marpurg, parcurgând toată călătoria pe jos.
În timpul aceluiaşi an, 1575, noua Universitate olandeză din Leyden s-a format,
sub auspiciile lui William I, Prinţ de Orania. Cum a aflat că instituţia s-a
deschis pentru a admite studenţi, Arminius s-a pregătit imediat să se întoarcă
în Olanda şi în curând a intrat ca student la Leyden. A rămas acolo şase ani,
ocupând cea mai înaltă poziţie în estimările profesorilor săi şi colegilor
studenţi. La terminarea acestei perioade, în cel de-al 22lea an al său, a fost
recomandat autorităţilor municipale din Amsterdam ca un tânăr care promite să
aibă un viitor folositor şi ca meritând în mod deosebit susţinerea lor. Ei au
luat în primire imediat cheltuielile pentru completarea studiilor lui academice,
în timp ce Arminius, pe de altă parte, le-a dat un angajament scris, prin care
se angaja să-şi dedice restul vieţii, după ce va fi admis în ordinul sfânt, în
slujba bisericii din acel oraş şi să nu se angajeze în nici o altă muncă şi în
nici u8n alt loc, fără permisiunea specială a conducătorilor oraşului.
A plecat imediat la Geneva, Fiind atras acolo de reputaţia celebrului Beza, care
ţinea prelegeri la acea Universitate. A rămas acolo o perioadă scurtă, deoarece
a ofensat unul din profesori, apărându-l pe Ramus şi sistemul lui dialectic, în
opoziţie cu cel al lui Aristotel. S-a înapoiat la universitatea din Basle şi a
locuit acolo un an, parte din care a ţinut prelegeri pe teme teologice, în afara
cursului normal al colegiului, după cum era obiceiul pentru cei care încă nu
absolviseră, dar care dovediseră pricepere. Prin aceste expuneri şi prin altele,
el a obţinut o reputaţie, încât în ajunul plecării lui din Basle, facultatea de
Teologie din acea universitate i-a dat titlul şi diploma de Doctor. El a refuzat
cu modestie, motivând fapta cu tinereţea lui. Sentimentul care fusese stârnit
împotriva lui la universitatea din Geneva, datorită aderării lui la filozofia
lui Ramus, se stinsese considerabil, deci s-a întors la acea universitate şi a
rămas trei ani, angajat în studiul teologiei. La sfârşitul perioadei, mai mulţi
concetăţeni tineri, care studiau tot la Geneva, au plecat să facă un tur al
Italiei, iar Arminius s-a hotărât să facă şi el o astfel de călătorie. Avea o
înclinaţie specială pentru aceasta, pentru a-l auzi pe James Zabarella, distins
în acea vreme ca profesor de filozofie la universitatea din Padua. A rămas un
timp la Padua şi a vizitat şi Roma şi alte locuri din Italia. Acest tur a fost
foarte avantajos pentru el, pentru că i-a permis ocazia de a cunoaşte „misterul
nedreptăţii”, prin observare personală, şi poate aceasta explică zelul şi
vigoarea cu care s-a opus ulterior multor doctrine şi presupuneri ale
papalităţii. Temporar, a fost în dezavantajul său, pentru că a stârnit
neplăcerea susţinătorilor săi, Senatul din Amsterdam. Această nemulţumire
iniţiată, a crescut datorită eforturilor anumitor persoane rău voitoare, care
înţelegeau greşit motivele lui de a vizita Italia şi conduita lui, dar a fost
îndepărtată această nemulţumire prin afirmaţiile lui Arminius, la reîntoarcerea
lui în Olanda, în toamna lui 1587. La începutul anului următor, după o examinare
înaintea înaintaşilor din Amsterdam, a fost autorizat să predice şi la cererea
autorităţilor bisericii, şi-a început lucrarea publică în acel oraş. Eforturile
lui la amvon au fost primite cu multă aprobare, şi a fost chemat în unanimitate
la păstoritul bisericii olandeze din Amsterdam şi a fost ordinat la 11 august
1588. În timpul anului următor au apărut unele circumstanţe care au dus la
influenţarea opiniilor doctrinare ale lui Arminius şi au dus la sfârşit la
adoptarea sistemului care îi poartă numele. Coornhert, un om foarte pios, unul
care a adus servicii importante ţării sale şi reformei, cu riscul vieţii sale, a
atacat în 1578, într-o discuţie cu doi lucrători calvinişti din Delft, într-o
manieră populară şi pricepută, vederile ciudate ale lui Calvin despre
predestinare, îndreptăţire şi pedepsirea ereticilor cu moartea. După aceea şi-a
publicat opiniile şi a susţinut o teorie în mare parte asemănătoare cu ceea ce
ulterior a fost cunoscută sub numele de Teoria Arminiană, deşi unele din
expresiile sale nu erau suficient de prudente. Pamfletul lui a primit răspuns în
1589, de la lucrătorii din Delft, dar în loc să apere opinia supralapsarian a
lui Calvin şi Beza, care fusese obiectul atacului lui Coornhert, ei au prezentat
şi apărat opiniile de jos sau cele sublapsarian şi au atacat teoria lui Calvin
şi Beza. Pamfletul lucrătorilor din Delft a fost transmis de Martin Lydius,
profesor la Franeker, lui Arminius, cu cerinţa ca el să-şi apere fostul
învăţător. În acelaşi timp, senatul ecleziastic din Amsterdam i-a cerut să
expună şi să infirme erorile lui Coornhert. Imediat a trecut la lucru, dar
cântărind clar argumentele în favoarea opiniilor supralapsarian şi sublapsarian,
a fost înclinat la început să îmbrăţişeze scrisoarea în loc de a o infirma.
Continuându-şi cercetările, a recurs la studiul perseverent al Scripturilor şi
le-a comparat atent cu scrierile vechilor Părinţi şi cele ale teologilor de mai
târziu. Rezultatul cercetărilor sale a fost adoptarea de către acesta a teoriei
Predestinării, care îi poartă numele. La început, de dragul păcii, a fost foarte
prudent în exprimare şi a evitat anumite referiri la subiect, dar curând,
devenind sătul de faptul că acest curs era nepotrivit cu datoria lui ca
învăţător declarat de religie, a început să mărturisească modest dezacordul lui
cu privire la acele erori, mai ales în discursurile ocazionale despre astfel de
pasaje din Scriptură, care necesitau o interpretare conformă cu opiniile lui
lărgite despre structura Divină în salvarea păcătoşilor. Aceasta a devenit o
practică stabilită pentru el în 1590.
Fiind mai mult de doi ani în lucrare la Amsterdam, s-a căsătorit cu o tânără cu
mari realizări şi de o mare credinţă, căreia de ceva timp îi acorda atenţie.
Numele ei era Elizabeth Real. Tatăl ei, Laurence Jacobson Real, era judecător şi
senator în Amsterdam, nume ce este imortalizat în analele olandeze ale acelei
perioade, pentru partea hotărâtoare pe care a avut-o în promovarea Reformei în
Ţările de Jos, adesea în timpul tiraniei spaniole, cu riscul vieţii şi
proprietăţii lui. Cu această doamnă, cu care a fost căsătorit la 16 septembrie
1590, Arminius s-a bucurat de fericire domestică neîntreruptă şi de invidiat.
Copiii lor au fost şapte fii şi două fiice, toţi murind în floarea tinereţii, cu
excepţia lui Laurence, care a devenit negustor în Amsterdam, şi Daniel, care a
gat cea mai mare reputaţie în medicină. Următorii treisprezece ani din viaţa lui
Arminius au fost petrecuţi în lucrare la Amsterdam, cu succes şi mare
popularitate, mai ales pentru laici. Prezentările ocazionale ale opiniilor lui,
diferite de ale lucrătorilor din jur, care aproape fără excepţie erau
calvinişti, îl aduceau uneori în conflict serios cu ei. În 1591, el a expus al
şaptelea capitol ale Epistolei către Romani, şi în 1593, al nouălea capitol al
aceleiaşi epistole. În aceste expuneri el prezenta opiniile care erau conţinute
în tratatele lui despre acele epistole, cuprinse în această ediţie a lucrărilor
lui şi cu fiecare din aceste ocazii se producea o tulburare considerabilă
împotriva lui. Interpretarea dată de el capitolului şapte, în particular, care
este aceeaşi cu cea adoptată de o mare parte a comentatorilor moderni, inclusiv
câţiva care pretind că sunt calvinişti, a fost atunci; şi adesea ulterior, în
timpul vieţii lui controversată cu mult sarcasm. La sfârşitul lui 1602, moartea
lui Francis Junius, profesor de teologie la Leyden, a avut loc. Atenţia
custozilor universităţii a fost imediat îndreptată asupra lui Arminius, ca fiind
persoana cea mai potrivită pentru a umple locul vacant. Invitaţia, care i-a fost
făcută, a întâmpinat opoziţia cea mai viguroasă din partea autorităţilor din
Amsterdam, la dispoziţia cărora era Arminius, după cum declarase el în tinereţe,
când şi-a dedicat serviciile pe viaţă. Încuviinţarea lor în transferul lui la
Leyden a fost obţinută în final, prin intervenţia specială din Uytenbogardt, a
celebrului preot de la Haga, a lui N. Cromhoutius, a Curţii Supreme a Olandei şi
a lui Maurice, Prinţul de Orania însuşi. Mulţi din lucrătorii ultra calvinişti
au protestat violent împotriva chemării la o poziţie atât de importantă a unuia
ale cărui sentimente erau atât de neortodoxe în punctele vitale, cum le numeau
ei. Li s-a alăturat şi Francis Gomarus, profesor la Leyden. Acest om, în acea
vreme şi în timpul vieţii lui Arminius, şi după moartea lui, a manifestat un
spirit îngust şi amar, în luptele religioase care rezultau între Remonstrants şi
Contra-Remonstrants.
Primind diploma de Doctor în Teologie la universitatea din Leyden, la 11 iulie
1603, el a început imediat să descarce îndatoririle de profesor de teologie. A
descoperit în curând că studenţii la teologie erau implicaţi în controversele
complicate şi în întrebările încurcate ale şcolarilor, mai mult decât erau
devotaţi studiului Scripturilor. El s-a străduit imediat să corecteze acest rău,
şi să-i recheme la Biblie, la fântâna adevărului. Aceste eforturi şi faptul că
opiniile lui despre Predestinare erau inacceptabile pentru mulţi, s-au ivit
ocazia şi motivul pentru a-l acuza de încercarea de a aduce inovaţii. Au fost
răspândite rapoarte injurioase şi multe mijloace nelegitime au fost folosite
pentru a-i strica reputaţia, în faţa guvernului şi a bisericii. Arminius a
îndurat aceste atacuri cu mare calm, dar nu s-a apărat public până în 1608, când
s-a justificat în trei feluri diferite: primul, o scrisoare către Hippolytus, un
Collibus, ambasador al Provinciilor Unite din Palatinul elector; al doilea, o
„scuză împotriva celor 31 de articole, etc.” , care deşi scrisă în 1608, nu a
fost publicată până în anul următor, şi în cele din urmă, în nobila sa
„Declaraţie a sentimentelor”, transmisă la 30 octombrie 1608, înaintea Statelor,
într-o adunare plină, la Haga.
Imediat în anul următor, o tulburare biliară, contractată prin muncă şi studiu
neîntrerupte şi o şedere continuă, la care fără îndoială s-a u adăugat
neliniştea şi durerea produse în mintea lui de răutatea oponenţilor, a devenit
foarte violentă, încât nu a mai putut să părăsească patul; dar timp de câteva
luni, la intervale , deşi cu mare dificultate şi-a continuat prelegerile şi a
participat la îndatoririle sale de profesor, până la data de 25 iulie, când a
avut o dispută publică asupra „vocaţiei oamenilor la salvare”, care a fost
ultima din lucrările sale în Universitate. Emoţia cauzată de unele împrejurări,
legată de acea dezbatere au produs un paroxism violent al bolii lui, în urma
căruia nu s-a mai refăcut niciodată. A rămas cu dureri fizice acute, dar nu s-a
abătut de la obişnuita lui veselie; şi de la o totală acceptare a voii lui
Dumnezeu, până în 19 octombrie 1609. În acea zi, la prânz, în cuvintele lui
Bertius, „Cu ochii ridicaţi spre cer, în mijlocul rugăciunilor stăruitoare ale
celor prezenţi, şi-a predat calm duhul lui Dumnezeu, în timp ce fiecare din cei
de faţă a exclamat: suflete, lasă-mă să mor moartea celor neprihăniţi.”
Astfel a trăit şi astfel, la vârsta de 49 de ani a murit James Arminius, distins
între oameni pentru virtutea şi bunăvoinţa caracterului particular, casnic şi
social, între creştini, pentru indulgenţa lui faţă de cei care nu aveau aceleaşi
opinii ca şi el; între predicatori, pentru zelul, elocvenţa şi succesul lui; şi
între teologi, pentru opiniile lui puternice, dar totuşi lărgite şi
înţelegătoare în teologie, îndemânarea lui în argumentare şi candoarea lui şi
curtoazia în controversă. Motoul lui era „BONA CONSCIENTIA PARADISUS." W.R.B.