Eclesiologie:

Rolul biblic al diaconilor – Partea 1

de Derek Gentle

 

 

Scopul diaconilor este de a sluji Domnului prin a conduce lucrarea de îngrijire a bisericii - făcând lucrarea de binefacere, de vizitare a bolnavilor, de a fi alert faţă de nevoile spirituale ale bisericii - eliberând pe pastorul(ii) pentru a se concentra asupra rugăciunii şi a slujirii Cuvântului, astfel facilitând răspândirea evangheliei şi promovarea unităţii în biserică.

 

 

Conduita biblică asupra slujbei de diacon

 

Diaconii şi bătrânii bisericii sunt două slujbe distincte dintr-o biserică Nou Testamentală

 

Cele 2 poziţii Nou Testamentale sunt menţionate împreună în Filipeni 1:1 şi în 1 Timotei 3 – episcopii şi diaconii. În 1 Timotei 3 calificările sunt enunţate pentru cele două slujbe, episcopii în versetele 1-7 şi diaconii în versetele 8-13. Calificările sunt similare, însă nu identice. De exemplu, de la episcop se cere să fie „capabil să înveţe pe alţii” în timp ce de la diacon nu se cere aceasta. Diferenţele din titlu şi calificări înseamnă că aceste oficii sunt distincte.

 

Termenul „episcop” este tradus prin supraveghetor în alte traduceri. Acesta este cuvântul de unde am preluat „episcopal” care înseamnă „a privi peste, a inspecta, a supraveghea, a se îngriji de” şi se referă la „îngrijirea de biserică care este datoria bătrânilor bisericii”. Termenul este folosit interschimbabil cu „bătrân” şi „păstor” (adică pastor) în Fapte 20 şi 1 Petru 5. Nu se pune la îndoială autoritatea slujbei: „Presbiterii (sau bătrânii) care cârmuiesc bine, să fie învredniciţi de îndoită cinste, mai ales cei ce se ostenesc cu propovăduirea şi cu învăţătura pe care o dau altora” (1 Timotei 5:17).

 

Trei lucruri ies în evidentă:

 

1.      Diaconii şi Bătrânii sunt oficiile din cadrul bisericii. Acestea sunt distincte. Bătrânii nu sunt diaconi. Diaconii nu sunt bătrâni.

2.      Termenii Bătrân, Pastor (păstor), şi Supraveghetor (episcop) sunt folosiţi în mod sinonimic în Noul Testament.

3.      În Noul Testament, bătrânii aveau rolul de supraveghere generală a bisericii.

 

În limba originală, cuvântul Diacon înseamnă Slujitor

 

Însăşi titlul este atât de descriptiv ca oricare descriere de slujbă. În Biblie, cuvintele au înţelesuri şi cuvântul „diacon” înseamnă slujitor. Iată mai jos cum a fost definit acest cuvânt în formele sale variate:

 

Diakoneo şi derivatele lui, aşa cum sugerează etimologia lor, sunt folosite în principal pentru ajutorul personal al altora.”

 

Diakonia este găsit de 34 de ori în Noul Testament. Acesta înseamnă slujire la masă în Luca 10:40; Fapte 6:1, etc.”

 

Diakanos este găsit de 29 de ori în Noul Testament. Înţelesul său primar este unul care slujeşte la mese.” ("Serve, Deacon, Worship" in The New International Dictionary of New Testament Theology [„Slujire, Diacon, Închinare” în Noul Dicţionar Internaţional al Teologiei Noului Testament], Colin Brown, ed., v. 3, p. 544, 546).

 

„În Filipeni 1:1 şi în numeroase alte referinţe din literatura creştină timpurie din afara Noului Testament, episcopii şi/sau bătrânii şi diaconii sunt menţionaţi împreună, diaconii fiind menţionaţi ultimii. Datorită acestei ordini, şi datorită implicaţiilor naturale ale cuvântului diakonos, majoritatea interpreţilor cred că diaconii, de la început, au slujit ca asistenţi ai liderilor bisericii” (Diacon, Diaconiţă, Fred A. Grissom, Holman Bible Dictionary, Holman, 1991).

 

Slujba de diacon a fost creată pentru scopul mânuirii lucrării de binefacere

 

Descrierea biblică este destul de clară în ceea ce priveşte fondarea diaconiei şi nicăieri altundeva Scriptura nu abrogă scopul original:

 

„În zilele acelea, când s-a înmulţit numărul ucenicilor, Evreii care vorbeau greceşte, cârteau împotriva Evreilor, pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea la împărţeala ajutoarelor de toate zilele. Cei doisprezece au adunat mulţimea ucenicilor, şi au zis: Nu este potrivit pentru noi să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu ca să slujim la mese. De aceea, fraţilor, alegeţi dintre voi şapte bărbaţi, vorbiţi de bine, plini de Duhul Sfânt şi înţelepciune pe care îi vom pune la slujba aceasta” (Fapte 6:1-3).

 

Slujba de diacon a fost stabilită pentru a-i elibera pe apostoli (care au funcţionat ca primii pastori) pentru a se ruga şi a se pregăti pentru slujirea Cuvântului

 

Apostolul, preocupat fiind de problema lucrării de binefacere din cadrul bisericii din Ierusalim, a spus congregaţiei că „Nu este potrivit pentru noi să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu ca să slujim la mese. De aceea, fraţilor, alegeţi dintre voi şapte bărbaţi, vorbiţi de bine, plini de Duhul Sfânt şi înţelepciune pe care îi vom pune la slujba aceasta. Iar noi vom stărui necurmat în rugăciune şi în propovăduirea Cuvântului” (Fapte 6:2-4).

 

Unii au înţeles că acest pasaj vrea să spună că este rolul diaconilor de a supraveghea lucrarea bisericii. În primul rând, textul spune „slujba aceasta”, nu „slujba” – referindu-se la slujba de binefacere. În al doilea rând, Dr. Robert Naylor arată că aceasta ar fi o interpretare greşită a înţelesului cuvântului: „Cuvântul slujbă ar trebui să fie discutat puţin pentru a preveni orice înţelegere greşită. Cuvântul grecesc este chreia şi acesta înseamnă de fapt nevoie. El este tradus astfel de 25 de ori. Aici este singurul loc unde el este tradus prin slujbă. De aici nu există nici o autoritate Scripturală pentru diaconi pentru a face deciziile financiare ale bisericii. Deciziile bisericii trebuie să rămână deciziile bisericii.”

 

Diaconii timpurii au fost selectaţi pentru calificările lor spirituale

 

1 Timotei 3 şi Fapte 6 clarifică acele calificări ale slujbei diaconilor; ultimul pasaj conţinea ceea ce s-ar putea numi de drept „calificările de bază”:

 

„Bărbaţi, vorbiţi de bine, plini de Duhul Sfânt şi înţelepciune” – Fapte 6:3.

 

„Au ales pe Ştefan, bărbat plin de credinţă şi de Duhul Sfânt” – Fapte 6:5.

 

Adesea, atunci când se vorbeşte despre cineva ca diacon posibil, cineva aude o remarcă de genul „El vine regulat la biserică şi este un bun dătător”. Dar Dumnezeu se uită la oameni cu o dinamică internă, care nu poate fi determinată într-un fel superficial.

 

Diaconii trebuie să fie capabili să slujească Domnului în chestiuni spirituale

 

Cei şapte diaconi originali erau oameni ce erau capabili să slujească Domnului în feluri care erau mult mai spirituale în natură decât împărţirea de mâncare. Ştefan era un om de putere spirituală: „Ştefan era plin de har şi de putere, şi făcea minuni şi semne mari în norod” (Fapte 6:8). Filip nu era doar un diacon, ci şi unul înzestrat în evanghelism (Faptele Apostolilor 8:5-7).

 

Slujba de diacon necesită o înţelegere fermă a doctrinei sănătoase

 

O biserică este orientată spre conţinut. Aceasta este o comunitate condusă doctrinar, clădită pe adevăr. Fiecare membru ar trebui să aibă această abordare în această părtăşie; cu atât mai mult liderii cum sunt diaconii. „Ei trebuie să posede secretul mistic al credinţei [adevăr creştin ascuns de oamenii neevlavioşi] cu o conştiinţă curată” (1 Timotei 3:9, tradus după versiunea Amplified din limba engleză, n. tr.).

 

Prezenţa diaconilor ar trebui să contribuie la unitatea unei biserici

 

Atunci când apostolii au stabilit planul pentru crearea acestui oficiu, „Vorbirea aceasta a plăcut întregii mulţimi” (Fapte 6:5). Plângerile cu privire la lucrarea de binefacere s-au oprit. Şi plângerile erau din partea evreilor care vorbeau greaca, evreii vorbitori de limba ebraică s-au liniştit evident în a păstra unitatea bisericii, căci toţi oamenii selectaţi aveau nume greceşti. Aceasta este încă adevărat şi astăzi: Oricând o biserică are diaconi care îşi fac slujba în modul corespunzător, biserica este mult mai probabil să fie în unitate.

 

Prezenţa diaconilor ar trebui să avanseze cauza evanghelizării

 

Impactul imediat al creării slujbei de diacon a fost acela de a elimina controversa din biserică şi pentru a aduce biserica înapoi la cursul ei de împlinire a misiunii sale. Biblia spune că „Cuvântul lui Dumnezeu se răspândea tot mai mult, numărul ucenicilor se înmulţea mult în Ierusalim, şi o mare mulţime de preoţi veneau la credinţă” (Fapte 6:7). Acest lucru este încă adevărat. Atunci când o biserică are diaconi care sunt în voia lui Dumnezeu, cauza evanghelizării mondiale va fi ajutată.

 

Modelul biblic pentru diaconi văzut în cadrul istoriei bisericii

 

Din al doilea până în al cincilea secol, diaconii erau agenţii reali a actelor de generozitate oferite prin biserică, purtând de grijă văduvelor şi orfanilor. Ei vizitau pe cei bolnavi şi, la începutul secolului al treilea, aveau planuri de diacon ce slujea familiei. Ei îi vizitau pe martirii din închisori. Diaconii ajutau la pregătirea noilor convertiţi. Ei vegheau asupra membrilor bisericii, raportând episcopilor de oricare ce părea că se depărta. Ei încercau să-i restaureze pe cei excomunicaţi. Diaconii duceau atribuţiile administrative date lor de către episcopi şi se întâlneau zilnic pentru a primi instrucţiuni de la el. Eşecul în îndeplinirea atribuţiilor lor era cauza schimbării lor. Dacă ei aveau autoritate de la un episcop şi un presbiter sau un episcop era prezent, ei puteau să boteze. Ei asistau şi cu Cina Domnului. (Compilat din cartea The Emerging Role of Deacons [Rolul aparent al diaconilor]a lui Charles W. Deweese, Broadman Press, 1979, p. 12-15).

 

În timpul Evului Mediu Slujba de Diacon a ajuns să semene cât mai puţin cu Modelul Noului Testament.

 

„Mai târziu, diaconii medievali îşi asumau un rol eclesiastic crescut, iar tendinţa lor de a deveni candidaţi pentru preoţie a devenit mai pronunţată decât oricând. Aproape că nimeni nu era ordinat în diaconie decât dacă dorea să avanseze spre preoţie” (Deweese, p. 18).

 

În timpul Reformei întoarcerea la Scriptură a rezultat într-o întoarcere la rolul biblic al diaconilor

 

Martin Luther: „Diaconatul este slujba, nu de citire a Evangheliei sau a Epistolei, aşa cum este practica prezentă, ci distribuirea ajutorului bisericii către cei săraci”.

 

John Calvin: „Scriptura îi desemnează în mod specific pe diaconi pe aceia care i-a rânduit biserica să distribuie ajutoarele şi să se îngrijească de săraci, şi să slujească în calitate de administratori ai cutiei pentru săraci”.

 

Din nou, Calvin afirma: „Aici, deci, este tipul de diaconi pe care i-a avut biserica apostolică, pe care ar trebui să-i avem şi noi după exemplul lor” (Deweese, p. 19).

 

Timothy George rezumă părerea lui Calvin despre rolul biblic al diaconilor astfel: „Calvin a deţinut de fapt slujba de diacon cu mare stimă. Diaconii erau oficiali publici din biserică încredinţaţi cu îngrijirea săracilor. El a îndemnat ca ei să fie calificaţi în credinţa creştină din moment ce, în cursul lucrării lor, ‚ei aveau să dea adesea sfat şi mângâiere’. Într-adevăr, diaconii din Geneva lui Calvin ar trebui să aibă experţi în ceea ce noi numim azi lucrarea socială precum şi grija pastorală” (Theology of the Reformers, Broadman Press, 1988, p. 241 [Teologia Reformatorilor]).

 

În anii timpurii ai lui 1600 baptiştii primari cum au fost John Smyth şi Thomas Helwys, au văzut rolul primar al diaconilor ca fiind cel al lucrării de binefacere al bisericii.

 

În 1654, în ceea ce avea să devină o descriere repetată, Thomas Collier a descris lucrarea diaconilor ca cea a slujirii la mese: masa Domnului, masa lucrătorului, şi masa săracului (Deweese, p. 20). Liderii Baptişti de Sud de mai târziu aveau să utilizeze apoi această descriere pentru a enunţa lucrarea diaconului. Preşedintele fondator al Seminarului din Sud-vest, B. H. Carroll, spune că îşi aminteşte de o predică a lui S. S. Lattimore cu această schiţă care declara că „el credea că este o diviziune ingenioasă a tabelului de întrebări” (Commentary on the English Bible, V. IV, p. 135 [Comentariu asupra Bibliei Engleze]). Recent, în 1997, fostul preşedinte al SBC, Jim Henry, a folosit această schiţă ca partea a materialelor sale în lucrarea sa Diaconii: Parteneri în lucrare şi creştere.

 

Tendinţa de deviere a baptişti de la modelul biblic

 

„În ultima jumătate a secolului al 18lea, un nou concept al diaconilor baptişti a apărut şi continuă să existe în multe biserici de astăzi. Aceasta a fost părerea despre diacon ca manageri de afacere a bisericii. Această părere punea accentul pe gradul aparent excesiv al funcţiei administrative a diaconilor şi a tins să se abată de la alte domenii de serviciu l-a care s-au oferit o atenţie egal de puternică anterior” (Charles W. Deweese, The Emerging Role of Deacons, Broadman Press, 1979, p. 34).

 

Această deviere a început ca un efort de a-l „Uşura pe lucrător de preocupările seculare ale bisericii” (un tratat despre disciplina bisericii, Charleston Association, S.C., 1774 citat de Deweese).

 

Dar în 1846, R. B. C. Howell folosea o nouă terminologie, afirmând că diaconii sunt „Un bord de directori şi au controlul asupra întregilor afaceri din împărăţia lui Hristos” (The Deaconship, Judson Press, p. 11 [Diaconia]). „… Diaconii din departamentul lor specific sunt, aşa cum am afirmat, UN BORD DE OFICIALI, sau bordul executiv al bisericii, pentru departamentul ei temporal…” (p. 112-113). Aceasta este felul şi momentul în care diaconii din cadrul vieţii Baptiste au început să fie numiţi un bord. Acest termen nu are nici o rădăcină biblică în cuvânt sau concept.

 

Howell a privit lucrarea spirituală a pastorului şi lucrarea temporală a diaconului ca domenii separat, sau departamente: „… Pastorul are supravegherea a tuturor lucrurilor spirituale ale bisericii, şi este prin urmare episcop sau supraveghetor în acel departament; în acelaşi fel sunt diaconii supraveghetori a tuturor temporarilor ei, asupra cărora ei au control deplin” (p. 12). El a declarat, totuşi, că „Nu este în cele din urmă datoria diaconilor de a conduce biserica” (p. 66), explicând că „Diaconii nu sunt bătrâni care conduc” (p. 69).

 

Au existat aceia care, la vremea respectivă, au văzut din această tendinţă ca o cauză de îngrijorare. În 1852, un pastor/istoric din New York a avertizat împotriva conceptului diaconului ca fiind o persoană, „de o aşa de mare importanţă şi consecinţă eclesiastică din Biserică, încât toată membralitatea, şi toate afacerile din Biserică, şi Pastorul, trebuie să fie dictaţi, conduşi şi guvernaţi de el”. În 1897, Edwin C. Dargan, profesor de omiletică şi de eclesiologie la Southern Baptist Theological Seminary [Seminarul Teologic Baptist din Sud], a prevenit despre tendinţa diaconilor de a acţiona ca „un gen de presbiteri conducători” (ambele citate folosite de Deweese, p. 47-48).