Scrierile Primelor
Secole:TATIAN
NOTĂ INTRODUCTIVĂ LA TATIAN ASIRIANUL.
------------
[Tradusă de J. E. Ryland.]
[110-172 d.Hr.] Prima mea intenţie a fost să îi fac acestui autor o simplă anexă
către conducătorul său, Justin Martirul; deoarece el stă într-o poziţie ambiguă,
ca fiind jumătate Părinte şi jumătate eretic. Se pare că ceea ce este bun la el
s-a datorat în mare parte învăţăturii şi influenţei lui Justin. Cineva ar putea
să creadă că despărţirea sa, în declinul vieţii, este atribuită infirmităţii
minţii şi trupului; ascetismul său sever a sprijinit gândul său caritabil.
Multele exemple ale slăbiciunii umane, pe care experienţa de veacuri i-a învăţat
pe creştini să o privească mai degrabă cu compasiune decât cu condamnare,
trebuie să fie atribuite fără îndoială aberaţiei mintale şi decăderii. Creştinii
timpurii nu au învăţat această lecţie; căci, din punct de vedere social, nici
Iudaismul şi nici Păgânismul nu au renunţat în întregime la influenţa lor
lipsită de afecţiune asupra minţii lor. Pe lângă aceasta, înalta lor preţuire a
disciplinei, ca o condiţie esenţială a instinctului de autoconservare în
mijlocul focului dispreţului şi al urii înconjurătoare, i-a condus spre
practicarea, probabil prea severă asupra delicvenţilor, a ceea ce ei au executat
adesea în mod eroic asupra lor înşişi, - amputarea mâinii scandaloase, sau
scoaterea ochiului rău.
În lucrarea Tatian, un alt asirian urmăreşte Steaua Betleemului, de la Eufrat la
Tigru. Evenimentele insuficiente ale acestei istorii personale sunt suficient de
detaliate de către traducător, în Nota sa Introductivă. Lui îi datorăm povestea
agreabilă a convertirii sale de la păgânism. Dar cred că este important să
calificăm impresiile pe care traducerea ar putea să o lase asupra minţii
studentului, de o mai mare simpatie cu partea mai bună a caracterului său, şi o
afirmaţie mai corectă asupra marilor sale servicii aduse Bisericii noi născute.
Operele sale, care au fost foarte numeroase, au pierit, ca un rezultat al
căderii sale de la ortodoxie. Acordaţi-i lui credit pentru Diatessaron, a cărei
nume este o mărturie preţioasă pentru cele Patru Evanghelii având recunoaşterea
bisericilor primitive. Aceasta este pierdută, împreună cu „un număr infinit” de
alte lucrări pe care Sf. Jerome si le-a atribuit lui. Toată cinstea pentru acest
maestru timpuriu al armoniei pentru o astfel de lucrare; şi haideţi să credem,
împreună cu Mill şi alte autorităţi savante, că, dacă Eusebiu ar fi văzut munca
pe care o critică, s-ar fi exprimat mai amabil în privinţa ei.
Ştim deja ceva despre Tatian, din paginile melancolice ale lui Ireneu. Theodoret
nu găseşte nici o altă greşeală în Diatessaron decât omiterea de către aceasta a
genealogiilor, pe care probabil nu le-a putut armoniza cu nici una din teoriile
sale. Erorile în care a căzut în bătrânul său înger au fost atât de absurde, şi
atât de contrare doctrinei şi disciplinei Bisericii, încât el nu a putut fi
tolerat ca fiind unul dintre cei credincioşi, fără a oferi păgânilor teritorii
noi pentru calomniile ticăloase cu care ei i-au asaltat întotdeauna pe creştini.
În acelaşi timp, haideţi să reflectăm la faptul că această cădere a lui ar
trebui să fie atribuită ideilor extravagante ale encratiei, care este un precept
al Evangheliei, şi care, o silă de ororile păgâne i-a condus pe mulţi dintre
ortodocşi să o practice cu o intransigenţă extremă. Şi aici este locul să spunem,
odată pentru totdeauna, că figura lui Ilie pe Muntele Carmel şi cea a lui Ioan
Botezătorul în pustie, aprobate de învăţăturile Domnului nostru, dar moderate,
ca o lecţie pentru alţii, prin propriul său exemplu de sfinţenie dar mai puţin
auster, justifică Biserica timpurie în a face loc pentru cele două clase de
creştini care s-au întâlnit întotdeauna în religia sinceră, şi care se pare că
au justificarea lor în constituţia fundamentală a naturii umane. Trebuie să fie
oameni ca Sf. Pavel, care trăiesc în lume, dar nu sunt din ea; şi trebuie să fie
şi oameni la Botezătorul, despre care lumea va spune: „are un drac”. În mod
minunat, catolicii timpurii erau ghidaţi între stânci şi vâltori, în curentul
îngust al Evangheliei; şi întotdeauna Sfântul Duh de sfat şi tărie a fost
păzitorul lor, în mijlocul încercărilor şi ispitelor lor îngrozitoare. Aceasta
trebuie să sugereze fiecărei minţi cugetătoare, cea mai profundă recunoştinţă.
Pentru a conserva encratia evanghelică şi pentru a restrânge ascetismul fanatic,
spiritul creştinilor timpurii era aşa cum este el descris în etica lui Hermas.
Dar malaria îngrozitoare a Montanismului se ridica precum se ridică o ceaţă în
mocirlă, şi era destinată să-şi lase amprenta sa permanentă asupra creştinătăţii
vestice; „interzicând căsătoria, şi poruncind abstinenţa de la carne”. Autorul
nostru, vai, a întins oul pe care l-a clocit Tertulian, şi a inventat termeni pe
care marele autor le-a ridicat la cea mai mare putere; căci el a fost mai
degrabă ucenicul lui Tatian decât a frigienilor, deşi ei au aprins focul său
ciudat. După Tertulian, întreaga temă a căsătoriei a fost încurcată cu sofisme,
care de atunci au aderat la bisericile latine, şi au introdus cele mai corozive
rezultate în lucrurile vitale ale indivizilor şi ale naţiunilor. Southey
sugerează faptul că în Comuniunea Romană, John Wesley ar fi fost adaptat cu
scopul deplin datorită geniului său, şi a fost canonizat ca un sfânt, în timp ce
mama sa anglicană nu a avut nici un loc pentru el. 2 Dar, pe de altă parte, să
ne reflectăm la faptul că în timp ce Roma nu a fost un loc potrivit pentru
Wiclif şi Hus, sau Jerome of Prague, ea a folosit, a glorificat şi a canonizat
mulţi fanatici a căror erori au fost mult mai dezonorante decât cele ale lui
Tatian şi ale Tertulian. De fapt, ea a utilizat şi a beatificat aceşti oameni
foarte entuziaşti, care s-au ridicat în Epoca Mijlocie, pentru a uni prostiile
lor cu extravaganţa egală în persecutarea Albigenilor, în timp ce au mărit
ascendenţa papală.
Am mărit ambiguitatea caracterului lui Tatian având un interes melancolic,
deoarece voi utiliza puţin aceste note, în redactarea singurei sale lucrări care
a supravieţuit, accentuată de Eusebiu ca fiind capodopera sa. Am citit-o cu
simpatie, admiraţie şi cu dorinţa de a învăţa. Mi-a plăcut satira sa caustică
referitoare la păgânism, sfidarea sa Paveliană tuturor filozofiilor în afară de
cea a Evangheliei, trimiterea sa mişcătoare la propriile sale experienţe, şi
strălucita sa explicaţie a inocenţei creştine şi a propriei sale emancipări din
ademenirile unei lumi înşelătoare şi trecătoare. Pe scurt, simt că Tatian merită
o redactare critică, în original, cu mâna şi inima unui expert care poate
aprecia în întregime meritele sale, şi relaţiile sale cu creştinismul primitiv.
Următorul text este Introducerea originală:
Aflăm din mai multe surse că Tatian era un asirian, dar nu ştim nimic foarte
precis cu privire la timpul şi locul unde s-a născut. Epiphanius (Haer, xlvi.)
afirmă că el era nativ din Mesopotamia; şi noi deducem din alte fapte constatate
cu privire la el, că el a înflorit cam pe la mijlocul celui de-al doilea secol.
El a fost la început un student nerăbdător al literaturii păgâne, şi se pare că
a fost devotat în special cercetărilor în filozofie. Dar el nu a găsit nici o
satisfacţie în tulburătoarele labirinturi ale speculaţiei greceşti, în timp ce a
devenit pe deplin dezgustat de ceea ce a păgânismul i-a prezentat lui sub numele
de religie. În aceste circumstanţe, el a întâlnit cu bucurie cărţile sacre ale
creştinilor, şi a fost puternic atras de puritatea principiilor morale pe care
acestea le inspirau, şi de mijloacele eliberării de sub sclavia păcatului pe
care acestea le dezvăluiau. Se pare că el a îmbrăţişat creştinismul la Roma,
unde a devenit familiar cu Justin Martirul, şi i-au plăcut indicaţiile acelui
învăţător eminent al Evangheliei. Din nefericire, după moartea lui Justin,
Tatian a căzut sub influenţa ereziei gnostice, şi a găsit o sectă ascetă care,
din pricina principiilor rigide pe care le profesa, se numea secta Encratiţilor,
adică secta „Auto-controlului”, sau a „Stăpânilor proprii”. Mai târziu, Tatian
s-a stabilit în Antiohia, şi a dobândit un număr însemnat de ucenici, care au
continuat după moartea lui să fie deosebiţi prin practica acelor rigurozităţi pe
care el le-a impus. Se presupune că secta Encratiţilor s-a înfiinţat în anul 166
d.Hr. şi se pare că Tatian a murit cu câţiva ani mai târziu după aceea.
Singura operă existentă a lui Tatian este „Discurs pentru greci”. Aceasta este
cea mai generoasă şi cea mai directă expunere a enormităţilor păgâne. Se spune
că mai multe opere au fost compuse de Tatian; şi dintre acestea este menţionată
în mod special Diatessaron, sau Armonia celor patru Evanghelii. Opiniile sale
gnostice l-au condus să excludă din naraţiunea continuă a vieţii Domnului nostru
oferită în această lucrare, toate pasajele care afirmă încarnarea şi adevărata
umanitate a lui Hristos. Fără a ne opune acestui defect, nu putem să nu regretăm
pierderea acestei armonii timpurii a Evangheliei; dar titlul exact pe care l-a
purtat este important, prin faptul că arată că cele Patru Evanghelii, şi numai
acestea, erau considerate autoritare la mijlocul secolului al doilea.
--------------------------------------------------------------------------------
Discursul lui Tatian adresat grecilor.
Capitolul I. Grecii pretind fără nici un motiv invenţia artelor.
Capitolul II. Viciile şi erorile filozofilor.
Capitolul III. Ridiculizarea filozofilor.
Capitolul IV. Creştinii se închină numai lui Dumnezeu.
Capitolul V. Doctrina creştinilor cu privire la crearea lumii.
Capitolul VI. Credinţa creştinilor în înviere.
Capitolul VII. Căderea omului.
Capitolul VIII. Demonii păcătuiesc printre oameni.
Capitolul IX. Ei dau naştere superstiţiilor.
Capitolul X. Ridiculizarea divinităţilor păgâne.
Capitolul XI. Păcatul omului nu se datorează soartei, ci liberei voinţe.
Capitolul XII. Cele două feluri de duhuri.
Capitolul XIII. Teoria nemuririi sufletului.
Capitolul XIV. Demonii vor fi pedepsiţi mai sever decât oamenii.
Capitolul XV. Necesitatea unei uniri cu Duhul Sfânt.
Capitolul XVI. Expunerea zadarnică a puterii de către demoni.
Capitolul XVII. Ei promit în mod fals sănătate partizanilor lor.
Capitolul XVIII. Ei înşeală în loc să vindece.
Capitolul XIX. Depravarea stă la baza închinării la demoni.
Capitolul XX. Mulţumirile se cuvin întotdeauna lui Dumnezeu.
Capitolul XXI. Doctrinele creştine şi cele greceşti cu privire la Dumnezeu
comparate.
Capitolul XXII. Ridiculizarea ritualurilor greceşti.
Capitolul XXIII. Despre boxeri şi gladiatori.
Capitolul XXIV. Despre alte distracţii publice.
Capitolul XXV. Lăudăroşenia şi conflictele dintre filozofi.
Capitolul XXVI. Ridiculizarea studiilor greceşti.
Capitolul XXVII. Creştinii sunt urâţi pe nedrept.
Capitolul XXVIII. Condamnarea legislaţiei greceşti.
Capitolul XXIX. Povestirea convertirii lui Tatian.
Capitolul XXX. Cum a reuşit el să reziste Diavolului.
Capitolul XXXI. Filozofia creştinilor este mai veche decât cea a grecilor.
Capitolul XXXII. Doctrina creştinilor se opune neînţelegerilor şi este fixă
pentru toţi.
Capitolul XXXIII. Justificarea femeii creştine.
Capitolul XXXIV. Ridiculizarea statuilor ridicate de greci.
Capitolul XXXV. Tatian vorbeşte ca un martor ocular.
Capitolul XXXVI. Mărturia haldeilor la antichitatea lui Moise.
Capitolul XXXVII. Mărturia fenicienilor.
Capitolul XXXVIII. Egiptenii îl aşează pe Moise ca stăpânitor al lui Inachus.
Capitolul XXXIX. Catalogul regilor Argive.
Capitolul XL. Moise – mai vechi şi mai credibil decât eroii păgâni.
Capitolul XLI.
Capitolul XLII. O afirmaţie a concluziei autorului.
Fragmente. 98
--------------------------------------------------------------------------------
Discursul lui Tatian adresat grecilor.
Capitolul I. Grecii pretind fără nici un motiv invenţia artelor.
O greci, nu fiţi atât de ostil dispuşi faţă de barbari, şi nici să nu priviţi cu
rea voinţă părerile lor. Căci care dintre instituţiile voastre nu a provenit de
la barbari? Cel mai eminent dintre telmessiani au inventat arta prezicerii prin
vise; carianii, pronosticul prin stele, frigienii şi cei mai vechi, isaurianii,
prezicerea prin zborul păsărilor; cyprianii, arta inspecţiei victimelor.
Babilonienilor le datorăm astronomia; perşilor, magia; egiptenilor, geometria;
fenicienilor, instrucţia prin scrierea alfabetică. Încetaţi să mai numiţi greşit
aceste invenţii imitatoare ale voastre. Orfeu, din nou, v-a învăţat poezia şi
cântecul; tot de la el aţi învăţat misterele. Tuscanii v-au învăţat arta
plastică; din analele egiptenilor aţi învăţat să scrieţi istoria; aţi dobândit
arta cântării la flaut de la Marsyas şi Olimp, - aceşti doi frigieni rustici au
construit armonia fluierului păstorului. Tirienii au inventat trompeta; ciclopii,
arta fierarului; şi o femeie care mai înainte a fost o regină a perşilor, aşa
cum ne spune Hellanicus, metoda alăturării împreună a tăbliţelor epistolare: 1
numele ei era Atossa. De aceea, puneţi deoparte această mândrie, şi să nu vă mai
mândriţi vreodată cu eleganţa stilului vostru; căci, în timp ce vă aplaudaţi pe
voi înşivă, poporul vostru va fi de partea voastră. Veţi deveni oameni raţionali
dacă veţi aştepta mărturia altora, şi veţi deveni oameni dacă veţi fi de comun
acord în legătură cu pronunţarea în limba lor. Dar, aşa cum se prezintă
lucrurile, numai vouă vi s-a întâmplat să nu vorbiţi la fel chiar şi în
comunicarea obişnuită; căci felul de a vorbi printre dorieni nu este la fel ca
acela al locuitorilor din Attica, şi nici eolienii nu vorbesc ca ionianii. Şi,
de vreme ce există o astfel de discrepanţă care nu ar trebui să fie, sunt în
încurcătură când este vorba pe cine să numesc grec. Şi, ceea ce este cel mai
ciudat, voi onoraţi expresii care nu au o creştere nativă, şi, prin amestecarea
cuvintelor barbare v-aţi făcut limba o amestecătură. Din această privinţă, am
renunţat la înţelepciunea voastră, deşi mai demult am fost un expert în ea; căci,
aşa cum spune poetul comic 2,
„Acestea sunt culegătorii de struguri şi de bârfă,
Locuri de flecăreală ale înghiţiturilor, corupătorii artei.”
Totuşi cei care o urmăresc nerăbdători strigă cu patimă, şi croncăne ca mulţi
corbi. Şi voi aţi inventat arta retoricii pentru a sluji nedreptatea şi bârfa,
vânzând libertatea puterii cuvântului vostru pentru a fi închiriat, şi adesea
aţi reprezentat acelaşi lucru uneori ca fiind drept iar alteori ca ne fiind bun.
Din nou, arta poetică aţi întrebuinţat-o pentru a descrie bătălii, amorurile
zeilor şi corupţia sufletului.
Capitolul II. Viciile şi erorile filozofilor.
Ce lucru nobil aţi produs prin căutarea filozofiei? Cine dintre cei mai eminenţi
oameni ai voştri a fost liber de lăudăroşenia zadarnică? Diogenes, cel care a
făcut o paradă din independenţa cu baia sa, a fost prins cu o reclamaţie la
intestine prin mâncarea unui polip crud, şi astfel şi-a pierdut viaţa prin
lăcomie. Aristippus, mergând într-o mantie de purpură, a dus o viaţă depravată,
în acord cu opiniile sale declarate. Plato, un filozof, a fost vândut de
Dionisius pentru înclinaţiile sale îmbuibătoare. Şi Aristotel, care a pus în mod
absurd o limită Providenţei şi a făcut fericirea să constea în lucrurile care
oferă plăcere, chiar contrar datoriei sale de preceptor l-a linguşit pe
Alexandru, uitând că el este un tânăr; şi el, arătând cât de bine a învăţat
lecţiile stăpânului său, deoarece prietenul său nu l-ar fi venerat, l-a închis
şi l-a cărat ca pe un urs sau ca pe un leopard. De fapt, el a ascultat cu
stricteţe de principiile profesorului său în arătarea bărbăţiei şi curajului
exprimat prin petrecere, şi străpungându-l cu o suliţă pe cel mai iubit şi mai
intim prieten al său, şi apoi, sub impresia unei întristări, plângând şi
înfometându-se, ca să nu îşi atragă asupra lui ura prietenilor săi. Aş fi putut
râde la cei care astăzi aderă la părerile lui, - oameni care spun că lucrurile
sublunare nu sunt sub îngrijirea Providenţei; şi astfel, fiind mai aproape de
pământ decât de lună, şi mai jos de orbita ei, ei înşişi se îngrijesc de ceea ce
este astfel neîngrijit; şi cât despre cei care nu au nici frumuseţe, nici
bogăţie, nici putere fizică, nici o naştere înaltă, ei nu au nici o fericire,
afirmă Aristotel. Să filozofeze astfel de oameni pentru mine!
Capitolul III. Ridiculizarea filozofilor.
Nu îl pot aproba pe Heraclitus, care, fiind autodidact şi arogant, a spus: „M-am
explorat pe mine însumi.” Nici nu pot să îl laud pentru ascunderea poeziei lui 3
în templul lui Artemis, pentru ca mai apoi să fie publicat ca fiind un mister;
şi cei care îi interesează astfel de lucruri spun că Euripide, poetul tragic a
venit acolo şi l-a citit, şi, în mod treptat l-a învăţat pe de rost, şi cu grijă
a înmânat posterităţii această întunecime 4 a lui Heraclitus. Oricum, moartea a
demonstrat stupiditatea acestui om; căci, fiind atacat de hidropizie, deoarece
studiase arta medicinii ca şi filozofia, s-a afumat cu balegă de vacă, care, în
timp ce s-a întărit, a contractat carnea întregului său trup, astfel că s-a
sfâşiat în bucăţi, şi astfel a murit. Apoi, nimeni nu poate să-l asculte pe
Zeno, care afirmă că în iad, acelaşi om va învia pentru a face aceleaşi lucruri
ca şi mai înainte; de exemplu, Anytus şi Miletus să acuze, Busiris să îşi omoare
oaspeţii, şi Hercule să îşi repete eforturile sale; şi în această doctrină a
iadului el introduce persoane mai răi ca Socrate şi Hercule, şi încă câţiva de
aceeaşi clasă, dar nu mulţi, căci cei răi vor fi mai mulţi decât cei buni. Şi
potrivit lui, Divinitatea va fi în mod clar autoarea răului, trăind în canale şi
în viermi, şi în criminalii păcatului. Pe lângă aceasta, erupţia focului în
Sicily combate lăudăroşenia goală a lui Empedocles, în sensul că, deşi el nu era
de nici un folos, în mod fals, aproape că şi-a dat un rost. De asemenea, râd la
vechile vorbe ale soţiei lui Pherecydes, şi la doctrina moştenită de la Pitagora,
şi la cea a lui Plato, o imitaţie a acestuia, deşi unii cred altfel. Şi cine
i-ar da aprobarea sa cinogamiei lui Crates, şi nu mai degrabă să respingă
discursul sălbatic şi bombastic a celor care se aseamănă cu el, întorcându-se la
investigarea a ceea ce merită cu adevărat atenţia noastră? Prin urmare, nu vă
lăsaţi ademeniţi de adunările solemne de filozofi care nu sunt filozofi, care
dogmatizează unul împotriva celuilalt, deşi fiecare dă drumul numai la cele mai
crude închipuiri ale momentului. De asemenea, ei au multe ciocniri între ei;
fiecare îl urăşte pe celălalt, ei se consolează având opinii conflictuale, şi
aroganţa lor îi face doritori pentru cele mai mari locuri. De asemenea, ar fi
mai bine pentru ei să nu facă curte regilor nepoftiţi, şi nici să nu linguşească
oameni la începutul afacerilor, ci să aştepte până când cele mari vin la ei.
Capitolul IV. Creştinii se închină numai lui Dumnezeu.
Din ce motiv, oameni din Grecia, doriţi să aduceţi puterile civile, ca într-un
meci de box, în coliziune cu noi? Şi dacă eu nu sunt dispus să consimt
utilizarea unora dintre ei, de ce sunt detestat ca un ticălos josnic? 5 Ordonă
suveranul plătirea tributului, sunt gata să îl dau. Îmi cere stăpânul meu să
acţionez ca un rob şi să slujesc, recunosc iobăgia. Omul trebuie să fie onorat
ca un confrate; 6 Numai Dumnezeu trebuie să fie de temut, - El care nu este
vizibil ochilor omeneşti, şi nici nu se încadrează în limitele artei umane.
Numai atunci când sunt condamnat să mă lepăd de El, nu voi asculta, ci mai
degrabă aş muri decât să mă arat fals şi nerecunoscător. Dumnezeul nostru nu a
început să existe în timp: 7 Numai El este fără început, şi El Însuşi este
începutul tuturor lucrurilor. Dumnezeu este un Duh, 8 nu o materie care se
răspândeşte, ci Făcătorul spiritelor materiale, 9 şi a formelor care sunt în
materie; El este invizibil, intangibil, el Însuşi fiind Tatăl lucrurilor
sensibile şi invizibile. Pe El îl cunoaştem din creaţia Sa, şi pricepem puterea
Sa invizibilă prin lucrările Sale. 10 Refuz să ador opera pe care El a făcut-o
de dragul nostru. Soarele şi luna au fost făcute pentru noi: atunci, cum pot să
îmi ador slujitorii mei? Cum aş putea să vorbesc despre buşteni şi pietre ca
fiind zei? Căci Duhul care invadează materia 11 este inferior duhului mai divin;
şi aceasta, chiar şi atunci când este asimilată sufletului, nu ar trebui să fie
onorată în mod egal cu Dumnezeul cel perfect. Nici măcar nu ar trebui ca
Dumnezeul inexprimabil să fie prezentat cu daruri; căci cel care nu doreşte
nimic nu ar trebui să fie reprezentat în mod greşit de noi ca şi când El ar fi
nevoiaş. Dar voi explica punctul nostru de vedere mai precis.
Capitolul V. Doctrina creştinilor cu privire la crearea lumii.
Dumnezeu a fost la început; dar începutul, aşa am fost învăţaţi, este puterea
Logosului (cuvântului). Căci Domnul universului, care este El Însuşi teritoriul
necesar (u9po/stasij) al tuturor fiinţelor, tot atât de mult încât nici o
creatură încă nu exista, El era singur; dar ca şi când El era toată puterea, El
Însuşi fiind teritoriul necesar al lucrurilor vizibile şi invizibile, cu El erau
toate lucrurile; cu El, prin puterea Logosului (dia\ logikh=j duna/mewj), şi
Logosul El Însuşi, care era în El, dăinuia. 12 Şi prin simpla lui voinţă,
Logosul ţâşneşte; şi Logosul, ne ţâşnind în zadar, devine prima lucrare născută
a Tatălui. Ştim că El (Logosul) este începutul lumii. Dar El a apărut prin
participare, 13 nu prin cădere; căci ceea ce este tăiat este separat de
substanţa originală, dar ceea ce vine prin participare, făcând alegerea de a
funcţiona, 14 nu îl remite insuficient din ceea ce a fost luat. Căci la fel cum
dintr-o torţă multe focuri se aprind, dar lumina primei torţe nu este micşorată
de aprinderea multor torţe, tot aşa Logosul, venind din Logosul-putere al
Tatălui, nu a renunţat la Logosul-putere a Celui care L-a născut. De exemplu, eu
vorbesc şi voi auziţi; totuşi, cu siguranţă, eu care conversez nu devin lipsit
de limbaj (lo/goj) prin transmiterea limbajului, ci prin declaraţia vocii mele
mă străduiesc să reduc ordinea materiei ne aranjate din mintea noastră. Şi la
fel cum Logosul 15 a născut la început, a născut la rândul lui lumea noastră,
fiind mai întâi creat pentru El Însuşi materia necesară, tot aşa şi eu în
imitaţie faţă de Logos, fiind născut din nou, 16 şi fiind posedat de adevăr,
încerc să reduc ordinea materiei confuze care este asemănătoare cu mine însumi.
Căci materia nu este ca Dumnezeu; fără început, nici ca şi când nu ar avea un
început, este de o putere egală cu Dumnezeu; este născută, şi nu este produsă de
vre-un alt lucru, ci este adusă în existenţă de Cel care alcătuieşte singur
toate lucrurile.
Capitolul VI. Credinţa creştinilor în înviere.
Din pricina aceasta noi credem că va fi o înviere a trupurilor după împlinirea
tuturor lucrurilor; nu aşa cum afirmă stoicii, potrivit cu întoarcerea unor
anumite cicluri, aceleaşi lucruri fiind produse şi distruse cu nici un scop util,
ci o înviere odată pentru toţi, 17 când perioadele existenţei noastre sunt
complete, şi în consecinţă numai din structura lucrurilor pe lângă care numai
oamenii trăiesc, cu scopul înfăptuirii judecăţii asupra lor. Nu este o sentinţă
asupra noastră executată de Minos sau Rhadamanthus, înaintea decesului lor nici
un suflet, potrivit poveştilor mitice, nu a fost judecat; ci Creatorul, Dumnezeu
Însuşi, devine arbitrul. Şi deşi ne priviţi ca pe nişte simpli mofturoşi şi
bâlbâiţi, nu ne deranjează, de vreme ce noi credem în această doctrină. Căci tot
aşa cum eu nu existam înainte de a fi născut, nu ştiam cine eram, şi am existat
numai potenţial (u0po/stasij) din materie cărnoasă, dar fiind născut, după o
formă anterioară de inexistenţă, am obţinut prin naşterea mea o certitudine a
existenţei mele; în acelaşi fel, fiind născut, şi prin moarte ne mai existând,
şi ne mai fiind văzut, voi exista din nou, tot aşa cum înainte nu am existat, ci
după aceea am fost născut. Chiar dacă focul distruge toate lumea primeşte
materia vaporizată; 18 şi chiar dacă aş fi împrăştiat prin râuri şi mări, sau
dacă aş fi sfâşiat în bucăţi de animale sălbatice, eu sunt întins în hambarele
unui Domn bogat. Şi, chiar dacă săracul şi cel fără dumnezeu nu ştie ce este
depozitat în el, totuşi, Dumnezeu Suveranul, atunci când va dori El, va reface
substanţa care este vizibilă numai pentru El în condiţia sa primară.
Capitolul VII. Căderea omului.
Căci Logosul ceresc, un duh care provine de la Tatăl şi un Logos din Logos-puterea,
o imitaţie a Tatălui care l-a născut pe Cel care l-a făcut pe om o imagine a
nemuririi, astfel ca, la fel cum incoruptibilitatea este cu Dumnezeu, în acelaşi
fel, omul, împărtăşind o parte din Dumnezeu, să aibă şi principiul nemuririi. De
asemenea, şi Logosul, 19 a fost înainte de crearea oamenilor, Cel care
alcătuieşte îngerii. Şi fiecare dintre aceste două serii de creaturi au fost
făcute libere ca să acţioneze cum doresc, ne având natura binelui, care din nou
este numai cu Dumnezeu, dar este adusă la perfecţiune în oameni prin libertatea
lor de alegere, cu scopul ca omul rău să fie pedepsit în mod drept, deoarece s-a
pervertit din cauza greşelii lui, dar omul drept să fie vrednic de a fi lăudat
pentru faptele sale pure, de vreme ce în exercitarea alegerii sale libere el s-a
reţinut de la a încălca voia lui Dumnezeu. Aceasta este constituţia lucrurilor
referitoare la îngeri şi oameni. Şi puterea Logosului, având în ea însăşi o
aptitudine de a prevedea evenimentele viitoare, nu ca fiind predestinate, ci ca
având loc prin alegerea agenţilor liberi, a prezis din când în când problemele
care vor apărea; de asemenea, acesta a devenit unul care interzice răutatea prin
mijloace prohibitive, şi linguşitorul celor care au rămas buni. Şi, când oamenii
s-au ataşat unuia care era mai ingenios decât ceilalţi, privind faptul că el
este primul născut, 20 şi au declarat că el este Dumnezeu, deşi el se împotrivea
legii lui Dumnezeu, atunci, puterea Logosului l-a exclus pe începătorul nebuniei
şi pe adepţii lui de la toată părtăşia cu Sine. Şi astfel el a fost făcut după
asemănarea lui Dumnezeu, de vreme ce cel mai puternic duh este separat de el,
devine muritor; dar acel întâi născut prin neascultare şi ignoranţă devine un
demon; şi cei care l-au imitat, în iluzia sa, au devenit o gazdă pentru demoni,
şi prin libertatea lor de a alege au fost abandonaţi la propria lor orbire.
Capitolul VIII. Demonii păcătuiesc printre oameni.
Dar oamenii formează materialul (u0po/qesij) apostaziei lor. Căci văzând un plan
cu poziţiile stelelor, ca şi jucătorii de zaruri, ei au introdus Soarta, o
nedreptate flagrantă. Căci judecătorul şi cei judecaţi sunt făcuţi astfel de
Soartă; ucigaşii şi ucisul, bogaţii şi nevoiaşii, sunt urmaşii aceleiaşi Sorţi;
şi fiecare naştere este privită ca o distracţie teatrală de acele fiinţe despre
care Homer spune:
„Printre zei
Rose râde nestăpânită.” 21
Dar cei care sunt spectatori la lupte de celibatari şi sunt partizani de o parte
sau de cealaltă, şi cel care se căsătoreşte şi este un homosexual şi un adulter,
care râde şi este nervos, care fuge şi este rănit, ar trebui să fie priviţi ca
nişte muritori? Căci, prin orice acţiuni prin care ei se manifestă înaintea
oamenilor caracterul lor, prin acestea ei îi stimulează pe ascultătorii lor să
copieze exemplul lor. Şi oare nu sunt însuşi demonii, în frunte cu Zeus, supuşi
Soartei, fiind copleşiţi de aceleaşi pasiuni ca şi oamenii? Şi, pe lângă aceasta,
cum pot fi adorate acele fiinţe printre care există o asemenea contradicţie de
opinii? Pentru Rhea, pe care locuitorii din munţii frigieni o numesc Cybele, a
legiferat castrarea răfuindu-se cu Attis, de care ea a fost îndrăgostită; dar
Afrodita este încântată cu îmbrăţişările conjugale. Artemis este o otravă; Apolo
vindecă bolile. Şi după decapitarea lui Gorgon, cel drag lui Poseidon, de unde a
apărut calul Pegas şi Chrysaor, Atena şi Asclepios a împărţit între ei
picăturile de sânge; şi în timp ce el a salvat vieţile oamenilor prin mijloacele
lor, ea, prin acelaşi sânge, a devenit o ucigaşă şi o instigatoare la războaie.
Cu privire la reputaţia ei, aşa cum o văd eu, atenienii i-au atribuit pământului
fiul născut din relaţia sa cu Hephaestos, pentru ca să nu se creadă că Atena a
fost lipsită de virilitatea ei de Hephaestos, cum s-a întâmplat cu Atalanta şi
Meleaget. Acest fabricant de catarame şi cercei şchiop, aşa cum era probabil, a
înşelat copilul fără mamă şi orfan cu aceste ornamente de fată. Poseidon
frecventează mările; Ares îşi găseşte plăcerea în războaie; Apolo este un
cântăreţ la liră; Dionysus este suveranul absolut al tebanilor; Kronos este un
tiran; Zeus a avut relaţii sexuale cu fiica sa, care a devenit însărcinată cu
el. De asemenea, aş putea numi şi pe Eleusis, şi misticul Dragon, şi pe Orfeu,
care spune:
„Închideţi porţile pentru profani!”
Aďdoneus îl duce cu sine pe Koré, şi faptele lui au fost făcute în mistere;
Demeter îşi deplânge fiica sa, şi unele persoane sunt înşelate de atenieni. În
incinta templului fiului lui Leto este un punct numit Omphalos; dar Omphalos
este locul de înmormântare a lui Dionysus. Pe tine te slăvesc, O Daphne! – căci
prin cucerirea depravării lui Apolo, ai combătut puterea lui de prezicere; căci
fără să prevezi ceea ce ţi se va întâmpla, 22 el nu a obţinut nici un avantaj
din arta sa. Fie ca zeul care împuşcă departe să îmi spună cum Zephyrus l-a
înjunghiat pe Hyacinthus. Zephyrus l-a cucerit; aşa cum a spus poetul tragic:
„O adiere este cel mai onorabilă caretă a zeilor,” 23 –
cucerit de o adiere neînsemnată, Apolo l-a pierdut pe iubitul ei.
Capitolul IX. Ei dau naştere superstiţiilor.
Astfel sunt demonii; ei sunt aceia care au inventat doctrina Soartei. Principiul
lor fundamental era aşezarea animalelor în ceruri. Pentru târâtoarele de pe
pământ, şi celor care înoată în ape, şi patrupedelor de pe munţi, cu care ele au
trăit când au fost excluse din cer, - pe acestea le-au evidenţiat cu onoare
cerească, pentru ca să se gândească la ei înşişi să rămână în cer, şi punând
acolo constelaţiile, să le facă să fie raţionale cursului iraţional al vieţii de
pe pământ. 24 Astfel, cel cu duhul înalt şi care este strivit cu trudă, cel
cumpătat şi cel necumpătat, cel nevoiaş şi cel bogat, sunt ceea ce sunt pur şi
simplu din cauza revizorilor horoscopului lor. Descrierea cercului zodiacal este
munca zeilor. Şi, atunci când lumina unuia din ei predomină, aşa cum o exprimă
ei, îi lipseşte pe toţi ceilalţi de onoarea lor; şi cel care acum este cucerit,
într-un alt timp câştigă majoritatea. Şi cele şapte planete sunt foarte
mulţumite de ele însele, 25 ca şi când s-ar amuza ele însele cu zarul. Dar noi
suntem superiori Soartei, şi în loc să pribegim (planhtw=n) ca demonii, am
învăţat să-l cunoaştem pe Domnul nostru care nu pribegeşte; şi, de vreme ce noi
nu urmăm călăuzirea Soartei, îi respingem pe legiuitorii ei. Spuneţi-mi, vă
implor, 26 Triptolemeus a semănat grâu şi s-a dovedit a fi un binefăcător al
atenienilor după tristeţea lor? Şi de ce nu a fost Demeter o binefăcătoare
pentru oameni înainte de a-şi pierde fiica? Câinele lui Erigone este arătat în
cer, şi Scorpionul, ajutătorul lui Artemis, şi Chiron Centaurul, şi împărţitul
Argo, şi ursul lui Callisto. Totuşi, acum, înainte ca ei să execute faptele
menţionate mai înainte, erau cerurile ne împodobite? Şi cui nu i se pare ridicol
faptul că Deltotum 27 ar trebui să fie aşezat printre stele, potrivit unora, în
contul lui Sicily, sau, cum spun alţii, în contul primei litere a numelui lui
Zeus (Dio/j)? Dar de ce Sardinia şi Cipru nu sunt onorate în cer? Şi de ce nu au
fost fixate acolo şi literele numelor fraţilor lui Zeus, care au împărţit
împărăţia cu el? Şi cum se face că Kronos, care a fost pus în lanţuri şi a fost
izgonit din împărăţia lui, este numit un administrator 28 al Soartei? Cum poate
el să dea împărăţii, când el nu mai stăpâneşte? Atunci, respingeţi aceste
absurdităţi, şi nu deveniţi infractori urându-ne pe nedrept.
Capitolul X. Ridiculizarea divinităţilor păgâne.
Există legende ale metamorfozei oamenilor: la voi şi zeii sunt metamorfozaţi.
Rhea devine un copac; Zeus un dragon, în explicaţia lui Persephone; surorile lui
Phaëthon sunt schimbate în plopi, şi Leto într-o pasăre cu o valoare mică, în
explicaţia lor, ceea ce acum este Delos se numea Ortygia. Un zeu, într-adevăr,
devine o lebădă, sau ia înfăţişarea unui vultur, şi, făcându-l pe Ganymede
paharnicul său, se mândreşte cu o prietenie vulgară. Cum să îi venerez pe zeii
care sunt doritori de daruri, şi sunt mânioşi dacă nu le primesc? Să aibă Soarta
lor! Eu nu vreau să venerez stele rătăcitoare. Ce este părul lui Berenicé? Unde
erau stelele ei înaintea morţii sale? Şi cum a fost fixat mortul Antinous ca un
tânăr frumos în lună? Cine l-a dus pe el într-acolo: numai dacă probabil, ca şi
oamenii, jurând strâmb pentru a se angaja, sunt creditaţi când spun ca o
ridiculizare a zeilor că împăraţii s-au suit la cer, astfel că cineva, prin
această modalitate, l-a pus pe acest om printre zei, 29 şi a fost recompensat cu
onoare şi a fost răsplătit? De ce l-aţi furat pe Dumnezeu? De ce dezonoraţi
lucrarea Lui? Sacrificaţi o oaie, şi adoraţi acelaşi animal. Taurul este în
ceruri, şi voi aţi măcelărit imaginea sa. Cel care Îngenunchează zdrobeşte un
animal vătămător; şi vulturul care îl devorează pe Prometeu, făcătorul de oameni,
este onorat. Lebăda este nobilă, într-adevăr, deoarece ea a fost o adulteră; şi
Dioscuri, trăind în zile alternative, răpitorii fiicelor lui Leucippus, sunt şi
ei nobili! Dar mai bună este Helen, cea care a părăsit pe Menelaus cu părul de
în, şi l-a urmat pe Paris cel care purta un turban împodobit cu aur. Un om drept
este şi Sophron, 31 care a transportat-o pe această soţie adulteră în câmpurile
Elysiane! Dar chiar şi fiica lui Tyndarus nu este dăruită cu nemurire, şi
Euripide a reprezentat în mod înţelept această femeie ca fiind omorâtă de
Orestes.
Capitolul XI. Păcatul omului nu se datorează soartei, ci liberei voinţe.
Atunci cum să admit acest horoscop al Soartei, când văd că există astfel de
administratori ai Sorţii? Nu vreau să fiu un rege; nu sunt nerăbdător să fiu
bogat; refuz comanda militară; detest concubinajul; nu sunt impulsionat de o
dragoste lacomă pentru câştig ca să merg pe mare; nu mă lupt pentru cununi; sunt
liber de setea nebună după glorie; dispreţuiesc moartea; sunt superior oricărui
fel de boală; amărăciunea nu mistuie sufletul meu. Sunt un sclav, suport
înrobirea. Sunt liber, nu mă etalez cu naşterea mea bună. Văd că soarele este
acelaşi pentru toţi, şi este o singură moarte pentru toţi, fie că trăiesc în
plăceri sau în sărăcie. Omul bogat seamănă, şi omul sărac se împărtăşeşte din
acelaşi semănat. Cei mai bogaţi mor, şi cerşetorii au aceeaşi limite ale vieţii.
Cel bogat duce lipsă de multe lucruri şi sunt măreţi numai prin evaluarea care
li se face; 32 dar cel sărac şi cel care are dorinţe foarte moderate, urmărind
să facă numai lucrurile potrivite soartei lor, obţine mai uşor ceea ce şi-a
propus. Atunci cum se face că voi sunteţi destinaţi să nu poată dormi din cauza
avariţiei? De ce sunteţi sortiţi să puneţi stăpânire pe lucruri, şi adesea vă
muriţi? Muriţi faţă de lume, respingând nebunia care este în ea. Trăiţi pentru
Dumnezeu, şi înţelegându-L puneţi deoparte natura voastră veche. 33 Noi nu am
fost creaţi ca să murim, ci noi murim din cauza propriei noastre greşeli. 34
Liberul nostru arbitru ne-a distrus; noi care am fost liberi am devenit sclavi;
am fost vânduţi prin păcat. Dumnezeu nu a creat nici un lucru rău; noi Înşine am
ne-am manifestat răutatea; dar noi, care am manifestat-o, putem să o respingem
din nou.
Capitolul XII. Cele două feluri de duhuri.
Noi recunoaştem două feluri de duhuri, unul care este numit suflet 35 (yukh/),
dar celălalt este mai mare decât sufletul, este după chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu: amândouă au existat în primul om, astfel că într-un anumit sens
acestea ar putea fi materiale (u9likoi/), şi în alt sens ele sunt superioare
materiei. Lucrurile stau astfel: putem vedea că întreaga structură a lumii, şi
întreaga creaţie a fost alcătuită din materie, iar materia însăşi a fost adusă
la existenţă 36 de Dumnezeu; astfel că pe de o parte aceasta ar putea fi privită
ca fiind rudimentară şi fără formă înainte ca aceasta să fie împărţită, si pe de
altă parte, ca fiind aranjată în frumuseţe şi ordine după ce s-a făcut
despărţirea. De aceea, în acea despărţire, cerurile şi stelele din ele au fost
făcute din materie; iar pământul şi tot ce este pe el are o constituţie
asemănătoare: astfel că există o origine comună a tuturor lucrurilor. Dar, deşi
aşa stau lucrurile, totuşi există anumite diferenţe între lucrurile alcătuite
din materie, astfel că unul este mai frumos, şi altul este frumos dar este
întrecut de ceva mai bun. Căci aşa cum constituţia trupului este sub o singură
administrare, şi este antrenat în executarea lucrului care este cauza care a
generat alcătuirea lui, 37 totuşi, există anumite diferenţe de demnitate în el,
căci ochiul este un lucru iar urechea este alt lucru, şi alta este aranjarea
părului faţă de cea a intestinelor, şi consolidarea împreună a măduvei cu oasele
şi tendoanele; şi deşi o parte diferă de alta, totuşi în aranjarea lor se află
toată armonia unui concert de muzică; - în acelaşi fel, lumea, potrivit puterii
Creatorului ei, conţinând anumite lucruri de o splendoare superioară, dar alte
lucruri nu au o asemenea splendoare, a primit prin voia Creatorului un spirit
material. În parte, este posibil ca aceste lucruri să fie percepute de cel care
nu resping cu îngâmfare acele explicaţii divine care au fost încredinţate spre a
fi scrise în decursul timpului, şi îi fac pe cei care le studiază să devină mari
iubitori de Dumnezeu. De aceea, demonii, 38 cum îi numiţi voi, după ce şi-au
primit structura din materie şi au obţinut spiritul care există în ea, au
devenit nestăpâniţi şi lacomi; câţiva dintre ei, într-adevăr s-au întors spre
ceea ce era mai curat, dar alţii au ales ceea ce era inferior în materie,
conformându-şi stilul lor de viaţă la aceasta. Pe aceste făpturi, produse din
materie, dar care sunt foarte departe de comportamentul corect, voi grecilor, le
veneraţi. Întorcându-se prin propria lor nebunie către gloria deşartă, şi
scuturându-se de frâiele [autorităţii], ei au fost grăbiţi ca să devină tâlhari
ai Divinităţii; şi Domnul tuturor i-a răbdat să înnebunească, până ce lumea
apropiindu-se de sfârşit va fi descompusă, şi Judecătorul va apărea, şi toţi
oamenii care, în timp ce erau asaltaţi de demoni s-au luptat pentru cunoaşterea
Dumnezeului perfect obţin ca rezultat al luptelor lor o mărturie mai perfectă în
ziua judecăţii. Deci, există un spirit în stele, un spirit în îngeri, un spirit
în plante şi în ape, un spirit în oameni, un spirit în animale; dar prin unul şi
acelaşi are deosebiri în el însuşi. 39 În timp ce spunem aceste lucruri nu din
auzite şi nici din ipoteze probabile si gândire sofistă, ci folosim cuvintele
unui anumit discurs divin, voi care vreţi vă grăbiţi să învăţaţi. Şi voi care nu
respingeţi cu sfidare Scythian Anacharsis, nu desconsideraţi faptul de a fi
învăţaţi de către cei care urmează un cod barbar de legi. Cel puţin primiţi
dogmele noastre aşa cum primiţi pronosticurile babilonienilor. Ascultaţi-ne când
vorbim, cel puţin aşa cum ascultaţi un stejar oracular. Şi totuşi, lucrurile la
care se referă acestea sunt înşelătoriile unor demoni frenetici, în timp ce
doctrinele pe care vi le imprimăm noi sunt mult mai presus de priceperea lumii.
Capitolul XIII. Teoria nemuririi sufletului.
O greci, sufletul nu este în sine nemuritor, ci muritor. 40 Totuşi, este posibil
ca el să nu moară. Dacă acesta nu cunoaşte adevărul, el moare, şi se descompune
cu trupul, dar învie din nou la sfârşitul lumii împreună cu trupul, primind
moartea ca pedeapsă în nemurire. Dar, din nou, dacă el dobândeşte cunoştinţa lui
Dumnezeu, nu moare, deşi pentru o vreme el este descompus. În el însuşi este
întunericul, şi nu este nimic luminos în el. Şi acesta este înţelesul citatului:
„Întunericul nu a biruit lumina”. 41 Sufletul nu păstrează spiritul, ci este
păstrat de acesta, şi lumina cuprinde întunericul. În adevăr, Logosul este
lumina lui Dumnezeu, dar sufletul ignorant este întuneric. Din pricina aceasta,
dacă acesta continuă să fie singuratic, tinde în jos spre materie, şi moare cu
trupul; dar, dacă se uneşte cu Spiritul Divin, nu mai este neajutorat, ci se
înalţă în regiunile încotro îl conduce Duhul: căci locuinţa spiritului este sus,
dar originile sufletului sunt de jos. La început, spiritul a fost un tovarăş
constant al sufletului, dar spiritul l-a părăsit pentru că acesta nu dorea să îl
urmeze. Totuşi, memorând ca şi când ar fi fost o scânteie a puterii sale, deşi
era incapabil să desluşească perfectul din cauza separaţiei, în timp ce îl căuta
pe Dumnezeu, s-a alcătuit pe sine în mulţii săi zei pribegi, urmărind sofismele
demonilor. Dar Duhul lui Dumnezeu nu este cu toţi, ci locuieşte împreună cu cei
care trăiesc drept, şi se uneşte intim cu sufletul, prin profeţii el a
înştiinţat alte suflete despre lucruri ascunse. Iar sufletele care sunt
ascultătoare faţă de înţelepciune au atras spre ei spiritul înrudit; 42 dar cel
neascultător, respingându-l pe slujitorul Dumnezeului care suferă, 43 s-au
arătat a fi nişte luptători împotriva lui Dumnezeu, şi nu închinători ai Lui.
Capitolul XIV. Demonii vor fi pedepsiţi mai sever decât oamenii.
Şi aşa sunteţi şi voi, o greci, bogaţi în cuvinte, dar cu minţile pervertite
ciudat; şi voi recunoaşteţi mai degrabă suveranitatea mai multora decât
stăpânirea unuia singur, obişnuindu-vă să îi urmaţi pe demoni ca şi când ei ar
fi puternici. Căci, la fel cum tâlharul inuman este deprins să îi învingă pe cei
ca şi el prin îndrăzneală; tot aşa şi demonii, ajungând la cote înalte ale
răutăţii, au înşelat pe deplin pe sufletele care sunt printre voi şi care sunt
lăsate pradă ignoranţei şi aparenţelor înşelătoare. Într-adevăr, aceste! fiinţe
nu mor uşor, căci ele nu sunt părtaşi ai cărnii; ci în timp ce trăiesc ei
practică acele căi ale morţii, şi ei înşişi mor în timp ce îi învaţă pe cei care
îi urmează ca să păcătuiască. De aceea, care este distincţia lor de bază este că
ei nu mor ca oamenii, ei se vor reţine atunci când este vorba de a suferi
pedeapsa: ei nu vor gusta din viaţa veşnică, în aşa fel încât vor primi aceasta
în locul morţii într-o nemurire binecuvântată. Şi ca şi noi, care putem să murim
uşor, iar mai apoi să primim nemurirea cu bucurie, sau durerea cu nemurire, tot
aşa şi demonii, care abuzează de această viaţă cu scopul de a face lucruri rele,
murind continuu chiar atunci când trăiesc, vor avea după aceea aceeaşi nemurire,
ca aceea pe care au avut-o în timpul când au trăit, dar în natura ei ca cea a
oamenilor, care în mod voluntar au acţionat aşa cum demonii le-au prescris în
timpul vieţii lor. Şi nu-i aşa că puţine feluri de păcate izbucnesc printre
oameni şi care se datorează scurtei lor vieţi, 44 pe când la aceşti demoni
păcatul este mai abundent deoarece ei au o existenţă nemărginită?
Capitolul XV. Necesitatea unei uniri cu Duhul Sfânt.
Dar mai departe, ne rămâne să căutăm ceea ce am avut odată dar am pierdut, să
unim sufletul cu Duhul Sfânt, şi să tânjim după unirea cu Dumnezeu. Sufletul
uman este alcătuit din mai multe părţi şi nu este simplu; este complex, în aşa
fel încât el se manifestă prin trup; căci el nu ar putea să apară fără trup, şi
nici carnea nu înviază fără suflet. Omul nu este doar un animal raţional capabil
să înţeleagă şi să cunoască, aşa cum afirmă filozofii; căci potrivit lor, chiar
şi creaturile absurde par să fie posedate de înţelegere şi cunoaştere. Dar numai
omul este imaginea şi asemănarea lui Dumnezeu; şi prin om, nu înţeleg unul care
execută acţiuni asemănătoare cu cele ale animalelor, ci unul care a avansat mult
mai departe de simpla umanitate – către Însuşi Dumnezeu. Despre această
întrebare am discutat mai amănunţit în tratatul referitor la animale. Dar
punctul principal despre care trebuie să vorbim acum este, ce vrea să însemne
după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Ceea ce nu poate fi comparat nu este
altceva decât o fiinţă abstractă; dar ceea ce este comparat nu este altceva
decât ceea ce este asemenea lui. Dumnezeul cel perfect este fără carne; dar omul
este carne. Legătura trupului este sufletul; 45 cel care îngrădeşte sufletul
este trupul. Astfel este natura constituţiei omului; şi dacă el este ca un
templu, Dumnezeu este mulţumit să locuiască în el prin duh, reprezentantul lui;
dar, dacă este numai o astfel de locuire, omul întrece animalele sălbatice numai
prin limbajul articulat, pur şi simplu felul lui de vieţuire este ca şi a lor,
ca a unuia care nu se aseamănă cu Dumnezeu. Dar nici un demon nu are carne;
structura lor este spirituală, ca cea a focului sau a aerului. Şi numai cei în
care locuieşte Duhul Sfânt şi care sunt întăriţi moral pot vedea uşor trupurile
demonilor, şi nu toţi ceilalţi îi pot vedea, - vreau să spun că cei care au
numai suflet; 46 căci cel inferior nu are abilitatea de a-l înţelege pe cel
superior. Din această cauză în natura demonilor nu este loc de pocăinţă; căci ei
sunt reflecţia materiei şi a răutăţii. Dar materia a dorit să exercite stăpânire
asupra sufletului; şi potrivit liberului lor arbitru ei au dat oamenilor legi
ale morţii; dar oamenii, după pierderea nemuririi, au biruit moartea supunându-se
morţii în credinţă; 47 şi prin pocăinţă le-a fost adresată o chemare, aşa cum
spune cuvântul: „De vreme ce ei au fost făcuţi puţin mai prejos decât îngerii.”
48 Şi, pentru fiecare cucerit este posibil din nou ca să cucerească, dacă
respinge condiţia care îi aduce moarte. Şi ce este aceasta se poate vedea de
către oamenii care tânjesc după nemurire.
Capitolul XVI. Expunerea zadarnică a puterii de către demoni.
Dar demonii 49 care stăpânesc peste oameni nu sunt sufletele oamenilor; căci cum
ar putea aceştia să fie capabili de acţiune după moarte? numai dacă omul, în
timp ce trăia a fost lipsit de înţelegere şi putere, ar trebui să fie crezut
când a murit să fie înzestrat cu mai multă putere activă. Dar aici nu este cazul,
aşa cum am arătat în altă parte. 50 Şi este greu să concepi faptul că sufletul
nemuritor, fiind împiedicat de membrele trupului său, ar trebui să devină mai
inteligent atunci când a fost strămutat din el. Căci demonii, stimulaţi de furie
împotriva oamenilor din cauza răutăţii lor, le pervertesc minţile, care deja
sunt înclinate în jos, prin diferite reprezentări înşelătoare, pentru ca ei să
fie puşi în incapacitatea de a se ridica la calea care duce la cer. Dar pentru
noi lucrurile care sunt în lume nu sunt ascunse, şi divinul este priceput uşor
de noi dacă puterea cere face sufletele invizibile ne vizitează. Demonii sunt
văzuţi şi de cei care sunt posedaţi de suflet atunci când, uneori, ei se expun
oamenilor, sau pentru că vor ca ceilalţi să creadă despre ei că sunt ceva, sau
pentru ca prietenii dispuşi la rău să le facă lor rău la fel cum fac aceasta şi
duşmanilor, sau îşi permit în anumite ocazii să îi onoreze pe cei care se
aseamănă cu ei. Căci dacă ar fi posibil, fără îndoială ei ar derâma cerul
împreună cu restul creaţiei. Dar ei nu pot să facă aceasta prin nici o
modalitate, căci nu au puterea; dar ei se războiesc folosind materia inferioară
împotriva materiei care este asemenea lor. Dacă vrea cineva să îi cucerească, să
respingă materia. Fiind înarmaţi cu scutul 51 Duhul ceresc, el va putea să îi
păstreze pe toţi aceia care sunt înconjuraţi de ea. Într-adevăr, există boli şi
tulburări ale materiei din noi; dar, atunci când se întâmplă, demonii îşi
atribuie lor înşişi cauza producerii lor, şi se apropie de un om oricând boala
l-a apucat. Uneori ei înşişi tulbură obiceiul trupului printr-o furtună de
nebunii; dar, fiind doborâţi de cuvântul lui Dumnezeu, se îndepărtează îngroziţi,
şi omul bolnav este vindecat.
Capitolul XVII. Ei promit în mod fals sănătate partizanilor lor.
În privinţa simpatiilor şi antipatiilor lui Democritus ce altceva am putea spune
decât că, potrivit zicalei, omul lui Abdera este Abderiloquent? Dar, aşa cum cel
care a pus nume oraşului, se spune că el era un prieten de-al lui Hercule, a
fost devorat de caii lui Diomedes, aşa şi cel care s-a mândrit cu Magian Ostanes
52 va fi predat în ziua desăvârşirii 53 ca un combustibil pentru focul veşnic.
Şi voi, dacă nu vă opriţi din râs, veţi câştiga aceeaşi pedeapsă ca şi escrocii.
Prin urmare, o grecilor, ascultaţi-mă, mă adresez vouă de la o înălţime, nu
transferaţi în batjocură propria voastră dorinţă de raţiune faţă de mesagerul
adevărului. O afecţiune îmbolnăvită (pa/qoj) nu este distrusă de o contra-afecţiune
(antipa/qeia), şi nici un nebun nu poate fi vindecat prin atârnarea unor amulete
de piele deasupra lui. Există vizite ale demonilor; şi cel care este bolnav, şi
cel care spune că este îndrăgostit, şi cel care urăşte, şi cel care îşi doreşte
să fie răzbunat, îi acceptă pe demoni ca ajutoare. Şi aceasta este metoda lor de
acţiune: aşa cum formele literelor alfabetice şi liniile compuse din ele nu pot
indica prin ele însele ceea ce s-a dorit să se transmită, ci oamenii au inventat
pentru ei înşişi semne ale gândurilor lor, ştiind prin combinarea lor ciudată
ceea ce a vrut să exprime ordinea literelor; tot aşa, feluritele feluri de
rădăcini şi de relaţii reciproce dintre muşchi şi oase nu se pot afecta pe ele
însele, ci sunt materia de bază cu care funcţionează depravarea demonilor, care
au stabilit cu ce scop sunt disponibile fiecare dintre ele. Iar atunci când ei
văd că oamenii consimt să fie slujiţi prin astfel de mijloace, îi iau şi fac din
ei sclavii lor. Dar cum ar putea să fie onorabil să slujeşti adulterilor? Cum ar
putea să fie un lucru nobil să îi stimulezi pe oameni în a se urî unul pe altul?
Sau cum ar fi să începem să atribuim materiei puterea de a-l ajuta pe nebun, şi
nu lui Dumnezeu? Căci prin şiretenia lor ei îi întorc pe oameni de la aprecierea
lui Dumnezeu, îndrumându-i să îşi pună încrederea în ierburi şi în rădăcini. 54
Dar dacă Dumnezeu a pregătit aceste lucruri pentru a afecta doar ceea ce vor
oamenii, atunci El ar fi un Producător de lucruri rele; dar El Însuşi a produs
tot ceea ce are calităţi bune, dar depravarea demonilor s-a folosit de producţia
naturii pentru scopuri rele, şi înfăţişarea răului pe care acestea le îmbracă
este de la ei, şi nu de la Dumnezeu cel perfect. Căci altfel, cum se face că
atunci când viu nu eram înţelept în rău, dar acum că sunt mort şi nu pot face
nimic, rămăşiţele mele, care nici măcar nu mai pot să se mişte sau să simtă, ar
trebui să afecteze ceva cognoscibil simţurilor mele? Şi cum ar putea cel care a
murit cea mai mizerabilă moarte să ajute la răzbunarea oricui? Dacă acestea ar
fi posibile, atunci el s-ar apăra mult mai mult de propriul său duşman; fiind în
stare să îi ajute pe alţii, cu mult mai mult şi-ar putea alcătui însuşi propria
sa răzbunare.
Capitolul XVIII. Ei înşeală în loc să vindece.
Dar medicina şi tot ceea ce este inclus în ea este o invenţie de acelaşi fel.
Dacă cineva este vindecat prin materie, prin credinţa în ea, cu mult mai mult va
fi vindecat acesta recurgând la puterea lui Dumnezeu. Tot aşa cum se compun
pregătirile de materiale toxice, tot aşa se compun şi curativele de aceeaşi
natură. Dacă totuşi respinge materia de bază, unele persoane încearcă să vindece
printr-o combinaţie a acestor lucruri rele cu altele, şi vor folosi lucrurile
rele pentru a obţine binele. Dar tot aşa cum cel care mănâncă cu un tâlhar, deşi
s-ar putea ca el să nu fie un tâlhar, împărtăşeşte pedeapsa acestuia din pricina
intimităţii cu el, tot aşa cel care nu este rău dar se asociază cu cel rău,
făcând afaceri cu ei pentru un bine presupus, vor fi pedepsiţi de Dumnezeu
Judecătorul pentru parteneriatul cu acelaşi obiect. De ce cel care crede în
sistemul material 55 nu vrea să se încreadă în Dumnezeu? Din ce motiv nu vă
apropiaţi de un Domn mai puternic, ci mai degrabă încercaţi să vă vindecaţi voi
înşivă, ca şi câinele cu iarbă, sau cerbul cu o viperă, sau porcul cu crabii de
râu, sau leul cu maimuţele? De ce divinizaţi obiectele naturii? Şi de ce, atunci
când îl vindeci pe vecinul tău, eşti numit un binefăcător? Predaţi-vă puterii
Logosului! Demonii nu vindecă, ci prin şiretenia lor îi fac pe oameni
prizonierii lor. Cel mai admirabil, Justin 56 i-a denunţat în mod corect ca
fiind jefuitori. Căci aşa cum este obiceiul unora să răpească persoane şi apoi
să le înapoieze prietenilor lor pentru o răscumpărare, la fel şi cei care sunt
zei stimaţi, invadează trupul unor persoane şi, producând simţirea prezenţei lor
prin visuri, le porunceşte lor să iasă în public, şi în văzul tuturor, după ce
au luat o cantitate suficientă lor din lucrurile acestei lumi, îşi iau zborul de
la cel bolnav, şi distrugând boala pe care ei au produs-o, îi restaurează pe
oameni în starea lor anterioară.
Capitolul XIX. Depravarea stă la baza închinării la demoni.
Dar voi, care nu pricepeţi aceste lucruri, vreţi să fiţi învăţaţi de noi care le
cunoaştem: deşi arătaţi că dispreţuiţi moartea, şi sunteţi auto-suficienţi în
toate lucrurile. Dar aceasta este o disciplină în care filozofii voştri sunt
atât de deficienţi, încât unii din ei au primit de la împăratul romanilor anual
600 de aurei, pentru serviciul lor inutil pe care îl prestează, dar ei nu vor
nici măcar să poarte o barbă lungă dacă nu sunt plătiţi pentru aceasta! Crescens,
care şi-a făcut cuibul în marele oraş, i-a întrecut pe toţi oamenii în dragostea
nenaturală (paiderasti/a), şi a fost foarte tare dependent de iubirea de bani.
Totuşi, acest om care a declarat că dispreţuieşte moartea, îi era atât de frică
de moarte, încât s-a străduit să ne lovească prin Justin, şi chiar şi pe mine,
cu pedeapsa capitală, deoarece suntem răi şi pentru că prin proclamarea
adevărului i-a convins pe filozofi că sunt lacomi şi escroci. Dar cu care dintre
filozofi, în afară de tine, era el obişnuit să fie criticat aspru? Dacă spui, în
concordanţă cu dogmele noastre că moartea nu trebuie să ne înspăimânte, nu curta
moartea dintr-o dragoste nebună pentru faimă între oameni, ca Anaxagoras, ci
deveniţi dispreţuitori ai morţii din cauza cunoaşterii lui Dumnezeu. Construcţia
lumii este excelentă, dar viaţa pe care o trăiesc oamenii în ea este rea; şi
poate că îi vom vedea pe cei întâmpinaţi cu aplauze ca într-o adunare care nu îl
cunoaşte pe Dumnezeu. Căci ce este prezicerea? şi de ce sunteţi înşelaţi de ea?
Este un slujitor al tău de pofte lumeşti. Dacă vrei să faci război, îl iei pe
Apolo ca un consilier al masacrului. Vrei să duci cu tine o virgină cu forţa,
atunci alegi o divinitate care să iţi fie complice. Dacă eşti bolnav din vina ta;
şi, ca şi Agamemnon 57 care a vrut să aibă zece sfetnici, tot aşa vrei să ai
zeii cu tine. O femeie devine frenetică după ce a băut apă, şi şi-a pierdut
cunoştinţa de la fumul de tămâie, şi voi spuneţi că ea are darul profeţiei.
Apolo a fost un prezicător şi un învăţător al ghicitorilor: în privinţa lui
Daphne el s-a auto-înşelat. Într-adevăr un stejar este profetic, şi păsările
exprimă previziuni! Şi astfel, voi sunteţi inferiori animalelor şi plantelor!
Desigur, ar fi un lucru minunat pentru voi dacă aţi deveni o nuia prezicătoare,
sau să ghiciţi în aripile unei păsări! Cel care vă face să îndrăgiţi banii, tot
el vă prezice că vă veţi îmbogăţi; cel care este încântat de revolte şi războaie,
vă va prezice victoria în războaie. Dacă sunteţi superiori pasiunilor, veţi
dispreţui toate lucrurile lumeşti. Nu ne detestaţi pe noi care am avut această
realizare, ci, respingând demonii, 58 urmaţi-l pe singurul Dumnezeu. „Toate
lucrurile 59 au fost făcute prin El, şi fără El nu s-a făcut nici un lucru.”
Dacă există otravă în producţiile naturale, aceasta a survenit prin păcătoşenia
noastră. Pot să vă arăt adevărul perfect al acestor lucruri; numai voi să
ascultaţi, şi cel care crede va înţelege.
Capitolul XX. Mulţumirile se cuvin întotdeauna lui Dumnezeu.
Chiar dacă ai fi vindecat de droguri (Îţi garantez acest lucru din politeţe),
totuşi ar fi un lucru bun ca să dai mărturia vindecării lui Dumnezeu. Căci lumea
încă ne trage în jos, şi prin slăbiciune, eu înclin spre materie. Căci aripile
sufletului au fost spiritul perfect, dar, acestea fiind lepădate prin păcat,
acesta fâlfâie ca un puişor şi cade la pământ. Părăsind prietenia cerească,
acesta tânjeşte după comuniunea cu lucrurile inferioare. Demonii au fost goniţi
către o altă locuinţă; primii oameni au fost izgoniţi din locul lor: primii, au
fost alungaţi din cer; dar ceilalţi au fost izgoniţi de pe pământ, totuşi nu în
afara pământului, ci dintr-o ordine a lucrurilor mai excelentă decât cea care
există aici acum. Şi acum, s-ar cuveni ca noi, tânjind după acea stare primară,
să dăm la o parte tot ceea ce se dovedeşte a fi o piedică. O omule, cerurile nu
sunt infinite, ci finite şi mărginite; şi dincolo de ele sunt lumile superioare
care nu au schimbarea anotimpurilor, care provoacă multe boli, ci, împărtăşind
fiecare temperatură fericită, având ziua veşnică, şi lumina de care oamenii de
jos nu se pot apropia. 60 Acestea care au compus descrieri elaborate ale
pământului au oferit o descriere a variatelor lui regiuni atât de mult cât era
posibil pentru om; dar, ne-putând vorbi despre ceea ce este dincolo de noi,
datorită imposibilităţii observării personale, ei le-au atribuit cauza
existenţei mareelor; şi acea mare este umplută cu buruieni, iar alta este plină
cu noroi; şi că unele localităţi sunt arse de căldură, iar altele sunt reci şi
îngheţate. Totuşi, noi am învăţat lucrurile care erau necunoscute pentru noi,
prin învăţătura profeţilor, care, fiind pe deplin convinşi că duhul ceresc 61
alături de suflet vor obţine o îmbrăcăminte a moralităţii, au spus mai dinainte
lucruri pe care alte minţi erau ne familiarizate cu ele. Dar se poate ca fiecare
care este gol să obţină aceste veşminte şi să se întoarcă la rudeniile sale
antice.
Capitolul XXI. Doctrinele creştine şi cele greceşti cu privire la
Dumnezeu comparate.
O greci, noi nu acţionăm ca nebunii, şi nici nu rostim poveşti neîntemeiate,
atunci când afirmăm că Dumnezeu a fost născut având forma unui om. Vă invit pe
cei care ne reproşaţi compararea întâmplărilor voastre mitice cu naraţiunile
noastre. După cum spuneţi voi, Atena a luat forma lui Deďphobus de dragul lui
Hector, 62 iar ne tunsul Phoebus, de dragul lui Admetus a hrănit boul care se
târa, şi soţia lui Semele a venit la el ca o femeie bătrână. Dar în timp ce
trataţi lucruri serioase, cum puteţi să vă bateţi joc de noi? Asclepiosul vostru
a murit şi cel care a violat cincizeci de virgine într-o noapte la Thespiae şi-a
pierdut viaţa eliberându-se focului devorator. Prometheus, legat de Caucasus, a
suferit pedeapsa pentru faptele sale bune făcute oamenilor. Potrivit celor spuse
de voi, Zeus este invidios şi ascunde visele 63 de oameni, dorind distrugerea
lor. De ce uitându-vă la propriile voastre amintiri, ne garantaţi aprobarea
voastră, ca şi când ele erau ca şi distribuţia în legende similare cu cele ale
voastre. Oricum, noi nu administrăm cu nebunie, dar legendele voastre sunt numai
nişte poveşti fără temei. Dacă vorbiţi despre originile zeilor, declaraţi şi
despre ei că sunt muritori. De ce Hera nu va mai fi niciodată însărcinată? A
îmbătrânit? sau nu este nimeni care să vă ofere această informaţie? Credeţi-mă
grecilor, şi nu vă rezolvaţi miturile şi zeii în alegorie. Dacă încercaţi să
faceţi aceasta, natura divină aşa cum o păstraţi este derâmată de voi înşivă;
căci, dacă demonii se poartă cu voi aşa cum se spune, ei sunt inutili ca şi
caracter; sau, dacă îi priviţi ca pe nişte simboluri a puterilor naturii, ei nu
sunt ceea ce sunt numiţi. Dar eu nu pot fi convins ca să aduc un omagiu
elementelor naturii, şi nici nu pot încerca să-mi conving vecinul. Şi Metrodorus
din Lampsacus, în tratatul său cu privire la Homer, a discutat foarte prosteşte,
transformând totul într-o alegorie. El a spus că nici Hera, nici Atena, nici
Zeus nu sunt ceea ce au presupus despre ei cei care i-au consacrat ogrăzi şi
dumbrăvi sfinte, ci sunt părţi ale naturii şi anumite aranjamente ale
elementelor. Şi Hector, Ahile şi Paris, având aceeaşi natură, veţi spune că ei
sunt introduşi de dragul mecanismului 64 poemului, nici unul dintre aceste
personaje nu a existat în realitate. Dar aceste lucruri le-am înaintat doar de
dragul argumentului, căci nici măcar nu este permis să comparăm noţiunea noastră
de Dumnezeu cu unul din aceia care se tăvălesc în materie şi în noroi.
Capitolul XXII. Ridiculizarea ritualurilor greceşti.
Şi cum sunt învăţăturile voastre? Cine n-ar trebui să vă trateze cu dispreţ
festivalurile voastre solemne, care se ţin în cinstea demonilor răi şi îi
acoperă pe oameni cu ticăloşie? Adesea am văzut un om 65 – şi am fost uimit să
văd, şi uimirea s-a terminat cu dispreţ, şi să mă gândesc cum el este un lucru
în interior, dar în exterior falsifică ceea ce este fără a-şi da aere de
delicatese şi consolându-se în tot felul de efeminare; uneori repezindu-se cu
ochii săi; alteori aruncându-şi mâinile încoace şi încolo, aiurând cu faţa sa
mânjită cu noroi; uneori interpretând-o pe Afrodita, uneori pe Apolo; un
acuzator singur al tuturor zeilor, un rezumat al superstiţiei, un ocărâtor al
faptelor eroice, un actor al ucigaşilor, un cronic al adulterului, un hambar al
nebuniei, un învăţător al cynaedi, un instigator al propoziţiilor principale; -
şi un astfel de om este lăudat de toţi. Dar eu am respins toate neadevărurile
sale, păgânismul său, practicile sale, - pe scurt, omul total. Dar voi sunteţi
duşi în captivitate de astfel de oameni, în timp ce îi insultaţi pe cei care nu
iau parte la căutarea voastră. Nu am nici o dorinţă să stau căscat la un număr
de cântăreţi, şi nici nu vreau să fi afectat în simpatie pentru un om care
clipeşte şi gesticulează într-un mod nenatural. Ce lucru minunat sau
extraordinar s-a făcut printre voi? Ei rostesc obscenităţi folosind un ton
afectiv, şi fac mişcări indecente; fiicele şi fii voştri îi privesc dând lecţii
de adulter pe scenă. Locuri minunate, prevăzute, sunt camerele voastre de
lectură, în care fiecare acţiune de bază comisă noaptea este declarată tare, şi
ascultătorii sunt cinstiţi cu declaraţia unor discursuri ruşinoase! Admirabili
sunt şi poeţii voştri înşelători, care, prin născocirile lor îi înşeală pe
ascultătorii lor de la adevăr!
Capitolul XXIII. Despre boxeri şi gladiatori.
Am văzut oameni încovoiaţi de exerciţii fizice, care cară aproape cât cântăreşte
trupul lor, înaintea cărora sunt aşezate recompense şi cununi, în timp ce
judecătorii lor îi încurajează, dar nu la fapte de virtute, ci la întrecere prin
violenţă şi discordie; şi cel care excelează în darea loviturilor este încoronat.
Aceştia sunt rele mai mici; cât despre cel mai mare, cine nu s-ar da înapoi să
le spună astfel? Unii, dedându-se la lenevie de dragul depravării, se vând pe ei
înşişi pentru a fi ucişi; iar săracul se vinde, în timp ce bogatul îi cumpără pe
alţii ca să-l omoare. Şi pentru aceştia martorii îşi iau locurile lor, şi
boxerii se întâlnesc într-o bătălie unică, pentru nici un motiv, şi nici nu
coboară nici unul în arenă pentru a se sprijini. Oare aceste expoziţii vă
servesc creditului vostru? Cel care este şeful vostru adună o legiune de
criminali pătaţi de sânge, obligându-se să îi menţină; şi aceşti ticăloşi sunt
trimişi de el, iar voi vă adunaţi la spectacol pentru a fi judecători, în parte
din pricina răutăţii judecătorului, şi în parte din cauza oamenilor care se
angajează în luptă. Şi cel care pierde expoziţia criminală este întristat
deoarece nu a fost destinat să fie un spectator al celui rău şi a faptelor sale
necuviincioase şi dezgustătoare. Voi junghiaţi animalele cu scopul de a le mânca,
carnea lor, şi voi cumpăraţi oameni pentru a aproviziona un banchet canibalic
pentru suflet, hrănindu-l prin cea mai necuviincioasă vărsare de sânge.
Jefuitorul comite crima de dragul jafului, dar cel bogat cumpără gladiatori de
dragul de a-i ucide. 66
Capitolul XXIV. Despre alte distracţii publice.
Ce avantaj aş putea să am eu de la cel care este adus pe scena lui Euripides
aiurind nebuneşte, şi jucând matricidul lui Alcmaeon; oare cine nu îşi
stăvileşte măcar comportamentul său natural, dar, cu gura larg deschisă care
este ca o sabie în mână, şi, ţipând tare, este ars de viu, a locuit într-o
mantie nepotrivită pentru om? La o parte şi cu poveştile lui Acusilaus şi
Menander, un scriitor de aceeaşi clasă! Şi de ce aş admira piperul mitic? De ce
m-aş ocupa cu Theban Antigenides, 67 ca Aristoxenus? Vă lăsăm cu aceste lucruri
fără valoare; şi voi sau credeţi în doctrinele noastre, sau, ca şi noi,
renunţaţi la doctrinele voastre.
Capitolul XXV. Lăudăroşenia şi conflictele dintre filozofi.
Ce lucruri mari şi minunate au efectuat filozofii voştri? Ei nu îşi acoperă unul
din umeri; ei îşi lasă părul să crească lung; ei îşi cultivă bărbile; unghiile
lor sunt ca ghearele animalelor sălbatice. Deşi ei spun că nu vor nimic, totuşi,
ca şi Proteus, 68 au nevoie de un curier pentru portofelul lor, şi de un ţesător
pentru mantaua lor, şi de un tâmplar pentru bastonul lor, şi de cel bogat, 69 şi
de asemenea, de un bucătar pentru lăcomia lor. O omule care concurezi cu câinele,
70 nu îl cunoşti pe Dumnezeu, şi astfel te-ai întors spre imitarea unui animal
iraţional. Voi strigaţi în public cu o arogare a autorităţii, şi vă angajaţi să
vă răzbunaţi singuri; şi dacă nu primiţi nimic, vă consolaţi în abuz şi
filozofia este pentru voi şiretenia prin care obţineţi bani. Voi urmaţi
doctrinele lui Plato, şi un ucenic al lui Epicur îşi ridică glasul împotriva
voastră. Din nou, voi vreţi să fiţi un ucenic al lui Aristotel, şi un urmaş al
lui Democritus vă înjură. Pitagora a spus că el este Euphorbus, şi el este
moştenitorul doctrinei lui Pherecydes; dar Aristotel contestă nemurirea
sufletului. Voi care primiţi de la predecesorii voştri doctrine care nu se
armonizează una cu alta, voi cei ne-armonioşi, luptaţi împotriva celor armonioşi.
Unul din voi afirmă că Dumnezeu este trup, dar eu afirm că El este fără trup;
voi spuneţi că lumea este indestructibilă, dar eu spun că ea va fi distrusă; mai
ziceţi că o conflagraţie va avea loc în timpuri diferite, dar eu spun că ea va
avea loc o dată pentru toţi; spuneţi că Minos şi Rhadamanthus sunt judecători,
dar eu spun că Dumnezeu Însuşi este Judecătorul; voi spuneţi că sufletul singur
este înzestrat cu nemurire, dar eu spun că şi carnea este înzestrată cu nemurire.
71 Ce nedreptate vă facem vouă, grecilor? De ce îi urâţi pe cei care urmează
cuvântul lui Dumnezeu, ca şi când ei ar fi cei mai răi dintre oameni? Nu noi
suntem cei care mâncăm carnea umană 72 – cei dintre voi care au afirmat un
astfel de lucru au fost corupţi ca martori mincinoşi; printre voi Penelopa este
făcută o supă pentru zei, deşi este iubită de Poseidon, şi Kronos îşi devorează
copiii, şi Zeus o înghite pe Metis.
Capitolul XXVI. Ridiculizarea studiilor greceşti.
Încetaţi să mai faceţi o paradă de vorbe pe care le-aţi derivat de la alţii,
încetaţi să vă mai împodobiţi ca un clovn în pene împrumutate. Dacă fiecare stat
şi-ar lua contribuţia lui din limbajul vostru, erorile voastre şi-ar pierde
puterea. În timp ce vă întrebaţi ce este Dumnezeu, voi ignoraţi ceea ce este în
voi înşivă; şi în timp ce vă holbaţi căscând la cer, vă împiedicaţi în capcane.
Citirea cărţilor voastre este ca şi mersul printr-un labirint, iar cititorii lor
se aseamănă cu butoiul lui Danaids. De ce divinizaţi timpul, spunând că o parte
este trecutul, alta este prezentul şi alta este viitorul? Căci cum ar putea să
treacă viitorul dacă există prezentul? Toţi cei care navighează îşi închipuie în
ignoranţa lor, că în timp ce barca este purtată de valuri, iar dealurile sunt în
mişcare, aşa că nu ştii că tu eşti cel care trece alături, dar timpul acela (o9
ai0w/n) rămâne prezent atâta timp cât vrea Creatorul ca el să existe. De ce sunt
chemat să mă justific pentru că mi-am exprimat opiniile mele, şi de ce vă
grăbiţi să le daţi pe toate jos? Nu v-aţi născut şi voi ca şi noi, şi apoi aţi
fost puşi sub aceeaşi stăpânire a lumii? De ce spuneţi că înţelepciunea este
numai cu voi, care nu aveţi alt soare, nici alte înălţări ale stelelor, nici o
origine mai distinsă, şi nici o moarte mai preferabilă decât cea a altor oameni?
Gramaticienii au fost începutul acestei vorbiri inutile; şi voi care
colecţionaţi înţelepciunea sunteţi tăiaţi de la înţelepciunea care este
potrivită cu adevărul, şi atribuiţi numele unor anumite părţi unor anumiţi
oameni; şi voi nu îl cunoaşteţi pe Dumnezeu, dar în controversele voastre
violente vă distrugeţi unul pe altul. Şi cu această ocazie nu valoraţi nimic. În
timp ce vă atribuiţi vouă înşivă singurul drept al discuţiei, discutaţi ca
surdul cu orbul. De ce folosiţi uneltele constructorului fără să ştiţi cum să
construiţi? De ce vă ocupaţi cu cuvintele, în timp ce vă ţineţi departe de fapte,
lăudându-vă fără măsură, dar sunteţi doborâţi de ghinioane? Modurile voastre de
a acţiona sunt contrare raţiunii, vă faceţi o apariţie pompoasă în public, dar
vă ascundeţi învăţătura în colţuri. Descoperind că sunteţi astfel de oameni, noi
v-am abandonat, şi nu mai suntem interesaţi de dogmele voastre, ci urmăm
cuvântul lui Dumnezeu. O, omule, de ce foloseşti literele alfabetului pentru a
te război cu alt om? De ce, ca într-un meci de box, faceţi ca sunetele lor să se
ciocnească împreună cu felul vostru Attic afectat de a vorbi, în timp ce voi ar
trebui să vorbiţi mai potrivit cu natura? Căci dacă adoptaţi dialectul Attic
deşi nu este unul atenian, atunci de ce nu vorbiţi ca dorienii? Cum se face că
unul vi se pare mai ordinar, iar celălalt vi se pare că este mai plăcut pentru
conversaţie?
Capitolul XXVII. Creştinii sunt urâţi pe nedrept.
Şi dacă aderaţi la învăţătura lor, de ce vă luptaţi împotriva mea pentru că am
ales doctrina pe care o aprob? Nu este rezonabil ca, în timp ce jefuitorul nu
trebuie pedepsit pentru numele pe care îl poară, 73 ci numai atunci când
adevărul despre el a fost clar constatat, şi totuşi, noi suntem asaltaţi cu
insulte într-o judecată alcătuită fără examinare? Diagoras a fost un atenian,
dar voi l-aţi pedepsit pentru că a divulgat misterele ateniene; totuşi voi care
citiţi discursurile sale frigiene. Voi aveţi comentariile lui Leo, şi nu sunteţi
nemulţumiţi cu faptul că noi le respingem; şi având în mâinile voastre părerile
lui Apion în privinţa zeilor egipteni, ne denunţaţi pe noi ca fiind profani.
Mormântul lui Olympian Zeus este în mijlocul vostru, 74 deşi cineva spune că
cretanii sunt mincinoşi. 75 Adunarea voastră de zei mulţi este un nimic. Deşi
dispreţuitorul lor, Epicur acţionează ca un purtător de făclie, 76 nu mai ascund
de stăpânitori opinia pe care o am despre Dumnezeu, pe care o am în relaţie cu
stăpânirea Sa a universului. De ce mă sfătuiţi să fiu fals faţă de principiile
mele? De ce ne îndemnaţi să folosim arta pentru a scăpa de moarte, voi care
spuneţi că dispreţuiţi moartea? Nu am inima unui cerb; dar zelul vostru pentru
dialectică seamănă cu limbuţia lui Thersites. Cum să îl cred pe unul care îmi
spune că soarele este o masă roşie fierbinte şi luna un pământ? Astfel de
afirmaţii sunt nişte simple discuţii, şi nu o expunere sobră a adevărului. Cum
ar putea să fie altfel decât o nebunie să te încrezi în cărţile lui Herodotus în
legătură cu istoria lui Hercule, care vorbeşte despre un pământ din care a venit
leul care a fost omorât de Hercule? Şi cu ce îi avantajează stilul Attic
spiritele filozofilor, verosimilitatea silogismelor, măsurătorile pământului,
poziţia stelelor, şi cursul soarelui? Să fi implicat în astfel de anchete,
înseamnă să iţi impui opiniile tale ca şi când ele ar fi legi.
Capitolul XXVIII. Condamnarea legislaţiei greceşti.
Cu această ocazie resping şi legislaţia voastră; pentru că ar trebui să fie un
singur regim politic comun pentru toţi; dar acum există atât de multe coduri de
câte state există, astfel că lucrurile care sunt dezonorante în unele state sunt
onorabile în alte state. Grecii consideră că relaţiile sexuale cu mama sunt
ilegale, dar această practică este stimată de Persian Magi; homosexualitatea
este condamnată de barbari, dar romanii, care se străduiesc să colecteze cirezi
de băieţi ca şi caii care pasc, o onorează cu anumite privilegii.
Capitolul XXIX. Povestirea convertirii lui Tatian.
De aceea, pentru că am văzut aceste lucruri, şi în plus, am fost îngăduiţi să
vedem misterele, şi am examinat peste tot ritualurile religioasă practicate de
efeminaţi şi antipatici, şi am descoperit printre romani pe Latiarian Jupiter al
lor desfătându-se cu sângele uman coagulat şi cu sângele oamenilor junghiaţi, şi
Artemis nu departe de marele oraş 77 sancţionând faptele de acelaşi fel, şi un
demon aici şi altul acolo instigând comiterea unui rău, - retrăgându-mă, am
cercetat cum aş putea să descopăr adevărul. Şi, în timp ce acordam cea mai mare
atenţie acestui lucru, s-a întâmplat să mă întâlnesc cu anumite scrieri barbare,
prea vechi pentru a fi comparate cu opiniile grecilor, şi prea divine pentru a
fi comparate cu greşelile lor; şi am fost condus să cred în acestea prin
simplitatea limbajului, caracterul ne artificial al scriitorilor, preştiinţa
evenimentelor viitoare, calitatea excelentă a principiilor sale, şi declararea
faptului că guvernarea universului este centrată într-o singură Fiinţă. 78 Şi,
sufletul meu fiind învăţat de Dumnezeu, am văzut că prima clasă de scrieri
conduc spre condamnare, dar acestea pun capăt sclaviei care este în lume, şi ne
salvează de o varietate de conducători şi de zece mii de tirani, în timp ce ne
dau, nu exact ceea ce nu am primit mai înainte, ci ceea ce am primit dar am fost
împiedicaţi din greşeală să le reţinem.
Capitolul XXX. Cum a reuşit el să reziste Diavolului.
De aceea, fiind iniţiat şi instruit în aceste lucruri, vreau să renunţ la
vechile mele greşeli ca fiind prostii ale copilăriei. Căci ştim că natura
răutăţii este ca cea a celei mai mici seminţe; odată ce a sporit puternic de la
un început firav, dar va fi distrusă din nou dacă ascultăm cuvintele lui
Dumnezeu şi nu ne risipim noi înşine. Căci El a devenit stăpânul tuturor pe care
noi îi considerăm o anumită „comoară ascunsă”, 79 pentru care suntem acoperiţi
de praf în timp ce săpăm ca să o găsim, dar o protejăm ca fiind posesiunea
noastră. Cel care a primit toată comoara a obţinut comanda celei mai preţioase
bogăţii. Să fie spuse aceste lucruri prietenilor noştri. Dar ce să vă spun vouă
grecilor, decât să vă cer să nu îi înjuraţi pe cei care sunt mai buni decât voi,
nici dacă ei sunt numiţi barbari să nu îi luaţi în derâdere? Căci, dacă vreţi,
veţi putea să descoperiţi cauza mieunaturilor ne fiind în stare să înţelegeţi
limba celuilalt; căci voi da celor care vor să examineze principiile noastre o
simplă poveste despre ei.
Capitolul XXXI. Filozofia creştinilor este mai veche decât cea a grecilor.
Dar acum mi se pare un lucru potrivit ca să demonstrez că filozofia noastră este
mai veche decât sistemele grecilor. Moise şi Homer vor fi limitele noastre,
amândoi fiind din antichitate; cel mai vechi dintre poeţi şi istorici, şi
celălalt este fondatorul întregii înţelepciuni a barbarilor. Atunci, haideţi să
facem o comparaţie între ei; şi vom descoperi că doctrinele noastre sunt mai
vechi, nu numai faţă de cele ale grecilor, ci şi faţă de inventarea literelor.
80 Nu voi aduce martori dintre voi, ci mai degrabă am ales dintre greci. Să
facem lucrul cel dintâi ar fi ceva prostesc, deoarece nu ar fi un lucru îngăduit
de voi; dar celălalt vă va surprinde, când, mă voi lupta împotriva voastră cu
armele voastre, voi aduce argumente despre care nu aveţi nici o bănuială. Poezia
lui Homer, genealogia sa şi perioada de timp în care el a prosperat au fost
investigate de cei mai vechi scriitori, - de Theagenes din Rhegium, care a trăit
pe vremea lui Cambyses, Stesimbrotus din Thasos şi Antimachus din Colophon,
Herodotus din Halicarnassus, şi Dionysius Olynthian; după ei, de Ephorus din
Cumae, şi Philochorus atenianul, Megaclides şi Chamaeleon Peripatetics; iar mai
apoi de gramaticienii: Zenodotus, Aristophanes, Callimachus, Crates,
Eratosthenes, Aristarchus, şi Apollodorus. Dintre aceştia, Crates spune că el a
înflorit înainte de întoarcerea lui Heraclide, şi în 80 de ani după războiul
Troian; Eratostene spune că aceasta a fost după al 100-lea an de la cucerirea
lui Ilium; Aristarchus, afirmă că aceasta a fost în timpul migraţiei ioniene,
care a fost la 140 de ani după acel eveniment; dar potrivit lui Philochorus,
după migraţia ioniană, în timpul stăpânirii lui Archippus la Atena, după 180 de
ani de la războiul troian; Apollodorus spune că aceasta a fost la 100 de ani
după migraţia ioniană, care ar fi la 240 de ani de la războiul troian. Unii spun
că el a trăit cu 90 de ani înaintea Olimpiadelor, care ar fi la 317 ani după
cucerirea Troiei. Alţii duc această dată mai târziu, şi spun că Homer a fost un
contemporan cu Archilochus; dar Archilochus a prosperat cam în a 23-a Olimpiadă,
în timpul lui Gyges, lidianul, la 500 de ani după Troy. Deci, în privinţa
vârstei unui poet menţionat mai înainte, mă refer la Homer, şi cât despre
discrepanţele celor care au vorbit despre el, am spus destul într-o manieră
sumară pentru cei care pot să cerceteze aceasta. Căci este posibil să arătăm că
opiniile privitoare la faptele lor sunt şi ele false. Căci, acolo unde datele
atribuite nu se conformează una cu cealaltă, este imposibil ca istoria să fie
adevărată. Căci care este cauza greşelii în scriere, ci povestirea unor lucruri
care nu sunt adevărate?
Capitolul XXXII. Doctrina creştinilor se opune neînţelegerilor şi este
fixă pentru toţi.
Dar la noi nu este nici o dorinţă de glorie deşartă, şi nici nu ne consolăm cu o
varietate de opinii. Deoarece am renunţat la cele populare şi pământeşti, şi am
ascultat poruncile lui Dumnezeu, şi am urmat legea Tatălui nemuririi, noi
respingem tot ce se bazează pe opinia umană. Nu numai bogaţii dintre noi
studiază filozofia noastră, ci şi cei săraci se bucură gratuit de indicaţii; 81
căci lucrurile care vin de la Dumnezeu întrec recompensele darurilor lumeşti.
Astfel, noi îi primim pe toţi cei care au dorinţa să asculte, chiar şi pe
femeile bătrâne şi pe adolescenţi; şi, pe scurt, persoanele care au orice vârstă
sunt tratate cu respect de noi, dar orice fel de imoralitate este ţinută la
distanţă. Iar atunci când vorbim nu exprimăm neadevăruri. Ar fi un lucru
excelent dacă persistenţa voastră în necredinţă ar trebui să fie verificată; dar
oricum ar fi aceasta, lăsaţi cauza noastră să fie confirmată de judecata rostită
de Dumnezeu. Râdeţi, dacă vă place; dar după aceea va trebui să plângeţi. Nu
este absurd ca Nestor, 82 care a fost încet la tăierea hăţurilor cailor datorită
vârstei sale bătrâne slabe şi leneşe, este potrivit vouă, vrednic să fie lăudat
pentru încercarea sa de a concura în luptă cu tinerii, în timp ce voi râdeţi de
cei dintre voi care se luptă cu vârsta bătrâneţii şi se ocupă cu lucruri care îi
aparţin lui Dumnezeu? Nu aţi râde când ne spuneţi că Amazoanele şi Semiramidele,
şi alte femei războinice au existat, în timp ce aruncaţi reproşuri asupra
fecioarelor noastre. Ahile a fost un tânăr, totuşi se crede că el a fost foarte
mărinimos; şi Neoptolemus a fost mai tânăr, dar a fost puternic; Philoctetes a
fost slab, dar divinitatea a avut nevoie de el împotriva Troiei. Ce fel de om a
fost Thersites? totuşi el a comandat armata, şi, dacă nu ar fi făcut aceasta
prin prostie având o limbă necontrolată, nu i s-ar fi reproşat că este gol. În
ceea ce îi priveşte pe cei care vor să înveţe filozofia noastră, nu îi testăm
după înfăţişarea lor, nici nu îi judecăm pe cei care vin la noi după exteriorul
lor; argumentăm pentru ca în toţi să fie tari din punct de vedere mintal, deşi
ei ar putea să fie slabi în trup. Dar dezbaterile voastre sunt pline de invidie
şi abundă în stupiditate.
Capitolul XXXIII. Justificarea femeii creştine.
De aceea, am vrut să arăt din lucrurile care sunt privite ca fiind onorabile
printre voi, că instituţiile noastre sunt marcate de sobrietate atentă, dar ale
voastre sunt foarte apropiate de nebunie. 83 Voi care spuneţi că noi vorbim
lucruri absurde printre femei şi băieţi, printre fecioare şi bătrâne, şi ne
batjocoriţi pentru că nu suntem cu voi, ascultaţi ce prostii predomină printre
greci. Căci operele lor de artă sunt devotate obiectelor nefolositoare, în timp
ce ele sunt evaluate mai sus de voi decât zeii voştri; iar voi vă purtaţi
nepotrivit în ceea ce se referă la femeie. Lysippus a aruncat o statuie a lui
Praxilla, a cărei poezii nu conţineau nimic folositor, şi Menestratus al lui
Learchis, şi Selanion al lui Sappho curtezanul, şi Naucydes al lui Erinna
lesbiana, şi Boiscus al lui Myrtis, şi Cephisodotus al lui Myro din Byzantium,
şi Gomphus al lui Praxigoris, şi Amphistratus al lui Clito. Şi ce să spun despre
Anyta, Telesilla şi Mystis? Din primii, Euthycrates şi Cephisodotus au făcut o
statuie, şi din al doilea Niceratus, şi din al treilea Aristodotus; Euthycrates
a făcut unul al lui Mnesiarchis efeseanul, Selanion al lui Corinna, şi
Euthycrates al lui Thalarchis Argive. Scopul meu pentru care m-am referit la
aceste femei este pentru ca voi să nu priviţi ca ceva ciudat ceea ce întâlniţi
între noi, şi ca, comparând statuile care sunt înaintea ochilor voştri, să nu
trataţi femeia cu dispreţ, care urmăresc filozofia printre noi. Acest Sappho
este o desfrânată, o femeie bolnavă de dragoste, şi cântă propria ei imoralitate;
84 dar toate femeile noastre sunt caste, şi fecioarele la furcile lor de tors
cântă despre lucrurile divine 85 mai nobil decât domnişoarele voastre. De aceea,
să bă fie ruşine, vouă care sunteţi ucenici pretinşi ai femeilor şi totuşi vă
bateţi joc de cele care au sexul care ţin doctrina voastră, tot atât de mult
frecventează adunările solemne. 86 Ce copil nobil v-a prezentat Glaucippe, care
a născut o minune, aşa cum se vede în statuia sa derâmată de Niceratus, fiul lui
Euctemon atenianul! Dar, dacă Glaucippe a născut un elefant, care a fost motivul
pentru care ea ar trebui să de bucure de onoarea publicului? Praxiteles şi
Herodotus l-au făcut pentru voi pe Phryne curtezanul, şi Euthycrates a derâmat o
statuie de bronz a lui Panteuchis, care a fost însărcinată de la un desfrânat;
şi Dinomenes, din cauza lui Besantis împărăteasa peonienilor a născut un copil
negru, a suferit ca să păstreze memoria ei prin arta sa. Îl condamn şi pe
Pitagora, cel care a făcut forma Europei pe taur; şi pe voi care îl onoraţi pe
acuzatorul lui Zeus din cauza îndemânării sale artistice. Şi ridiculizez
îndemânarea lui Myron, care a făcut o juncă şi deasupra ei o Victorie deoarece
prin aducerea cu sine a fiicei lui Agenor a luat premiul pentru adulter şi
prostituţie. Olynthian Herodotus a făcut statuile lui Glycera, curtezanul şi a
lui Argeia cea care cânta la harpă. Bryaxis a făcut statuia lui Pasiphae; şi,
având un memorial al prostituţiei ei, se pare că a fost dorinţa voastră ca
femeile din vremea aceea să fie ca ea. 87 O anumită Melanippe a fost o femeie
înţeleaptă, şi de aceea Lysistratus i-a făcut o statuie. Dar, într-adevăr, nu
veţi crede că printre noi există femei înţelepte!
Capitolul XXXIV. Ridiculizarea statuilor ridicate de greci.
Într-adevăr, vrednic de cinste a fost tiranul Bhalaris, care a devorat sugarii,
şi astfel este expus de opera lui Polystratus Ambraciot, chiar până în ziua de
azi, ca fiind un om minunat! Agrigentines i-a fost groază să se uite la acea
înfăţişare a sa, din cauza canibalismului său; dar acum, oamenii de cultură se
laudă că l-au văzut în statuia sa! Nu este ruşinos faptul că fratricidul este
onorat de voi care priviţi la statuile lui Polynices şi Eteocles, şi nu i-aţi
îngropat mai degrabă împreună cu făcătorul lor Pitagora? Distrugeţi aceste
memoriale ale nelegiuirii! De ce să contemplu cu admiraţie figurile femeii care
a născut treizeci de copii, doar de dragul artistului Periclymenus? Ar trebui să
vă întoarceţi cu dezgust spre cineva care a purtat roadele unei mari imoralităţi,
şi pe care Roma l-a comparat cu o sămânţă, care într-o situaţie asemănătoare,
spun ei, a fost socotit vrednic de o închinare mistică. Aręs a comis adulter cu
Afrodita, şi Andron a făcut o imagine a urmaşei lor Harmonia. Sophron, care s-a
dedicat scrierii fleacurilor şi absurdităţilor, a fost şi mai sărbătorit pentru
îndemânarea sa în turnarea metalelor, a căror specimene mai există şi acum. Şi
nu numai că poveştile lui l-au făcut pe autorul de fabule Aesop să fie pomenit
pentru vecie, ci şi arta plastică a lui Aristodemus i-a crescut faima sa. Atunci
cum se face că voi care aveţi aşa de multe poete a căror producţii sunt doar
nişte gunoaie, şi aveţi atât de mulţi curtezani, şi oameni buni de nimic, şi nu
vă este ruşine să bârfiţi reputaţia femeilor voastre? Ce îmi pasă mie să ştiu că
Euanthe a născut un copil în Peripatus, sau de ce să casc gura de uimire la arta
lui Callistratus, sau să mă holbez la Neaera din Calliades? Căci ea a fost o
curtezană. Laďs a fost o prostituată, şi Tumus i-a făcut un monument al
prostituţiei. De ce nu vă este ruşine de desfrânarea lui Hephaestion, deşi Pilo
l-a reprezentat foarte artistic? Şi de ce îl onoraţi pe hermafroditul Ganymede
prin Leochares, ca şi când aţi poseda ceva minunat? Praxiteles chiar a făcut o
statuie a unei femei cu urmele necurăţiei pe ea. V-a plăcut să respingeţi tot ce
este de acest fel, şi să căutaţi ceea ce este cu adevărat vrednic de atenţie, şi
să nu vă întoarceţi cu dispreţ de la felul nostru de viaţă în timp ce aţi
aprobat producţiile ruşinoase ale lui Philaenis şi Elephantis.
Capitolul XXXV. Tatian vorbeşte ca un martor ocular.
Totuşi, lucrurile pe care le-am pus înaintea voastră nu le-am învăţat la mâna a
doua. Am vizitat multe ţinuturi; am folosit retorica, aşa cum o folosiţi şi voi;
m-am aliniat cu multe arte şi invenţii; şi în final, în timp ce stăteam în
cetatea romanilor, am examinat multitudinea statuilor aduse acolo de voi: nu
încerc, ca de obicei cu alţii, să îmi întăresc punctele mele de vedere prin
opiniile altora, ci vreau să vă povestesc ceea ce am văzut şi am simţit. Deci,
spunând adio aroganţei romanilor şi vorbăriei goale a atenienilor, şi tuturor
părerilor lor legate greşit, am îmbrăţişat filozofia noastră barbară. Am început
să vă arăt cum aceasta este mai veche decât instituţiile voastre, 88 dar mi-am
lăsat sarcina ne terminată, pentru a discuta o chestiune care cerea o atenţie
mai urgentă; dar acum este timpul ca să încerc să vorbesc despre doctrinele
noastre. Să nu fiţi ofensaţi de învăţătura noastră, şi nici să nu încercaţi să
elaboraţi replici pline de superficialitate şi obscenităţi, spunând: „Tatian,
încercând să fie mai presus de greci, mai presus de numărul infinit de cercetări
filozofice, a descoperit o nouă cale, şi a îmbrăţişat doctrinele barbarilor.”
Căci ce este doleanţa, că oamenii care sunt evident ignoranţi ar trebui să fie
motivaţi de un om care este de aceeaşi natură cu ei? Sau, poate fi iraţional,
aşa cum spun unii sofişti, 89 să îmbătrâneşti învăţând mereu ceva?
Capitolul XXXVI. Mărturia haldeilor la antichitatea lui Moise.
Dar să zicem că Homer nu este mai târziu decât războiul troian, să admitem că el
a fost contemporan cu acesta, sau chiar că el a fost în armata lui Agamemnon, şi,
dacă vrea cineva, că el a trăit înaintea inventării literelor. Moise cel
menţionat mai devreme va fi arătat că a fost cu mulţi ani mai bătrân decât
cucerirea Troiei, şi mult mai vechi decât clădirea Troiei, sau decât Tros şi
Dardanus. Pentru a demonstra aceasta îi voi chema ca martori pe haldei,
fenicieni şi egipteni. Şi ce ar mai fi nevoie să mai spun? Căci cel care
pretinde că vrea să îşi convingă ascultătorii trebuie să se comporte astfel
încât naraţiunea întâmplărilor povestite de el să fie foarte concisă. Berosus,
un babilonian şi un preot al zeului lor Belus, născut în timpul lui Alexandru, a
compus pentru Antioh, al treilea după el, istoria haldeilor în trei cărţi; şi,
povestind faptele împăraţilor, el a menţionat unul din ei, pe nume Nabucodonosor,
care a luptat împotriva fenicienilor şi a evreilor, - evenimente despre care noi
ştim că au fost anunţate de profeţii noştri, şi acest lucru s-a petrecut cu mult
mai târziu decât a trăit Moise, cu şaptezeci de ani înaintea imperiului persan.
Dar Berosus este un om foarte demn de încredere, şi despre aceasta Juba este un
martor, care, scriind despre asirieni, a spus că a învăţat istoria de la Berosus:
există două cărţi despre asirieni.
Capitolul XXXVII. Mărturia fenicienilor.
După haldei, urmează mărturia fenicienilor. Printre ei au fost trei oameni:
Theodotus, Hypsicrates, şi Mochus; Chaitus a tradus în greacă cărţile lor, şi a
compus cu exactitate vieţile acestor filozofi. În istoria scriitorilor de mai
sus se arată că răpirea Europei s-a întâmplat în timpul unui împărat, şi o
descriere a acestui lucru este dată în venirea lui Menelaus în Phoenicia, şi în
ceea ce îl priveşte pe Hiram, 90 cel care şi-a dat fiica ca să se căsătorească
cu Solomon împăratul evreilor, şi a oferit lemn de toate felurile de copaci
pentru construirea templului. Menander din Pergam a alcătuit o istorie
referitoare la aceleaşi lucruri. Dar vârsta lui Hiram este undeva în timpul
războiului Troian; dar Solomon, contemporan cu Hiram, a trăit mult mai târziu
decât Moise.
Capitolul XXXVIII. Egiptenii îl aşează pe Moise ca stăpânitor al lui
Inachus.
Şi dintre egipteni mai există cronicari corecţi. Ptolemeu, nu regele, ci un
preot al lui Mendes este traducătorul afacerilor lor. Acest scriitor, povestind
faptele împăraţilor, a spus că plecarea evreilor din Egipt în locurile unde au
mers s-a întâmplat în timpul împăratului Amosis, sub conducerea lui Moise.
Astfel, el a spus: „Amosis a trăit în timpul împăratului Inachus.” După el,
Apion gramaticianul, un om foarte stimat, în cartea a patra a lui Aegyptiaca (sunt
cinci cărţi ale sale), pe lângă multe alte lucruri, spune că Amosis a distrus
Avaris în timpul lui Argive Inachus, aşa cum a scris Ptolemeu mendesianul în
analele sale. Dar timpul de la Inachus până la cucerirea Troiei ocupă douăzeci
de generaţii. Paşii demonstraţiei sunt următorii: -
Capitolul XXXIX. Catalogul regilor Argive.
Regii argivilor au fost aceştia: Inachus, Phoroneus, Apis, Criasis, Triopas,
Argeius, Phorbas, Crotopas, Sthenelaus, Danaus, Lynceus, Proetus, Abas, Acrisius,
Perseus, Sthenelaus, Eurystheus, Atreus, Thyestes, şi Agamemnon, în al
optsprezecelea an al domniei lui a fost cucerită Troia. Şi fiecare persoană
inteligentă va observa că, în conformitate cu tradiţia grecilor, ei nu posedau
nici o compunere istorică, deoarece Cadmus, care i-a învăţat literele, a venit
în Boeotia cu multe generaţii mai târziu. Dar după Inachus, sub Phoroneus, s-a
dat cu dificultate un test vieţii lor sălbatice şi nomade, şi au intrat într-o
nouă ordine de lucruri. Prin urmare, dacă Moise este arătat ca fiind contemporan
cu Inachus, el este cu patru sute de ani mai bătrân decât războiul Troian. Dar
aceasta este demonstrată din succesiunea regilor aticilor, [şi a celor
macedoneni, ptolemei şi antiohieni] 91. De aici, dacă cele mai strălucite fapte
printre greci au fost înregistrate şi au fost făcute cunoscute după Inachus,
este limpede că aceasta trebuie să fi fost după Moise. În timpul lui Phoroneus,
care a fost după Inachus, Ogygus este menţionat printre atenieni, în timpul
căruia a fost primul potop; şi în timpul lui Phorbas a fost Actaeus, de la care
Attica a fost numită Actaea; şi în timpul lui Triopas a fost Prometeu,
Epimetheus, Arias, Cecrops cu natura dublă, şi Io; în timpul lui Crotopas a fost
ars Phaëthon şi a avut loc potopul lui Deucalion; în timpul lui Sthenelus a
domnit Amphictyon şi a venit Danaus la Peloponnesus, şi a avut loc descoperirea
Dardaniei de Dardanus, şi întoarcerea Europei din Fenicia în Creta; în timpul
lui Lynceus a fost răpirea lui Koré, şi a fost fondat templul în Eleusis, şi
gospodărirea lui Triptolemus, şi venirea lui Cadmus la Thebes, şi stăpânirea lui
Minos; în timpul lui Proetus a fost războiul lui Eumolpus împotriva atenienilor;
în timpul lui Acrisius Pelops s-a întors din Frigia, şi venirea lui Ion la Atena,
şi al doilea Cecrops, şi faptele lui Perseus şi Dionysus, şi Musaeus, ucenicul
lui Orfeu, şi în timpul domniei lui Agamemnon Troia a fost cucerită.
Capitolul XL. Moise – mai vechi şi mai credibil decât eroii păgâni.
De aceea, din ceea ce s-a spus, este evident că Moise era mai bătrân decât eroii,
războaiele şi demonii antici. Şi ar trebui să îl credem pe el, care stă înaintea
lor din punct de vedere al vârstei, decât pe greci, care, fără să conştienţi de
aceasta, 92 a strâns doctrinele lui [ca] dintr-o fântână. Căci mulţi dintre
sofiştii dintre ei, stimulaţi de curiozitate, s-au străduit să falsifice orice
au învăţat de la Moise, 93 şi de la cei care au filozofat ca el, în primul rând
pentru ca ei să fie consideraţi că au ceva care este al lor, şi în al doilea
rând, pentru ca muşamalizând printr-un artificiu retoric orice lucru pe care ei
nu l-au înţeles, să poată prezenta greşit adevărul ca şi când acesta ar fi o
fabulă. Dar ce au spus cei învăţaţi dintre greci despre regimul nostru politic
şi despre istoria legilor noastre, şi cât de mulţi şi ce fel de oameni au scris
despre aceste lucruri, vor fi arătaţi în tratatul celor care au vorbit despre
lucrurile divine. 94]
Capitolul XLI.
Dar lucrul cel mai important este să ne străduim cu cea mai mare precizie să
arătăm nu numai Moise este numai mai bătrân decât Homer, ci el este mai bătrân
toţi scriitorii care au fost după el – mai bătrân ca Linus, Philammon, Thamyris,
Amphion, Musaeus, Orpheus, Demodocus, Phemius, Sibylla, Epimenides din Creta,
care a venit în Sparta, Aristaeus al lui Proconnesus, care a scris Arimaspia,
Asbolus Centaurul, Isatis, Drymon, Euclus Cipriotul, Horus Samianul, şi Pronapis
Atenianul. Linus a fost învăţătorul lui Hercule, dar Hercule a precedat războiul
Troian cu o generaţie; şi aceasta este clar din pricina fiului său Tlepolemus,
care a ajutat armata împotriva Troiei. Şi Orfeu a trăit în acelaşi timp cu
Hercule; şi mai mult, se spune că toate lucrările atribuite lui au fost compuse
de Onomacritus atenianul, care a trăit în timpul stăpânirii lui Pisistratids, în
timpul celei de-a 5-a Olimpiadă. Musaeus a fost un ucenic al lui Orfeu. Amphion,
care îl precede asediul Troiei cu două generaţii, ne interzice să culegem mai
multe particularităţi despre sine pentru cei care sunt avizi de informaţie.
Demodocus şi Phemius au trăit chiar în timpul războiului Troian; căci unul din
ei a locuit cu pretendenţii, iar celălalt cu Phaeacians. Thamyris şi Philammon
nu au trăit cu mult timp înaintea acestora. Astfel, despre multele lor
performanţe de orice fel, a timpurilor lor şi a înregistrării lor, noi am scris
în întregime, şi, cred că am făcut-o cu toată precizia. Dar ca să fim compleţi,
ceea ce încă ne lipseşte, voi da explicaţia mea respectându-i pe cei stimaţi ca
fiind înţelepţi. Minos, cel care a fost învăţat să exceleze în orice fel de
înţelepciunea, în agerimea minţii, şi în competenţa legislativă, a trăit în
timpul lui Lynceus, care a domnit după Danaus în a unsprezecea generaţie după
Inachus. Lycurgus, care a fost născut la mult timp după luarea Troiei, a dat
legi lacedemonianilor. Despre Draco s-a descoperit că a trăit în cea de-a
treizeci şi noua Olimpiadă, Solon în cea de-a patruzeci şi şasea, şi Pitagora în
a şaizeci şi doua. Am arătat că Olimpiadele au început după 407 ani de la
cucerirea Troiei. Aceste fapte fiind demonstrate, vom observa pe scurt era celor
şapte înţelepţi. Cel mai vechi dintre aceştia, Thales, a trăit în timpul celei
de-a cincia Olimpiadă; şi deja am vorbit pe scurt despre cei care au urmat după
el.
Capitolul XLII. O afirmaţie a concluziei autorului.
Aceste lucruri, o greci, le-am compus eu Tatian, un ucenic al filozofiei barbare.
95 M-am născut în ţinutul asirienilor, şi am fost mai întâi instruit în
doctrinele voastre, şi apoi în acelea pe care mi le-am asumat să le proclam. Pe
viitor, ştiind cine este Dumnezeu şi care este lucrarea Sa, mă prezint pe mine
însumi pregătit pentru o examinare 96 în privinţa doctrinelor mele, în timp ce
ader neclintit la acel mod de viaţă care este potrivit cu Dumnezeu. 97
Fragmente. 98
În tratatul său, Referitor la Perfecţia conform Salvatorului, el scrie: „Consimţământul
se potriveşte bine cu rugăciunea, dar părtăşia în corupţie slăbeşte rugăciunea.
La orice măsură, prin permisiune cu siguranţă că el interzice într-un mod
delicat; dar atunci când el le permite să se întoarcă la aceeaşi stare din cauza
lui Satan şi a desfrâului, el îi demonstrează unui om care va încerca să
servească doi stăpâni – Dumnezeu prin „consimţământ” (1 Corinteni 7:5), ci prin
dorinţa consimţământului, a desfrâului, a relaţiilor sexuale ne permise, şi prin
diavolul.” - Clem. Alex: Strom., iii. c. 12
O anumită persoană critică violent această generaţie, numind-o coruptibilă şi
distructivă; şi unii sunt violenţi [cu Scriptura], aplicând pro-creaţiei
cuvintele Salvatorului: „Nu vă strângeţi comori pe pământ, unde le mănâncă
moliile şi rugina;” şi lui nu îi este ruşine să adauge la aceste cuvinte ale
profetului: „Voi toţi veţi îmbătrâni ca o haină, şi moliile vă vor devora.”
Şi, în aceeaşi fel, ei aduc dovezi în sprijinul celor spuse în legătură cu
învierea morţilor: „Fiii acelei lumi nu se căsătoresc şi nici nu sunt daţi spre
a fi căsătoriţi.” -Clem. Alex.: iii. c. 12,
Tatian, păstrând trupul imaginar al lui Hristos, pronunţă toate relaţii sexuale
ca fiind impure, el a fost cel mai violent heresiarc al encratiţilor,
întrebuinţează un argument de acest fel: „Dacă cineva seamănă în fire, va secera
corupţie de la fire;” dar cel care seamănă în fire este cel care se uneşte cu o
femeie; deci cel care ia o soţie şi seamănă în fire, din fire va secera corupţia.
-Hieron.: Com. in Ep. ad Gal.
Despărţindu-se de Biserică, şi fiind lăudat şi încurajat de un orgoliu al
învăţătorului său, 99 ca şi când ar fi superior celorlalţi, el şi-a alcătuit
propriul său fel de doctrină. Imaginându-şi anumiţi Eoni invizibili ca cei ai
lui Valentinus, şi denunţând căsătoria ca pe o pângărire şi concubinajul în
acelaşi fel ca Marcion şi Saturninus, şi negând mântuirea lui Adam ca pe o
părere de-a sa. -Irenaeus: Adv. Hoer., i. 28.
Încercând din când în când să folosească limbajul lui Pavel, Tatian a spus că în
Adam toţi mor, dar a ignorat faptul că „acolo unde păcatul s-a înmulţit, acolo
harul s-a înmulţit şi mai mult.” ."-Irenaeus: Adv. Heres., iii. 37
Împotriva lui Tatian, care spune că acele cuvinte, „Să fie lumină”, trebuie să
fie luate ca pe o rugăciune. Dacă Cel care a rostit aceasta a cunoscut un
Dumnezeu superior, atunci cum de spune El că: „Eu sunt Dumnezeu, şi nu este
nimeni afară de mine”?
El a spus că există pedepse pentru blasfemii, vorbiri prosteşti şi cuvinte
imorale, care sunt pedepsite aspru de Logos. Şi el a spus că femeile erau
pedepsite din cauza părului şi a ornamentelor lor de o putere mai presus de
acele lucruri, care de asemenea i-a dat putere lui Solomon prin părul său, şi îi
pedepseşte pe aceia care prin împodobirea părului lor sunt îndemnate la
concubinaj. -Clem. Alex.: Frag.
Dar Tatian, ne înţelegând că expresia „Să fie” nu este totdeauna reactivă, ci
uneori este imperativă, şi-a imaginat cel mai necuviincios lucru despre Dumnezeu,
care a spus: „Să fie lumină”, spunând că El mai degrabă s-a rugat decât a
poruncit luminii să fie, ca şi când a gândit necuviincios că Dumnezeu era în
întuneric. -Origen: De Orat.
Tatian separă omul vechi de cel nou, dar nu aşa cum spunem noi, înţelegând că
omul vechi este legea iar omul nou este Evanghelia. Suntem de acord cu el
spunând acelaşi lucru, dar nu în sensul pe care îl vrea el, revocând legea ca şi
când ea ar aparţine unui alt Dumnezeu. -Clem. Alex.: Strom., iii. 12.
Tatian condamnă şi respinge şi căsătoria şi carnea pe care Dumnezeu a creat-o
pentru folosul nostru. -Hieron.: Adv. Jovin., i. 3.
„Dar voi aţi dat nazireilor să bea vin, şi le-aţi poruncit profeţilor spunând,
Nu profeţiţi.” Probabil că prin aceasta, Tatian şeful encratiţilor se
străduieşte să îşi construiască erezia sa, declarând că vinul nu trebuie băut,
de vreme ce a fost poruncit în lege că nazireii nu trebuiau să bea vin, şi cei
care dau vin nazireilor sunt acuzaţi de profet. -Hieron.: Com. in Amos.
Tatian, patriarhul encratiţilor, cel care a respins unele din epistolele lui
Pavel, a crezut că cea care este [adresată] celor din Tir, ar trebui să fie
declarată ca fiind a apostolului, gândindu-se puţin la afirmaţia lui Marcion şi
a altora, care sunt de acord cu el în această privinţă. -Hieron.: Proef. in Com.
ad Tit.
[Arhelau (280 d.Hr.), Episcop al Carrha în Mesopotamia, îl categoriseşte pe
acest compatriot al său, Tatian cu cuvintele: "Marcion, Sabellius, şi alţii care
au făcut pentru ei înşişi o ştiinţă ciudată," adică, o teologie a lor proprie. -Routh:
Reliquiae, tom. v. p. 137. Dar vedeţi Edinburgh Series a acestei lucrări, vol.
xx. p. 267.]