Scrierile Primelor Secole:

TATIAN



NOTĂ INTRODUCTIVĂ LA TATIAN ASIRIANUL.
------------

[Tradusă de J. E. Ryland.]

[110-172 d.Hr.] Prima mea intenţie a fost să îi fac acestui autor o simplă anexă către conducătorul său, Justin Martirul; deoarece el stă într-o poziţie ambiguă, ca fiind jumătate Părinte şi jumătate eretic. Se pare că ceea ce este bun la el s-a datorat în mare parte învăţăturii şi influenţei lui Justin. Cineva ar putea să creadă că despărţirea sa, în declinul vieţii, este atribuită infirmităţii minţii şi trupului; ascetismul său sever a sprijinit gândul său caritabil. Multele exemple ale slăbiciunii umane, pe care experienţa de veacuri i-a învăţat pe creştini să o privească mai degrabă cu compasiune decât cu condamnare, trebuie să fie atribuite fără îndoială aberaţiei mintale şi decăderii. Creştinii timpurii nu au învăţat această lecţie; căci, din punct de vedere social, nici Iudaismul şi nici Păgânismul nu au renunţat în întregime la influenţa lor lipsită de afecţiune asupra minţii lor. Pe lângă aceasta, înalta lor preţuire a disciplinei, ca o condiţie esenţială a instinctului de autoconservare în mijlocul focului dispreţului şi al urii înconjurătoare, i-a condus spre practicarea, probabil prea severă asupra delicvenţilor, a ceea ce ei au executat adesea în mod eroic asupra lor înşişi, - amputarea mâinii scandaloase, sau scoaterea ochiului rău.

În lucrarea Tatian, un alt asirian urmăreşte Steaua Betleemului, de la Eufrat la Tigru. Evenimentele insuficiente ale acestei istorii personale sunt suficient de detaliate de către traducător, în Nota sa Introductivă. Lui îi datorăm povestea agreabilă a convertirii sale de la păgânism. Dar cred că este important să calificăm impresiile pe care traducerea ar putea să o lase asupra minţii studentului, de o mai mare simpatie cu partea mai bună a caracterului său, şi o afirmaţie mai corectă asupra marilor sale servicii aduse Bisericii noi născute.

Operele sale, care au fost foarte numeroase, au pierit, ca un rezultat al căderii sale de la ortodoxie. Acordaţi-i lui credit pentru Diatessaron, a cărei nume este o mărturie preţioasă pentru cele Patru Evanghelii având recunoaşterea bisericilor primitive. Aceasta este pierdută, împreună cu „un număr infinit” de alte lucrări pe care Sf. Jerome si le-a atribuit lui. Toată cinstea pentru acest maestru timpuriu al armoniei pentru o astfel de lucrare; şi haideţi să credem, împreună cu Mill şi alte autorităţi savante, că, dacă Eusebiu ar fi văzut munca pe care o critică, s-ar fi exprimat mai amabil în privinţa ei.

Ştim deja ceva despre Tatian, din paginile melancolice ale lui Ireneu. Theodoret nu găseşte nici o altă greşeală în Diatessaron decât omiterea de către aceasta a genealogiilor, pe care probabil nu le-a putut armoniza cu nici una din teoriile sale. Erorile în care a căzut în bătrânul său înger au fost atât de absurde, şi atât de contrare doctrinei şi disciplinei Bisericii, încât el nu a putut fi tolerat ca fiind unul dintre cei credincioşi, fără a oferi păgânilor teritorii noi pentru calomniile ticăloase cu care ei i-au asaltat întotdeauna pe creştini. În acelaşi timp, haideţi să reflectăm la faptul că această cădere a lui ar trebui să fie atribuită ideilor extravagante ale encratiei, care este un precept al Evangheliei, şi care, o silă de ororile păgâne i-a condus pe mulţi dintre ortodocşi să o practice cu o intransigenţă extremă. Şi aici este locul să spunem, odată pentru totdeauna, că figura lui Ilie pe Muntele Carmel şi cea a lui Ioan Botezătorul în pustie, aprobate de învăţăturile Domnului nostru, dar moderate, ca o lecţie pentru alţii, prin propriul său exemplu de sfinţenie dar mai puţin auster, justifică Biserica timpurie în a face loc pentru cele două clase de creştini care s-au întâlnit întotdeauna în religia sinceră, şi care se pare că au justificarea lor în constituţia fundamentală a naturii umane. Trebuie să fie oameni ca Sf. Pavel, care trăiesc în lume, dar nu sunt din ea; şi trebuie să fie şi oameni la Botezătorul, despre care lumea va spune: „are un drac”. În mod minunat, catolicii timpurii erau ghidaţi între stânci şi vâltori, în curentul îngust al Evangheliei; şi întotdeauna Sfântul Duh de sfat şi tărie a fost păzitorul lor, în mijlocul încercărilor şi ispitelor lor îngrozitoare. Aceasta trebuie să sugereze fiecărei minţi cugetătoare, cea mai profundă recunoştinţă. Pentru a conserva encratia evanghelică şi pentru a restrânge ascetismul fanatic, spiritul creştinilor timpurii era aşa cum este el descris în etica lui Hermas. Dar malaria îngrozitoare a Montanismului se ridica precum se ridică o ceaţă în mocirlă, şi era destinată să-şi lase amprenta sa permanentă asupra creştinătăţii vestice; „interzicând căsătoria, şi poruncind abstinenţa de la carne”. Autorul nostru, vai, a întins oul pe care l-a clocit Tertulian, şi a inventat termeni pe care marele autor le-a ridicat la cea mai mare putere; căci el a fost mai degrabă ucenicul lui Tatian decât a frigienilor, deşi ei au aprins focul său ciudat. După Tertulian, întreaga temă a căsătoriei a fost încurcată cu sofisme, care de atunci au aderat la bisericile latine, şi au introdus cele mai corozive rezultate în lucrurile vitale ale indivizilor şi ale naţiunilor. Southey sugerează faptul că în Comuniunea Romană, John Wesley ar fi fost adaptat cu scopul deplin datorită geniului său, şi a fost canonizat ca un sfânt, în timp ce mama sa anglicană nu a avut nici un loc pentru el. 2 Dar, pe de altă parte, să ne reflectăm la faptul că în timp ce Roma nu a fost un loc potrivit pentru Wiclif şi Hus, sau Jerome of Prague, ea a folosit, a glorificat şi a canonizat mulţi fanatici a căror erori au fost mult mai dezonorante decât cele ale lui Tatian şi ale Tertulian. De fapt, ea a utilizat şi a beatificat aceşti oameni foarte entuziaşti, care s-au ridicat în Epoca Mijlocie, pentru a uni prostiile lor cu extravaganţa egală în persecutarea Albigenilor, în timp ce au mărit ascendenţa papală.

Am mărit ambiguitatea caracterului lui Tatian având un interes melancolic, deoarece voi utiliza puţin aceste note, în redactarea singurei sale lucrări care a supravieţuit, accentuată de Eusebiu ca fiind capodopera sa. Am citit-o cu simpatie, admiraţie şi cu dorinţa de a învăţa. Mi-a plăcut satira sa caustică referitoare la păgânism, sfidarea sa Paveliană tuturor filozofiilor în afară de cea a Evangheliei, trimiterea sa mişcătoare la propriile sale experienţe, şi strălucita sa explicaţie a inocenţei creştine şi a propriei sale emancipări din ademenirile unei lumi înşelătoare şi trecătoare. Pe scurt, simt că Tatian merită o redactare critică, în original, cu mâna şi inima unui expert care poate aprecia în întregime meritele sale, şi relaţiile sale cu creştinismul primitiv.

Următorul text este Introducerea originală:

Aflăm din mai multe surse că Tatian era un asirian, dar nu ştim nimic foarte precis cu privire la timpul şi locul unde s-a născut. Epiphanius (Haer, xlvi.) afirmă că el era nativ din Mesopotamia; şi noi deducem din alte fapte constatate cu privire la el, că el a înflorit cam pe la mijlocul celui de-al doilea secol. El a fost la început un student nerăbdător al literaturii păgâne, şi se pare că a fost devotat în special cercetărilor în filozofie. Dar el nu a găsit nici o satisfacţie în tulburătoarele labirinturi ale speculaţiei greceşti, în timp ce a devenit pe deplin dezgustat de ceea ce a păgânismul i-a prezentat lui sub numele de religie. În aceste circumstanţe, el a întâlnit cu bucurie cărţile sacre ale creştinilor, şi a fost puternic atras de puritatea principiilor morale pe care acestea le inspirau, şi de mijloacele eliberării de sub sclavia păcatului pe care acestea le dezvăluiau. Se pare că el a îmbrăţişat creştinismul la Roma, unde a devenit familiar cu Justin Martirul, şi i-au plăcut indicaţiile acelui învăţător eminent al Evangheliei. Din nefericire, după moartea lui Justin, Tatian a căzut sub influenţa ereziei gnostice, şi a găsit o sectă ascetă care, din pricina principiilor rigide pe care le profesa, se numea secta Encratiţilor, adică secta „Auto-controlului”, sau a „Stăpânilor proprii”. Mai târziu, Tatian s-a stabilit în Antiohia, şi a dobândit un număr însemnat de ucenici, care au continuat după moartea lui să fie deosebiţi prin practica acelor rigurozităţi pe care el le-a impus. Se presupune că secta Encratiţilor s-a înfiinţat în anul 166 d.Hr. şi se pare că Tatian a murit cu câţiva ani mai târziu după aceea.

Singura operă existentă a lui Tatian este „Discurs pentru greci”. Aceasta este cea mai generoasă şi cea mai directă expunere a enormităţilor păgâne. Se spune că mai multe opere au fost compuse de Tatian; şi dintre acestea este menţionată în mod special Diatessaron, sau Armonia celor patru Evanghelii. Opiniile sale gnostice l-au condus să excludă din naraţiunea continuă a vieţii Domnului nostru oferită în această lucrare, toate pasajele care afirmă încarnarea şi adevărata umanitate a lui Hristos. Fără a ne opune acestui defect, nu putem să nu regretăm pierderea acestei armonii timpurii a Evangheliei; dar titlul exact pe care l-a purtat este important, prin faptul că arată că cele Patru Evanghelii, şi numai acestea, erau considerate autoritare la mijlocul secolului al doilea.

--------------------------------------------------------------------------------


Discursul lui Tatian adresat grecilor.



Capitolul I. Grecii pretind fără nici un motiv invenţia artelor.

Capitolul II. Viciile şi erorile filozofilor.

Capitolul III. Ridiculizarea filozofilor.

Capitolul IV. Creştinii se închină numai lui Dumnezeu.

Capitolul V. Doctrina creştinilor cu privire la crearea lumii.

Capitolul VI. Credinţa creştinilor în înviere.

Capitolul VII. Căderea omului.

Capitolul VIII. Demonii păcătuiesc printre oameni.

Capitolul IX. Ei dau naştere superstiţiilor.

Capitolul X. Ridiculizarea divinităţilor păgâne.

Capitolul XI. Păcatul omului nu se datorează soartei, ci liberei voinţe.

Capitolul XII. Cele două feluri de duhuri.

Capitolul XIII. Teoria nemuririi sufletului.

Capitolul XIV. Demonii vor fi pedepsiţi mai sever decât oamenii.

Capitolul XV. Necesitatea unei uniri cu Duhul Sfânt.

Capitolul XVI. Expunerea zadarnică a puterii de către demoni.

Capitolul XVII. Ei promit în mod fals sănătate partizanilor lor.

Capitolul XVIII. Ei înşeală în loc să vindece.

Capitolul XIX. Depravarea stă la baza închinării la demoni.

Capitolul XX. Mulţumirile se cuvin întotdeauna lui Dumnezeu.

Capitolul XXI. Doctrinele creştine şi cele greceşti cu privire la Dumnezeu comparate.

Capitolul XXII. Ridiculizarea ritualurilor greceşti.

Capitolul XXIII. Despre boxeri şi gladiatori.

Capitolul XXIV. Despre alte distracţii publice.

Capitolul XXV. Lăudăroşenia şi conflictele dintre filozofi.

Capitolul XXVI. Ridiculizarea studiilor greceşti.

Capitolul XXVII. Creştinii sunt urâţi pe nedrept.

Capitolul XXVIII. Condamnarea legislaţiei greceşti.

Capitolul XXIX. Povestirea convertirii lui Tatian.

Capitolul XXX. Cum a reuşit el să reziste Diavolului.

Capitolul XXXI. Filozofia creştinilor este mai veche decât cea a grecilor.

Capitolul XXXII. Doctrina creştinilor se opune neînţelegerilor şi este fixă pentru toţi.

Capitolul XXXIII. Justificarea femeii creştine.

Capitolul XXXIV. Ridiculizarea statuilor ridicate de greci.

Capitolul XXXV. Tatian vorbeşte ca un martor ocular.

Capitolul XXXVI. Mărturia haldeilor la antichitatea lui Moise.

Capitolul XXXVII. Mărturia fenicienilor.

Capitolul XXXVIII. Egiptenii îl aşează pe Moise ca stăpânitor al lui Inachus.

Capitolul XXXIX. Catalogul regilor Argive.

Capitolul XL. Moise – mai vechi şi mai credibil decât eroii păgâni.

Capitolul XLI.

Capitolul XLII. O afirmaţie a concluziei autorului.

Fragmente. 98

--------------------------------------------------------------------------------


Discursul lui Tatian adresat grecilor.


Capitolul I. Grecii pretind fără nici un motiv invenţia artelor.

O greci, nu fiţi atât de ostil dispuşi faţă de barbari, şi nici să nu priviţi cu rea voinţă părerile lor. Căci care dintre instituţiile voastre nu a provenit de la barbari? Cel mai eminent dintre telmessiani au inventat arta prezicerii prin vise; carianii, pronosticul prin stele, frigienii şi cei mai vechi, isaurianii, prezicerea prin zborul păsărilor; cyprianii, arta inspecţiei victimelor. Babilonienilor le datorăm astronomia; perşilor, magia; egiptenilor, geometria; fenicienilor, instrucţia prin scrierea alfabetică. Încetaţi să mai numiţi greşit aceste invenţii imitatoare ale voastre. Orfeu, din nou, v-a învăţat poezia şi cântecul; tot de la el aţi învăţat misterele. Tuscanii v-au învăţat arta plastică; din analele egiptenilor aţi învăţat să scrieţi istoria; aţi dobândit arta cântării la flaut de la Marsyas şi Olimp, - aceşti doi frigieni rustici au construit armonia fluierului păstorului. Tirienii au inventat trompeta; ciclopii, arta fierarului; şi o femeie care mai înainte a fost o regină a perşilor, aşa cum ne spune Hellanicus, metoda alăturării împreună a tăbliţelor epistolare: 1 numele ei era Atossa. De aceea, puneţi deoparte această mândrie, şi să nu vă mai mândriţi vreodată cu eleganţa stilului vostru; căci, în timp ce vă aplaudaţi pe voi înşivă, poporul vostru va fi de partea voastră. Veţi deveni oameni raţionali dacă veţi aştepta mărturia altora, şi veţi deveni oameni dacă veţi fi de comun acord în legătură cu pronunţarea în limba lor. Dar, aşa cum se prezintă lucrurile, numai vouă vi s-a întâmplat să nu vorbiţi la fel chiar şi în comunicarea obişnuită; căci felul de a vorbi printre dorieni nu este la fel ca acela al locuitorilor din Attica, şi nici eolienii nu vorbesc ca ionianii. Şi, de vreme ce există o astfel de discrepanţă care nu ar trebui să fie, sunt în încurcătură când este vorba pe cine să numesc grec. Şi, ceea ce este cel mai ciudat, voi onoraţi expresii care nu au o creştere nativă, şi, prin amestecarea cuvintelor barbare v-aţi făcut limba o amestecătură. Din această privinţă, am renunţat la înţelepciunea voastră, deşi mai demult am fost un expert în ea; căci, aşa cum spune poetul comic 2,

„Acestea sunt culegătorii de struguri şi de bârfă,

Locuri de flecăreală ale înghiţiturilor, corupătorii artei.”

Totuşi cei care o urmăresc nerăbdători strigă cu patimă, şi croncăne ca mulţi corbi. Şi voi aţi inventat arta retoricii pentru a sluji nedreptatea şi bârfa, vânzând libertatea puterii cuvântului vostru pentru a fi închiriat, şi adesea aţi reprezentat acelaşi lucru uneori ca fiind drept iar alteori ca ne fiind bun. Din nou, arta poetică aţi întrebuinţat-o pentru a descrie bătălii, amorurile zeilor şi corupţia sufletului.

Capitolul II. Viciile şi erorile filozofilor.

Ce lucru nobil aţi produs prin căutarea filozofiei? Cine dintre cei mai eminenţi oameni ai voştri a fost liber de lăudăroşenia zadarnică? Diogenes, cel care a făcut o paradă din independenţa cu baia sa, a fost prins cu o reclamaţie la intestine prin mâncarea unui polip crud, şi astfel şi-a pierdut viaţa prin lăcomie. Aristippus, mergând într-o mantie de purpură, a dus o viaţă depravată, în acord cu opiniile sale declarate. Plato, un filozof, a fost vândut de Dionisius pentru înclinaţiile sale îmbuibătoare. Şi Aristotel, care a pus în mod absurd o limită Providenţei şi a făcut fericirea să constea în lucrurile care oferă plăcere, chiar contrar datoriei sale de preceptor l-a linguşit pe Alexandru, uitând că el este un tânăr; şi el, arătând cât de bine a învăţat lecţiile stăpânului său, deoarece prietenul său nu l-ar fi venerat, l-a închis şi l-a cărat ca pe un urs sau ca pe un leopard. De fapt, el a ascultat cu stricteţe de principiile profesorului său în arătarea bărbăţiei şi curajului exprimat prin petrecere, şi străpungându-l cu o suliţă pe cel mai iubit şi mai intim prieten al său, şi apoi, sub impresia unei întristări, plângând şi înfometându-se, ca să nu îşi atragă asupra lui ura prietenilor săi. Aş fi putut râde la cei care astăzi aderă la părerile lui, - oameni care spun că lucrurile sublunare nu sunt sub îngrijirea Providenţei; şi astfel, fiind mai aproape de pământ decât de lună, şi mai jos de orbita ei, ei înşişi se îngrijesc de ceea ce este astfel neîngrijit; şi cât despre cei care nu au nici frumuseţe, nici bogăţie, nici putere fizică, nici o naştere înaltă, ei nu au nici o fericire, afirmă Aristotel. Să filozofeze astfel de oameni pentru mine!

Capitolul III. Ridiculizarea filozofilor.

Nu îl pot aproba pe Heraclitus, care, fiind autodidact şi arogant, a spus: „M-am explorat pe mine însumi.” Nici nu pot să îl laud pentru ascunderea poeziei lui 3 în templul lui Artemis, pentru ca mai apoi să fie publicat ca fiind un mister; şi cei care îi interesează astfel de lucruri spun că Euripide, poetul tragic a venit acolo şi l-a citit, şi, în mod treptat l-a învăţat pe de rost, şi cu grijă a înmânat posterităţii această întunecime 4 a lui Heraclitus. Oricum, moartea a demonstrat stupiditatea acestui om; căci, fiind atacat de hidropizie, deoarece studiase arta medicinii ca şi filozofia, s-a afumat cu balegă de vacă, care, în timp ce s-a întărit, a contractat carnea întregului său trup, astfel că s-a sfâşiat în bucăţi, şi astfel a murit. Apoi, nimeni nu poate să-l asculte pe Zeno, care afirmă că în iad, acelaşi om va învia pentru a face aceleaşi lucruri ca şi mai înainte; de exemplu, Anytus şi Miletus să acuze, Busiris să îşi omoare oaspeţii, şi Hercule să îşi repete eforturile sale; şi în această doctrină a iadului el introduce persoane mai răi ca Socrate şi Hercule, şi încă câţiva de aceeaşi clasă, dar nu mulţi, căci cei răi vor fi mai mulţi decât cei buni. Şi potrivit lui, Divinitatea va fi în mod clar autoarea răului, trăind în canale şi în viermi, şi în criminalii păcatului. Pe lângă aceasta, erupţia focului în Sicily combate lăudăroşenia goală a lui Empedocles, în sensul că, deşi el nu era de nici un folos, în mod fals, aproape că şi-a dat un rost. De asemenea, râd la vechile vorbe ale soţiei lui Pherecydes, şi la doctrina moştenită de la Pitagora, şi la cea a lui Plato, o imitaţie a acestuia, deşi unii cred altfel. Şi cine i-ar da aprobarea sa cinogamiei lui Crates, şi nu mai degrabă să respingă discursul sălbatic şi bombastic a celor care se aseamănă cu el, întorcându-se la investigarea a ceea ce merită cu adevărat atenţia noastră? Prin urmare, nu vă lăsaţi ademeniţi de adunările solemne de filozofi care nu sunt filozofi, care dogmatizează unul împotriva celuilalt, deşi fiecare dă drumul numai la cele mai crude închipuiri ale momentului. De asemenea, ei au multe ciocniri între ei; fiecare îl urăşte pe celălalt, ei se consolează având opinii conflictuale, şi aroganţa lor îi face doritori pentru cele mai mari locuri. De asemenea, ar fi mai bine pentru ei să nu facă curte regilor nepoftiţi, şi nici să nu linguşească oameni la începutul afacerilor, ci să aştepte până când cele mari vin la ei.

Capitolul IV. Creştinii se închină numai lui Dumnezeu.

Din ce motiv, oameni din Grecia, doriţi să aduceţi puterile civile, ca într-un meci de box, în coliziune cu noi? Şi dacă eu nu sunt dispus să consimt utilizarea unora dintre ei, de ce sunt detestat ca un ticălos josnic? 5 Ordonă suveranul plătirea tributului, sunt gata să îl dau. Îmi cere stăpânul meu să acţionez ca un rob şi să slujesc, recunosc iobăgia. Omul trebuie să fie onorat ca un confrate; 6 Numai Dumnezeu trebuie să fie de temut, - El care nu este vizibil ochilor omeneşti, şi nici nu se încadrează în limitele artei umane. Numai atunci când sunt condamnat să mă lepăd de El, nu voi asculta, ci mai degrabă aş muri decât să mă arat fals şi nerecunoscător. Dumnezeul nostru nu a început să existe în timp: 7 Numai El este fără început, şi El Însuşi este începutul tuturor lucrurilor. Dumnezeu este un Duh, 8 nu o materie care se răspândeşte, ci Făcătorul spiritelor materiale, 9 şi a formelor care sunt în materie; El este invizibil, intangibil, el Însuşi fiind Tatăl lucrurilor sensibile şi invizibile. Pe El îl cunoaştem din creaţia Sa, şi pricepem puterea Sa invizibilă prin lucrările Sale. 10 Refuz să ador opera pe care El a făcut-o de dragul nostru. Soarele şi luna au fost făcute pentru noi: atunci, cum pot să îmi ador slujitorii mei? Cum aş putea să vorbesc despre buşteni şi pietre ca fiind zei? Căci Duhul care invadează materia 11 este inferior duhului mai divin; şi aceasta, chiar şi atunci când este asimilată sufletului, nu ar trebui să fie onorată în mod egal cu Dumnezeul cel perfect. Nici măcar nu ar trebui ca Dumnezeul inexprimabil să fie prezentat cu daruri; căci cel care nu doreşte nimic nu ar trebui să fie reprezentat în mod greşit de noi ca şi când El ar fi nevoiaş. Dar voi explica punctul nostru de vedere mai precis.

Capitolul V. Doctrina creştinilor cu privire la crearea lumii.

Dumnezeu a fost la început; dar începutul, aşa am fost învăţaţi, este puterea Logosului (cuvântului). Căci Domnul universului, care este El Însuşi teritoriul necesar (u9po/stasij) al tuturor fiinţelor, tot atât de mult încât nici o creatură încă nu exista, El era singur; dar ca şi când El era toată puterea, El Însuşi fiind teritoriul necesar al lucrurilor vizibile şi invizibile, cu El erau toate lucrurile; cu El, prin puterea Logosului (dia\ logikh=j duna/mewj), şi Logosul El Însuşi, care era în El, dăinuia. 12 Şi prin simpla lui voinţă, Logosul ţâşneşte; şi Logosul, ne ţâşnind în zadar, devine prima lucrare născută a Tatălui. Ştim că El (Logosul) este începutul lumii. Dar El a apărut prin participare, 13 nu prin cădere; căci ceea ce este tăiat este separat de substanţa originală, dar ceea ce vine prin participare, făcând alegerea de a funcţiona, 14 nu îl remite insuficient din ceea ce a fost luat. Căci la fel cum dintr-o torţă multe focuri se aprind, dar lumina primei torţe nu este micşorată de aprinderea multor torţe, tot aşa Logosul, venind din Logosul-putere al Tatălui, nu a renunţat la Logosul-putere a Celui care L-a născut. De exemplu, eu vorbesc şi voi auziţi; totuşi, cu siguranţă, eu care conversez nu devin lipsit de limbaj (lo/goj) prin transmiterea limbajului, ci prin declaraţia vocii mele mă străduiesc să reduc ordinea materiei ne aranjate din mintea noastră. Şi la fel cum Logosul 15 a născut la început, a născut la rândul lui lumea noastră, fiind mai întâi creat pentru El Însuşi materia necesară, tot aşa şi eu în imitaţie faţă de Logos, fiind născut din nou, 16 şi fiind posedat de adevăr, încerc să reduc ordinea materiei confuze care este asemănătoare cu mine însumi. Căci materia nu este ca Dumnezeu; fără început, nici ca şi când nu ar avea un început, este de o putere egală cu Dumnezeu; este născută, şi nu este produsă de vre-un alt lucru, ci este adusă în existenţă de Cel care alcătuieşte singur toate lucrurile.

Capitolul VI. Credinţa creştinilor în înviere.

Din pricina aceasta noi credem că va fi o înviere a trupurilor după împlinirea tuturor lucrurilor; nu aşa cum afirmă stoicii, potrivit cu întoarcerea unor anumite cicluri, aceleaşi lucruri fiind produse şi distruse cu nici un scop util, ci o înviere odată pentru toţi, 17 când perioadele existenţei noastre sunt complete, şi în consecinţă numai din structura lucrurilor pe lângă care numai oamenii trăiesc, cu scopul înfăptuirii judecăţii asupra lor. Nu este o sentinţă asupra noastră executată de Minos sau Rhadamanthus, înaintea decesului lor nici un suflet, potrivit poveştilor mitice, nu a fost judecat; ci Creatorul, Dumnezeu Însuşi, devine arbitrul. Şi deşi ne priviţi ca pe nişte simpli mofturoşi şi bâlbâiţi, nu ne deranjează, de vreme ce noi credem în această doctrină. Căci tot aşa cum eu nu existam înainte de a fi născut, nu ştiam cine eram, şi am existat numai potenţial (u0po/stasij) din materie cărnoasă, dar fiind născut, după o formă anterioară de inexistenţă, am obţinut prin naşterea mea o certitudine a existenţei mele; în acelaşi fel, fiind născut, şi prin moarte ne mai existând, şi ne mai fiind văzut, voi exista din nou, tot aşa cum înainte nu am existat, ci după aceea am fost născut. Chiar dacă focul distruge toate lumea primeşte materia vaporizată; 18 şi chiar dacă aş fi împrăştiat prin râuri şi mări, sau dacă aş fi sfâşiat în bucăţi de animale sălbatice, eu sunt întins în hambarele unui Domn bogat. Şi, chiar dacă săracul şi cel fără dumnezeu nu ştie ce este depozitat în el, totuşi, Dumnezeu Suveranul, atunci când va dori El, va reface substanţa care este vizibilă numai pentru El în condiţia sa primară.

Capitolul VII. Căderea omului.

Căci Logosul ceresc, un duh care provine de la Tatăl şi un Logos din Logos-puterea, o imitaţie a Tatălui care l-a născut pe Cel care l-a făcut pe om o imagine a nemuririi, astfel ca, la fel cum incoruptibilitatea este cu Dumnezeu, în acelaşi fel, omul, împărtăşind o parte din Dumnezeu, să aibă şi principiul nemuririi. De asemenea, şi Logosul, 19 a fost înainte de crearea oamenilor, Cel care alcătuieşte îngerii. Şi fiecare dintre aceste două serii de creaturi au fost făcute libere ca să acţioneze cum doresc, ne având natura binelui, care din nou este numai cu Dumnezeu, dar este adusă la perfecţiune în oameni prin libertatea lor de alegere, cu scopul ca omul rău să fie pedepsit în mod drept, deoarece s-a pervertit din cauza greşelii lui, dar omul drept să fie vrednic de a fi lăudat pentru faptele sale pure, de vreme ce în exercitarea alegerii sale libere el s-a reţinut de la a încălca voia lui Dumnezeu. Aceasta este constituţia lucrurilor referitoare la îngeri şi oameni. Şi puterea Logosului, având în ea însăşi o aptitudine de a prevedea evenimentele viitoare, nu ca fiind predestinate, ci ca având loc prin alegerea agenţilor liberi, a prezis din când în când problemele care vor apărea; de asemenea, acesta a devenit unul care interzice răutatea prin mijloace prohibitive, şi linguşitorul celor care au rămas buni. Şi, când oamenii s-au ataşat unuia care era mai ingenios decât ceilalţi, privind faptul că el este primul născut, 20 şi au declarat că el este Dumnezeu, deşi el se împotrivea legii lui Dumnezeu, atunci, puterea Logosului l-a exclus pe începătorul nebuniei şi pe adepţii lui de la toată părtăşia cu Sine. Şi astfel el a fost făcut după asemănarea lui Dumnezeu, de vreme ce cel mai puternic duh este separat de el, devine muritor; dar acel întâi născut prin neascultare şi ignoranţă devine un demon; şi cei care l-au imitat, în iluzia sa, au devenit o gazdă pentru demoni, şi prin libertatea lor de a alege au fost abandonaţi la propria lor orbire.

Capitolul VIII. Demonii păcătuiesc printre oameni.

Dar oamenii formează materialul (u0po/qesij) apostaziei lor. Căci văzând un plan cu poziţiile stelelor, ca şi jucătorii de zaruri, ei au introdus Soarta, o nedreptate flagrantă. Căci judecătorul şi cei judecaţi sunt făcuţi astfel de Soartă; ucigaşii şi ucisul, bogaţii şi nevoiaşii, sunt urmaşii aceleiaşi Sorţi; şi fiecare naştere este privită ca o distracţie teatrală de acele fiinţe despre care Homer spune:

„Printre zei

Rose râde nestăpânită.” 21

Dar cei care sunt spectatori la lupte de celibatari şi sunt partizani de o parte sau de cealaltă, şi cel care se căsătoreşte şi este un homosexual şi un adulter, care râde şi este nervos, care fuge şi este rănit, ar trebui să fie priviţi ca nişte muritori? Căci, prin orice acţiuni prin care ei se manifestă înaintea oamenilor caracterul lor, prin acestea ei îi stimulează pe ascultătorii lor să copieze exemplul lor. Şi oare nu sunt însuşi demonii, în frunte cu Zeus, supuşi Soartei, fiind copleşiţi de aceleaşi pasiuni ca şi oamenii? Şi, pe lângă aceasta, cum pot fi adorate acele fiinţe printre care există o asemenea contradicţie de opinii? Pentru Rhea, pe care locuitorii din munţii frigieni o numesc Cybele, a legiferat castrarea răfuindu-se cu Attis, de care ea a fost îndrăgostită; dar Afrodita este încântată cu îmbrăţişările conjugale. Artemis este o otravă; Apolo vindecă bolile. Şi după decapitarea lui Gorgon, cel drag lui Poseidon, de unde a apărut calul Pegas şi Chrysaor, Atena şi Asclepios a împărţit între ei picăturile de sânge; şi în timp ce el a salvat vieţile oamenilor prin mijloacele lor, ea, prin acelaşi sânge, a devenit o ucigaşă şi o instigatoare la războaie. Cu privire la reputaţia ei, aşa cum o văd eu, atenienii i-au atribuit pământului fiul născut din relaţia sa cu Hephaestos, pentru ca să nu se creadă că Atena a fost lipsită de virilitatea ei de Hephaestos, cum s-a întâmplat cu Atalanta şi Meleaget. Acest fabricant de catarame şi cercei şchiop, aşa cum era probabil, a înşelat copilul fără mamă şi orfan cu aceste ornamente de fată. Poseidon frecventează mările; Ares îşi găseşte plăcerea în războaie; Apolo este un cântăreţ la liră; Dionysus este suveranul absolut al tebanilor; Kronos este un tiran; Zeus a avut relaţii sexuale cu fiica sa, care a devenit însărcinată cu el. De asemenea, aş putea numi şi pe Eleusis, şi misticul Dragon, şi pe Orfeu, care spune:

„Închideţi porţile pentru profani!”

Aďdoneus îl duce cu sine pe Koré, şi faptele lui au fost făcute în mistere; Demeter îşi deplânge fiica sa, şi unele persoane sunt înşelate de atenieni. În incinta templului fiului lui Leto este un punct numit Omphalos; dar Omphalos este locul de înmormântare a lui Dionysus. Pe tine te slăvesc, O Daphne! – căci prin cucerirea depravării lui Apolo, ai combătut puterea lui de prezicere; căci fără să prevezi ceea ce ţi se va întâmpla, 22 el nu a obţinut nici un avantaj din arta sa. Fie ca zeul care împuşcă departe să îmi spună cum Zephyrus l-a înjunghiat pe Hyacinthus. Zephyrus l-a cucerit; aşa cum a spus poetul tragic:

„O adiere este cel mai onorabilă caretă a zeilor,” 23 –

cucerit de o adiere neînsemnată, Apolo l-a pierdut pe iubitul ei.

Capitolul IX. Ei dau naştere superstiţiilor.

Astfel sunt demonii; ei sunt aceia care au inventat doctrina Soartei. Principiul lor fundamental era aşezarea animalelor în ceruri. Pentru târâtoarele de pe pământ, şi celor care înoată în ape, şi patrupedelor de pe munţi, cu care ele au trăit când au fost excluse din cer, - pe acestea le-au evidenţiat cu onoare cerească, pentru ca să se gândească la ei înşişi să rămână în cer, şi punând acolo constelaţiile, să le facă să fie raţionale cursului iraţional al vieţii de pe pământ. 24 Astfel, cel cu duhul înalt şi care este strivit cu trudă, cel cumpătat şi cel necumpătat, cel nevoiaş şi cel bogat, sunt ceea ce sunt pur şi simplu din cauza revizorilor horoscopului lor. Descrierea cercului zodiacal este munca zeilor. Şi, atunci când lumina unuia din ei predomină, aşa cum o exprimă ei, îi lipseşte pe toţi ceilalţi de onoarea lor; şi cel care acum este cucerit, într-un alt timp câştigă majoritatea. Şi cele şapte planete sunt foarte mulţumite de ele însele, 25 ca şi când s-ar amuza ele însele cu zarul. Dar noi suntem superiori Soartei, şi în loc să pribegim (planhtw=n) ca demonii, am învăţat să-l cunoaştem pe Domnul nostru care nu pribegeşte; şi, de vreme ce noi nu urmăm călăuzirea Soartei, îi respingem pe legiuitorii ei. Spuneţi-mi, vă implor, 26 Triptolemeus a semănat grâu şi s-a dovedit a fi un binefăcător al atenienilor după tristeţea lor? Şi de ce nu a fost Demeter o binefăcătoare pentru oameni înainte de a-şi pierde fiica? Câinele lui Erigone este arătat în cer, şi Scorpionul, ajutătorul lui Artemis, şi Chiron Centaurul, şi împărţitul Argo, şi ursul lui Callisto. Totuşi, acum, înainte ca ei să execute faptele menţionate mai înainte, erau cerurile ne împodobite? Şi cui nu i se pare ridicol faptul că Deltotum 27 ar trebui să fie aşezat printre stele, potrivit unora, în contul lui Sicily, sau, cum spun alţii, în contul primei litere a numelui lui Zeus (Dio/j)? Dar de ce Sardinia şi Cipru nu sunt onorate în cer? Şi de ce nu au fost fixate acolo şi literele numelor fraţilor lui Zeus, care au împărţit împărăţia cu el? Şi cum se face că Kronos, care a fost pus în lanţuri şi a fost izgonit din împărăţia lui, este numit un administrator 28 al Soartei? Cum poate el să dea împărăţii, când el nu mai stăpâneşte? Atunci, respingeţi aceste absurdităţi, şi nu deveniţi infractori urându-ne pe nedrept.

Capitolul X. Ridiculizarea divinităţilor păgâne.

Există legende ale metamorfozei oamenilor: la voi şi zeii sunt metamorfozaţi. Rhea devine un copac; Zeus un dragon, în explicaţia lui Persephone; surorile lui Phaëthon sunt schimbate în plopi, şi Leto într-o pasăre cu o valoare mică, în explicaţia lor, ceea ce acum este Delos se numea Ortygia. Un zeu, într-adevăr, devine o lebădă, sau ia înfăţişarea unui vultur, şi, făcându-l pe Ganymede paharnicul său, se mândreşte cu o prietenie vulgară. Cum să îi venerez pe zeii care sunt doritori de daruri, şi sunt mânioşi dacă nu le primesc? Să aibă Soarta lor! Eu nu vreau să venerez stele rătăcitoare. Ce este părul lui Berenicé? Unde erau stelele ei înaintea morţii sale? Şi cum a fost fixat mortul Antinous ca un tânăr frumos în lună? Cine l-a dus pe el într-acolo: numai dacă probabil, ca şi oamenii, jurând strâmb pentru a se angaja, sunt creditaţi când spun ca o ridiculizare a zeilor că împăraţii s-au suit la cer, astfel că cineva, prin această modalitate, l-a pus pe acest om printre zei, 29 şi a fost recompensat cu onoare şi a fost răsplătit? De ce l-aţi furat pe Dumnezeu? De ce dezonoraţi lucrarea Lui? Sacrificaţi o oaie, şi adoraţi acelaşi animal. Taurul este în ceruri, şi voi aţi măcelărit imaginea sa. Cel care Îngenunchează zdrobeşte un animal vătămător; şi vulturul care îl devorează pe Prometeu, făcătorul de oameni, este onorat. Lebăda este nobilă, într-adevăr, deoarece ea a fost o adulteră; şi Dioscuri, trăind în zile alternative, răpitorii fiicelor lui Leucippus, sunt şi ei nobili! Dar mai bună este Helen, cea care a părăsit pe Menelaus cu părul de în, şi l-a urmat pe Paris cel care purta un turban împodobit cu aur. Un om drept este şi Sophron, 31 care a transportat-o pe această soţie adulteră în câmpurile Elysiane! Dar chiar şi fiica lui Tyndarus nu este dăruită cu nemurire, şi Euripide a reprezentat în mod înţelept această femeie ca fiind omorâtă de Orestes.

Capitolul XI. Păcatul omului nu se datorează soartei, ci liberei voinţe.

Atunci cum să admit acest horoscop al Soartei, când văd că există astfel de administratori ai Sorţii? Nu vreau să fiu un rege; nu sunt nerăbdător să fiu bogat; refuz comanda militară; detest concubinajul; nu sunt impulsionat de o dragoste lacomă pentru câştig ca să merg pe mare; nu mă lupt pentru cununi; sunt liber de setea nebună după glorie; dispreţuiesc moartea; sunt superior oricărui fel de boală; amărăciunea nu mistuie sufletul meu. Sunt un sclav, suport înrobirea. Sunt liber, nu mă etalez cu naşterea mea bună. Văd că soarele este acelaşi pentru toţi, şi este o singură moarte pentru toţi, fie că trăiesc în plăceri sau în sărăcie. Omul bogat seamănă, şi omul sărac se împărtăşeşte din acelaşi semănat. Cei mai bogaţi mor, şi cerşetorii au aceeaşi limite ale vieţii. Cel bogat duce lipsă de multe lucruri şi sunt măreţi numai prin evaluarea care li se face; 32 dar cel sărac şi cel care are dorinţe foarte moderate, urmărind să facă numai lucrurile potrivite soartei lor, obţine mai uşor ceea ce şi-a propus. Atunci cum se face că voi sunteţi destinaţi să nu poată dormi din cauza avariţiei? De ce sunteţi sortiţi să puneţi stăpânire pe lucruri, şi adesea vă muriţi? Muriţi faţă de lume, respingând nebunia care este în ea. Trăiţi pentru Dumnezeu, şi înţelegându-L puneţi deoparte natura voastră veche. 33 Noi nu am fost creaţi ca să murim, ci noi murim din cauza propriei noastre greşeli. 34 Liberul nostru arbitru ne-a distrus; noi care am fost liberi am devenit sclavi; am fost vânduţi prin păcat. Dumnezeu nu a creat nici un lucru rău; noi Înşine am ne-am manifestat răutatea; dar noi, care am manifestat-o, putem să o respingem din nou.

Capitolul XII. Cele două feluri de duhuri.

Noi recunoaştem două feluri de duhuri, unul care este numit suflet 35 (yukh/), dar celălalt este mai mare decât sufletul, este după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu: amândouă au existat în primul om, astfel că într-un anumit sens acestea ar putea fi materiale (u9likoi/), şi în alt sens ele sunt superioare materiei. Lucrurile stau astfel: putem vedea că întreaga structură a lumii, şi întreaga creaţie a fost alcătuită din materie, iar materia însăşi a fost adusă la existenţă 36 de Dumnezeu; astfel că pe de o parte aceasta ar putea fi privită ca fiind rudimentară şi fără formă înainte ca aceasta să fie împărţită, si pe de altă parte, ca fiind aranjată în frumuseţe şi ordine după ce s-a făcut despărţirea. De aceea, în acea despărţire, cerurile şi stelele din ele au fost făcute din materie; iar pământul şi tot ce este pe el are o constituţie asemănătoare: astfel că există o origine comună a tuturor lucrurilor. Dar, deşi aşa stau lucrurile, totuşi există anumite diferenţe între lucrurile alcătuite din materie, astfel că unul este mai frumos, şi altul este frumos dar este întrecut de ceva mai bun. Căci aşa cum constituţia trupului este sub o singură administrare, şi este antrenat în executarea lucrului care este cauza care a generat alcătuirea lui, 37 totuşi, există anumite diferenţe de demnitate în el, căci ochiul este un lucru iar urechea este alt lucru, şi alta este aranjarea părului faţă de cea a intestinelor, şi consolidarea împreună a măduvei cu oasele şi tendoanele; şi deşi o parte diferă de alta, totuşi în aranjarea lor se află toată armonia unui concert de muzică; - în acelaşi fel, lumea, potrivit puterii Creatorului ei, conţinând anumite lucruri de o splendoare superioară, dar alte lucruri nu au o asemenea splendoare, a primit prin voia Creatorului un spirit material. În parte, este posibil ca aceste lucruri să fie percepute de cel care nu resping cu îngâmfare acele explicaţii divine care au fost încredinţate spre a fi scrise în decursul timpului, şi îi fac pe cei care le studiază să devină mari iubitori de Dumnezeu. De aceea, demonii, 38 cum îi numiţi voi, după ce şi-au primit structura din materie şi au obţinut spiritul care există în ea, au devenit nestăpâniţi şi lacomi; câţiva dintre ei, într-adevăr s-au întors spre ceea ce era mai curat, dar alţii au ales ceea ce era inferior în materie, conformându-şi stilul lor de viaţă la aceasta. Pe aceste făpturi, produse din materie, dar care sunt foarte departe de comportamentul corect, voi grecilor, le veneraţi. Întorcându-se prin propria lor nebunie către gloria deşartă, şi scuturându-se de frâiele [autorităţii], ei au fost grăbiţi ca să devină tâlhari ai Divinităţii; şi Domnul tuturor i-a răbdat să înnebunească, până ce lumea apropiindu-se de sfârşit va fi descompusă, şi Judecătorul va apărea, şi toţi oamenii care, în timp ce erau asaltaţi de demoni s-au luptat pentru cunoaşterea Dumnezeului perfect obţin ca rezultat al luptelor lor o mărturie mai perfectă în ziua judecăţii. Deci, există un spirit în stele, un spirit în îngeri, un spirit în plante şi în ape, un spirit în oameni, un spirit în animale; dar prin unul şi acelaşi are deosebiri în el însuşi. 39 În timp ce spunem aceste lucruri nu din auzite şi nici din ipoteze probabile si gândire sofistă, ci folosim cuvintele unui anumit discurs divin, voi care vreţi vă grăbiţi să învăţaţi. Şi voi care nu respingeţi cu sfidare Scythian Anacharsis, nu desconsideraţi faptul de a fi învăţaţi de către cei care urmează un cod barbar de legi. Cel puţin primiţi dogmele noastre aşa cum primiţi pronosticurile babilonienilor. Ascultaţi-ne când vorbim, cel puţin aşa cum ascultaţi un stejar oracular. Şi totuşi, lucrurile la care se referă acestea sunt înşelătoriile unor demoni frenetici, în timp ce doctrinele pe care vi le imprimăm noi sunt mult mai presus de priceperea lumii.

Capitolul XIII. Teoria nemuririi sufletului.

O greci, sufletul nu este în sine nemuritor, ci muritor. 40 Totuşi, este posibil ca el să nu moară. Dacă acesta nu cunoaşte adevărul, el moare, şi se descompune cu trupul, dar învie din nou la sfârşitul lumii împreună cu trupul, primind moartea ca pedeapsă în nemurire. Dar, din nou, dacă el dobândeşte cunoştinţa lui Dumnezeu, nu moare, deşi pentru o vreme el este descompus. În el însuşi este întunericul, şi nu este nimic luminos în el. Şi acesta este înţelesul citatului: „Întunericul nu a biruit lumina”. 41 Sufletul nu păstrează spiritul, ci este păstrat de acesta, şi lumina cuprinde întunericul. În adevăr, Logosul este lumina lui Dumnezeu, dar sufletul ignorant este întuneric. Din pricina aceasta, dacă acesta continuă să fie singuratic, tinde în jos spre materie, şi moare cu trupul; dar, dacă se uneşte cu Spiritul Divin, nu mai este neajutorat, ci se înalţă în regiunile încotro îl conduce Duhul: căci locuinţa spiritului este sus, dar originile sufletului sunt de jos. La început, spiritul a fost un tovarăş constant al sufletului, dar spiritul l-a părăsit pentru că acesta nu dorea să îl urmeze. Totuşi, memorând ca şi când ar fi fost o scânteie a puterii sale, deşi era incapabil să desluşească perfectul din cauza separaţiei, în timp ce îl căuta pe Dumnezeu, s-a alcătuit pe sine în mulţii săi zei pribegi, urmărind sofismele demonilor. Dar Duhul lui Dumnezeu nu este cu toţi, ci locuieşte împreună cu cei care trăiesc drept, şi se uneşte intim cu sufletul, prin profeţii el a înştiinţat alte suflete despre lucruri ascunse. Iar sufletele care sunt ascultătoare faţă de înţelepciune au atras spre ei spiritul înrudit; 42 dar cel neascultător, respingându-l pe slujitorul Dumnezeului care suferă, 43 s-au arătat a fi nişte luptători împotriva lui Dumnezeu, şi nu închinători ai Lui.

Capitolul XIV. Demonii vor fi pedepsiţi mai sever decât oamenii.

Şi aşa sunteţi şi voi, o greci, bogaţi în cuvinte, dar cu minţile pervertite ciudat; şi voi recunoaşteţi mai degrabă suveranitatea mai multora decât stăpânirea unuia singur, obişnuindu-vă să îi urmaţi pe demoni ca şi când ei ar fi puternici. Căci, la fel cum tâlharul inuman este deprins să îi învingă pe cei ca şi el prin îndrăzneală; tot aşa şi demonii, ajungând la cote înalte ale răutăţii, au înşelat pe deplin pe sufletele care sunt printre voi şi care sunt lăsate pradă ignoranţei şi aparenţelor înşelătoare. Într-adevăr, aceste! fiinţe nu mor uşor, căci ele nu sunt părtaşi ai cărnii; ci în timp ce trăiesc ei practică acele căi ale morţii, şi ei înşişi mor în timp ce îi învaţă pe cei care îi urmează ca să păcătuiască. De aceea, care este distincţia lor de bază este că ei nu mor ca oamenii, ei se vor reţine atunci când este vorba de a suferi pedeapsa: ei nu vor gusta din viaţa veşnică, în aşa fel încât vor primi aceasta în locul morţii într-o nemurire binecuvântată. Şi ca şi noi, care putem să murim uşor, iar mai apoi să primim nemurirea cu bucurie, sau durerea cu nemurire, tot aşa şi demonii, care abuzează de această viaţă cu scopul de a face lucruri rele, murind continuu chiar atunci când trăiesc, vor avea după aceea aceeaşi nemurire, ca aceea pe care au avut-o în timpul când au trăit, dar în natura ei ca cea a oamenilor, care în mod voluntar au acţionat aşa cum demonii le-au prescris în timpul vieţii lor. Şi nu-i aşa că puţine feluri de păcate izbucnesc printre oameni şi care se datorează scurtei lor vieţi, 44 pe când la aceşti demoni păcatul este mai abundent deoarece ei au o existenţă nemărginită?

Capitolul XV. Necesitatea unei uniri cu Duhul Sfânt.

Dar mai departe, ne rămâne să căutăm ceea ce am avut odată dar am pierdut, să unim sufletul cu Duhul Sfânt, şi să tânjim după unirea cu Dumnezeu. Sufletul uman este alcătuit din mai multe părţi şi nu este simplu; este complex, în aşa fel încât el se manifestă prin trup; căci el nu ar putea să apară fără trup, şi nici carnea nu înviază fără suflet. Omul nu este doar un animal raţional capabil să înţeleagă şi să cunoască, aşa cum afirmă filozofii; căci potrivit lor, chiar şi creaturile absurde par să fie posedate de înţelegere şi cunoaştere. Dar numai omul este imaginea şi asemănarea lui Dumnezeu; şi prin om, nu înţeleg unul care execută acţiuni asemănătoare cu cele ale animalelor, ci unul care a avansat mult mai departe de simpla umanitate – către Însuşi Dumnezeu. Despre această întrebare am discutat mai amănunţit în tratatul referitor la animale. Dar punctul principal despre care trebuie să vorbim acum este, ce vrea să însemne după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Ceea ce nu poate fi comparat nu este altceva decât o fiinţă abstractă; dar ceea ce este comparat nu este altceva decât ceea ce este asemenea lui. Dumnezeul cel perfect este fără carne; dar omul este carne. Legătura trupului este sufletul; 45 cel care îngrădeşte sufletul este trupul. Astfel este natura constituţiei omului; şi dacă el este ca un templu, Dumnezeu este mulţumit să locuiască în el prin duh, reprezentantul lui; dar, dacă este numai o astfel de locuire, omul întrece animalele sălbatice numai prin limbajul articulat, pur şi simplu felul lui de vieţuire este ca şi a lor, ca a unuia care nu se aseamănă cu Dumnezeu. Dar nici un demon nu are carne; structura lor este spirituală, ca cea a focului sau a aerului. Şi numai cei în care locuieşte Duhul Sfânt şi care sunt întăriţi moral pot vedea uşor trupurile demonilor, şi nu toţi ceilalţi îi pot vedea, - vreau să spun că cei care au numai suflet; 46 căci cel inferior nu are abilitatea de a-l înţelege pe cel superior. Din această cauză în natura demonilor nu este loc de pocăinţă; căci ei sunt reflecţia materiei şi a răutăţii. Dar materia a dorit să exercite stăpânire asupra sufletului; şi potrivit liberului lor arbitru ei au dat oamenilor legi ale morţii; dar oamenii, după pierderea nemuririi, au biruit moartea supunându-se morţii în credinţă; 47 şi prin pocăinţă le-a fost adresată o chemare, aşa cum spune cuvântul: „De vreme ce ei au fost făcuţi puţin mai prejos decât îngerii.” 48 Şi, pentru fiecare cucerit este posibil din nou ca să cucerească, dacă respinge condiţia care îi aduce moarte. Şi ce este aceasta se poate vedea de către oamenii care tânjesc după nemurire.

Capitolul XVI. Expunerea zadarnică a puterii de către demoni.

Dar demonii 49 care stăpânesc peste oameni nu sunt sufletele oamenilor; căci cum ar putea aceştia să fie capabili de acţiune după moarte? numai dacă omul, în timp ce trăia a fost lipsit de înţelegere şi putere, ar trebui să fie crezut când a murit să fie înzestrat cu mai multă putere activă. Dar aici nu este cazul, aşa cum am arătat în altă parte. 50 Şi este greu să concepi faptul că sufletul nemuritor, fiind împiedicat de membrele trupului său, ar trebui să devină mai inteligent atunci când a fost strămutat din el. Căci demonii, stimulaţi de furie împotriva oamenilor din cauza răutăţii lor, le pervertesc minţile, care deja sunt înclinate în jos, prin diferite reprezentări înşelătoare, pentru ca ei să fie puşi în incapacitatea de a se ridica la calea care duce la cer. Dar pentru noi lucrurile care sunt în lume nu sunt ascunse, şi divinul este priceput uşor de noi dacă puterea cere face sufletele invizibile ne vizitează. Demonii sunt văzuţi şi de cei care sunt posedaţi de suflet atunci când, uneori, ei se expun oamenilor, sau pentru că vor ca ceilalţi să creadă despre ei că sunt ceva, sau pentru ca prietenii dispuşi la rău să le facă lor rău la fel cum fac aceasta şi duşmanilor, sau îşi permit în anumite ocazii să îi onoreze pe cei care se aseamănă cu ei. Căci dacă ar fi posibil, fără îndoială ei ar derâma cerul împreună cu restul creaţiei. Dar ei nu pot să facă aceasta prin nici o modalitate, căci nu au puterea; dar ei se războiesc folosind materia inferioară împotriva materiei care este asemenea lor. Dacă vrea cineva să îi cucerească, să respingă materia. Fiind înarmaţi cu scutul 51 Duhul ceresc, el va putea să îi păstreze pe toţi aceia care sunt înconjuraţi de ea. Într-adevăr, există boli şi tulburări ale materiei din noi; dar, atunci când se întâmplă, demonii îşi atribuie lor înşişi cauza producerii lor, şi se apropie de un om oricând boala l-a apucat. Uneori ei înşişi tulbură obiceiul trupului printr-o furtună de nebunii; dar, fiind doborâţi de cuvântul lui Dumnezeu, se îndepărtează îngroziţi, şi omul bolnav este vindecat.

Capitolul XVII. Ei promit în mod fals sănătate partizanilor lor.

În privinţa simpatiilor şi antipatiilor lui Democritus ce altceva am putea spune decât că, potrivit zicalei, omul lui Abdera este Abderiloquent? Dar, aşa cum cel care a pus nume oraşului, se spune că el era un prieten de-al lui Hercule, a fost devorat de caii lui Diomedes, aşa şi cel care s-a mândrit cu Magian Ostanes 52 va fi predat în ziua desăvârşirii 53 ca un combustibil pentru focul veşnic. Şi voi, dacă nu vă opriţi din râs, veţi câştiga aceeaşi pedeapsă ca şi escrocii. Prin urmare, o grecilor, ascultaţi-mă, mă adresez vouă de la o înălţime, nu transferaţi în batjocură propria voastră dorinţă de raţiune faţă de mesagerul adevărului. O afecţiune îmbolnăvită (pa/qoj) nu este distrusă de o contra-afecţiune (antipa/qeia), şi nici un nebun nu poate fi vindecat prin atârnarea unor amulete de piele deasupra lui. Există vizite ale demonilor; şi cel care este bolnav, şi cel care spune că este îndrăgostit, şi cel care urăşte, şi cel care îşi doreşte să fie răzbunat, îi acceptă pe demoni ca ajutoare. Şi aceasta este metoda lor de acţiune: aşa cum formele literelor alfabetice şi liniile compuse din ele nu pot indica prin ele însele ceea ce s-a dorit să se transmită, ci oamenii au inventat pentru ei înşişi semne ale gândurilor lor, ştiind prin combinarea lor ciudată ceea ce a vrut să exprime ordinea literelor; tot aşa, feluritele feluri de rădăcini şi de relaţii reciproce dintre muşchi şi oase nu se pot afecta pe ele însele, ci sunt materia de bază cu care funcţionează depravarea demonilor, care au stabilit cu ce scop sunt disponibile fiecare dintre ele. Iar atunci când ei văd că oamenii consimt să fie slujiţi prin astfel de mijloace, îi iau şi fac din ei sclavii lor. Dar cum ar putea să fie onorabil să slujeşti adulterilor? Cum ar putea să fie un lucru nobil să îi stimulezi pe oameni în a se urî unul pe altul? Sau cum ar fi să începem să atribuim materiei puterea de a-l ajuta pe nebun, şi nu lui Dumnezeu? Căci prin şiretenia lor ei îi întorc pe oameni de la aprecierea lui Dumnezeu, îndrumându-i să îşi pună încrederea în ierburi şi în rădăcini. 54 Dar dacă Dumnezeu a pregătit aceste lucruri pentru a afecta doar ceea ce vor oamenii, atunci El ar fi un Producător de lucruri rele; dar El Însuşi a produs tot ceea ce are calităţi bune, dar depravarea demonilor s-a folosit de producţia naturii pentru scopuri rele, şi înfăţişarea răului pe care acestea le îmbracă este de la ei, şi nu de la Dumnezeu cel perfect. Căci altfel, cum se face că atunci când viu nu eram înţelept în rău, dar acum că sunt mort şi nu pot face nimic, rămăşiţele mele, care nici măcar nu mai pot să se mişte sau să simtă, ar trebui să afecteze ceva cognoscibil simţurilor mele? Şi cum ar putea cel care a murit cea mai mizerabilă moarte să ajute la răzbunarea oricui? Dacă acestea ar fi posibile, atunci el s-ar apăra mult mai mult de propriul său duşman; fiind în stare să îi ajute pe alţii, cu mult mai mult şi-ar putea alcătui însuşi propria sa răzbunare.

Capitolul XVIII. Ei înşeală în loc să vindece.

Dar medicina şi tot ceea ce este inclus în ea este o invenţie de acelaşi fel. Dacă cineva este vindecat prin materie, prin credinţa în ea, cu mult mai mult va fi vindecat acesta recurgând la puterea lui Dumnezeu. Tot aşa cum se compun pregătirile de materiale toxice, tot aşa se compun şi curativele de aceeaşi natură. Dacă totuşi respinge materia de bază, unele persoane încearcă să vindece printr-o combinaţie a acestor lucruri rele cu altele, şi vor folosi lucrurile rele pentru a obţine binele. Dar tot aşa cum cel care mănâncă cu un tâlhar, deşi s-ar putea ca el să nu fie un tâlhar, împărtăşeşte pedeapsa acestuia din pricina intimităţii cu el, tot aşa cel care nu este rău dar se asociază cu cel rău, făcând afaceri cu ei pentru un bine presupus, vor fi pedepsiţi de Dumnezeu Judecătorul pentru parteneriatul cu acelaşi obiect. De ce cel care crede în sistemul material 55 nu vrea să se încreadă în Dumnezeu? Din ce motiv nu vă apropiaţi de un Domn mai puternic, ci mai degrabă încercaţi să vă vindecaţi voi înşivă, ca şi câinele cu iarbă, sau cerbul cu o viperă, sau porcul cu crabii de râu, sau leul cu maimuţele? De ce divinizaţi obiectele naturii? Şi de ce, atunci când îl vindeci pe vecinul tău, eşti numit un binefăcător? Predaţi-vă puterii Logosului! Demonii nu vindecă, ci prin şiretenia lor îi fac pe oameni prizonierii lor. Cel mai admirabil, Justin 56 i-a denunţat în mod corect ca fiind jefuitori. Căci aşa cum este obiceiul unora să răpească persoane şi apoi să le înapoieze prietenilor lor pentru o răscumpărare, la fel şi cei care sunt zei stimaţi, invadează trupul unor persoane şi, producând simţirea prezenţei lor prin visuri, le porunceşte lor să iasă în public, şi în văzul tuturor, după ce au luat o cantitate suficientă lor din lucrurile acestei lumi, îşi iau zborul de la cel bolnav, şi distrugând boala pe care ei au produs-o, îi restaurează pe oameni în starea lor anterioară.

Capitolul XIX. Depravarea stă la baza închinării la demoni.

Dar voi, care nu pricepeţi aceste lucruri, vreţi să fiţi învăţaţi de noi care le cunoaştem: deşi arătaţi că dispreţuiţi moartea, şi sunteţi auto-suficienţi în toate lucrurile. Dar aceasta este o disciplină în care filozofii voştri sunt atât de deficienţi, încât unii din ei au primit de la împăratul romanilor anual 600 de aurei, pentru serviciul lor inutil pe care îl prestează, dar ei nu vor nici măcar să poarte o barbă lungă dacă nu sunt plătiţi pentru aceasta! Crescens, care şi-a făcut cuibul în marele oraş, i-a întrecut pe toţi oamenii în dragostea nenaturală (paiderasti/a), şi a fost foarte tare dependent de iubirea de bani. Totuşi, acest om care a declarat că dispreţuieşte moartea, îi era atât de frică de moarte, încât s-a străduit să ne lovească prin Justin, şi chiar şi pe mine, cu pedeapsa capitală, deoarece suntem răi şi pentru că prin proclamarea adevărului i-a convins pe filozofi că sunt lacomi şi escroci. Dar cu care dintre filozofi, în afară de tine, era el obişnuit să fie criticat aspru? Dacă spui, în concordanţă cu dogmele noastre că moartea nu trebuie să ne înspăimânte, nu curta moartea dintr-o dragoste nebună pentru faimă între oameni, ca Anaxagoras, ci deveniţi dispreţuitori ai morţii din cauza cunoaşterii lui Dumnezeu. Construcţia lumii este excelentă, dar viaţa pe care o trăiesc oamenii în ea este rea; şi poate că îi vom vedea pe cei întâmpinaţi cu aplauze ca într-o adunare care nu îl cunoaşte pe Dumnezeu. Căci ce este prezicerea? şi de ce sunteţi înşelaţi de ea? Este un slujitor al tău de pofte lumeşti. Dacă vrei să faci război, îl iei pe Apolo ca un consilier al masacrului. Vrei să duci cu tine o virgină cu forţa, atunci alegi o divinitate care să iţi fie complice. Dacă eşti bolnav din vina ta; şi, ca şi Agamemnon 57 care a vrut să aibă zece sfetnici, tot aşa vrei să ai zeii cu tine. O femeie devine frenetică după ce a băut apă, şi şi-a pierdut cunoştinţa de la fumul de tămâie, şi voi spuneţi că ea are darul profeţiei. Apolo a fost un prezicător şi un învăţător al ghicitorilor: în privinţa lui Daphne el s-a auto-înşelat. Într-adevăr un stejar este profetic, şi păsările exprimă previziuni! Şi astfel, voi sunteţi inferiori animalelor şi plantelor! Desigur, ar fi un lucru minunat pentru voi dacă aţi deveni o nuia prezicătoare, sau să ghiciţi în aripile unei păsări! Cel care vă face să îndrăgiţi banii, tot el vă prezice că vă veţi îmbogăţi; cel care este încântat de revolte şi războaie, vă va prezice victoria în războaie. Dacă sunteţi superiori pasiunilor, veţi dispreţui toate lucrurile lumeşti. Nu ne detestaţi pe noi care am avut această realizare, ci, respingând demonii, 58 urmaţi-l pe singurul Dumnezeu. „Toate lucrurile 59 au fost făcute prin El, şi fără El nu s-a făcut nici un lucru.” Dacă există otravă în producţiile naturale, aceasta a survenit prin păcătoşenia noastră. Pot să vă arăt adevărul perfect al acestor lucruri; numai voi să ascultaţi, şi cel care crede va înţelege.

Capitolul XX. Mulţumirile se cuvin întotdeauna lui Dumnezeu.

Chiar dacă ai fi vindecat de droguri (Îţi garantez acest lucru din politeţe), totuşi ar fi un lucru bun ca să dai mărturia vindecării lui Dumnezeu. Căci lumea încă ne trage în jos, şi prin slăbiciune, eu înclin spre materie. Căci aripile sufletului au fost spiritul perfect, dar, acestea fiind lepădate prin păcat, acesta fâlfâie ca un puişor şi cade la pământ. Părăsind prietenia cerească, acesta tânjeşte după comuniunea cu lucrurile inferioare. Demonii au fost goniţi către o altă locuinţă; primii oameni au fost izgoniţi din locul lor: primii, au fost alungaţi din cer; dar ceilalţi au fost izgoniţi de pe pământ, totuşi nu în afara pământului, ci dintr-o ordine a lucrurilor mai excelentă decât cea care există aici acum. Şi acum, s-ar cuveni ca noi, tânjind după acea stare primară, să dăm la o parte tot ceea ce se dovedeşte a fi o piedică. O omule, cerurile nu sunt infinite, ci finite şi mărginite; şi dincolo de ele sunt lumile superioare care nu au schimbarea anotimpurilor, care provoacă multe boli, ci, împărtăşind fiecare temperatură fericită, având ziua veşnică, şi lumina de care oamenii de jos nu se pot apropia. 60 Acestea care au compus descrieri elaborate ale pământului au oferit o descriere a variatelor lui regiuni atât de mult cât era posibil pentru om; dar, ne-putând vorbi despre ceea ce este dincolo de noi, datorită imposibilităţii observării personale, ei le-au atribuit cauza existenţei mareelor; şi acea mare este umplută cu buruieni, iar alta este plină cu noroi; şi că unele localităţi sunt arse de căldură, iar altele sunt reci şi îngheţate. Totuşi, noi am învăţat lucrurile care erau necunoscute pentru noi, prin învăţătura profeţilor, care, fiind pe deplin convinşi că duhul ceresc 61 alături de suflet vor obţine o îmbrăcăminte a moralităţii, au spus mai dinainte lucruri pe care alte minţi erau ne familiarizate cu ele. Dar se poate ca fiecare care este gol să obţină aceste veşminte şi să se întoarcă la rudeniile sale antice.

Capitolul XXI. Doctrinele creştine şi cele greceşti cu privire la Dumnezeu comparate.

O greci, noi nu acţionăm ca nebunii, şi nici nu rostim poveşti neîntemeiate, atunci când afirmăm că Dumnezeu a fost născut având forma unui om. Vă invit pe cei care ne reproşaţi compararea întâmplărilor voastre mitice cu naraţiunile noastre. După cum spuneţi voi, Atena a luat forma lui Deďphobus de dragul lui Hector, 62 iar ne tunsul Phoebus, de dragul lui Admetus a hrănit boul care se târa, şi soţia lui Semele a venit la el ca o femeie bătrână. Dar în timp ce trataţi lucruri serioase, cum puteţi să vă bateţi joc de noi? Asclepiosul vostru a murit şi cel care a violat cincizeci de virgine într-o noapte la Thespiae şi-a pierdut viaţa eliberându-se focului devorator. Prometheus, legat de Caucasus, a suferit pedeapsa pentru faptele sale bune făcute oamenilor. Potrivit celor spuse de voi, Zeus este invidios şi ascunde visele 63 de oameni, dorind distrugerea lor. De ce uitându-vă la propriile voastre amintiri, ne garantaţi aprobarea voastră, ca şi când ele erau ca şi distribuţia în legende similare cu cele ale voastre. Oricum, noi nu administrăm cu nebunie, dar legendele voastre sunt numai nişte poveşti fără temei. Dacă vorbiţi despre originile zeilor, declaraţi şi despre ei că sunt muritori. De ce Hera nu va mai fi niciodată însărcinată? A îmbătrânit? sau nu este nimeni care să vă ofere această informaţie? Credeţi-mă grecilor, şi nu vă rezolvaţi miturile şi zeii în alegorie. Dacă încercaţi să faceţi aceasta, natura divină aşa cum o păstraţi este derâmată de voi înşivă; căci, dacă demonii se poartă cu voi aşa cum se spune, ei sunt inutili ca şi caracter; sau, dacă îi priviţi ca pe nişte simboluri a puterilor naturii, ei nu sunt ceea ce sunt numiţi. Dar eu nu pot fi convins ca să aduc un omagiu elementelor naturii, şi nici nu pot încerca să-mi conving vecinul. Şi Metrodorus din Lampsacus, în tratatul său cu privire la Homer, a discutat foarte prosteşte, transformând totul într-o alegorie. El a spus că nici Hera, nici Atena, nici Zeus nu sunt ceea ce au presupus despre ei cei care i-au consacrat ogrăzi şi dumbrăvi sfinte, ci sunt părţi ale naturii şi anumite aranjamente ale elementelor. Şi Hector, Ahile şi Paris, având aceeaşi natură, veţi spune că ei sunt introduşi de dragul mecanismului 64 poemului, nici unul dintre aceste personaje nu a existat în realitate. Dar aceste lucruri le-am înaintat doar de dragul argumentului, căci nici măcar nu este permis să comparăm noţiunea noastră de Dumnezeu cu unul din aceia care se tăvălesc în materie şi în noroi.

Capitolul XXII. Ridiculizarea ritualurilor greceşti.

Şi cum sunt învăţăturile voastre? Cine n-ar trebui să vă trateze cu dispreţ festivalurile voastre solemne, care se ţin în cinstea demonilor răi şi îi acoperă pe oameni cu ticăloşie? Adesea am văzut un om 65 – şi am fost uimit să văd, şi uimirea s-a terminat cu dispreţ, şi să mă gândesc cum el este un lucru în interior, dar în exterior falsifică ceea ce este fără a-şi da aere de delicatese şi consolându-se în tot felul de efeminare; uneori repezindu-se cu ochii săi; alteori aruncându-şi mâinile încoace şi încolo, aiurând cu faţa sa mânjită cu noroi; uneori interpretând-o pe Afrodita, uneori pe Apolo; un acuzator singur al tuturor zeilor, un rezumat al superstiţiei, un ocărâtor al faptelor eroice, un actor al ucigaşilor, un cronic al adulterului, un hambar al nebuniei, un învăţător al cynaedi, un instigator al propoziţiilor principale; - şi un astfel de om este lăudat de toţi. Dar eu am respins toate neadevărurile sale, păgânismul său, practicile sale, - pe scurt, omul total. Dar voi sunteţi duşi în captivitate de astfel de oameni, în timp ce îi insultaţi pe cei care nu iau parte la căutarea voastră. Nu am nici o dorinţă să stau căscat la un număr de cântăreţi, şi nici nu vreau să fi afectat în simpatie pentru un om care clipeşte şi gesticulează într-un mod nenatural. Ce lucru minunat sau extraordinar s-a făcut printre voi? Ei rostesc obscenităţi folosind un ton afectiv, şi fac mişcări indecente; fiicele şi fii voştri îi privesc dând lecţii de adulter pe scenă. Locuri minunate, prevăzute, sunt camerele voastre de lectură, în care fiecare acţiune de bază comisă noaptea este declarată tare, şi ascultătorii sunt cinstiţi cu declaraţia unor discursuri ruşinoase! Admirabili sunt şi poeţii voştri înşelători, care, prin născocirile lor îi înşeală pe ascultătorii lor de la adevăr!

Capitolul XXIII. Despre boxeri şi gladiatori.

Am văzut oameni încovoiaţi de exerciţii fizice, care cară aproape cât cântăreşte trupul lor, înaintea cărora sunt aşezate recompense şi cununi, în timp ce judecătorii lor îi încurajează, dar nu la fapte de virtute, ci la întrecere prin violenţă şi discordie; şi cel care excelează în darea loviturilor este încoronat. Aceştia sunt rele mai mici; cât despre cel mai mare, cine nu s-ar da înapoi să le spună astfel? Unii, dedându-se la lenevie de dragul depravării, se vând pe ei înşişi pentru a fi ucişi; iar săracul se vinde, în timp ce bogatul îi cumpără pe alţii ca să-l omoare. Şi pentru aceştia martorii îşi iau locurile lor, şi boxerii se întâlnesc într-o bătălie unică, pentru nici un motiv, şi nici nu coboară nici unul în arenă pentru a se sprijini. Oare aceste expoziţii vă servesc creditului vostru? Cel care este şeful vostru adună o legiune de criminali pătaţi de sânge, obligându-se să îi menţină; şi aceşti ticăloşi sunt trimişi de el, iar voi vă adunaţi la spectacol pentru a fi judecători, în parte din pricina răutăţii judecătorului, şi în parte din cauza oamenilor care se angajează în luptă. Şi cel care pierde expoziţia criminală este întristat deoarece nu a fost destinat să fie un spectator al celui rău şi a faptelor sale necuviincioase şi dezgustătoare. Voi junghiaţi animalele cu scopul de a le mânca, carnea lor, şi voi cumpăraţi oameni pentru a aproviziona un banchet canibalic pentru suflet, hrănindu-l prin cea mai necuviincioasă vărsare de sânge. Jefuitorul comite crima de dragul jafului, dar cel bogat cumpără gladiatori de dragul de a-i ucide. 66

Capitolul XXIV. Despre alte distracţii publice.

Ce avantaj aş putea să am eu de la cel care este adus pe scena lui Euripides aiurind nebuneşte, şi jucând matricidul lui Alcmaeon; oare cine nu îşi stăvileşte măcar comportamentul său natural, dar, cu gura larg deschisă care este ca o sabie în mână, şi, ţipând tare, este ars de viu, a locuit într-o mantie nepotrivită pentru om? La o parte şi cu poveştile lui Acusilaus şi Menander, un scriitor de aceeaşi clasă! Şi de ce aş admira piperul mitic? De ce m-aş ocupa cu Theban Antigenides, 67 ca Aristoxenus? Vă lăsăm cu aceste lucruri fără valoare; şi voi sau credeţi în doctrinele noastre, sau, ca şi noi, renunţaţi la doctrinele voastre.

Capitolul XXV. Lăudăroşenia şi conflictele dintre filozofi.

Ce lucruri mari şi minunate au efectuat filozofii voştri? Ei nu îşi acoperă unul din umeri; ei îşi lasă părul să crească lung; ei îşi cultivă bărbile; unghiile lor sunt ca ghearele animalelor sălbatice. Deşi ei spun că nu vor nimic, totuşi, ca şi Proteus, 68 au nevoie de un curier pentru portofelul lor, şi de un ţesător pentru mantaua lor, şi de un tâmplar pentru bastonul lor, şi de cel bogat, 69 şi de asemenea, de un bucătar pentru lăcomia lor. O omule care concurezi cu câinele, 70 nu îl cunoşti pe Dumnezeu, şi astfel te-ai întors spre imitarea unui animal iraţional. Voi strigaţi în public cu o arogare a autorităţii, şi vă angajaţi să vă răzbunaţi singuri; şi dacă nu primiţi nimic, vă consolaţi în abuz şi filozofia este pentru voi şiretenia prin care obţineţi bani. Voi urmaţi doctrinele lui Plato, şi un ucenic al lui Epicur îşi ridică glasul împotriva voastră. Din nou, voi vreţi să fiţi un ucenic al lui Aristotel, şi un urmaş al lui Democritus vă înjură. Pitagora a spus că el este Euphorbus, şi el este moştenitorul doctrinei lui Pherecydes; dar Aristotel contestă nemurirea sufletului. Voi care primiţi de la predecesorii voştri doctrine care nu se armonizează una cu alta, voi cei ne-armonioşi, luptaţi împotriva celor armonioşi. Unul din voi afirmă că Dumnezeu este trup, dar eu afirm că El este fără trup; voi spuneţi că lumea este indestructibilă, dar eu spun că ea va fi distrusă; mai ziceţi că o conflagraţie va avea loc în timpuri diferite, dar eu spun că ea va avea loc o dată pentru toţi; spuneţi că Minos şi Rhadamanthus sunt judecători, dar eu spun că Dumnezeu Însuşi este Judecătorul; voi spuneţi că sufletul singur este înzestrat cu nemurire, dar eu spun că şi carnea este înzestrată cu nemurire. 71 Ce nedreptate vă facem vouă, grecilor? De ce îi urâţi pe cei care urmează cuvântul lui Dumnezeu, ca şi când ei ar fi cei mai răi dintre oameni? Nu noi suntem cei care mâncăm carnea umană 72 – cei dintre voi care au afirmat un astfel de lucru au fost corupţi ca martori mincinoşi; printre voi Penelopa este făcută o supă pentru zei, deşi este iubită de Poseidon, şi Kronos îşi devorează copiii, şi Zeus o înghite pe Metis.

Capitolul XXVI. Ridiculizarea studiilor greceşti.

Încetaţi să mai faceţi o paradă de vorbe pe care le-aţi derivat de la alţii, încetaţi să vă mai împodobiţi ca un clovn în pene împrumutate. Dacă fiecare stat şi-ar lua contribuţia lui din limbajul vostru, erorile voastre şi-ar pierde puterea. În timp ce vă întrebaţi ce este Dumnezeu, voi ignoraţi ceea ce este în voi înşivă; şi în timp ce vă holbaţi căscând la cer, vă împiedicaţi în capcane. Citirea cărţilor voastre este ca şi mersul printr-un labirint, iar cititorii lor se aseamănă cu butoiul lui Danaids. De ce divinizaţi timpul, spunând că o parte este trecutul, alta este prezentul şi alta este viitorul? Căci cum ar putea să treacă viitorul dacă există prezentul? Toţi cei care navighează îşi închipuie în ignoranţa lor, că în timp ce barca este purtată de valuri, iar dealurile sunt în mişcare, aşa că nu ştii că tu eşti cel care trece alături, dar timpul acela (o9 ai0w/n) rămâne prezent atâta timp cât vrea Creatorul ca el să existe. De ce sunt chemat să mă justific pentru că mi-am exprimat opiniile mele, şi de ce vă grăbiţi să le daţi pe toate jos? Nu v-aţi născut şi voi ca şi noi, şi apoi aţi fost puşi sub aceeaşi stăpânire a lumii? De ce spuneţi că înţelepciunea este numai cu voi, care nu aveţi alt soare, nici alte înălţări ale stelelor, nici o origine mai distinsă, şi nici o moarte mai preferabilă decât cea a altor oameni? Gramaticienii au fost începutul acestei vorbiri inutile; şi voi care colecţionaţi înţelepciunea sunteţi tăiaţi de la înţelepciunea care este potrivită cu adevărul, şi atribuiţi numele unor anumite părţi unor anumiţi oameni; şi voi nu îl cunoaşteţi pe Dumnezeu, dar în controversele voastre violente vă distrugeţi unul pe altul. Şi cu această ocazie nu valoraţi nimic. În timp ce vă atribuiţi vouă înşivă singurul drept al discuţiei, discutaţi ca surdul cu orbul. De ce folosiţi uneltele constructorului fără să ştiţi cum să construiţi? De ce vă ocupaţi cu cuvintele, în timp ce vă ţineţi departe de fapte, lăudându-vă fără măsură, dar sunteţi doborâţi de ghinioane? Modurile voastre de a acţiona sunt contrare raţiunii, vă faceţi o apariţie pompoasă în public, dar vă ascundeţi învăţătura în colţuri. Descoperind că sunteţi astfel de oameni, noi v-am abandonat, şi nu mai suntem interesaţi de dogmele voastre, ci urmăm cuvântul lui Dumnezeu. O, omule, de ce foloseşti literele alfabetului pentru a te război cu alt om? De ce, ca într-un meci de box, faceţi ca sunetele lor să se ciocnească împreună cu felul vostru Attic afectat de a vorbi, în timp ce voi ar trebui să vorbiţi mai potrivit cu natura? Căci dacă adoptaţi dialectul Attic deşi nu este unul atenian, atunci de ce nu vorbiţi ca dorienii? Cum se face că unul vi se pare mai ordinar, iar celălalt vi se pare că este mai plăcut pentru conversaţie?

Capitolul XXVII. Creştinii sunt urâţi pe nedrept.

Şi dacă aderaţi la învăţătura lor, de ce vă luptaţi împotriva mea pentru că am ales doctrina pe care o aprob? Nu este rezonabil ca, în timp ce jefuitorul nu trebuie pedepsit pentru numele pe care îl poară, 73 ci numai atunci când adevărul despre el a fost clar constatat, şi totuşi, noi suntem asaltaţi cu insulte într-o judecată alcătuită fără examinare? Diagoras a fost un atenian, dar voi l-aţi pedepsit pentru că a divulgat misterele ateniene; totuşi voi care citiţi discursurile sale frigiene. Voi aveţi comentariile lui Leo, şi nu sunteţi nemulţumiţi cu faptul că noi le respingem; şi având în mâinile voastre părerile lui Apion în privinţa zeilor egipteni, ne denunţaţi pe noi ca fiind profani. Mormântul lui Olympian Zeus este în mijlocul vostru, 74 deşi cineva spune că cretanii sunt mincinoşi. 75 Adunarea voastră de zei mulţi este un nimic. Deşi dispreţuitorul lor, Epicur acţionează ca un purtător de făclie, 76 nu mai ascund de stăpânitori opinia pe care o am despre Dumnezeu, pe care o am în relaţie cu stăpânirea Sa a universului. De ce mă sfătuiţi să fiu fals faţă de principiile mele? De ce ne îndemnaţi să folosim arta pentru a scăpa de moarte, voi care spuneţi că dispreţuiţi moartea? Nu am inima unui cerb; dar zelul vostru pentru dialectică seamănă cu limbuţia lui Thersites. Cum să îl cred pe unul care îmi spune că soarele este o masă roşie fierbinte şi luna un pământ? Astfel de afirmaţii sunt nişte simple discuţii, şi nu o expunere sobră a adevărului. Cum ar putea să fie altfel decât o nebunie să te încrezi în cărţile lui Herodotus în legătură cu istoria lui Hercule, care vorbeşte despre un pământ din care a venit leul care a fost omorât de Hercule? Şi cu ce îi avantajează stilul Attic spiritele filozofilor, verosimilitatea silogismelor, măsurătorile pământului, poziţia stelelor, şi cursul soarelui? Să fi implicat în astfel de anchete, înseamnă să iţi impui opiniile tale ca şi când ele ar fi legi.

Capitolul XXVIII. Condamnarea legislaţiei greceşti.

Cu această ocazie resping şi legislaţia voastră; pentru că ar trebui să fie un singur regim politic comun pentru toţi; dar acum există atât de multe coduri de câte state există, astfel că lucrurile care sunt dezonorante în unele state sunt onorabile în alte state. Grecii consideră că relaţiile sexuale cu mama sunt ilegale, dar această practică este stimată de Persian Magi; homosexualitatea este condamnată de barbari, dar romanii, care se străduiesc să colecteze cirezi de băieţi ca şi caii care pasc, o onorează cu anumite privilegii.

Capitolul XXIX. Povestirea convertirii lui Tatian.

De aceea, pentru că am văzut aceste lucruri, şi în plus, am fost îngăduiţi să vedem misterele, şi am examinat peste tot ritualurile religioasă practicate de efeminaţi şi antipatici, şi am descoperit printre romani pe Latiarian Jupiter al lor desfătându-se cu sângele uman coagulat şi cu sângele oamenilor junghiaţi, şi Artemis nu departe de marele oraş 77 sancţionând faptele de acelaşi fel, şi un demon aici şi altul acolo instigând comiterea unui rău, - retrăgându-mă, am cercetat cum aş putea să descopăr adevărul. Şi, în timp ce acordam cea mai mare atenţie acestui lucru, s-a întâmplat să mă întâlnesc cu anumite scrieri barbare, prea vechi pentru a fi comparate cu opiniile grecilor, şi prea divine pentru a fi comparate cu greşelile lor; şi am fost condus să cred în acestea prin simplitatea limbajului, caracterul ne artificial al scriitorilor, preştiinţa evenimentelor viitoare, calitatea excelentă a principiilor sale, şi declararea faptului că guvernarea universului este centrată într-o singură Fiinţă. 78 Şi, sufletul meu fiind învăţat de Dumnezeu, am văzut că prima clasă de scrieri conduc spre condamnare, dar acestea pun capăt sclaviei care este în lume, şi ne salvează de o varietate de conducători şi de zece mii de tirani, în timp ce ne dau, nu exact ceea ce nu am primit mai înainte, ci ceea ce am primit dar am fost împiedicaţi din greşeală să le reţinem.

Capitolul XXX. Cum a reuşit el să reziste Diavolului.

De aceea, fiind iniţiat şi instruit în aceste lucruri, vreau să renunţ la vechile mele greşeli ca fiind prostii ale copilăriei. Căci ştim că natura răutăţii este ca cea a celei mai mici seminţe; odată ce a sporit puternic de la un început firav, dar va fi distrusă din nou dacă ascultăm cuvintele lui Dumnezeu şi nu ne risipim noi înşine. Căci El a devenit stăpânul tuturor pe care noi îi considerăm o anumită „comoară ascunsă”, 79 pentru care suntem acoperiţi de praf în timp ce săpăm ca să o găsim, dar o protejăm ca fiind posesiunea noastră. Cel care a primit toată comoara a obţinut comanda celei mai preţioase bogăţii. Să fie spuse aceste lucruri prietenilor noştri. Dar ce să vă spun vouă grecilor, decât să vă cer să nu îi înjuraţi pe cei care sunt mai buni decât voi, nici dacă ei sunt numiţi barbari să nu îi luaţi în derâdere? Căci, dacă vreţi, veţi putea să descoperiţi cauza mieunaturilor ne fiind în stare să înţelegeţi limba celuilalt; căci voi da celor care vor să examineze principiile noastre o simplă poveste despre ei.

Capitolul XXXI. Filozofia creştinilor este mai veche decât cea a grecilor.

Dar acum mi se pare un lucru potrivit ca să demonstrez că filozofia noastră este mai veche decât sistemele grecilor. Moise şi Homer vor fi limitele noastre, amândoi fiind din antichitate; cel mai vechi dintre poeţi şi istorici, şi celălalt este fondatorul întregii înţelepciuni a barbarilor. Atunci, haideţi să facem o comparaţie între ei; şi vom descoperi că doctrinele noastre sunt mai vechi, nu numai faţă de cele ale grecilor, ci şi faţă de inventarea literelor. 80 Nu voi aduce martori dintre voi, ci mai degrabă am ales dintre greci. Să facem lucrul cel dintâi ar fi ceva prostesc, deoarece nu ar fi un lucru îngăduit de voi; dar celălalt vă va surprinde, când, mă voi lupta împotriva voastră cu armele voastre, voi aduce argumente despre care nu aveţi nici o bănuială. Poezia lui Homer, genealogia sa şi perioada de timp în care el a prosperat au fost investigate de cei mai vechi scriitori, - de Theagenes din Rhegium, care a trăit pe vremea lui Cambyses, Stesimbrotus din Thasos şi Antimachus din Colophon, Herodotus din Halicarnassus, şi Dionysius Olynthian; după ei, de Ephorus din Cumae, şi Philochorus atenianul, Megaclides şi Chamaeleon Peripatetics; iar mai apoi de gramaticienii: Zenodotus, Aristophanes, Callimachus, Crates, Eratosthenes, Aristarchus, şi Apollodorus. Dintre aceştia, Crates spune că el a înflorit înainte de întoarcerea lui Heraclide, şi în 80 de ani după războiul Troian; Eratostene spune că aceasta a fost după al 100-lea an de la cucerirea lui Ilium; Aristarchus, afirmă că aceasta a fost în timpul migraţiei ioniene, care a fost la 140 de ani după acel eveniment; dar potrivit lui Philochorus, după migraţia ioniană, în timpul stăpânirii lui Archippus la Atena, după 180 de ani de la războiul troian; Apollodorus spune că aceasta a fost la 100 de ani după migraţia ioniană, care ar fi la 240 de ani de la războiul troian. Unii spun că el a trăit cu 90 de ani înaintea Olimpiadelor, care ar fi la 317 ani după cucerirea Troiei. Alţii duc această dată mai târziu, şi spun că Homer a fost un contemporan cu Archilochus; dar Archilochus a prosperat cam în a 23-a Olimpiadă, în timpul lui Gyges, lidianul, la 500 de ani după Troy. Deci, în privinţa vârstei unui poet menţionat mai înainte, mă refer la Homer, şi cât despre discrepanţele celor care au vorbit despre el, am spus destul într-o manieră sumară pentru cei care pot să cerceteze aceasta. Căci este posibil să arătăm că opiniile privitoare la faptele lor sunt şi ele false. Căci, acolo unde datele atribuite nu se conformează una cu cealaltă, este imposibil ca istoria să fie adevărată. Căci care este cauza greşelii în scriere, ci povestirea unor lucruri care nu sunt adevărate?

Capitolul XXXII. Doctrina creştinilor se opune neînţelegerilor şi este fixă pentru toţi.

Dar la noi nu este nici o dorinţă de glorie deşartă, şi nici nu ne consolăm cu o varietate de opinii. Deoarece am renunţat la cele populare şi pământeşti, şi am ascultat poruncile lui Dumnezeu, şi am urmat legea Tatălui nemuririi, noi respingem tot ce se bazează pe opinia umană. Nu numai bogaţii dintre noi studiază filozofia noastră, ci şi cei săraci se bucură gratuit de indicaţii; 81 căci lucrurile care vin de la Dumnezeu întrec recompensele darurilor lumeşti. Astfel, noi îi primim pe toţi cei care au dorinţa să asculte, chiar şi pe femeile bătrâne şi pe adolescenţi; şi, pe scurt, persoanele care au orice vârstă sunt tratate cu respect de noi, dar orice fel de imoralitate este ţinută la distanţă. Iar atunci când vorbim nu exprimăm neadevăruri. Ar fi un lucru excelent dacă persistenţa voastră în necredinţă ar trebui să fie verificată; dar oricum ar fi aceasta, lăsaţi cauza noastră să fie confirmată de judecata rostită de Dumnezeu. Râdeţi, dacă vă place; dar după aceea va trebui să plângeţi. Nu este absurd ca Nestor, 82 care a fost încet la tăierea hăţurilor cailor datorită vârstei sale bătrâne slabe şi leneşe, este potrivit vouă, vrednic să fie lăudat pentru încercarea sa de a concura în luptă cu tinerii, în timp ce voi râdeţi de cei dintre voi care se luptă cu vârsta bătrâneţii şi se ocupă cu lucruri care îi aparţin lui Dumnezeu? Nu aţi râde când ne spuneţi că Amazoanele şi Semiramidele, şi alte femei războinice au existat, în timp ce aruncaţi reproşuri asupra fecioarelor noastre. Ahile a fost un tânăr, totuşi se crede că el a fost foarte mărinimos; şi Neoptolemus a fost mai tânăr, dar a fost puternic; Philoctetes a fost slab, dar divinitatea a avut nevoie de el împotriva Troiei. Ce fel de om a fost Thersites? totuşi el a comandat armata, şi, dacă nu ar fi făcut aceasta prin prostie având o limbă necontrolată, nu i s-ar fi reproşat că este gol. În ceea ce îi priveşte pe cei care vor să înveţe filozofia noastră, nu îi testăm după înfăţişarea lor, nici nu îi judecăm pe cei care vin la noi după exteriorul lor; argumentăm pentru ca în toţi să fie tari din punct de vedere mintal, deşi ei ar putea să fie slabi în trup. Dar dezbaterile voastre sunt pline de invidie şi abundă în stupiditate.

Capitolul XXXIII. Justificarea femeii creştine.

De aceea, am vrut să arăt din lucrurile care sunt privite ca fiind onorabile printre voi, că instituţiile noastre sunt marcate de sobrietate atentă, dar ale voastre sunt foarte apropiate de nebunie. 83 Voi care spuneţi că noi vorbim lucruri absurde printre femei şi băieţi, printre fecioare şi bătrâne, şi ne batjocoriţi pentru că nu suntem cu voi, ascultaţi ce prostii predomină printre greci. Căci operele lor de artă sunt devotate obiectelor nefolositoare, în timp ce ele sunt evaluate mai sus de voi decât zeii voştri; iar voi vă purtaţi nepotrivit în ceea ce se referă la femeie. Lysippus a aruncat o statuie a lui Praxilla, a cărei poezii nu conţineau nimic folositor, şi Menestratus al lui Learchis, şi Selanion al lui Sappho curtezanul, şi Naucydes al lui Erinna lesbiana, şi Boiscus al lui Myrtis, şi Cephisodotus al lui Myro din Byzantium, şi Gomphus al lui Praxigoris, şi Amphistratus al lui Clito. Şi ce să spun despre Anyta, Telesilla şi Mystis? Din primii, Euthycrates şi Cephisodotus au făcut o statuie, şi din al doilea Niceratus, şi din al treilea Aristodotus; Euthycrates a făcut unul al lui Mnesiarchis efeseanul, Selanion al lui Corinna, şi Euthycrates al lui Thalarchis Argive. Scopul meu pentru care m-am referit la aceste femei este pentru ca voi să nu priviţi ca ceva ciudat ceea ce întâlniţi între noi, şi ca, comparând statuile care sunt înaintea ochilor voştri, să nu trataţi femeia cu dispreţ, care urmăresc filozofia printre noi. Acest Sappho este o desfrânată, o femeie bolnavă de dragoste, şi cântă propria ei imoralitate; 84 dar toate femeile noastre sunt caste, şi fecioarele la furcile lor de tors cântă despre lucrurile divine 85 mai nobil decât domnişoarele voastre. De aceea, să bă fie ruşine, vouă care sunteţi ucenici pretinşi ai femeilor şi totuşi vă bateţi joc de cele care au sexul care ţin doctrina voastră, tot atât de mult frecventează adunările solemne. 86 Ce copil nobil v-a prezentat Glaucippe, care a născut o minune, aşa cum se vede în statuia sa derâmată de Niceratus, fiul lui Euctemon atenianul! Dar, dacă Glaucippe a născut un elefant, care a fost motivul pentru care ea ar trebui să de bucure de onoarea publicului? Praxiteles şi Herodotus l-au făcut pentru voi pe Phryne curtezanul, şi Euthycrates a derâmat o statuie de bronz a lui Panteuchis, care a fost însărcinată de la un desfrânat; şi Dinomenes, din cauza lui Besantis împărăteasa peonienilor a născut un copil negru, a suferit ca să păstreze memoria ei prin arta sa. Îl condamn şi pe Pitagora, cel care a făcut forma Europei pe taur; şi pe voi care îl onoraţi pe acuzatorul lui Zeus din cauza îndemânării sale artistice. Şi ridiculizez îndemânarea lui Myron, care a făcut o juncă şi deasupra ei o Victorie deoarece prin aducerea cu sine a fiicei lui Agenor a luat premiul pentru adulter şi prostituţie. Olynthian Herodotus a făcut statuile lui Glycera, curtezanul şi a lui Argeia cea care cânta la harpă. Bryaxis a făcut statuia lui Pasiphae; şi, având un memorial al prostituţiei ei, se pare că a fost dorinţa voastră ca femeile din vremea aceea să fie ca ea. 87 O anumită Melanippe a fost o femeie înţeleaptă, şi de aceea Lysistratus i-a făcut o statuie. Dar, într-adevăr, nu veţi crede că printre noi există femei înţelepte!

Capitolul XXXIV. Ridiculizarea statuilor ridicate de greci.

Într-adevăr, vrednic de cinste a fost tiranul Bhalaris, care a devorat sugarii, şi astfel este expus de opera lui Polystratus Ambraciot, chiar până în ziua de azi, ca fiind un om minunat! Agrigentines i-a fost groază să se uite la acea înfăţişare a sa, din cauza canibalismului său; dar acum, oamenii de cultură se laudă că l-au văzut în statuia sa! Nu este ruşinos faptul că fratricidul este onorat de voi care priviţi la statuile lui Polynices şi Eteocles, şi nu i-aţi îngropat mai degrabă împreună cu făcătorul lor Pitagora? Distrugeţi aceste memoriale ale nelegiuirii! De ce să contemplu cu admiraţie figurile femeii care a născut treizeci de copii, doar de dragul artistului Periclymenus? Ar trebui să vă întoarceţi cu dezgust spre cineva care a purtat roadele unei mari imoralităţi, şi pe care Roma l-a comparat cu o sămânţă, care într-o situaţie asemănătoare, spun ei, a fost socotit vrednic de o închinare mistică. Aręs a comis adulter cu Afrodita, şi Andron a făcut o imagine a urmaşei lor Harmonia. Sophron, care s-a dedicat scrierii fleacurilor şi absurdităţilor, a fost şi mai sărbătorit pentru îndemânarea sa în turnarea metalelor, a căror specimene mai există şi acum. Şi nu numai că poveştile lui l-au făcut pe autorul de fabule Aesop să fie pomenit pentru vecie, ci şi arta plastică a lui Aristodemus i-a crescut faima sa. Atunci cum se face că voi care aveţi aşa de multe poete a căror producţii sunt doar nişte gunoaie, şi aveţi atât de mulţi curtezani, şi oameni buni de nimic, şi nu vă este ruşine să bârfiţi reputaţia femeilor voastre? Ce îmi pasă mie să ştiu că Euanthe a născut un copil în Peripatus, sau de ce să casc gura de uimire la arta lui Callistratus, sau să mă holbez la Neaera din Calliades? Căci ea a fost o curtezană. Laďs a fost o prostituată, şi Tumus i-a făcut un monument al prostituţiei. De ce nu vă este ruşine de desfrânarea lui Hephaestion, deşi Pilo l-a reprezentat foarte artistic? Şi de ce îl onoraţi pe hermafroditul Ganymede prin Leochares, ca şi când aţi poseda ceva minunat? Praxiteles chiar a făcut o statuie a unei femei cu urmele necurăţiei pe ea. V-a plăcut să respingeţi tot ce este de acest fel, şi să căutaţi ceea ce este cu adevărat vrednic de atenţie, şi să nu vă întoarceţi cu dispreţ de la felul nostru de viaţă în timp ce aţi aprobat producţiile ruşinoase ale lui Philaenis şi Elephantis.

Capitolul XXXV. Tatian vorbeşte ca un martor ocular.

Totuşi, lucrurile pe care le-am pus înaintea voastră nu le-am învăţat la mâna a doua. Am vizitat multe ţinuturi; am folosit retorica, aşa cum o folosiţi şi voi; m-am aliniat cu multe arte şi invenţii; şi în final, în timp ce stăteam în cetatea romanilor, am examinat multitudinea statuilor aduse acolo de voi: nu încerc, ca de obicei cu alţii, să îmi întăresc punctele mele de vedere prin opiniile altora, ci vreau să vă povestesc ceea ce am văzut şi am simţit. Deci, spunând adio aroganţei romanilor şi vorbăriei goale a atenienilor, şi tuturor părerilor lor legate greşit, am îmbrăţişat filozofia noastră barbară. Am început să vă arăt cum aceasta este mai veche decât instituţiile voastre, 88 dar mi-am lăsat sarcina ne terminată, pentru a discuta o chestiune care cerea o atenţie mai urgentă; dar acum este timpul ca să încerc să vorbesc despre doctrinele noastre. Să nu fiţi ofensaţi de învăţătura noastră, şi nici să nu încercaţi să elaboraţi replici pline de superficialitate şi obscenităţi, spunând: „Tatian, încercând să fie mai presus de greci, mai presus de numărul infinit de cercetări filozofice, a descoperit o nouă cale, şi a îmbrăţişat doctrinele barbarilor.” Căci ce este doleanţa, că oamenii care sunt evident ignoranţi ar trebui să fie motivaţi de un om care este de aceeaşi natură cu ei? Sau, poate fi iraţional, aşa cum spun unii sofişti, 89 să îmbătrâneşti învăţând mereu ceva?

Capitolul XXXVI. Mărturia haldeilor la antichitatea lui Moise.

Dar să zicem că Homer nu este mai târziu decât războiul troian, să admitem că el a fost contemporan cu acesta, sau chiar că el a fost în armata lui Agamemnon, şi, dacă vrea cineva, că el a trăit înaintea inventării literelor. Moise cel menţionat mai devreme va fi arătat că a fost cu mulţi ani mai bătrân decât cucerirea Troiei, şi mult mai vechi decât clădirea Troiei, sau decât Tros şi Dardanus. Pentru a demonstra aceasta îi voi chema ca martori pe haldei, fenicieni şi egipteni. Şi ce ar mai fi nevoie să mai spun? Căci cel care pretinde că vrea să îşi convingă ascultătorii trebuie să se comporte astfel încât naraţiunea întâmplărilor povestite de el să fie foarte concisă. Berosus, un babilonian şi un preot al zeului lor Belus, născut în timpul lui Alexandru, a compus pentru Antioh, al treilea după el, istoria haldeilor în trei cărţi; şi, povestind faptele împăraţilor, el a menţionat unul din ei, pe nume Nabucodonosor, care a luptat împotriva fenicienilor şi a evreilor, - evenimente despre care noi ştim că au fost anunţate de profeţii noştri, şi acest lucru s-a petrecut cu mult mai târziu decât a trăit Moise, cu şaptezeci de ani înaintea imperiului persan. Dar Berosus este un om foarte demn de încredere, şi despre aceasta Juba este un martor, care, scriind despre asirieni, a spus că a învăţat istoria de la Berosus: există două cărţi despre asirieni.

Capitolul XXXVII. Mărturia fenicienilor.

După haldei, urmează mărturia fenicienilor. Printre ei au fost trei oameni: Theodotus, Hypsicrates, şi Mochus; Chaitus a tradus în greacă cărţile lor, şi a compus cu exactitate vieţile acestor filozofi. În istoria scriitorilor de mai sus se arată că răpirea Europei s-a întâmplat în timpul unui împărat, şi o descriere a acestui lucru este dată în venirea lui Menelaus în Phoenicia, şi în ceea ce îl priveşte pe Hiram, 90 cel care şi-a dat fiica ca să se căsătorească cu Solomon împăratul evreilor, şi a oferit lemn de toate felurile de copaci pentru construirea templului. Menander din Pergam a alcătuit o istorie referitoare la aceleaşi lucruri. Dar vârsta lui Hiram este undeva în timpul războiului Troian; dar Solomon, contemporan cu Hiram, a trăit mult mai târziu decât Moise.

Capitolul XXXVIII. Egiptenii îl aşează pe Moise ca stăpânitor al lui Inachus.

Şi dintre egipteni mai există cronicari corecţi. Ptolemeu, nu regele, ci un preot al lui Mendes este traducătorul afacerilor lor. Acest scriitor, povestind faptele împăraţilor, a spus că plecarea evreilor din Egipt în locurile unde au mers s-a întâmplat în timpul împăratului Amosis, sub conducerea lui Moise. Astfel, el a spus: „Amosis a trăit în timpul împăratului Inachus.” După el, Apion gramaticianul, un om foarte stimat, în cartea a patra a lui Aegyptiaca (sunt cinci cărţi ale sale), pe lângă multe alte lucruri, spune că Amosis a distrus Avaris în timpul lui Argive Inachus, aşa cum a scris Ptolemeu mendesianul în analele sale. Dar timpul de la Inachus până la cucerirea Troiei ocupă douăzeci de generaţii. Paşii demonstraţiei sunt următorii: -

Capitolul XXXIX. Catalogul regilor Argive.

Regii argivilor au fost aceştia: Inachus, Phoroneus, Apis, Criasis, Triopas, Argeius, Phorbas, Crotopas, Sthenelaus, Danaus, Lynceus, Proetus, Abas, Acrisius, Perseus, Sthenelaus, Eurystheus, Atreus, Thyestes, şi Agamemnon, în al optsprezecelea an al domniei lui a fost cucerită Troia. Şi fiecare persoană inteligentă va observa că, în conformitate cu tradiţia grecilor, ei nu posedau nici o compunere istorică, deoarece Cadmus, care i-a învăţat literele, a venit în Boeotia cu multe generaţii mai târziu. Dar după Inachus, sub Phoroneus, s-a dat cu dificultate un test vieţii lor sălbatice şi nomade, şi au intrat într-o nouă ordine de lucruri. Prin urmare, dacă Moise este arătat ca fiind contemporan cu Inachus, el este cu patru sute de ani mai bătrân decât războiul Troian. Dar aceasta este demonstrată din succesiunea regilor aticilor, [şi a celor macedoneni, ptolemei şi antiohieni] 91. De aici, dacă cele mai strălucite fapte printre greci au fost înregistrate şi au fost făcute cunoscute după Inachus, este limpede că aceasta trebuie să fi fost după Moise. În timpul lui Phoroneus, care a fost după Inachus, Ogygus este menţionat printre atenieni, în timpul căruia a fost primul potop; şi în timpul lui Phorbas a fost Actaeus, de la care Attica a fost numită Actaea; şi în timpul lui Triopas a fost Prometeu, Epimetheus, Arias, Cecrops cu natura dublă, şi Io; în timpul lui Crotopas a fost ars Phaëthon şi a avut loc potopul lui Deucalion; în timpul lui Sthenelus a domnit Amphictyon şi a venit Danaus la Peloponnesus, şi a avut loc descoperirea Dardaniei de Dardanus, şi întoarcerea Europei din Fenicia în Creta; în timpul lui Lynceus a fost răpirea lui Koré, şi a fost fondat templul în Eleusis, şi gospodărirea lui Triptolemus, şi venirea lui Cadmus la Thebes, şi stăpânirea lui Minos; în timpul lui Proetus a fost războiul lui Eumolpus împotriva atenienilor; în timpul lui Acrisius Pelops s-a întors din Frigia, şi venirea lui Ion la Atena, şi al doilea Cecrops, şi faptele lui Perseus şi Dionysus, şi Musaeus, ucenicul lui Orfeu, şi în timpul domniei lui Agamemnon Troia a fost cucerită.

Capitolul XL. Moise – mai vechi şi mai credibil decât eroii păgâni.

De aceea, din ceea ce s-a spus, este evident că Moise era mai bătrân decât eroii, războaiele şi demonii antici. Şi ar trebui să îl credem pe el, care stă înaintea lor din punct de vedere al vârstei, decât pe greci, care, fără să conştienţi de aceasta, 92 a strâns doctrinele lui [ca] dintr-o fântână. Căci mulţi dintre sofiştii dintre ei, stimulaţi de curiozitate, s-au străduit să falsifice orice au învăţat de la Moise, 93 şi de la cei care au filozofat ca el, în primul rând pentru ca ei să fie consideraţi că au ceva care este al lor, şi în al doilea rând, pentru ca muşamalizând printr-un artificiu retoric orice lucru pe care ei nu l-au înţeles, să poată prezenta greşit adevărul ca şi când acesta ar fi o fabulă. Dar ce au spus cei învăţaţi dintre greci despre regimul nostru politic şi despre istoria legilor noastre, şi cât de mulţi şi ce fel de oameni au scris despre aceste lucruri, vor fi arătaţi în tratatul celor care au vorbit despre lucrurile divine. 94]

Capitolul XLI.

Dar lucrul cel mai important este să ne străduim cu cea mai mare precizie să arătăm nu numai Moise este numai mai bătrân decât Homer, ci el este mai bătrân toţi scriitorii care au fost după el – mai bătrân ca Linus, Philammon, Thamyris, Amphion, Musaeus, Orpheus, Demodocus, Phemius, Sibylla, Epimenides din Creta, care a venit în Sparta, Aristaeus al lui Proconnesus, care a scris Arimaspia, Asbolus Centaurul, Isatis, Drymon, Euclus Cipriotul, Horus Samianul, şi Pronapis Atenianul. Linus a fost învăţătorul lui Hercule, dar Hercule a precedat războiul Troian cu o generaţie; şi aceasta este clar din pricina fiului său Tlepolemus, care a ajutat armata împotriva Troiei. Şi Orfeu a trăit în acelaşi timp cu Hercule; şi mai mult, se spune că toate lucrările atribuite lui au fost compuse de Onomacritus atenianul, care a trăit în timpul stăpânirii lui Pisistratids, în timpul celei de-a 5-a Olimpiadă. Musaeus a fost un ucenic al lui Orfeu. Amphion, care îl precede asediul Troiei cu două generaţii, ne interzice să culegem mai multe particularităţi despre sine pentru cei care sunt avizi de informaţie. Demodocus şi Phemius au trăit chiar în timpul războiului Troian; căci unul din ei a locuit cu pretendenţii, iar celălalt cu Phaeacians. Thamyris şi Philammon nu au trăit cu mult timp înaintea acestora. Astfel, despre multele lor performanţe de orice fel, a timpurilor lor şi a înregistrării lor, noi am scris în întregime, şi, cred că am făcut-o cu toată precizia. Dar ca să fim compleţi, ceea ce încă ne lipseşte, voi da explicaţia mea respectându-i pe cei stimaţi ca fiind înţelepţi. Minos, cel care a fost învăţat să exceleze în orice fel de înţelepciunea, în agerimea minţii, şi în competenţa legislativă, a trăit în timpul lui Lynceus, care a domnit după Danaus în a unsprezecea generaţie după Inachus. Lycurgus, care a fost născut la mult timp după luarea Troiei, a dat legi lacedemonianilor. Despre Draco s-a descoperit că a trăit în cea de-a treizeci şi noua Olimpiadă, Solon în cea de-a patruzeci şi şasea, şi Pitagora în a şaizeci şi doua. Am arătat că Olimpiadele au început după 407 ani de la cucerirea Troiei. Aceste fapte fiind demonstrate, vom observa pe scurt era celor şapte înţelepţi. Cel mai vechi dintre aceştia, Thales, a trăit în timpul celei de-a cincia Olimpiadă; şi deja am vorbit pe scurt despre cei care au urmat după el.

Capitolul XLII. O afirmaţie a concluziei autorului.

Aceste lucruri, o greci, le-am compus eu Tatian, un ucenic al filozofiei barbare. 95 M-am născut în ţinutul asirienilor, şi am fost mai întâi instruit în doctrinele voastre, şi apoi în acelea pe care mi le-am asumat să le proclam. Pe viitor, ştiind cine este Dumnezeu şi care este lucrarea Sa, mă prezint pe mine însumi pregătit pentru o examinare 96 în privinţa doctrinelor mele, în timp ce ader neclintit la acel mod de viaţă care este potrivit cu Dumnezeu. 97

Fragmente. 98

În tratatul său, Referitor la Perfecţia conform Salvatorului, el scrie: „Consimţământul se potriveşte bine cu rugăciunea, dar părtăşia în corupţie slăbeşte rugăciunea. La orice măsură, prin permisiune cu siguranţă că el interzice într-un mod delicat; dar atunci când el le permite să se întoarcă la aceeaşi stare din cauza lui Satan şi a desfrâului, el îi demonstrează unui om care va încerca să servească doi stăpâni – Dumnezeu prin „consimţământ” (1 Corinteni 7:5), ci prin dorinţa consimţământului, a desfrâului, a relaţiilor sexuale ne permise, şi prin diavolul.” - Clem. Alex: Strom., iii. c. 12

O anumită persoană critică violent această generaţie, numind-o coruptibilă şi distructivă; şi unii sunt violenţi [cu Scriptura], aplicând pro-creaţiei cuvintele Salvatorului: „Nu vă strângeţi comori pe pământ, unde le mănâncă moliile şi rugina;” şi lui nu îi este ruşine să adauge la aceste cuvinte ale profetului: „Voi toţi veţi îmbătrâni ca o haină, şi moliile vă vor devora.”

Şi, în aceeaşi fel, ei aduc dovezi în sprijinul celor spuse în legătură cu învierea morţilor: „Fiii acelei lumi nu se căsătoresc şi nici nu sunt daţi spre a fi căsătoriţi.” -Clem. Alex.: iii. c. 12,

Tatian, păstrând trupul imaginar al lui Hristos, pronunţă toate relaţii sexuale ca fiind impure, el a fost cel mai violent heresiarc al encratiţilor, întrebuinţează un argument de acest fel: „Dacă cineva seamănă în fire, va secera corupţie de la fire;” dar cel care seamănă în fire este cel care se uneşte cu o femeie; deci cel care ia o soţie şi seamănă în fire, din fire va secera corupţia. -Hieron.: Com. in Ep. ad Gal.

Despărţindu-se de Biserică, şi fiind lăudat şi încurajat de un orgoliu al învăţătorului său, 99 ca şi când ar fi superior celorlalţi, el şi-a alcătuit propriul său fel de doctrină. Imaginându-şi anumiţi Eoni invizibili ca cei ai lui Valentinus, şi denunţând căsătoria ca pe o pângărire şi concubinajul în acelaşi fel ca Marcion şi Saturninus, şi negând mântuirea lui Adam ca pe o părere de-a sa. -Irenaeus: Adv. Hoer., i. 28.

Încercând din când în când să folosească limbajul lui Pavel, Tatian a spus că în Adam toţi mor, dar a ignorat faptul că „acolo unde păcatul s-a înmulţit, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult.” ."-Irenaeus: Adv. Heres., iii. 37

Împotriva lui Tatian, care spune că acele cuvinte, „Să fie lumină”, trebuie să fie luate ca pe o rugăciune. Dacă Cel care a rostit aceasta a cunoscut un Dumnezeu superior, atunci cum de spune El că: „Eu sunt Dumnezeu, şi nu este nimeni afară de mine”?

El a spus că există pedepse pentru blasfemii, vorbiri prosteşti şi cuvinte imorale, care sunt pedepsite aspru de Logos. Şi el a spus că femeile erau pedepsite din cauza părului şi a ornamentelor lor de o putere mai presus de acele lucruri, care de asemenea i-a dat putere lui Solomon prin părul său, şi îi pedepseşte pe aceia care prin împodobirea părului lor sunt îndemnate la concubinaj. -Clem. Alex.: Frag.

Dar Tatian, ne înţelegând că expresia „Să fie” nu este totdeauna reactivă, ci uneori este imperativă, şi-a imaginat cel mai necuviincios lucru despre Dumnezeu, care a spus: „Să fie lumină”, spunând că El mai degrabă s-a rugat decât a poruncit luminii să fie, ca şi când a gândit necuviincios că Dumnezeu era în întuneric. -Origen: De Orat.

Tatian separă omul vechi de cel nou, dar nu aşa cum spunem noi, înţelegând că omul vechi este legea iar omul nou este Evanghelia. Suntem de acord cu el spunând acelaşi lucru, dar nu în sensul pe care îl vrea el, revocând legea ca şi când ea ar aparţine unui alt Dumnezeu. -Clem. Alex.: Strom., iii. 12.

Tatian condamnă şi respinge şi căsătoria şi carnea pe care Dumnezeu a creat-o pentru folosul nostru. -Hieron.: Adv. Jovin., i. 3.

„Dar voi aţi dat nazireilor să bea vin, şi le-aţi poruncit profeţilor spunând, Nu profeţiţi.” Probabil că prin aceasta, Tatian şeful encratiţilor se străduieşte să îşi construiască erezia sa, declarând că vinul nu trebuie băut, de vreme ce a fost poruncit în lege că nazireii nu trebuiau să bea vin, şi cei care dau vin nazireilor sunt acuzaţi de profet. -Hieron.: Com. in Amos.

Tatian, patriarhul encratiţilor, cel care a respins unele din epistolele lui Pavel, a crezut că cea care este [adresată] celor din Tir, ar trebui să fie declarată ca fiind a apostolului, gândindu-se puţin la afirmaţia lui Marcion şi a altora, care sunt de acord cu el în această privinţă. -Hieron.: Proef. in Com. ad Tit.

[Arhelau (280 d.Hr.), Episcop al Carrha în Mesopotamia, îl categoriseşte pe acest compatriot al său, Tatian cu cuvintele: "Marcion, Sabellius, şi alţii care au făcut pentru ei înşişi o ştiinţă ciudată," adică, o teologie a lor proprie. -Routh: Reliquiae, tom. v. p. 137. Dar vedeţi Edinburgh Series a acestei lucrări, vol. xx. p. 267.]