Soteriologie:  

Captivitatea Pelagiană a Bisericii

de R. C. Sproul 

La scurt timp după ce Reforma a început, în primii câţiva ani după ce Martin Luther a pus cele Nouăzeci şi Cinci de Teze pe uşa bisericii la Wittenburg, el a tipărit câteva broşuri scurte având o diversitate de subiecte. Una dintre cele mai provocatoare a fost intitulată The Babylonian Captivity of the Church (Robia Babiloniană a Bisericii). În această carte, Luther privea înapoi la acea perioadă a istoriei Vechiului Testament când Ierusalimul a fost distrus de armatele invadatoare ale Babilonului şi elita poporului a fost dusă în captivitate. În secolul şaisprezece Luther a luat imaginea istorică a captivităţii Babiloniene şi a aplicat-o din nou erei sale şi a vorbit despre noua captivitate Babiloniană a Bisericii. El vorbea despre Roma ca fiind Babilonul modern care ţinea ostatică Evanghelia prin respingerea înţelegerii biblice a justificării. Puteţi înţelege cât de cruntă era controversa, cât de polemic putea să fie acest titlu în acea perioadă spunând că Biserica nu doar a greşit sau s-a rătăcit, ci a căzut – că de fapt ea este acum Babiloniană; ea este acum în captivitatea păgână.

M-am întrebat adesea dacă Luther ar fi viu azi şi ar veni şi s-ar uita, nu la comunitatea bisericii liberale, ci la bisericile evanghelice, ce ar trebuie să spună el? Desigur, nu pot răspunde la această întrebare cu vre-un fel de autoritate definitivă, dar presupunerea mea este aceasta: Dacă Martin Luther trăia azi şi îşi lua stiloul său să scrie, cartea pe care ar scrie-o el în vremurile noastre ar fi intitulată Captivitatea Pelagiană a Bisericii Evanghelice.

Luther a văzut doctrina justificării ca fiind alimentată de o problemă teologică adâncă. El scrie despre aceasta pe larg în cartea The Bondage Of the Will (Sclavia voinţei). Când privim la Reformă – sola Scriptura, sola fide, solus Christus, soli Deo Gloria, sola gratia – Luther era convins că adevărata problemă a Reformei era problema harului; cea care subliniază doctrina sola fide, justificarea numai prin har, a fost încredinţarea anterioară pentru sola gratia, conceptul justificării numai prin har.

În ediţia lui Fleming Revell, a cărţii The Bondage Of the Will, traducătorii J. I. Packer şi O. R. Johnston, au inclus o introducere istorică şi teologică provocatoare la cartea în sine. Iată finalul acelei introduceri:

 

     Aceste lucruri trebuie să fie cântărite de Protestanţii de azi. Cu ce drept putem noi să ne numim copii ai Reformei? O mare parte din Protestantismul modern nu ar fi aparţinut şi nici măcar nu ar fi fost recunoscuţi de pionierii Reformei. The Bondage of the Will pune în faţa noastră în mod cinstit ceea ce au crezut ei despre mântuirea omenirii pierdute. În lumina ei, suntem forţaţi dacă nu cumva Creştinismul Protestant nu şi-a vândut în mod tragica dreptul ei de întâi născut între zilele lui Luther şi zilele noastre. Nu a devenit Protestantismul de azi mai Erasmian decât Luteran? Nu încercăm adesea să minimizăm şi să lustruim peste diferenţele noastre doctrinare de dragul păcii  dintre partide? Suntem noi nevinovaţi de indiferenţa doctrinară cu care Luther l-a acuzat pe Erasmus? Mai credem aceste chestiuni de doctrină?1

 

Din punct de vedere istoric, este doar o chestiune minoră faptul că Luther, Calvin, Zwingli şi toţi teologii Protestanţi conducători din prima epocă a Reformei au stat precis pe aceeaşi temelie aici. În alte puncte de vedere ei au avut diferenţele lor. În afirmarea neputinţei omului în păcat şi a suveranităţii lui Dumnezeu în har, ei sunt în întregime una. Pentru ei toţi aceste doctrine erau sângele vieţii credinţei creştine. Un editor modern al lucrărilor lui Luther spune aceasta:

 

     Oricine pune această carte jos fără să fi realizat că teologia Evanghelică stă sau cade împreună cu doctrina sclaviei voinţei a citit-o în zadar. Doctrina justificării gratuite numai prin credinţă, care a devenit punctul furtunii unei controverse atât de mari în timpul perioadei Reformei, este considerată foarte des ca fiind inima teologiei Reformatorilor dar acest lucru nu este corect. Adevărul este că gândirea lor a fost centrată pe disputa lui Pavel, repetată de Augustin şi de alţii, că întreaga mântuire a păcătosului este numai prin harul suveran şi gratuit, şi că  doctrina justificării prin credinţă a fost importantă pentru ei deoarece ea proteja principiul harului suveran. Suveranitatea harului a găsit expresie în gândirea lor la un nivel mai profund decât în doctrina regenerării monergistice.2

 

Adică, credinţa care îl primeşte pe Hristos pentru justificare este în sine darul gratuit al unui Dumnezeu suveran. Principiul sola fide nu este înţeles corect până când nu este văzut ca o ancoră în principiul mai larg al lui sola gratia. Care este sursa credinţei? Ea este în mijloacele date de Dumnezeu prin care este primită justificarea dată de Dumnezeu, sau este o condiţie a justificării care este lăsată pentru ca să fie împlinită? Auziţi diferenţa? Să o pun în termeni mai simpli. L-am auzit pe un evanghelist recent spunând, „Dacă lui Dumnezeu face o mie de paşi pentru a ajunge la tine pentru a te răscumpăra, totuşi în analiza finală, tu trebuie să faci pasul decisiv pentru a fi mântuit.” Consideraţi afirmaţia care a fost făcută de cel mai iubit şi mai important evanghelist al secolului douăzeci, Billy Graham, care spune cu o pasiune mare, „Dumnezeu face nouăzeci şi nouă procente din ea dar totuşi tu trebuie să faci acel ultim procent.”

 

Ce este Pelagianismul? 

Să ne întoarcem acum pe scurt la titlul meu, „Captivitatea Pelagiană a Bisericii.” Despre ce vorbim?

Pelagius a fost un călugăr care a trăit în Anglia în secolul cinci. El a fost contemporan cu cel mai mare teolog din primul mileniu al istoriei Bisericii dacă nu al tuturor timpurilor, Aurelius Augustin, Episcop de Hippo în Nordul Africii. Noi am auzit de Sf. Augustin, despre marile sale lucrări de teologie, despre cărţile sale City of God (Cetatea lui Dumnezeu), Confessions (Mărturisiri) şi aşa mai departe, el rămâne unul dintre creştinii Clasici.

Augustin a fost nu numai un teolog titanic şi un intelectual prodigios, el a fost şi un om de o spiritualitate profundă şi un om al rugăciunii. În una dintre faimoasele sale rugăciuni, Augustin a rostit o rugăciune aparent inofensivă şi nevătămătoare către Dumnezeu în care el a spus: „O Dumnezeule, porunceşte ceea ce doreşti şi acordă ceea ce tu porunceşti.” Acum, v-ar da aceasta o apoplexie – să auziţi o astfel de rugăciune? Ei bine, aceasta l-a pus cu siguranţă pe traiectorie pe Pelagius, acest călugăr englez. Când el a auzit aceasta, el a protestat zgomotos, chiar a apelat la Roma ca să fie cenzurată această rugăciune oribilă a lui Augustin. Iată de ce. El a spus: „Spui tu Augustin că Dumnezeu are dreptul inerent să poruncească orice doreşte el de la creaturile sale? Nimeni nu va combate aceasta. Dumnezeu, ca şi creator inerent al cerului şi al pământului, are dreptul să impună obligaţii asupra creaturilor sale şi să spună, „Să faci aceasta şi să nu faci aceea.” „Porunceşte orice doreşti” – este o rugăciune perfect legitimă.”

A doua parte a rugăciunii este cea care a detestat-o Pelagius – când Augustin a spus, „şi acordă ceea ce tu porunceşti.” El a spus, „Despre ce vorbeşti? Dacă Dumnezeu este corect, dacă Dumnezeu este drept şi Dumnezeu este sfânt, şi Dumnezeu porunceşte creaturii să facă ceva, cu siguranţă acea creatură are puterea în ea însăşi, capacitatea morală în ea, pentru a face aceasta sau Dumnezeu nu ar mai fi cerut aceasta de la bun început.” Acum, aceasta are sens, nu-i aşa? Ce spunea Pelagius este că responsabilitatea morală implică mereu şi pretutindeni capacitatea morală sau, simplu, abilitatea morală. Atunci de ce a trebuit el să se roage, „Dumnezeule, acordă-mi, dă-mi darul de a fi în stare să fac ceea ce tu îmi porunceşti să fac”? Pelagius a văzut în această afirmaţie o umbră care este aruncată pe integritatea lui Dumnezeu însuşi, care i-ar considera responsabili pe oameni pentru ceva care ei nu pot face.

Astfel, în dezbaterea care a urmat, Augustin a clarificat că în creaţie, Dumnezeu nu le-a poruncit nimic lui Adam şi Eva care ei nu erau capabili să facă. Dar odată ce păcatul a intrat şi omenirea a căzut, legea lui Dumnezeu nu a fost abrogată şi nici Dumnezeu nu şi-a reglat cerinţele sale sfinte în jos pentru a se adapta condiţiei slăbite, căzute a creaţiei sale. Dumnezeu şi-a pedepsit creaţia sa prin imputarea asupra ei a judecăţii păcatului original, astfel că oricine s-a născut după Adam şi Eva în această lume s-a născut deja mort în păcat. Păcatul original nu este primul păcat. El este un rezultat al primului păcat; el se referă la corupţia noastră inerentă, prin care noi suntem născuţi în păcat şi în păcat ne-a zămislit mama noastră. Noi nu suntem născuţi într-o stare neutră de inocenţă, ci suntem născuţi într-o condiţie păcătoasă, căzută. Efectiv, fiecare biserică din istoricul Consiliu Mondial al Bisericilor într-un anumit punct din istoria ei şi din dezvoltările sale de crez articulează o anume doctrină a păcatului original. El este atât de clar în revelaţia biblică, încât pentru a nega păcatul original trebuie să respingi cu desăvârşire viziunea biblică a omenirii.

Exact aceasta era chestiunea problematică în bătălia dintre Augustin şi Pelagius în secolul al cincilea. Pelagius a spus că nu există păcatul original. Păcatul lui Adam l-a afectat numai pe Adam. Nu există nici o transmitere sau vre-un transfer de vină sau cădere sau corupţie către urmaşii lui Adam şi Eva. Fiecare este născut în aceeaşi stare de inocenţă în care Adam a fost creat. Şi, a spus el, trăirea unei vieţi de ascultare faţă de Dumnezeu, a unei vieţi de perfecţiune morală, este posibilă fără vre-un ajutor de la Isus sau fără vre-un ajutor al harului lui Dumnezeu. Pelagius a spus că harul – şi aici este deosebirea cheie – facilitează neprihănirea. Ce înseamnă „facilitează”? Acesta ajută, o face mai uşoară, mai lesne, dar nu eşti obligat să îl ai. Tu poţi să fi perfect fără el. Pelagius a afirmat mai departe că nu este doar teoretic posibil pentru unii oameni să trăiască o viaţă perfectă fără vre-un ajutor din partea harului divin, ci de fapt există unii oameni care trăiesc astfel. Augustin a spus, „Nu, nu, nu, nu... noi suntem infectaţi de păcat prin fire, până în adâncurile şi în centrul fiinţei noastre – atât de mult încât nici o persoană nu are puterea morală să se încline pe sine pentru a coopera cu harul lui Dumnezeu.” Ca un rezultat al păcatului original, voinţa umană încă are puterea de a alege, dar este în sclavie faţă de dorinţele şi înclinaţiile rele. Condiţia umanităţii căzute este una pe care Augustin ar descrie-o ca şi incapacitatea de a nu păcătui. Cu cuvinte simple, ceea ce spunea Augustin este că în Cădere, omul îşi pierde capacitatea morală de a face lucrurile lui Dumnezeu şi este ţinut captiv de înclinaţiile sale rele.

În secolul cinci Biserica l-a condamnat pe Pelagius ca şi eretic. Pelagianismul a fost condamnat la Consiliul de la Orange şi a fost condamnat din nou la Consiliul de la Cartagina şi de asemenea, în mod ironic, la Consiliul de la Trent în secolul şaisprezece în primele trei anateme ale Canoanelor Sesiunii Şase. Astfel, în toată istoria Bisericii, Biserica a condamnat în mod repetat şi puternic şi răsunător Pelagianismul – deoarece Pelagianismul neagă căderea naturii noastre; el neagă doctrina păcatului original.

Acum ceea ce este numit Semi-Pelagianism, aşa cum sugerează prefixul „semi,” a fost ceva la mijloc între Augustinianism şi Pelagianism. Semi-Pelagianismul a spus aceasta: da, a existat o cădere; da, există păcatul original; da, natura constituentă a umanităţii a fost schimbată de această stare de corupţie şi toate părţile umanităţii noastre au fost slăbite semnificativ de cădere, atât de mult încât fără ajutorul harului divin, nimeni nu poate să fie răscumpărat, astfel că harul nu numai că este ajutător, ci este absolut necesar pentru mântuire. În timp ce noi suntem atât de căzuţi încât nu putem să fim mântuiţi fără har, nu suntem atât de căzuţi încât să nu avem abilitatea de a accepta sau respinge harul când el ni se oferă. Voinţa este slăbită dar nu este înrobită. Mai rămâne în centrul fiinţei noastre o insulă de dreptate care rămâne neatinsă de cădere. Din acea mică insulă de dreptate, acea mică parcelă de bunătate care este încă intactă în suflet sau în voinţă, este diferenţa determinantă între cer şi iad. Acea insulă mică trebuie să fie exersată când Dumnezeu face cei o mie de paşi pentru a ajunge la noi, dar în analiza finală, acel singur pas pe care îl facem noi este ceea ce determină dacă mergem în cer sau în iad – dacă exersăm sau nu acea mică dreptate care este în centrul fiinţei noastre. Acea mică insulă Augustin nu a vrut să o recunoască nici măcar ca un atol în Pacificul de Sud. El a spus că ea este o insulă mitică, că voinţa este înrobită şi că omul este mort în păcatul său şi în fărădelegile sale.

În mod ironic, Biserica a condamnat Semi-Pelagianismul la fel de vehement cum a condamnat Pelagianismul original. Totuşi atunci când ajungi la secolul şaisprezece şi citeşti înţelegerea Catolică a ceea ce se întâmplă în mântuire, Biserica a respins în esenţă ceea ce Augustin şi Aquinas au predat. Biserica a concluzionat că în voinţa umană încă mai rămâne această libertate şi că omul trebuie să coopereze cu – şi să aprobe – harul preventiv care le este oferit lor de către Dumnezeu. Dacă exercităm acea voinţă, dacă exercităm o cooperare cu oricare dintre puterile care ne-au mai rămas, noi vom fi mântuiţi. Şi astfel în secolul şaisprezece Biserica a reîmbrăţişat Semi-Pelagianismul.

În vremea Reformei, toţi reformatorii au fost de acord într-un punct: incapacitatea morală a fiinţelor umane căzute de a se înclina singure înspre lucrurile lui Dumnezeu; că pentru a fi mântuiţi, toţi oamenii sunt în totalitate dependenţi, nu nouăzeci şi nouă de procente, ci o sută de procente dependenţi de lucrarea de regenerare monergistică pentru a ajunge la credinţă, iar acea credinţă în sine este un dar de la Dumnezeu. Ei nu au crezut că nouă ni se oferă mântuirea şi că vom fi născuţi din nou dacă alegem să credem. Dar noi nici măcar nu putem să credem până când Dumnezeu în harul şi în mila sa nu schimbă mai întâi înclinarea sufletului nostru prin această lucrare suverană de regenerare. Cu alte cuvinte, toţi reformatorii au fost de acord cu faptul că dacă un om nu este născut din nou, el nici măcar nu poate vedea împărăţia lui Dumnezeu. Aşa cum spune Isus în capitolul şase din Ioan, „nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu” – condiţia necesară pentru credinţa şi mântuirea oricărui om este regenerarea.

 

Evanghelicii şi credinţa 

Evanghelicii moderni învaţă aproape uniform şi universal că pentru ca o persoană să fie născută din nou, ea trebuie să exercite credinţă. Tu trebuie să alegi să te naşti din nou. Nu aceasta este ceea ce auziţi? Într-un sondaj de opinie al lui George Barna, mai mult de şaptezeci de procente din „creştinii evanghelici declaraţi” din America şi-au exprimat credinţa că omul este în esenţă bun. Şi mai mult de optzeci de procente au articulat viziunea că Dumnezeu îi ajută pe cei ce se ajută pe ei înşişi. Aceste poziţii – sau ca să spun acest lucru în mod negativ – nici una dintre aceste poziţii nu este Semi-Pelagiană. Ele sunt Pelagiane amândouă. A spune că noi suntem în esenţă buni este un punct de vedere Pelagian. Aş dori să presupun că cel puţin treizeci de procente dintre oamenii care citesc ceea ce scriu aici, şi probabil mai mult, dacă examinăm cu adevărat adâncimea gândirii lor, am putea găsi inimi care bat pentru Pelagianism. Noi suntem copleşiţi de el. Noi suntem încercuiţi de el. Suntem scufundaţi în el. Îl auzim în fiecare zi. Îl auzim în fiecare zi în cultura seculară. Şi îl auzim în fiecare zi nu numai în cultura seculară, îl auzim în fiecare zi la televiziunea creştină şi la radioul creştin.

În secolul nouăsprezece a existat un predicator care a devenit foarte popular în America, care a scris o carte de teologie, ce provine din pregătirea sa în drept, în care el nu a ezitat cu privire la Pelagianismul său. El nu a respins doar Augustinianismul, dar a respins şi Semi-Pelagianismul şi a susţinut clar subiectul nelustruit al Pelagianismului, fără a folosi termeni nesiguri, fără vre-o ambiguitate, că nu a existat nici o Cădere şi că păcatul original nu există. Acest om a continuat să atace nărăvaş doctrina ispăşirii înlocuitoare a lui Hristos şi în plus, a respins cât a putut de clar şi de tare doctrina justificării numai prin credinţă prin imputarea neprihănirii lui Hristos. Teza de bază a acestui om a fost, noi nu avem nevoie de imputarea neprihănirii lui Hristos deoarece noi avem capacitatea în noi înşine să devenim neprihăniţi. Numele său: Charles Finney, unul dintre cei mai respectaţi evanghelişti ai Americii. Acum, dacă Luther a fost corect când a spus că sola fide este articolul pe care Biserica stă sau cade, dacă ce spuneau reformatorii că justificarea numai prin credinţă este un adevăr esenţial al creştinismului, care au argumentat de asemenea că ispăşirea înlocuitoare este un adevăr esenţial al creştinismului; dacă ei au fost corecţi în evaluarea lor că acele doctrine sunt adevăruri esenţiale ale creştinismului, singura concluzie la care putem ajunge este că Charles Finney nu a fost creştin. Citesc scrierile sale – şi spun, „nu văd cum vre-o persoană creştină putea să scrie aceasta.” Şi totuşi, el este în Muzeul celebrităţilor creştinilor evanghelici din America. El este sfântul patron al Evanghelicilor din secolul douăzeci. Şi el nu este Semi-Pelagianist; el este neşlefuit în Pelagianismul său.

 

Insula dreptăţii 

Un lucru este clar: că nu poţi fi pur Pelagian şi să fi binevenit în întregime în mişcarea evanghelică de azi. Nu este ca în cazul în care cămila îşi bagă nasul ei în cort; el nu doar intră în cort – el îl dă afară din cort pe proprietarul acestuia. Evanghelicii moderni privesc cu suspiciune la teologia Reformată, care a devenit un fel de cetăţean evanghelic de clasa a treia. Acum tu spui, „Stai o clipă, R. C. Hai să nu îi ungem cu smoală pe toţi cu peria extremă a Pelagianismului, pentru că, la urma urmei, Billy Graham şi restul acestor oameni spun că a fost o Cădere; tu trebuie să ai har; există păcatul original; şi Semi-Pelagianii nu sunt de acord cu viziunea uşoară şi optimistă a lui Pelagius despre natura umană necăzută.” Şi aceasta este adevărat. Şi aceasta este adevărat. Fără nici o îndoială. Dar datorită acelei mici insule de dreptate unde omul are abilitatea, în şi de la el însuşi, să se întoarcă, să se schimbe, să se încline, să dispună, să îmbrăţişeze oferta harului care descoperă de ce istoricul Semi-Pelagianism nu este numit Semi-Augustininianism, ci Semi-Pelagianism. Acesta nu scapă cu adevărat de ideea centrală a sclaviei sufletului, captivitatea inimii umane de a păcătui – care nu este doar infectată de o boală care poate fi fatală dacă este lăsată netratată, ci este mortală.

L-am auzit pe un evanghelist folosind două analogii pentru a descrie ceea ce se întâmplă în răscumpărarea noastră. El a spus că păcatul ne ţine într-o fortăreaţă, o prinsoare care ne sugrumă, care este ca o persoană care nu poate înota, care cade peste bord într-o mare înfuriată şi ea se scufundă a treia oară şi doar vârfurile degetelor sale mai sunt încă deasupra apei; şi dacă nu intervine cineva să o salveze, ea nu are nici o speranţă de supravieţuire, moartea ei este sigură. Şi dacă Dumnezeu nu îi aruncă colacul de salvare, ea nu poate fi salvată. Şi nu numai că Dumnezeu trebuie să îi arunce un colac de salvare în apropierea ei, ci colacul de salvare trebuie să o lovească exact acolo unde degetele sale mai sunt întinse în afara apei şi să o lovească astfel încât ea să îl poată prinde. Colacul trebuie să fie aruncat perfect. Dar totuşi acel om se va îneca dacă nu îşi prinde degetele sale de colacul de salvare şi astfel Dumnezeu îl va salva. Dar dacă acea mică acţiune umană nu este făcută, persoana va pieri cu siguranţă.

Cealaltă analogie este aceasta: un om este foarte bolnav, muribund, stă întins în patul său de spital având o boală care este fatală. El nu poate fi vindecat decât dacă cineva din afară vine cu un remediul, un medicament care va trata această boală fatală. Dumnezeu are remediul şi intră în cameră cu medicamentul. Dar omul este atât de slab încât nici măcar nu poate lua el însuşi medicamentul; Dumnezeu trebuie să îl toarne într-o lingură. Omul este atât de bolnav încât el este aproape în stare de comă. El nu poate nici măcar să îşi deschidă gura şi Dumnezeu trebuie să se aplece peste el şi să îi deschidă gura. Dumnezeu trebuie să aducă lingura la buzele omului, dar totuşi omul trebuie să înghită medicamentul.

Acum dacă vom folosi analogii, să fim exacţi. Omul nu se scufundă pentru a treia oară; el este mort, rece, împietrit, la fundul oceanului. Acolo erai tu odată când erai mort în păcat şi în fărădelegi şi umblai potrivit cursului lumii acesteia, potrivit prinţului puterii aerului. Şi în timp ce tu erai mort Dumnezeu te-a înviat împreună cu Hristos. Dumnezeu s-a scufundat până pe fundul mării şi a luat acel cadavru înecat şi a suflat în el suflarea vieţii sale şi te-a înviat dintre cei morţi. Şi tu nu erai pe moarte într-un spital din cauza unei boli, ci mai degrabă, când te-ai născut te-ai născut cu D.O.A. Aceasta spune Biblia: că noi suntem născuţi morţi din punct de vedere moral.

Avem noi voinţă? Da, desigur că noi avem o voinţă. Calvin a spus, dacă prin liberul arbitru înţelegi o facultate de a alege prin care ai puterea în tine de a alege ceea ce tu doreşti, atunci cu toţi avem liberul arbitru. Dacă prin liberul arbitru înţelegi abilitatea fiinţelor umane căzute de a se înclina pe ei înşişi şi de a exercita acea voinţă de a alege lucrurile lui Dumnezeu fără lucrarea anterioară monergistică a regenerării, atunci, a spus Calvin, liberul arbitru este un termen mult prea grandios pentru a se aplica unei fiinţe umane.

Doctrina Semi-Pelagiană a liberului arbitru din lumea evanghelică de azi este o viziune păgână care neagă captivitatea inimii umane faţă de păcat. Aceasta subestimează efectul de sugrumare pe care îl are păcatul asupra noastră.

Nici unul dintre noi nu vrea să vadă lucrurile atât de rău precum sunt ele cu adevărat. Doctrina biblică a corupţiei umane este aspră. Noi nu îl auzim pe Apostolul Pavel spunând, „Ştiţi, este trist că noi avem un lucru ca păcatul în lume; nimeni nu este perfect. Dar fiţi voioşi. Noi suntem buni în esenţă.” Nu vedeţi că chiar şi o citire superficială a Scripturii neagă aceasta?

Acum să ne întoarcem la Luther. Care este sursa şi statutul credinţei? Este ea mijlocul dat de Dumnezeu prin care este primită justificarea dată de Dumnezeu? Sau este ea o condiţie a justificării care este lăsată pentru noi pentru a fi împlinită? Credinţa ta este la lucru? Este ea acea singură lucrare pe care Dumnezeu te lasă să o faci tu? Recent, am avut o discuţie cu câţiva oameni în Grand Rapids, Michigan. Eu vorbeam despre sola gratia şi un om era supărat. El a spus: „Încerci să îmi spui că în analiza finală Dumnezeu este cel care regenerează sau nu o inimă în mod suveran?”

Şi am spus, „Da,” iar el era foarte supărat din cauza aceasta. Am spus, „Lasă-mă să te întreb ceva: tu eşti creştin?”

El a zis, „Da.”

Am spus, „Ai prieteni care nu sunt creştini?”

El a zis, „Ei bine, desigur.”

Am spus, „De ce tu eşti creştin şi prietenii tăi nu sunt? Este aceasta din cauza faptului că tu eşti mai drept decât ei?” El nu era prost. El nu urma să spună, „Desigur, aceasta este din cauză că eu sunt mai drept. Eu am făcut lucrul corect şi prietenii mei nu au făcut aceasta.” El ştia unde mă îndreptam eu cu acea întrebare.

El a spus, „Oh, nu, nu, nu.”

Eu am spus, „Spune-mi de ce. Este pentru că tu eşti mai deştept decât prietenul tău?”

Şi el a spus, „Nu.”

Dar el nu dorea să accepte faptul că, chestiunea decisivă era harul lui Dumnezeu. El nu dorea să ajungă la aceasta. Şi după ce am discutat aceasta timp de cincisprezece minute, el a spus, „Foarte bine! Îţi spun. Sunt un creştin deoarece am făcut lucrul corect, am răspuns corect şi prietenul meu nu a făcut aceasta.”

În ce se încredea această persoană pentru mântuirea sa? Nu în faptele sale în general, ci în acea singură lucrare pe care a înfăptuit-o. Şi el era un Protestant, un evanghelic. Dar viziunea sa despre mântuire nu era diferită de viziunea Romană.

 

Suveranitatea lui Dumnezeu în mântuire 

Aceasta este problema: Este mântuirea o parte a darului lui Dumnezeu, sau ea este contribuţia noastră pentru mântuire? Este mântuirea noastră în întregime a lui Dumnezeu sau ea depinde în final de ceva ceea ce noi facem pentru noi înşine? Cei care spun ultimul lucru, că ea depinde în final de ceva ceea ce noi facem pentru noi înşine, în consecinţă, neagă neputinţa totală a umanităţii în păcat şi afirmă că o formă de Semi-Pelagianism este adevărată în cele din urmă. Nu este de mirare faptul că teologia Reformată târzie a condamnat Arminianismul ca fiind în principiu, deopotrivă o întoarcere la Roma deoarece, ca efect al lui, el a transformat credinţa într-o lucrare meritorie, şi o trădare a Reformei deoarece el neagă suveranitatea lui Dumnezeu în mântuirea păcătoşilor, ceea ce a fost cel mai adânc principiu teologic la care s-au gândit reformatorii. Arminianismul era în ochii celor Reformaţi, o renunţare la creştinismul Noului Testament în favoarea Iudaismului Noului Testament. Pentru că a te baza pe credinţa ta nu este un lucru diferit în principiu faţă de a te baza pe faptele tale, şi primul lucru este ne-creştin iar celălalt este anti-creştin. În lumina a ceea ce i-a spus Luther lui Erasmus nu este nici o îndoială că el ar fi susţinut această judecată.

Şi totuşi această viziune este raportul majorităţii copleşitoare de azi în cercurile evanghelice declarate. Şi atâta vreme cât Semi-Pelagianismul – care este simplu o versiune slab învelită a Pelagianismului real în miezul său – atâta vreme cât el predomină în Biserică, nu ştiu ce se va întâmpla. Dar ştiu, totuşi, ce nu se va întâmpla: nu va exista nici o Reformă nouă. Până când nu ne umilim şi nu înţelegem că nici un om nu este o insulă şi că nici un om nu are o insulă a dreptăţii, că noi suntem total dependenţi de harul neamestecat al lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră, nu vom începe să ne odihnim pe har şi să ne bucurăm de măreţia suveranităţii lui Dumnezeu, şi nu vom debarasa de influenţa păgână a umanismului care înalţă şi îl pune pe om în centrul religiei. Până când nu se întâmplă aceasta, nu va fi o Reformă nouă, deoarece în inima învăţăturii Reformate este locul central al închinării şi al mulţumirii date lui Dumnezeu şi numai lui Dumnezeu. Soli Deo gloria, numai a lui Dumnezeu să fie slava.

R. C. Sproul este un membru al Alianţei Evangelicilor declaraţi şi Preşedintele Misiunii Ligonier în  Orlando, Florida.