Bibliologie:

Surprins de ce?
O apărare a Sola Scriptura

de Jake Magee

Acest articol este o examinare a unor felurite argumente Romano Catolice împotriva doctrinei Sola Scriptura aşa cum este ea găsită în cartea „Surprins de adevăr”.

În cartea intitulată Surprins de adevăr,[1] Patrick Madrid a compilat unsprezece poveşti autobiografice scurte care povestesc convertirea unor creştini Protestanţi la credinţa Romano Catolică. Această carte nu are de a face cu credincioşi Protestanţi nominali care fără să înţeleagă cu adevărat propria lor religie, s-au întors spre Biserica Romano Catolică. Mai degrabă este vorba despre detaliile convertirii unor indivizi care sunt prezentaţi ca fiind Protestanţi devotaţi savanţi, şi uneori chiar şi devotaţi anti-Catolici. În ciuda legăturilor emoţionale şi mintale puternice cu Protestantismul, aceşti indivizi au găsit numeroase argumente şi motive suficient de puternice pentru a rupe aceste legături. Prima întrebare pe care trebuie să ne-o punem în lumina unor astfel de convertiri dramatice este aceasta: „Ce a schimbat minţile lor?” Şi desigur, următoarea întrebare trebuie să fie: „Justifică aceste motive plecarea lor?”

Deşi există motive variate care sunt oferite pentru a justifica convertirile lor, cred că problema a ceea ce este autoritar este una dintre cele mai importante pe care trebuie să o considerăm. Pentru Protestant, Scriptura singură este cea care stă ca stăpână a credinţei. Această doctrină este cunoscută ca Sola Scriptura. Pentru Romano Catolici, Scriptura singură este insuficientă pentru a-l ajuta pe credincios şi are nevoie de complimentarea tradiţiei bisericeşti şi de autoritatea bisericii. Este şi opinia multora dintre autori în cartea Surprins de Adevăr că problema autorităţii este extremă în dezbaterea dintre Catolici şi Protestanţi. De exemplu Bob Sungenis, remarcă faptul că în timp ce a studiat cazul Catolic împotriva Sola Scriptura a „cunoscut instinctiv că întreaga dezbatere dintre Catolicism şi Protestantism poate fi redusă la autoritate” (117). El pretinde că nu numai că Scriptura nu învaţă aceasta, prin ea însăşi, este suficientă ca un ghid pentru viaţa creştină (118), ci mai departe el povesteşte că în timp ce a pus noţiunea Sola Scriptura sub o cercetare atentă, el a descoperit că ideea era „o doctrină falsă, o tradiţie a oamenilor” (117). Mai degrabă ca Scriptura să înveţe că este autoritară peste biserică şi peste membrii ei, Sungenis „a început să vadă că de fapt Biblia indică spre Biserică, ca fiind arbitrul final al adevărului în toate chestiunile spirituale” (118). Dacă Sungenis are dreptate, Protestantismul a suferit o lovitură fatală.

„Dacă doctrina fundamentală a Protestantismului nu a fost găsită nicăieri în Scriptură implicaţiile sunt devastatoare pentru Protestantism: Dacă Sola Scriptura nu este învăţată în Biblie, atunci aceasta este o presupunere care se auto-respinge. Dacă ceea ce Martin Luther, John Calvin, şi alţi Reformatori au pretins, dacă Sola Scriptura este falsă, Protestantismul, ca un răspuns teologic Bisericii Catolice este la fel şi ea falsă, de vreme ce Protestantismul a fost fondat pe ideea că Biblia ca fiind unica regulă a credinţei infailibilă pentru Biserică” (103).

În acest articol, aş vrea să examinez chestiunea a ce este autoritar ca un ghid normativ pentru creştini. Pentru a face aceasta, voi examina afirmaţia ne-fondată că doctrina Sola Scriptura este falsă. Motivele date pentru a justifica această afirmaţie poate fi categorisită în linii mari în două feluri: (1) Sola Scriptura este anti-biblică. (2) Sola Scriptura este împotriva bunului simţ. Disputa mea este că aceste motive eşuează în întocmirea cazului Catolic împotriva Protestantismului.

Este Scriptura anti Sola Scriptura?

În înţelegerea concluziei lui Scott Hahn (un convertit faimos de la Protestantism la Catolicism) cu privire la subiect, Sungenis crede că „pe departe de a fi doar un concept cu un sprijin scriptural obscur sau minim, Sola Scriptura pur şi simplu nu este învăţată nicăieri în Biblie, nici explicit şi nici implicit” (103). Pretenţia lor contrară este că de fapt Scriptura prezintă poziţia că biserica este autoritatea finală (118, 215-221). Scott Hahn povesteşte în altă parte stânjeneala pe care a experimentat-o când a fost confruntat cu o întrebare de unul dintre studenţii săi în timpul orei de curs. Studentul a întrebat „unde învaţă Biblia Sola Scriptura?”[2] Ca şi profesor Protestant şi renumit anti-Catolic, el a fost încurcat. El nu s-a oprit niciodată ca să ia în considerare întrebarea anterioară. Dr. Hahn a zăngănit câteva versete în speranţa că va evita tăria acestei întrebări. Totuşi, studentul echipat (care a realizat tactica de evitare a întrebării a lui Dr. Hahn) l-a lămurit pe Dr. Hahn şi pe studenţii prezenţi cum versetele citate erau irelevante ca răspuns. Dr. Hahn îşi aminteşte mai târziu cum fundaţia de bază a convingerii sale Protestante se destrăma.

Au dreptate Scott Hahn şi Bob Sungenis când ei afirmă că „pur şi simplu Sola Scriptura nu este învăţată nicăieri în Biblie, nici explicit nici implicit (103)?” Este cea mai importantă doctrină a Protestantismului fără justificare Scripturală? Oare Protestanţii au omis acest lucru evident, sau l-au evitat în mod intenţionat? Ce versete oferă Protestanţii ca dovadă pentru această doctrină de bază? Sunt aceste pasaje irelevante ca o justificare pentru poziţia Protestanţilor? Ne vom întoarce acum spre aceste întrebări.

Găsesc afirmaţiile lui Hahn şi Sungenis ca fiind în întregime încurcate în lumina clarei mărturii a apostolului Pavel în privinţa necesităţii şi suficienţei Scripturii găsită în 2 Timotei 3:16-17; o Scriptură pe care Protestanţii au oferit-o întotdeauna ca pe o dovadă definitivă pentru Sola Scriptura. Haideţi să examinăm acest pasaj în detaliu.

„Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre,

să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire 16;

pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi

cu totul destoinic pentru orice lucrare bună. 17”.

În primul rând, Scripturile sunt descrise de Pavel ca fiind „insuflate de Dumnezeu.” Fraza „insuflate de Dumnezeu” este tradusă din cuvântul grecesc „theopneustos” care în mod literal este redat prin „respirate de Dumnezeu”. Prin aceasta Pavel comunică faptul că aceste scrieri au fost respirate din gura lui Dumnezeu. În plus, autoritatea pe care o au Scripturile este derivată din realitatea că aceste cuvinte au fost vorbite de Dumnezeu.

În al doilea rând, observaţi că Scripturile sunt „de folos.” Nimeni din această dezbatere nu este împotriva acestei afirmaţii. Totuşi, textul spune că Scriptura este de folos pentru un anume lucru „pentru ca” un alt fel de lucru să fie adevărat. Pentru a pune această chestiune într-un mod formal, Scriptura este de folos pentru x, pentru ca y. Variabila x se referă la „să înveţe, să mustre, să îndrepte şi să dea înţelepciune în neprihănire.” Variabila y se referă la desăvârşirea şi echiparea credincioşilor. Variabila y este ceea ce Protestanţii afirmă că este o declaraţie clară în Scriptură despre propria ei suficienţă. Să ne uităm mai îndeaproape la versetul 17.

Pavel spune că Scriptura poate produce credincioşi care sunt „desăvârşiţi” şi „destoinici pentru orice lucrare bună.” Dicţionarul TDNT defineşte „desăvârşit” (artios) ca „potrivit, complet, perfect.”[3] Bauer defineşte „desăvârşit” prin „complet, capabil, competent = în stare să împlinească toate cererile.”[4] Dicţionarul TDNT defineşte „destoinic” (exartizo) prin „a completa, a termina, a desăvârşi, a îndeplini” (1:475,80). Bauer defineşte şi el „destoinic” prin „a termina, a completa...a echipa, a aproviziona” (273).

Aceste definiţii indică înţelesul cuvântului nostru englez „suficienţă.” Pentru a clarifica această chestiune, vom defini şi vom contrasta cuvintele „suficienţă” şi „necesitate.” A spune că un lucru este necesar pentru altul înseamnă a spune că fără această condiţie în locul ei efectul dorit nu va avea loc. De exemplu, apa este necesară pentru viaţa umană. Adică, apa este o condiţie fără de care viaţa umană nu ar putea exista. Pentru a spune că un lucru este „suficient” înseamnă să afirmi că această condiţie este tot ceea ce are nevoie cineva. În cazul apei, ea este necesară dar nu este suficientă pentru viaţa umană (pentru că noi avem nevoie de apă în plus faţă de apă). Dacă apa ar fi şi necesară şi suficientă pentru viaţa umană, atunci mâncarea este irelevantă.

Păstrând toate aceste definiţii în minte, să enunţăm din nou 2 Timotei 3:16-17:

„Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire (16); pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună (17).”

Versiunea Autorizată traduce versetul 17 astfel:

„Pentru ca omul lui Dumnezeu să fie perfect, aprovizionat cu totul pentru toate faptele bune.”

Acum, dacă spun că Gospodăria de Mobilă a lui Frank este completă sau suficientă pentru a aproviziona în mod perfect casa mea, vreau să spun că nu mai trebuie să merg nicăieri altundeva. Cu alte cuvinte, Gospodăria de Mobilă a lui Frank este suficientă sau destul de bună; şi nu mai am nevoie de un alt magazin. În acelaşi fel, Pavel afirmă că Scriptura este suficientă şi completă pentru a oferi în mod desăvârşit credinciosului ceea ce are nevoie pentru a trăi viaţa pe care Dumnezeu o intenţionează; nimic altceva nu mai are nevoie ca să fie adăugat. Pe scurt, Scriptura este necesară şi suficientă. În mod contrar afirmaţiei lui Scott Hahn şi Bob Sungenis că „pur şi simplu Sola Scriptura nu este învăţată nicăieri în Biblie, nici explicit nici implicit,” 2 Timotei 3:16 & 17 este atât de explicit şi clar în sprijinul faţă de Sola Scriptura precum Ioan 1:1-3 este explicit şi clar cu privire la dumnezeirea lui Hristos.

Aceasta este important pentru discuţia noastră, pentru că Biserica Catolică spune că Scriptura este insuficientă; ceva la care trebuie să adăugăm (tradiţia şi interpretarea Bisericii). Pentru a păstra definiţiile noastre, Scriptura nu este în stare să împlinească toate cererile. Prin tradiţie şi prin autoritatea bisericii învăţăm ce altceva mai avem nevoie pentru a face fapte bune (adică, sacramentul penitenţei, spovedaniei, împărtăşania, şi succesiunea apostolică). Fără această adăugare la Scriptură, un credincios nu poate fi aprovizionat în mod perfect pentru orice lucrare bună. Ca un rezultat, credincioşilor Protestanţi le lipseşte ceea ce vrea Dumnezeu pentru ei, adică, ei nu sunt echipaţi în întregime. În lumina acestei clare exegeze care demonstrează că Scriptura, prin ea însăşi este suficientă pentru a oferi în întregime unui credincios o viaţă care să îi placă lui Dumnezeu, pretenţia apologetului Romano Catolic (că Sola Scriptura este o doctrină falsă care nu poate fi găsită în Biblie nici explicit şi nici implicit) nu trebuie luată în serios.

Cum ar putea răspunde un Romano Catolic?

Probabil Catolicul ar putea răspunde la aceasta spunând că Pavel nu declară că Scriptura este „numai ea suficientă.” El ar putea argumenta că Scriptura este suficientă ca un ghid, dar şi tradiţia este suficientă ca un ghid. Adică, Scriptura nu este „singurul” ghid disponibil credincioşilor. Tradiţia ne oferă indicaţii care sau afirmă doctrine care sunt în Biblie în mod implicit, sau probabil ne oferă o descoperire care nu se găseşte în Scriptură. Deci o persoană care are tradiţia dar nu are Scriptura este de asemenea „completă şi desăvârşită, destoinică pentru orice lucrare bună.”

Pentru a ilustra acest punct, cineva ar putea folosi un compas pentru a indica spre adevăratul nord, sau cineva ar putea folosi repere astronomice pentru a face aceasta. Amândoi se bazează pe ceva diferit pentru a arăta spre acelaşi adevăr. Persoana care foloseşte compasul se bazează pe câmpul magnetic al pământului. Persoana care foloseşte repere astronomice se bazează pe poziţia relativă a pământului faţă de stele. Cel care depinde de compas nu poate pretinde că are singura cale de a descoperi adevăratul nord, şi viceversa. La fel este şi cu Scriptura şi Tradiţia.

Totuşi, există un număr de probleme cu acest fel de raţionament. În primul rând, când Protestanţii spun că singură Biblia a suficientă ca un ghid normativ pentru creştini, nu vrem să spunem în mod necesar că nimic altceva nu ar putea să fie suficient. De exemplu, dacă Hristos i se arată unui om născut în Africa, care nu are o Biblie şi îi descoperă adevărurile referitoare la împărăţia lui Dumnezeu, şi aceasta ar putea să fie suficient. Deci, când noi spunem „Sola Scriptura,” vrem să spunem că Biblia, prin ea însăşi şi fără adăugarea vreunui alt lucru, este suficientă ca un ghid pentru viaţa creştină. Nu trebuie să cunosc ce i-a descoperit Hristos celui născut în Africa, căci Biblia îmi este suficientă mie în America. Totuşi, Protestanţii mai îndeamnă la faptul că nimic altceva nu este de fapt suficient, pentru că nimic altceva nu s-a dovedit a fi vocea autoritară a lui Dumnezeu.

În al doilea rând, acest raţionament trebuie să fie dispreţuit de Catolici. Căci această idee ar însemna că Protestantul ar avea dreptul să neglijeze tradiţia deoarece el are ceva care, prin sine este în stare să îl conducă pe calea cea corectă. Dar aceasta este inutil, căci Catolicul crede că Protestantul trece peste aceasta prin faptul că nu este de acord cu conţinutul tradiţiei (fie că aceasta este desluşirea a ceea ce este deja în Scriptură, sau este în întregime o revelaţie separată). Adică, Catolicul afirmă cu claritate că, compasul prin sine este insuficient. Dar apoi ei trebuie să înfrunte din nou învăţătura clară a lui Pavel din 2 Timotei 3:16. Obiecţia se derâmă.

Ce altă cale ar putea să ia un Catolic? Apologeţii Romano Catolici au argumentat că Scriptura este insuficientă deoarece însuşi Scriptura învaţă cu claritate că credincioşii ar trebui să afirme şi să păstreze tradiţiile orale (Staples 224). Iată unele din pasajele pe care ei le citează:

1 Corinteni 11:2 Vă laud că în toate privinţele vă aduceţi aminte de mine, şi că ţineţi învăţăturile (tradiţiile) întocmai cum vi le-am dat.

2 Tesaloniceni 2:15 Aşa dar, fraţilor, rămâneţi tari, şi ţineţi învăţăturile (tradiţiile), pe cari le-aţi primit fie prin viu grai, fie prin epistola noastră.

2 Tesaloniceni 3:6 În Numele Domnului nostru Isus Hristos, vă poruncim, fraţilor, să vă depărtaţi de orice frate, care trăieşte în neorânduială, şi nu după învăţăturile (tradiţiile), pe cari le-aţi primit de la noi.

2 Timotei 3:14 Tu să rămâi în lucrurile, pe cari le-ai învăţat şi de cari eşti deplin încredinţat, căci ştii de la cine le-ai învăţat;

Din aceste pasaje Catolicul argumentează că Scriptura afirmă în mod clar că în plus faţă de cuvântul scris, credincioşii ar trebui să fie neclintiţi faţă de cuvântul vorbit păstrat. Amândouă sunt revelaţia lui Dumnezeu. Acesta este argumentul lor:

Premiza 1: Dumnezeu comunică prin Scriptură.

Premiza 2: Dumnezeu comunică prin Tradiţie (care este cuvântul lui Dumnezeu vorbit care a fost păstrat cu credincioşie de biserică).

Premiza 3: În plus faţă de Scriptură, cineva are nevoie şi de tradiţie.

Concluzie: De aceea, Scriptura este insuficientă.

Dacă am reprezentat în mod corect argumentul Catolic, imediat observăm o afirmaţie critică ce a fost făcută. Afirmaţia este că ceea ce Dumnezeu comunică în scris este în mod esenţial diferit de ceea ce este comunicat oral. Dar nicăieri în textele citate nu găsim o astfel de despărţire. De fapt, contextul acestor pasaje sugerează că Pavel a avut în minte dogmele esenţiale ale evangheliei. De exemplu, în versetele care îl preced pe 2 Tesaloniceni 2:15, citim

„Noi însă, fraţi prea iubiţi de Domnul, trebuie să mulţămim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi, căci de la început Dumnezeu v-a ales pentru mântuire, în sfinţirea Duhului şi credinţa adevărului (13). Iată la ce v-a chemat El, prin Evanghelia noastră, ca să căpătaţi slava Domnului nostru Isus Hristos (14).”

Observaţi că nu există nici o menţiune făcută cu privire la doctrinele care diferă substanţial în conţinut faţă de ceea ce este fundamental în evanghelie. În lumina acestui lucru, Romano Catolicul trebuie să arate să autorii Scripturii au vrut să spună că, conţinutul tradiţiei diferă de conţinutul Scripturii. Mai departe, Romano Catolicul nu poate apela la faptul că tradiţiile pe care ei le posedă diferă în conţinut faţă de ceea ce este descoperit explicit în Scriptură, pentru că aceasta ar fi un cerc vicios.

Pentru a inversa rolurile, ofer un argument care arată că tradiţia despre care vorbeşte Pavel nu diferă substanţial de ceea ce este descoperit explicit în Scriptură:

Premiza 1: Scriptura este necesară şi suficientă ca un ghid normativ pentru credincioşi.

Premiza 2: Dacă tradiţia conţine elemente care nu sunt găsite explicit în Scriptură, atunci aceste elemente străine nu sunt necesare pentru a fi ţinute de credincioşi.

Premiza 3: Pavel spune că păstrarea tradiţiei este necesară pentru credincioşi.

Concluzia: De aceea, tradiţia despre care vorbeşte Pavel nu conţine elemente străine.

În ce priveşte prima premiză, Catolicul ar putea protesta că eu îmi însuşesc adevărul interpretării Protestante. Totuşi, până ce ne vor da un răspuns adecvat pentru interpretarea Protestantă a lui 2 Timotei 3:16-17, presupunerea noastră este bazată pe o interpretare solidă. Amintiţi-vă că apelul la Scripturi care fac referire la tradiţie este o încercare din partea Catolicilor de a răspunde la 2 Timotei 3:16-17. Dar noi am arătat că această încercare a fost bazată pe o presupunere pe care aceste Scripturi nu o susţin (adică, conţinutul tradiţiei diferă de conţinutul Scripturii). Ca o regulă de bază a acestei argumentări, nimeni nu poate lansa un contraatac dintr-o zonă pe care nu a asigurat-o. Mai mult, ca o regulă de bază în interpretare, cineva ar trebui să interpreteze pasajele neclare în lumina pasajelor clare. Este limpede că pasajele pe care Catolicii le citează în legătură cu tradiţia sunt în cazul cel mai bun neclare, în timp ce 2 Timotei 3:16-17 este clar. De aceea, nu este potrivit să răsucim înţelesul lui 2 Timotei 3:16 & 17 pentru a susţine pasaje care nu sunt clare.

În ce priveşte a doua premiză, în ciuda încercărilor Catolicilor de a puncta felurite umbre tipologice ca o dovadă că doctrinele lor sunt găsite în paginile textului, rămâne faptul că nimeni apropiindu-se de text fără o obligaţie anterioară faţă de aceste doctrine nu va dobândi aceste credinţe. De exemplu, pentru a găsi presupusa stare fără păcat a Mariei simbolizată prin Cortul Vechiului Testament este un lucru în întregime periculos şi ne garantat, pentru că acest tip de hermeneutică creează un teritoriu propice naşterii oricărui religie şi cult fals ca să îşi găsească dogmele sale sau ale lui susţinute de Scriptură. Din nou, regulile de bază ale interpretării ne păzesc de a ne forma doctrinele pe nişte probe speculative ale Scripturii.

În ce priveşte a treia premiză şi concluzia, aceasta urmează din faptul că orice este conţinut în tradiţie este conţinut şi în textul Scripturii. 2 Timotei 3:16-17 ne cere această concluzie. O susţinere în plus pentru această concluzie poate fi găsită în cuvintele lui Pavel din Fapte 17:11:

„Iudeii aceştia aveau o inimă mai aleasă decât cei din Tesalonic. Au primit Cuvântul cu toată râvna, şi cercetau Scripturile în fiecare zi, ca să vadă dacă ce li se spunea, este aşa (11).”

Luca afirmă că cei din Berea erau vrednici de laudă prin faptul că ei verificau cu înflăcărare dacă învăţăturile lui Pavel şi Sila erau adevărate. Observaţi că dacă Scripturile nu ar fi conţinut conceptele comunicate de Pavel şi Sila, cei din Berea ar fi concluzionat că acele concepte sunt fără importanţă (deşi nu necesar neadevărate). Acum dacă Catolicii pretind că tradiţia diferă în substanţă de Sfânta Scriptură, şi Pavel şi Sila comunicau aceste tradiţii, atunci cei din Berea ar fi fost lăudaţi de Luca pentru că s-au lipsit de aceste tradiţii. Sau, dacă Luca ar fi crezut că există tradiţii orale care sunt la egalitate, dar nu necesar echivalente în substanţă cu Scriptura, Luca şi-ar fi reţinut lauda sa faţă de cei din Berea faţă de acţiunile lor. Sau, dacă Pavel şi Sila credeau în conceptul de autoritate Catolic, atunci ei i-ar fi pedepsit pe cei din Berea pentru că nu au recunoscut că în afară de textul scris, există o tradiţie orală care este egală în autoritate şi diferită în substanţă. În acest caz, Pavel ar fi putut răspunde la eforturile lor spunând: „poate găsiţi în text despre ceea ce noi vorbim sau poate nu găsiţi. Dar aceasta este irelevant deoarece Scriptura nu este singura autoritate.” Dar nu găsim astfel de lucruri.

Să zicem că prietenii noştri Catolici nu sunt convinşi până acum de argumentele noastre. Să admitem chiar că Scriptura singură nu este suficientă. Cu aceste două concesii ipotetice, cineva ar putea crede că, Catolicii au câştigat dezbaterea; tradiţia Catolică suplimentează Scriptura. Dar nu atât de repede! Chiar dacă ar fi să renunţăm, suntem departe de a stabili afirmaţia că „tradiţia Catolică suplimentează Scriptura.” De ce nu „tradiţia Gnostică suplimentează Scriptura?” Sau, „tradiţia Greacă Ortodoxă suplimentează Scriptura?” Această listă poate creşte mult în perspectiva feluritelor „tradiţii” ţinute de felurite grupuri. Ceea ce vreau să spun este că povara dovezii stă pe umerii Catolicilor de a arăta că vre-o tradiţie poate fi urmărită până la ucenici şi la Domnul. Adică, Catolicii trebuie să ne arate că tradiţiile care suplimentează Scriptura provin de la Hristos sau de la Apostoli în mod garantat. Dar, desigur, aici Catolicii îşi dau pe faţă cărţile lor de joc reale. În cele din urmă, Catolicii cred că orice altă tradiţie este autoritară deoarece Autoritarii Bisericii consideră aceasta (cu sau fără verificarea istorică). Deci, într-un anumit sens, Romano Catolicii cred în sola-ecclesia (doar biserica), deoarece şi Scriptura şi Tradiţiile sunt definite de Biserică.

Cum ar putea să răspundă mai departe un Catolic la expunerea noastră a lui 2 Timotei 3:16-17? Unii Catolici au argumentat că interpretarea Protestantă a acestor pasaje conduce la concluzia pe care nici un creştin nu o poate accepta.[5] Aici este un argument:

(1) Când Pavel se referă la Scriptură, el se poate referi numai la Vechiul Testament.

(2) Dacă Pavel învaţă suficienţa Scripturii atunci el învaţă doar suficienţa Vechiului Testament.

(3) Dacă Vechiul Testament este suficient, atunci Noul Testament nu este necesar.

(4) Noul Testament este necesar.

(5) De aceea, Pavel nu învaţă suficienţa Scripturii.

Punând acest argument mai puţin formal, se afirmă că Pavel a avut în minte canonul Vechiului Testament când a scris 2 Timotei 3:16 & 17, căci Noul Testament (aşa cum îl cunoaştem noi) nu exista. Dacă aşa stau lucrurile, atunci Protestanţii pot susţine interpretarea lor a acestui pasaj cu costul Noului Testament. Dar nici un creştin nu poate accepta această concluzie. Atunci trebuie să recunoaştem că Pavel nu învaţă Sola Scriptura, ci numai că Scriptura este necesară.

Deşi la prima constrângere, cu mai multe consideraţii argumentul cade. Deci, când (1) este afirmat, acesta se sprijină pe cel care oferă acest argument pentru a arăta că atunci când Pavel spune „Scriptură,” el vrea să spună numai Vechiul Testament şi nimic altceva. Totuşi, nu există nimic care să interzică noţiunea că Pavel avea natura canonului în minte mai degrabă decât extensia canonului. Pavel s-ar putea referi la ceea ce Dumnezeu a inspirat fără a specifica ce Dumnezeu a inspirat. În lumina acestui lucru, nu există nimic care să interzică noţiunea că Pavel avea în minte strălucitul canon complet, inclusiv scrisorile contemporane scrise de apostoli şi de profeţi care circulau în biserici. De fapt, Noul Testament indică faptul că exista o recunoaştere a autorităţii divine a scrisorilor apostolice şi de autorii lor şi de contemporanii autorilor. 2 Petru 3:14-16 stă ca un bun exemplu:

„De aceea, prea iubiţilor, fiindcă aşteptaţi aceste lucruri, siliţi-vă să fiţi găsiţi înaintea Lui fără prihană, fără vină, şi în pace. 15 Să credeţi că îndelunga răbdare a Domnului nostru este mântuire, cum v-a scris şi prea iubitul nostru frate Pavel, după înţelepciunea dată lui, 16 ca şi în toate epistolele lui, când vorbeşte despre lucrurile acestea. În ele sînt unele lucruri grele de înţeles, pe cari cei neştiutori şi nestatornici le răstălmăcesc ca şi pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor.”

Observaţi că Petru include scrierile lui Pavel în Scripturi. Pentru Petru, scrierile lui Pavel sunt Scriptura. Deci, „dacă toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu, şi este de folos...,” şi scrierile lui Pavel sunt Scriptura, de aceea toată Scriptura include scrierile lui Pavel şi este de folos ... etc. Astfel, Noul Testament nu este exclus din 2 Timotei 3:16 & 17.

Având aceasta în minte, putem schimba raportul de forţe pentru prietenii noştri Catolici. În primul rând, pentru ca argumentul lor să funcţioneze, Catolicii trebuie să arate că nu există nici o posibilitate ca Pavel să fi avut Noul Testament în minte. Dar ei nu pot face aceasta deoarece argumentul lor este bazat pe ceea ce nu spune 2 Timotei 3:16. În al doilea rând, aceasta serveşte ca un alt exemplu unde a fost folosită o hermeneutică îndoielnică. Cei care folosesc acest argument afirmă că Pavel se referă numai la Vechiul Testament în versetul 16. De la această premiză, ei argumentează că interpretarea Protestantă a versetului 17 trebuie să fie greşită. Totuşi, hermeneutica este înapoi. Versetul 16 ar trebui să fie interpretat în lumina versetului 17. Versetul 17 nu ne dă voie să citim altceva decât suficienţa Scripturii. Totuşi, versetul 16 ne permite să citim ceva în plus faţă de Vechiul Testament. Interpretarea lor a versetului 16 este o concluzie posibilă, dar nu este o concluzie necesară. Astfel, aceasta nu poartă greutatea care trebuie dusă. În al treilea rând, este foarte posibil ca aceasta să permită Protestanţilor să asigure un contra-argument convingător la aceasta. În această lumină iată contra-argumentul meu:

(1) Scriptura este necesară şi suficientă ca un ghid normativ pentru trăirea creştină.

(2) Când se referă la Scriptură, Pavel se referă sau

(a) numai la Vechiul Testament

(b) sau şi la Vechiul şi la Noul Testament.

(3) Dacă Pavel învaţă numai suficienţa Vechiului Testament, atunci Noul Testament nu mai este necesar.

(4) Noul Testament este necesar.

(5) De aceea, Pavel vrea să spună (b) că şi Vechiul şi Noul Testament sunt suficiente.

Este anti Sola Scriptura de bun simţ?

În plus faţă de pretenţia că doctrina Sola Scriptura este contrazisă de Scriptura în sine, Catolicii argumentează că această doctrină este respinsă şi de bunul simţ. Există trei argumente principale prezentate de autorul Surprins de Adevăr: 1) Argumentul din alcătuirea canonului. 2) Argumentul interpretării supusă greşelii. 3) Argumentul provenit din divergenţele din Protestantism.

1) Argumentul din alcătuirea canonului.

Termenul „canon” se referă la totalitatea scrierilor inspirate de Dumnezeu. Biblia este o colecţie de mai multe cărţi scrise de peste patruzeci de autori diferiţi într-o perioadă de peste două mii de ani. Întrebarea dificilă este cum au putut oamenii supuşi greşelii să determine care cărţi ar trebui să fie incluse în cuvântul lui Dumnezeu şi care nu? Catolicii argumentează că nu oamenii supuşi greşelii au determinat canonul, ci biserica infailibilă. Susţinerea acestei propoziţii pare să fie ideea pe care o voi eticheta teza infailibilităţii. Această idee este că pentru ca o persoană să poată să ştie ceva cu siguranţă, ar trebui să aibă o intuiţie infailibilă dintr-o anumită sursă. Pentru Catolici, biserica este acea sursă infailibilă. Aceasta are implicaţii importante pentru discuţia noastră. Potrivit acestui punct de vedere, biserica nu este fondată pe Scriptură, ci Scriptura este fundată pe biserică, care declară care cărţi sunt sfintele Scripturi. De aceea, Scriptura este insuficientă, deoarece ea are nevoie de biserică pentru a exista. Orice este mai prejos de un raţionament perfect insensibil la greşeli îi lasă pe Protestanţi să îşi pună încrederea într-o compilare de cărţi care s-ar putea să conţină sau nu adevăratele scrieri „insuflate de Dumnezeu”. Observaţi cuvintele lui Bob Sungenis:

„De vreme ce Biblia nu indică ce cărţi îi aparţin, şi de vreme ce Protestanţii nu cred că Biserica are vre-o autoritate de a determina în mod infailibil care cărţi aparţin şi care nu, Protestanţii sunt lăsaţi într-o dilemă epistemologică. De acum în colo ei sunt obligaţi să concluzioneze logic dar eretic că ar putea să fie cărţi inspirate care ar trebui să fie în Biblie care au fost lăsate afară din greşeală, şi că ar putea să fie cărţi ne-inspirate din Biblie care nu au ce căuta acolo, ci au fost adăugate din greşeală” (123).

Sungenis afirmă că Protestanţii sunt lăsaţi într-o dilemă epistemologică:[6] Dacă singură Scriptura este autoritară, atunci biserica nu este. Dacă Biserica nu este o autoritate infailibilă, atunci ea este insuficientă pentru a ne conduce la adevăr. Totuşi, biserica decide care cărţi sunt cuprinse în Biblie. De aceea, nu avem un motiv suficient pentru a crede că avem cărţile corecte cu care să începem. Dar, atunci cum să ne bazăm existenţa noastră creştină pe un canon care s-ar putea să conţină sau nu tot cuvântul lui Dumnezeu?

Cum răspunde Protestantul la acest argument? În primul rând, Sungenis a ridicat bara epistemologică mai sus decât poate să sară el. Dacă el caută certitudinea epistemologică pentru un canon corect, a reuşit să facă puţin afirmând că biserica este infailibilă. Căci atunci noi putem întreba: „care este justificarea infailibilă pentru crezul că biserica este infailibilă?” El ar putea să răspundă că Hristos a promis aceasta în evanghelii. Totuşi, acesta este un apel la Scriptură. Dacă certitudinea este singurul lucru care este acceptabil, trebuie să renunţăm chiar şi la apelul la Scriptură. Căci cum am putea să ştim că evangheliile sunt exacte? Mai mult, cum putem şti că această evanghelie aparţine canonului? Întotdeauna este „posibil” şi pentru Protestanţi şi pentru Catolici să greşească cu privire la această chestiune.

Probabil un Catolic va oferi tradiţia ca pe o justificare pentru crezul că biserica este infailibilă. Totuşi, în afară de reclamaţia că aceasta cerşeşte întrebarea (căci cineva presupune infailibilitatea tradiţiei pentru a sprijini infailibilitatea bisericii), atunci cum putem să fim siguri 100% că tradiţiile nu au fost corupte? Acelaşi probleme însoţesc şi dovezile istorice.

Esenţa este că orice justificare care este dată de Catolic pentru a sprijini teza că Biserica este infailibilă este o justificare supusă greşelii. În cazul cel mai bun, el ar putea oferi motive de ce este foarte probabil ca biserica să fie infailibilă. În cazul cel mai rău, el ar putea spune că biserica este infailibilă deoarece biserica spune despre sine că „Noi suntem infailibili.” În orice caz, avem ceva puţin probabil ca o bază pentru credinţa în infailibilitatea bisericii. Cu alte cuvinte, problema pe care Catolicii o ridică pentru Protestanţi cu privire la doctrina lor despre Scriptură este aceeaşi pe care ei o au de înfruntat cu privire la doctrina lor despre Biserică (care este pretinsă a rezolva problema doctrinei Protestanţilor despre Scriptură).[7]

În al doilea rând, deşi teza infailibilităţii presupune că apelează la bunul simţ, bunul simţ a decis împotriva ei. Se pare că fiinţele umane supuse greşelii pot şti cu siguranţă anumite lucruri fără a apela la o sursă infailibilă. De exemplu, deşi sunt o fiinţă umană supusă greşelii, pot şti cu siguranţă lucruri cu o certitudine completă. Astfel, ştiu că 2 + 2 = 4. Mai mult, pot spune că pronunţia mea că „2+2=4” este infailibilă. Dacă astfel este cazul nostru, avem un exemplu clar al unei fiinţe umane supusă greşelii care descoperă şi ştie un adevăr infailibil din matematică.

Un alt exemplu poate fi găsit în ştiinţe. Fiinţele umane supuse greşelii au spus că au descoperit „legile” care sunt neschimbate natural. Newton a descoperit adevărul legii gravităţii. Ar fi absurd ca noi să insistăm că Newton nu ar fi putut descoperi adevărul legii gravităţii niciodată deoarece el era un om supus greşelii. Ca să spunem altfel, nu este de bun simţ ca să susţii că un om de ştiinţă trebuie să fie infailibil pentru a descoperi anumite adevăruri despre universul fizic.

Un alt exemplu încheie cazul împotriva tezei infailibilităţii. Să spunem că fiica mea aleargă în mod întâmplător în camera de zi şi se loveşte la degetele de la picioare. Apoi ţipă strident „M-am lovit!” Există două lucruri care se petrec aici în mod aparent. Primul este că fiica mea este într-o stare mentală şi nu în alta (adică ea experimentează durere şi nu plăcere). Acesta este un fapt cu privire şi la trupul şi la viaţa ei mentală. Al doilea este evaluarea fiicei mele cu privire la starea de lucruri care a avut loc în viaţa sa trupească şi mentală. Acum, se pare că deşi fiica mea ar putea să greşească cu privire la multe lucruri din lumea aceasta (cum ar fi, ea s-ar putea înşela că pe tine te doare, pentru că tu o păcăleşti), aceasta este ceva despre care ea nu ar putea greşi niciodată. Cu alte cuvinte, când o doare ceva, ea ştie în mod infailibil aceasta. Ea nu poate greşi, deşi ea este o fiinţă umană supusă greşelii cu privire la anumite experienţe conştiente.[8]

Pentru a rezuma punctul meu de vedere, dacă pot şti cu siguranţă felurite adevăruri matematice, dacă Newton a putut şti cu siguranţă anumite adevăruri despre univers, şi dacă fiica mea poate şti cu siguranţă adevăruri cu privire la propriile ei experienţe conştiente, este cel puţin posibil ca părinţii bisericeşti să descopere (nu să determine) cu siguranţă scrierile inspirate de Dumnezeu.

În al treilea rând, argumentul lui Sungenis este pur şi simplu o dilemă falsă. Amintiţi-vă că argumentul său este că dacă Protestanţii spun că biserica este supusă greşelii, atunci ei nu vor putea cunoaşte cu siguranţă că, canonul este corect. De aici în colo, cum pot ei să îşi pună încrederea numai în determinarea supusă greşelii a bisericii? Totuşi, acest argument presupune că Dumnezeu nu poate în mod infailibil să îşi ducă planul său veşnic la îndeplinire folosind fiinţe umane supuse greşelilor. Astfel, nu numai că aceasta este o posibilitate logică (şi aceasta este tot ceea ce are nevoie Protestantul pentru a evita dilema propusă), ci este un adevăr atestat de Scriptură fără greşeală. Observaţi următoarele pasaje:

Psalmul 33:11 „Dar sfaturile Domnului dăinuiesc pe vecie, şi planurile inimii Lui, din neam în neam.”

Daniel 4:35 „Toţi locuitorii pământului sînt o nimica înaintea Lui; El face ce vrea cu oastea cerurilor şi cu locuitorii pământului, şi nimeni nu poate să stea împotriva mâniei Lui, nici să-i zică:„ Ce faci?””

Iov 23:13 „Dar hotărârea Lui este luată, cine i se va împotrivi? Ce-i doreşte sufletul, aceea face.”

Psalmul 115:3 „Dumnezeul nostru este în cer, El face tot ce vrea.”

Fapte 2:23 „pe Omul acesta, dat în mâinile voastre, după sfatul hotărât şi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-aţi răstignit şi L-aţi omorât prin măna celor fărădelege.”

Fapte 4:27-28 „În adevăr, împotriva Robului Tău celui sfânt, Isus, pe care L-ai uns Tu, s-au însoţit în cetatea aceasta Irod şi Pilat din Pont cu Neamurile şi cu noroadele lui Israel, 28 ca să facă tot ce hotărâse mai dinainte măna Ta şi sfatul Tău.”

Aceste pasaje ne învaţă cu claritate că scopul infailibil şi planul lui Dumnezeu este împlinit în lumea aceasta. El face ceea ce îi place, şi nimeni nu îl poate opri. Şi mai extraordinare sunt ultimele două pasaje care afirmă cu claritate că Dumnezeu nu a folosit doar fiinţe umane supuse greşelii, ci oameni răi pentru a-şi împlini planul Său infailibil şi perfect drept al răscumpărării prin Hristos.

Ideea pe care am extras-o din aceste pasaje care sunt împotriva lui Bob Sungenis este că Protestanţii îşi găsesc certitudinea sau confidenţa lor (în canon) în lucrarea providenţială a lui Dumnezeu în vieţile părinţilor bisericeşti timpurii, nu numai în raţionamentul lor care în principiu este supus greşelilor. Dacă Dumnezeu poate să-şi împlinească planul Său infailibil şi planul Său drept de a oferi răscumpărarea prin intermediul unor oameni răi şi supuşi greşelilor, cu siguranţă că El are puterea de a călăuzi minţile supuse greşelilor ale părinţilor bisericeşti pentru a identifica ce este Scriptura.

2) Argumentul din Interpretare:

Tim Staples istoriseşte o întrebare spinoasă pe care a întâlnit-o ca şi Protestant: Cum poate fi Biblia autoritatea supremă când Biblia nu se poate interpreta pe sine (216)? Mai mult, cineva l-a întrebat pe Tim (care a plănuit să meargă în lucrare), [de vreme ce eşti supus greşelii], „cum ar putea să fie obligatorie interpretarea Scripturii de către tine pentru conştiinţa celor care sunt membri în adunarea ta? Dacă nu ai nici o garanţie că interpretările tale sunt corecte, de ce ar trebui să aibă ei încredere în tine? Şi dacă interpretările tale sunt pur umane în natură şi în origine, nu sunt ele doar nişte tradiţii ale oamenilor? Isus a condamnat tradiţiile oamenilor care anulează Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă este posibil, după cum admiţi, ca interpretările tale să fie greşite – atunci este posibil ca ele să anuleze Cuvântul lui Dumnezeu (218).”

Acest argument este prezentat mai devreme în cartea lui Bob Sungenis:

„De vreme ce numai o entitate cu posibilitatea de a observa şi de a interpreta în mod corect informaţia poate acţiona ca şi o autoritate, am văzut că Biblia, deşi conţine revelaţia insuflată de Dumnezeu, nu poate acţiona ca o autoritate finală de vreme ce ea este dependentă de ceea ce personalităţile gânditoare observă că spune ea şi, mai important, ei interpretează ce înseamnă aceasta” (118).

Din aceste citate am derivat următorul argument:

(1a) Natura Scripturii (în virtutea faptul că este o carte) necesită un interpret din afara textului.

(2a) Pentru ca Scriptura să fie întărită, ea are nevoie de un interpret infailibil.

(3a) De aceea, Sola Scriptura este greşită din două considerente:

i. De vreme ce Scriptura are nevoie de un interpret, ea singură nu poate fi suficientă.

ii. De vreme ce Scriptura are nevoie de un interpret infailibil, Biserica oferă ceea ce Scriptura singură nu poate oferi: îndrumare divină.

Deşi premiza (1a) este corectă, cred că aceasta avansează puţin concluziile (i) şi (ii). Deci să luăm concluzia (i): De vreme ce Scriptura are nevoie de un interpret, ea singură nu poate fi suficientă. Această concluzie se bazează pe neînţelegerea doctrinei Sola Scriptura. Doctrina Sola Scriptura nu înseamnă că Scriptura este necesară şi suficientă pentru toate lucrurile. Cu alte cuvinte, admitem prompt că deşi Scriptura este necesară şi suficientă pentru x, s-ar putea să nu fie necesară şi suficientă pentru y. De exemplu noi susţinem că deşi Scriptura este necesară şi suficientă ca un ghid de a trăi o viaţă evlavioasă, ea este insuficientă dacă eu trăiesc sau nu o viaţă evlavioasă. Pentru că în plus faţă de ghid, trebuie să adaug voia mea. Pentru a folosi o analogie, un compas este suficient pentru a mă ghida spre Polul Nord, dar este insuficientă în efectuarea călătoriei mele spre Polul Nord. Există tot felul de alte condiţii care trebuie să fie îndeplinite pentru a se efectua această călătorie. Aşa cum aceasta se raportează la viaţa evlavioasă, nu trebuie să credem doar în Scriptură (noi credem în Scriptură + harul lui Dumnezeu + voinţa umană). Dar cu siguranţă că aceasta nu ia nimic din suficienţa Scripturii ca un ghid pentru a trăi o viaţă evlavioasă. În acelaşi fel, chiar dacă este nevoie de un interpret aceasta nu ia necesitatea şi suficienţa Scripturii de a fi un ghid.

Revăzând premiza (1a), prietenii noştri Catolici subliniază că este natura a ceea ce este scris că trebuie să existe un interpret. Deşi aceasta este adevărat, ideea este sărăcită. Este doar o ramură a unui copac mare. Reconstruind premiza (1a) mai potrivit, „este natura comunicaţiei că trebuie să existe un interpret.” Oponenţii noştri Catolici par să limiteze interpretarea la lucruri care sunt scrise. Totuşi, interpretarea este adevărată cu privire la lucruri scrise deoarece este adevărată ca o comunicare în totalitate. La fel este adevărat şi cu privire la comunicarea verbală. Când soţia mea spune: „Jake, cina va fi gata în câteva minute,” în mod obligatoriu voi interpreta că soţia mea vrea să spună un lucru şi nu altul. Prin cuvântul vorbit „Jake,” eu interpretez că ea spune despre mine, şi nu despre o altă persoană care stă în spatele meu care se numeşte Jake. Prin „cină,” înţeleg că ea vrea să spună o mâncare care nu se aseamănă cu micul dejun sau cu prânzul. Prin cuvintele vorbite „în câteva minute,” înţeleg că ea vrea să spună aproximativ 15 minute şi nu 3 minute. Deci, deşi premiza (1a) este adevărată, aceasta nu ia în considerare ceea ce este adevărat despre toate formele de comunicare.

Să re-formulăm primele două premize păstrând o înţelegere clară cu privire la interpretare şi comunicare:

(1b) Toate formele de comunicare (inclusiv verbale) au nevoie un interpret.

(2b) Pentru ca orice fel de formă de comunicare să fie întărită, aceasta are nevoie de un interpret infailibil.

De vreme ce concluzia derivată din (2b) este absurdă, atunci prin reducere la absurd, aşa trebuie să fie şi premiza (2b). Nu numai că este eronată din pricina motivelor care au fost oferite deja, dar observaţi că premiza (2a) sau (2b) este o derivare a tezei infailibilităţii adresată în primul argument din bunul simţ. Astfel, ea este la fel de vulnerabilă criticilor ridicate de acea secţiune. De vreme ce (2b) este eronată, atunci şi (2a) este la fel: Pentru ca Scriptura să fie întărită, ea are nevoie de un interpret infailibil. Punctul de vedere corect va menţine că Scriptura poate fi întărită, chiar dacă interpretul este supus greşelii. Astfel, poziţia Protestantă stă.

3) Argumentul provenit din Divergenţe

Ultimul argument pe care îl voi menţiona insistă că Sola Scriptura nu poate să fie adevărată de vreme ce trupul lui Hristos a fost fragmentat fără speranţă de această doctrină. Totuşi Hristos s-a rugat ca Biserica să fie unită. Această unitate constă într-o biserică în mod vizibil ne-divizată. Dar, Protestantismul este copt cu divergenţe. Sungenis exprimă aceasta astfel:

„Cu cât m-am gândit mai mult la aceasta am început să văd că teoria Sola Scriptura a făcut o pagubă nespusă creştinătăţii. Dovada cea mai evidentă a acestei pagube este Protestantismul în sine: o masă imensă de denominaţii conflictuale care se ceartă, şi care cauzează chiar prin natura „protestului” şi a „sfidării” o proliferare nesfârşită a haosului şi a controversei” (118-119).

Sungenis deduce mai departe că sigiliul divin al aprobării lui Dumnezeu a Bisericii Catolice este în longevitatea ei în timpul înfruntării feluritelor atacuri interne şi externe (120). Această unitate este externă şi vizibilă, nu ca felul invizibil de pseudo-unitate propus de Protestanţi.

„Gândul unei biserici spirituale şi invizibile compusă dintr-un fel amorf de colecţie de „credincioşi adevăraţi” din fiecare denominaţie, aşa cum o percep mulţi Protestanţi, este complet ne-biblic. Isus a întemeiat doar o Biserică, nu un grup de denominaţii rivale care se ceartă” (121).

Cum răspunde un Protestant? În primul rând, simpla longevitate a Bisericii Romano Catolică nu dovedeşte nimic prin ea însăşi. De exemplu, Iudaismul şi poporul evreu au existat mai mult şi au trecut prin încercări mai mari decât cele ale Bisericii Romane. Totuşi, aceasta nu argumentează corectitudinea Iudaismului şi falsitatea creştinătăţii. Deci această consideraţie nu dovedeşte nimic.

În al doilea rând, afirmarea că doctrina Sola Scriptura este sursa divergenţei dovedeşte aceeaşi neînţelegere cu privire la doctrină pe care am întâlnit-o mai devreme: că Sola Scriptura înseamnă că Biblia este necesară şi suficientă pentru orice în viaţa creştină. Dacă noi susţinem aceasta, atunci desigur doctrina ar fi dezaprobată de realitate. Dar, în mod egal, dacă un Catolic susţine că Biblia, Tradiţia, şi Autoritarii Bisericii sunt condiţiile necesare şi suficiente pentru orice în trăirea creştină, atunci această teorie este şi ea dezaprobată de realitate. De exemplu, Biserica din Corint avea toate cele trei prezente în adunarea lor. Totuşi, când Pavel s-a adresat bisericii în anul 55 d.Hr., aceasta era împărţită în partide (1:10). Felurite grupuri din adunare s-au format în izolare faţă de altele, fiecare dintre ele pretinzând că sunt mai aproape de adevăr. Unele pretindeau că erau din şcoala Paveliană, altele din cea Apolosiană, alţii din credinţa Petriană, şi totuşi alţii pretindeau că sunt aliaţi chiar cu Hristos (1:12). Pe scurt, o dezbinare umilitoare.

Probabil că prietenii noştri Catolici ar vrea să întrerupă argumentaţia mea în acest punct şi să insiste că nu toate cele trei condiţii ale autorităţii Romano Catolice erau prezente înainte de această scrisoare. Dar, după ce scrisoarea a fost primită de biserică, toate cele trei piese ale autorităţii s-au unit pentru a lucra în biserică. Totuşi, există probleme serioase cu această obiecţie. În primul rând, de ce Pavel mustră biserica când ei nu aveau uneltele potrivite cu care să creeze şi să menţină unitatea? Aceasta este ca şi când ai comanda unui tâmplar să facă un birou fără uneltele sale. În al doilea rând, această obiecţie este adusă la tăcere de către istorie. Căci chiar după ce Pavel s-a adresat bisericii în două scrisori, Corintenii au persistat în căile lor sectante. Când Clement s-a adresat aceleiaşi biserici (aproximativ în anul 97 d.Hr.), biserica ajunsese într-o stare mai rea. Sunând ca şi ultimul apostol, Clement a spus:

„De ce sunt conflicte, zarvă, divergenţe, schisme şi războaie printre voi? Nu aveţi voi [toţi] un Dumnezeu şi un Hristos? Nu a fost turnat peste noi un Duh al harului? Şi nu avem noi o singură chemare în Hristos? De ce despărţim şi sfâşiem în bucăţi membrele lui Hristos, şi ne certăm împotriva propriului nostru trup, şi am ajuns la o aşa înălţime a nebuniei încât uităm că „noi suntem mădulare unii ai altora?...” Schisma voastră a răsturnat [credinţa] multora, i-a descurajat pe mulţi, a dat naştere îndoielii în mulţi, şi a cauzat întristare în noi toţi. Şi totuşi răzvrătirea voastră continuă.” [9]

Clement continuă în epistola sa îndemnându-i pe Corinteni să citească epistolele care au fost scrise de Pavel pentru ei, subliniind că felurite partide s-au format sub acelaşi acoperiş. Deci, chiar după ce Pavel s-a adresat bisericii, ea a continuat în dezbinare.

Fiind date aceste observaţii, dacă Catolicii vor să susţină că felul lor trilateral de a vedea autoritatea este felul care este necesar şi suficient pentru orice în trăirea creştină, incluzând unitatea, şi totuşi biserica Corinteană a arătat o dezbinare revoltătoare în mijlocul acestei autorităţi trilaterale, ar trebui să concluzionăm că, Catolicii au greşit în doctrina lor referitoare la autoritate? Trebuie să facem aceasta dacă urmăm linia raţionamentului prezentată în Surprins de Adevăr. Totuşi, este un lucru prostesc să susţii că unul din punctele de vedere referitoare la autoritate (Protestant sau Catolic) este necesar şi suficient pentru orice lucru care aparţine trăirii creştine. Mai degrabă, fiecare dintre cele două părţi ar trebui să susţină doar că punctul lor de vedere cu privire la autoritate este necesar şi suficient ca un ghid pentru trăirea unei vieţi creştine complete. Totuşi, amândouă părţile ar trebui să admită că poziţia lor este insuficientă pentru a afecta vre-un creştin să asculte, să se supună şi să urmeze acel ghid.

Deci întrebarea mea este aceasta: Dacă un Catolic poate susţine punctul lui de vedere trilateral al autorităţii în mijlocul dezbinării revoltătoare din biserica din Corint, atunci de ce Protestanţii nu pot susţine Sola Scriptura deşi toată creştinătatea pare a fi un macro-cosmos al Corintului? Ce este sos pentru gâscă este sos şi pentru gâscan.

Folosind din nou analogia noastră cu compasul, am recunoscut că este acesta este suficient pentru a ne ghida spre Polul Nord. Totuşi, acesta nu este suficient pentru a efectua călătoria noastră spre Polul Nord. S-ar putea ca dacă aş încerca să fac o excursie până la Polul Nord, să nu reuşesc aceasta niciodată (aş putea muri îngheţat pentru că nu port îmbrăcămintea potrivită). Totuşi, doar pentru că eu nu reuşesc, aceasta nu contestă suficienţa ghidului meu. În acelaşi fel, nici dezbinarea nu diminuează suficienţa Scripturii ca un ghid pentru unitate.

În al treilea rând, acest argument presupune că Biserica Romano Catolică este forma pură de la care Protestanţii au deviat. Totuşi, aceasta este prezumţia disputată. Protestantul argumentează că Romano Catolicul, în învăţătura oficială, a deviat de la cea mai pură formă de creştinism, aşa cum este găsit el în Noul Testament. Protestantul mai argumentează că Biserica Romano Catolică, în învăţătura oficială, nu mai este nici măcar aşa ca biserica prezentă la Consiliul de la Nicea (325 d.Hr.).[10] Deci doar afirmarea faptului că Biserica Romano Catolică (aşa cum este definită azi de dogma oficială Catolică) este aceeaşi biserică găsită în Noul Testament este prezumţia care trebuie să dovedească pretenţiile opuse.

Cineva ar putea protesta că Protestanţii afirmă că porţile iadului au biruit împotriva bisericii, făcându-l astfel pe Hristos un mincinos. Se pretinde că noi susţinem că ar fi fost un timp când biserica nu a existat. Dar aceasta pur şi simplu nu este adevărat. Pretenţia noastră împotriva Romano Catolicismului nu este la fel ca pretenţia avansată de Joseph Smith despre toată creştinătatea (adică, întreaga biserică a fost coruptă). Noi susţinem că deşi învăţătura Bisericii oficiale a deviat gradat de la originea ei, întotdeauna a existat un grup mic de oameni care nu a acceptat învăţătura oficială în inimă şi a menţinut adevărurile revelate ale lui Dumnezeu. Astfel, biserica a existat întotdeauna. Hristos a promis că porţile iadului nu vor avea avantaj, nu că porţile iadului nu vor asalta niciodată şi nu vor răni biserica.

O ilustraţie a acestui lucru este găsită în capitolul unsprezece din Romani. Pavel se adresează neliniştii că evreii au fost respinşi de Dumnezeu. Cu alte cuvinte, creştinii romani au crezut că probabil porţile iadului au biruit împotriva poporului evreu, văzând că ei nu l-au ascultat pe Dumnezeu şi în mod aparent au fost respinşi de el. Pavel răspunde că nimic nu ar putea fi mai departe de realitate. Deşi toate indicatoarele vizibile arătau spre un sistem naţional religios care a eşuat, Pavel insistă că era un grup de oameni care au fost păstraţi prin har departe de această corupţie. Pavel arată că profetul Ilie care a trăit într-un timp în care religia naţională a fost pervertită, chiar până acolo că oficialii religioşi au fost trimişi pentru a-i urmări şi a-i ucide pe bărbaţii şi femeile lui Dumnezeu. Ilie a fost disperat de a trăi, gândindu-se că este singur. Totuşi, Dumnezeu îi vorbeşte lui Ilie: „MI-AM PĂSTRAT ŞAPTE MII DE BĂRBAŢI, CARI NU ŞI-AU PLECAT GENUNCHIUL ÎNAINTEA LUI BAAL.” (versetul 4). În acelaşi fel, Pavel argumentează că Dumnezeu şi-a păstrat şi a unit o rămăşiţă de evrei (inclusiv el) în har.

Protestantul spune că relaţia dintre Protestantism şi Romano Catolicism este asemănătoare cu relaţia dintre rămăşiţă şi sistemul naţional religios al Iudaismului din timpul lui Ilie şi a lui Pavel. Deşi această poziţie este respinsă vehement de Roma, ea va trebui să admită că este posibil să aibă un grup unit de oameni care nu neapărat se cunosc unul pe celălalt (aparent Ilie nu îi cunoştea pe nici unul dintre ceilalţi credincioşi), şi totuşi sunt uniţi de adevărul chiar în instituţia care s-a rătăcit. Astfel, există o unitate invizibilă. Ea va trebui să mai recunoască faptul că deşi a fost atacată foarte mult, religia adevărată este păstrată în rămăşiţă (care este păstrată prin harul alegerii lui Dumnezeu). De aceea, porţile iadului nu au biruit.

Concluzie

Cei prezentaţi în cartea Surprins de Adevăr oferă felurite motive pentru convertirile lor fascinante de la Protestantism la Catolicism. Dar toate motivele care justifică atenţia, chestiunea autorităţii trebuie să servească ca una din cele mai importante lucruri în evaluarea diferenţelor dintre Catolici şi Protestanţi. Autori ca Bob Sungenis şi Tim Staples susţin că, convertirile lor au fost justificate în parte deoarece doctrina Sola Scriptura este falsă. Ei au argumentat că această doctrină nu este găsită în Scriptură şi este o controversată de bunul simţ. Am încercat să arăt că aceste afirmaţii sunt goale, şi acestea nu justifică plecarea lor din Protestantism.