Începuturile Baptiste:„URMA DE SÂNGE”.......
Urmărindu-i pe Creştini De-a Lungul Secolelor
Sau
Istora Bisericilor
Baptiste din Timpul lui Cristos,
Fondatorul lor, Până în Prezent
INTRODUCERE de CLARENCE WALKER
I
A fost minunat să-l ascultăm pe dr. Carroll spunând cum a devenit interesat de istoria diferitelor denominaţiuni – ÎN SPECIAL DE ORIGINEA LOR. El a scris cartea după vârsta de 70 de ani, dar el a spus, „Am fost convertit de partea lui Dumnezeu când eram doar un băieţel. Am văzut multele denominaţiuni şi m-am întrebat care este biserica pe care a întemeiat-o Isus Cristos”.
Încă din tinereţe a simţit că în studiul Scripturilor şi în istorie, poate să găsească biserica cea mai veche şi cea mai asemănătoare cu bisericile descrise în Noul Testament.
Această căutare a adevărului l-a condus în multe locuri şi i-a dat posibilitatea să acumuleze cea mai mare bibliotecă pe tema istoriei bisericii. Această bibliotecă a fost dată, după moartea lui, Seminarului Baptist Southwestern din Ft. Worth, Texas.
El a găsit multă istorie a bisericii – cea mai multă pare a fi despre catolici şi despre protestanţi. Istoria baptiştilor, a descoperit el, a fost scrisă cu sânge. Ei erau oamenii dispreţuiţi ai Evului Mediu. Predicatorii şi oamenii lor erau aruncaţi în închisoare şi nenumăraţi oameni erau ucişi. Omenirea nu a mai văzut nimic asemenea baptiştilor suferinzi, persecutaţi şi împovăraţi de către ierarhia catolică în timpul Evului Mediu. Papa era dictatorul mondial. De aceea ana-baptiştii, înainte de Reformă, l-au numit pe papă Anti-Cristul.
Istoria lor este scrisă în documentele şi actele legale ale acelor epoci. Prin aceste înscrieri îşi face loc „URMA DE SÂNGE” în timp ce găseşti astfel de afirmaţii –
„La Zurich, după multe dispute între Zuinglius şi ana-baptişti, Senatul a eliberat un Decret, prin care toţi aceeia care erau suspectaţi că îi re-botează pe cei care au mai fost botezaţi înainte (de ex. de mici copii) trebuie înecaţi. La Viena mulţi ana-baptişti erau legaţi cu lanţuri laolaltă astfel încât se trăgeau unii pe alţii în râu, în care erau toţi sufocaţi (înecaţi).” (Vida Supra, p. 61)
„În anul 1539 după Cristos doi anabaptişti au fost arşi lângă Southwark, şi cu puţin mai înainte de aceasta cinci ana-baptişti olandezi au fost arşi în Smithfield,” (Fuller, Istoria Bisericii - Church History.)
„În 1160 o companie de Paulicieni (Baptişti) a intrat în Oxford. Henry II a poruncit ca aceştia să fie însemnaţi pe frunte cu fierul încins, să fie biciuiţi în public pe străzile oraşului, să li se scurteze îmbrăcămintea până la brâu, şi să fie transformaţi în ţărani. Satele nu trebuiau să le ofere nici un adăpost sau mâncare şi piereau printr-o moarte cauzată de frig şi foame.” (Moore, Earlier and Later Nonconformity in Oxford, p. 12.)
Vechiul cronicar Stowe, 1533 d. H., relatează:
„25 Mai – în biserica St. Pavel, Londra – examinaţi 19 bărbaţi şi 6 femei. Paisprezece dintre ei au fost condamnaţi; un bărbat şi o femeie au fost arşi la Smithfield, ceilalţi doisprezece au fost trimişi în oraşele de acolo pentru a fi arşi.”
Froude, istoricul englez, spune despre aceşti martiri ana-baptişti –
„Detaliile s-au dus toate, şi numele lor s-au dus. Doar faptele mai par vrednice de a fi menţionate. Pentru ei nu s-a agitat nici o Europă, nici un tribunal nu a fost pus să-i jelească, nici o inimă papală nu a tremurat în indignare. La moartea lor lumea s-a uitat cu satisfacţie, indiferenţă sau cu veselie. Şi totuşi, din 25 de bărbaţi şi femei sărmane s-au găsit 14 care nu au putut fi tentaţi prin nici o groază faţă de rug sau tortură să spună că cred ceea ce nu cred. Istoria nu are pentru ei nici un cuvânt de laudă, şi totuşi nici ei, nu şi-au dat sângele în zadar. Vieţile lor ar fi putut să fie la fel de inutile ca vieţile multora dintre noi. Prin moartea lor s-au alăturat la plata preţului pentru obţinerea libertăţii engleze.”
În mod asemănător, atât în scrierile duşmanilor cât şi a prietenilor lor, dr. Carroll a găsit, istoria lor şi faptul că urma lor prin istorie a fost într-adevăr sângeroasă:
Cardinalul Hosius (Catolic, 1524), Preşedinte al Consiliului din Trent:
„Dacă baptiştii nu ar fi fost chinuiţi cu cruzime şi tăiaţi cu cuţitul în ultimii o mie două sute de ani, ei ar mişuna într-un număr mai mare decât toţi reformatorii.” (Hosius, Letters, Apud Opera, pp. 112, 113.)
Cei „o mie două sute de ani” au fost anii anteriori reformei în care Roma i-a persecutat pe baptişti cu cea mai crudă persecuţie care se poate imagina.
Sir Isaac Newton:
„Baptiştii reprezintă singurul grup de creştini care nu s-au asemănat niciodată cu Roma.”
Mosheim (Luteran):
“Înaintea de apariţia lui Luther şi Calvin, zac ascunse în aproape toate ţările din Europa persoane care au aderat cu tenacitate la principiile baptiştilor olandezi moderni.”
Enciclopedia Edinburg (Edinburg Cyclopedia) (Prezbiteriană):
„Trebuie că cititorii noştri şi-au dat seama deja că baptiştii sunt aceeaşi sectă de creştini care anterior erau numiţi ana-baptişti. Cu adevărat se pare că acesta a fost principiul lor fundamental din vremea lui Tertulian şi până în prezent.”
Tertulian s-a născut la numai 50 de ani după moartea apostolului Ioan.
III
Baptiştii nu cred în succesiunea apostolică. Slujba de apostol a încetat să existe odată cu moartea apostolilor. Bisericilor Sale le-a promis El o existenţă continuă începând cu timpul în care a organizat-o pe prima în timpul lucrării Sale de pe acest pământ şi până va reveni. El a promis –
„Voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui.” (Mat. 16:18)
Apoi, când a dat marea Trimitere, care spune ce trebuie să facă bisericile Lui, El a promis –
„Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” (Mat. 28:20)
Această Trimitere – această lucrare – nu a fost dată apostolilor ca şi indivizi, ci lor şi celorlalţi prezenţi în clădirea bisericii lor. Apostolii şi ceilalţi care L-au auzit dând această Trimitere au murit la scurt timp după aceasta – DAR, Biserica Sa a trăit în continuare de-a lungul veacurilor, făcând ucenici (conducând oameni la mântuire), botezându-i, şi propovăduind adevărul – doctrinele – pe care i le-a încredinţat bisericii din Ierusalim. Aceste biserici credincioase au fost binecuvântate cu prezenţa Sa în timp ce au străbătut URMA DE SÂNGE.
Această istorie arată cum această promisiune a Domnului faţă de bisericile Sale a fost împlinită. Dr. Carroll arată că în fiecare veac au fost găsite biserici care au învăţat doctrinele pe care li le-a încredinţat. Dr. Carroll numeşte aceste doctrine „semne” ale bisericilor nou-testamentale.
„SEMNE ALE BISERICII NOU-TESTAMENTALE”
1. Capul şi Fondatorul ei – CRISTOS. El este Cel care dă legea; Biserica este doar executivul. (Mat. 18:18; Col. 1:18)
2. Singura regulă a credinţei şi practicii ei – BIBLIA (2 Tim. 3:15-17)
3. Numele ei – „BISERICĂ”, „BISERICI”. (Mat. 6:18; Rev. 22:16)
4. Politica ei – CONGREGAŢIONALĂ – toţi membrii egali. (Mat. 20:24-28; Mat. 23:5-12)
5. Membrii ei – numai oameni mântuiţi. (Efeseni 2:21; I Petru 2:5)
6. Orânduirile ei – BOTEZUL CREDINCIOŞILOR, URMAT DE CINA DOMNULUI (Mat. 28:19-20)
7. Slujbele ei – PASTORI ŞI DIACONI. (I Tim. 3:1-16)
8. Lucrarea ei – să-i aducă pe oameni la mântuire, botezându-i (cu un botez care întâlneşte toate cerinţele Cuvântului lui Dumnezeu), învăţându-i („să păzească tot ce v-am poruncit”). (Mat. 28:16-20)
9. Planul ei financiar – „Tot aşa (ZECIUIELI şi DARURI), Domnul a rânduit ca cei ce propovăduiesc Evanghelia, să trăiască din Evanghelie.” (I Cor. 9:14)
10. Armele ei de război – spirituale, nu carnale. (II Cor. 10:4; Efeseni 6:10-20)
11. Independenţa ei – separarea de Biserică şi Stat. (Mat. 22:21)
IV
În fiecare oraş sunt multe biserici diferite – toate pretinzând că sunt adevărata biserică. Dr. Carroll a făcut ceea ce poţi face şi tu acum – să ia semnele, sau învăţăturile, acestor diferite biserici şi să le găsească pe acelea care au aceste semne, sau doctrine. Acelea care au aceste semne, sau doctrine, învăţate în Cuvântul lui Dumnezeu, sunt biserici adevărate.
Aceasta a făcut dr. Carroll, cu bisericile din toate epocile. El a descoperit că multe s-au depărtat de „aceste semne, sau doctrine”. Alte biserici, totuşi, a aflat că au rămas loiale „acestor semne” în fiecare zi şi veac încă de când Isus a spus,
„Voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui.” (Mat. 16:18)
„Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” (Mat. 28:20)
“URMA DE SÂNGE”
sau
Urmărindu-i pe Creştini De-a Lungul Secolelor
Din
Zilele lui Cristos şi Până în Prezent
Sau pentru a ne exprima altfel, dar tot expresiv – „O istorie a Doctrinelor aşa cum au fost învăţate de Cristos şi de Apostolii Săi şi de către cei care le-au fost loiali.”
PRIMUL DISCURS
„Adu-ţi aminte de zilele din vechime, Socoteşte anii, vârstă de oameni după vârstă de oameni, Întrebă pe tatăl tău şi te va învăţa, Pe bătrânii tăi, şi îţi vor spune.” (Deuteronom 32:7)
1. Ceea ce cunoaştem noi astăzi sub numele de „Creştinism” sau Religia Creştină, a început cu Cristos, între anii 25-30 d. H. în zilele şi în interiorul Imperiului Roman. Unul dintre cele mai măreţe imperii pe care le-a văzut omenirea vreo-dată de-a lungul întregii istorii.
2. Acest imperiu a cuprins în acea perioadă aproape toată partea populată a lumii cunoscută în acele vremuri. Tiberiu Cezar era împărat lui atunci.
3.În religia sa, Imperiul Roman, la acea vreme, era păgân. O religie a multor zei. Unii materiali iar alţii imaginari. Existau mulţi credincioşi devotaţi şi închinători. Era o religie nu doar a oamenilor, ci a imperiului. Era o religie instituită. Instituită de lege şi susţinută de guvern. (Mosheim, Vol. 1, Cap. 1.)
4. Poporul evreu, în acea perioadă, deşi nu mai era o naţiune separată, era împrăştiat prin Imperiul Roman. Încă mai aveau templul lor la Ierusalim, şi evreii încă mai mergeau acolo ca să se închine, şi încă mai erau geloşi faţă de religia lor. Dar, ca şi păgânii, a fost purtată de mult către formalism şi şi-a pierdut puterea. (Mosheim, Vol. 1, Cap. 2.)
5. Deoarece religia lui Cristos nu aparţine de această lume, fondatorul ei nu i-a dat nici un cap pământesc şi nici o putere temporară. Nu a căutat nici o instituire, nici un sprijin al statului sau al guvernului. Nu a căutat detronarea lui Cezar. Autorul ei a spus, „Daţi dar Cezarului ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.” (Mat. 22:19-22; Marcu 12:17; Luca 20:25). A fi o religie spirituală nu reprezenta nici un rival al vreunui guvern omenesc. Aderenţii ei, totuşi, erau învăţaţi să respecte toate legile civile şi guvernul. (Rom. 13:1-7; Tit 3:1; 1 Petru 2:13-16)
6. Vreau acum să vă atrag atenţia asupra unor trăsături specifice, sau însemne ale acestei religii – Religia Creştină. Dacă tu şi cu mine ar fi să o urmărim de-a lungul a 20 de secole lungi, şi în special de-a lungul a 1.200 de ani de întuneric, întunecaţi de râurile şi mările de sânge al martirilor, atunci va trebui să cunoaştem bine aceste semne. Ele vor fi de multe ori foarte desfigurate. Dar va exista întotdeauna un semn de neşters. Dar să fim conştienţi cu multă grijă şi rugăciune. Vom întâlni mulţi impostori şi prefăcuţi. Dacă este posibil, chiar cei aleşi vor fi trădaţi şi înşelaţi. Noi vrem, dacă este posibil, să o depistăm, de-a lungul istoriei credibile, dar mai cu seamă prin cuvintele şi semnele de necontestat şi infailibile ale adevărului divin.
Unele dintre semnele de necontestat şi infailibile
Dacă mergând tot mai adânc de-a lungul secolelor dăm peste un grup sau mai multe grupuri de oameni care nu întâlnesc aceste semne distinctive şi care învaţă alte lucruri ca şi doctrine fundamentale, să avem mare grijă.
1. Cristos, autorul acestei religii, i-a organizat pe cei care-l urmează sau pe ucenici într-o Biserică. Iar ucenicii trebuiau să organizeze alte biserici în timp ce această religie se răspândea şi alţi ucenici erau „făcuţi”. (Ray, Bapt, Succession, Revised Edition, Cap. 1)
2. Acestei organizaţii sau biserici, în conformitate cu Scripturile şi în conformitate cu practica apostolilor şi a bisericii primare, i s-au dat două feluri de slujiri şi numai două – pastori şi diaconi. Pastorul era numit „episcop”. Atât pastorul cât şi diaconul să fie aleşi de către biserică şi să fie slujitori ai bisericii.
3. În ceea ce priveşte guvernarea lor, bisericile să fie în totalitate separate şi independente unele de altele, Ierusalimul să nu aibă nici o autoritate asupra Antiohiei – şi nici Antiohia asupra Efesului; nici Efesul asupra Corintului, şi aşa mai departe. Iar guvernarea lor să fie congregaţională, democratică. O guvernare a oamenilor, de către oameni, şi pentru oameni.
4. Bisericii i-au fost date două şi numai două orânduiri, Botezul şi Cina Domnului. Acestea trebuie să fie veşnice şi comemorative.
5. Doar cei „mântuiţi” trebuiau să fie primiţi ca membri ai bisericii (Fapte 2:47). Aceştia care au fost mântuiţi să fie mântuiţi doar prin har, fără nici o faptă a legii (Efeseni 2:5, 8, 9). Aceştia mântuiţi, şi numai ei, să fie cufundaţi în apă în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt (Mat. 28:19). Şi numai aceştia primiţi astfel şi botezaţi, să ia parte la Cina Domnului, iar Cina să aibă loc doar în cadrul bisericii şi în interiorul clădirii bisericii.
6. Scripturile inspirate, şi numai ele, de fapt, Noul Testament şi numai acesta, să fie singura regulă şi călăuză a credinţei şi a vieţii, nu numai pentru biserică ca şi corp, ci pentru fiecare individ în parte al acelei organizaţii.
7. Cristos Isus, fondatorul acestei organizaţii şi Mântuitorul membrilor ei, să fie singurul lor Preot şi Rege, singurul lor Domn şi Dătător de Lege, şi singurul Cap al bisericilor. Bisericile să acţioneze doar în ducerea la îndeplinire a voii şi legilor complete ale Domnului, niciodată legislative, niciodată să nu amendeze sau să revoce legi mai vechi sau să creeze altele noi.
8. Această religia a lui Cristos să fie individuală, personală, şi pur voluntară sau prin convingere. Fără nici o obligare fizică sau guvernamentală. O chestiune care ţine de individ în mod distinct şi de o alegere personală. „Alege tu” este injoncţiunea scripturală. Nu poate fi nici acceptată, nici respinsă şi nici trăită prin împuternicire şi nici sub obligare.
9. Ţine-ţi bine minte! Că nici Cristos şi nici apostolii Săi, nu le-au dat ucenicilor lor, ceea ce este cunoscut astăzi ca nume denominaţional, cum ar fi „catolic”, „luteran”, „prezbiterian”, „episcopal”, şi aşa mai departe – doar numele dat de către Cristos lui Ioan era menit pentru aşa ceva, „Botezătorul”, „Ioan Botezătorul” (Mat. 11:11 şi în alte 10 sau 12 alte cazuri.) Cristos l-a numit pe individul care urmează „ucenic”. Doi sau mai mulţi se numeau „ucenici”. Organizaţia ucenicilor, fie că era la Ierusalim sau în Antiohia, sau în altă parte, era numită Biserică. Dacă se făcea referire la mai mult de una dintre aceste organizaţii distincte, ele erau numite Biserici. Cuvântul biserică la singular nu era folosit niciodată pentru a face referire la mai mult de o astfel de organizaţie. Nici chiar pentru a face referire la toate.
10. Mă aventurez în a mai da încă un semn de distingere. Îl vom numi – Separare completă a Bisericii faţă de Stat. Nici o combinare, nici un amestec a acestei religii cu o putere temporară. „Liberate Religioasă” pentru toţi.
Şi acum, înainte de a continua cu însăşi istoria, permiteţi-mi să vă atrag atenţia spre – GRAFIC
Cred că, dacă vei studia cu atenţie acest grafic, vei înţelege mai bine istoria, şi îţi va ajuta foarte mult memoria ca să reţii ceea ce auzi şi vezi.
Ţine minte că acest grafic presupune acoperirea a două mii de ani de istorie religioasă.
Observă atât în partea inferioară cât şi superioară a graficului nişte cifre, atât sus cât şi jos - 100, 200, 300, şi aşa mai departe până la 2000.
Acestea reprezintă cele douăzeci de secole – liniile verticale seprând diferitele secole.
Acum observă pe grafic, aproape la bază; alte linii drepte, această linie mergând de la stânga la dreapta, în lungul graficului.
Liniile sunt la o distanţă aproximativ egală cu cea dintre liniile verticale. Dar nu le poţi vedea pe tot parcursul. Ele sunt acoperite de o pată foarte întunecată, reprezentând în istorie ceea ce este cunoscut sub numele de „evul mediu”. Vom explica mai târziu. Între cele mai de jos două linii se află numele ţărilor... Italia, Ţara Galilor, Anglia, Spania, Franţa, şi aşa mai departe, terminându-se cu America. Acestea sunt nume de ţări în care multă istorie este făcută în perioada acoperită de însăşi aceste nume. Bineînţeles că nu toată istoria, o parte din istorie este făcută în unele ţări în fiecare perioadă. Dar o istorie specială este făcută în aceste ţări speciale, în aceste perioade speciale.
Acum observaţi din nou, aproape de partea de jos a graficului, alte linii, ceva mai înalte. Şi ele, acoperite parţial de către „evul mediu”, şi acestea sunt pline de nume, dar nu nume de ţări. Ele sunt toate „porecle”. Nume date acelor oameni de către duşmanii lor. „Creştini” – acesta este primul: „Pentru întâia dată, ucenicilor li s-a dat numele de creştini în Antiohia” (Fapte 11:26). Aceasta s-a întâmplat cam în anul 43 d. H. Acest nume i l-au dat fie păgânii, fie evreii, în derâdere. Toate celelalte nume din aceeaşi coloană au fost date în aceeaşi manieră – Montanişti, Novaţionişti, Donatişti, Paulicieni, Albigensişti, Waldenezi, etc., şi Ana-baptişti. Se va face referire la acestea iarăşi şi iarăşi pe parcursul discursului.
Dar uită-te din nou la grafic. Observă cercurile roşii. Ele sunt împrăştiate pe aproape tot graficul. Ele reprezintă biserici. Biserici singure şi individuale din Asia, Africa, Europa, în munţi şi în văi, şi aşa mai departe. Faptul că sunt de un roşu ca al sângelui reprezintă sângele martirilor. Cristos fondatorul lor a murit pe Cruce. Toţi apostolii, în afară de doi, Ioan şi Iuda, au suferit morţi de martiri. Iuda l-a trădat pe Domnul lui şi a murit prin sinucidere. Apostolul Ioan, conform istoriei, a fost fiert într-un cazan mare cu ulei.
Vei observa unele cercuri de un negru solid. Şi ele reprezintă biserici. Dar biserici căzute, biserici care au mers greşit în viaţă sau doctrină. Exista un număr dintre acestea chiar înaintea morţii lui Petru, Pavel şi Ioan.
Acum că am terminat cu o introducere generală şi cu unele preliminarii foarte necesare şi chiar vitale, revin la istoria obişnuită –
PRIMA PERIOADĂ anii 30-500 d. H.
1. Sub impulsul şi conducerea caracteristică dar minunată a lui Ioan Botezătorul, omul elocvent din pustie, şi sub atingerea iubitoare şi făcătoare de minuni a lui Cristos Însuşi, şi a minunatei predici a celor 12 apostoli şi a succesorilor lor imediaţi, religia creştină s-a răspândit foarte mult în prima perioadă de 500 de ani. Totuşi, a lăsat o urmă teribil de sângeroasă în urma ei. Iudaismul şi Păgânismul au contestat orice mişcare de înaintare. Ioan Botezătorul a fost primul dintre marii lideri, care şi-a dat viaţa. Capul lui a fost tăiat. Curând după el, s-a dus chiar Mântuitorul, fondatorul acestei religii creştine. El a murit pe cruce, cruda moarte a Crucii.
2. Urmându-l pe Mântuitorul lor, într-o succesiune rapidă au căzut mulţi alţi eroi martiri: Ştefan a fost omorât cu pietre, Matei a fost înjunghiat în Etiopia, Marcu târât pe străzi până a murit, Luca spânzurat, Petru şi Simeon au fost răstigniţi, Andrei legat de o cruce, Iacov decapitat, Filip crucificat şi împroşcat cu pietre, Bartolomeu jupuit de viu, Toma împuns cu suliţe, Iacov, ultimul, aruncat din templu şi omorât în bătaie, Iuda omorât cu săgeţi, Matias omorât cu pietre iar Pavel decapitat.
3. Mai mult de o sută de ani trecuseră înainte ca toate acestea să se întâmple. Această persecuţie dură din partea Iudaismului şi a Păgânismului a continuat încă două secole. Şi totuşi religia creştină s-a răspândit puternic. A intrat în întreg Imperiul Roman, Europa, Asia, Africa, Anglia, Ţara Galilor, şi cam peste tot, unde exista civilizaţie. Bisericile se înmulţeau foarte repede şi ucenicii creşteau în continuu. Dar unele biserici continuau să cadă în rătăcire.
4. Prima dintre aceste două schimbări ale învăţăturilor Noului Testament a cuprins atât politica cât şi doctrina. În primele două secole bisericile individuale se înmulţeau cu repeziciune iar unele dintre cele mai timpurii, ca cele din Ierusalim, Antiohia, Efes, Corint, etc., au ajuns foarte mari; cea din Ierusalim, de exemplu, avea multe mii de membri (Fapte 2:41; 4:4; 5:14), posibil 25.000 sau chiar 50.000 sau mai mulţi. Un student minuţios al cărţii Faptele Apostolilor şi Efeseni va vedea că Pavel a avut o misiune grea chiar şi în zilele lui de a ţine drepte unele dintre biserici. Vezi prorociile lui Petru şi a lui Pavel cu privire la viitor (II Petru 2:12; Fapte 20:29-31. Vezi de asemenea Apocalipsa capitolele 2 şi 3).
Aceste biserici măreţe au avut în mod necesar un număr mare de predicatori sau prezbiteri (Fapte 20:17). Unii dintre episcopi sau pastori au început să-şi asume autoritate care nu le era dată în Noul Testament. Ei au început să presupună autoritate asupra altor biserici mai mici. Ei, împreună cu numărul lor mare de prezbiteri, au început să domnească peste moştenirea lui Dumnezeu (III Ioan 9). Aici s-a aflat începutul unei greşeli care s-a transformat şi s-a divizat în multe alte greşeli serioase şi dăunătoare. Aici s-a aflat începutul ordinelor diferite din lucrare ajungând în final să reprezinte ceea ce este astăzi practicat de către catolici şi de către alţii. Aici a început ceea ce a rezultat într-o schimbare întreagă a politicii şi guvernării originale şi democrate a bisericilor timpurii. Această iregularitate a început la scară redusă, chiar înaintea încheierii celui de-al doilea secol. Aceasta a constituit probabil prima îndepărtate serioasă de la ordinea nou-testamentală a bisericii.
5. O altă schimbare vitală care pare din istorie a-şi avea începutul înainte de sfârşitul celui de-al doilea secol a fost cu privire la însăşi însemnata doctrină a Mântuirii. Iudeii, cât şi Păgânii, timp de mai multe generaţii, au fost formaţi să pună mult accent asupra Ceremoniilor. Ei ajunseseră să privească prototipurile ca fiind anti-prototipuri, umbrele ca fiind materie reală, şi ceremoniile ca fiind adevărate agenţii ale mântuirii. Ce uşor este astfel să ajungi să treci cu vederea botezul. Ei au gândit în felul următor: Biblia are multe de spus cu privire la botez. Se pune mare accent asupra orânduirii şi asupra datoriei omului cu privire la el. Cu siguranţă că are de-a face cu mântuirea unei persoane. Aşa s-a întâmplat că în acea perioadă ideea de „Regenerarea prin botez” a început să se fixeze în unele biserici. (Shackelford, pag. 57; Camp p. 47; Benedict, p. 286; Mosheim, vol. 1, p. 134; Christian, p. 28.)
6. Următoarea eroare serioasă care a început să apară, şi care se pare, după spusele istoricilor (nu toţi) că a început în acelaşi secol şi despre care se poate spune că reprezintă o consecinţă inevitabilă a ideii de „regenerare prin botez”, a reprezentat o schimbare în privinţa botezului. Deoarece botezul a fost declarat, a fi un agent sau o modalitate de mântuire, de către unele biserici rătăcite, atunci cu cât mai devreme are loc botezul cu atât mai bine. De aici s-a născut „botezul pruncilor”. Înainte de aceasta, „cei care credeau” şi numai „cei care credeau”, erau priviţi ca şi candidaţi potriviţi pentru botez. În acest timp nu se face referire la „stropire” şi „turnare”. Aceştia au venit mult mai târziu. Timp de câteva secole, copiii, la fel ca şi ceilalţi, erau cufundaţi în apă. Greco-catolicii (o ramură foarte mare a bisericii catolice) până în ziua de azi, nu au schimbat niciodată modalitatea originală de a boteza. Ei practică cufundarea copiilor, dar nu au făcut niciodată botezul altfel decât prin cufundare. (Notă – Mulţi dintre istoricii bisericii pun începutul botezului pruncilor pe seama acestui secol, dar voi cita un scurt paragraf din Cercetările Eclesiastice - Ecclesiastical Researches ale lui Robinson.)
„Pe parcursul primelor trei secole, congregaţii de peste tot din Orient şi-au continuat existenţa în corpuri separate independente, nesusţinute de guvern şi deci fără nici o putere seculară una asupra alteia. Tot acest timp ele au fost biserici botezate, şi deşi toţi părinţii primelor patru ere, până la Jerome (370 d. H.), erau din Grecia, Siria şi Africa, şi deşi furnizează un număr mare de povestiri despre botezuri ale adulţilor, totuşi nu găsim nici o relatare a vreunui botez al vreunui copil decât începând cu anul 370.” (Compendium of Baptist History, Shackelford, p. 43; Vedder, p. 50; Christian, p, 31; Orchard, p. 50, etc.)
7. Să ţinem minte că schimbările de felul celor menţionate aici nu se fac într-o zi, nici măcar într-un an. Ele au apărut încet şi niciodată în toate bisericile. Unele dintre biserici le-au repudiat vehement. Atât de mult încât în anul 251 d. H., bisericile loiale au declarat că nu vor să aibă părtăşie cu acele biserici care acceptă şi practică aceste erori. Şi astfel a apărut prima separare reală oficială printre biserici.
8. Vom reţine că în timpul primelor trei secole şi-au avut începutul trei schimbări importante vitale ale învăţăturilor lui Cristos şi ale apostolilor. Şi a avut loc un eveniment semnificativ, Reţineţi acest rezumat şi această recapitulare:
(1) Schimbarea cu privire la ideea Noului Testament cu privire la episcop şi la guvernarea bisericii. Această schimbare a crescut repede mai pronunţată, mai completă şi mai dăunătoare.
(2) Schimbarea de la învăţăturile Noului Testament pe tema regenerării la „regenerarea prin botez”
(3) Schimbarea de la „botezul celui care crede” la „botezul pruncului”. (Aceasta din urmă totuşi, nu a devenit generală şi nici măcar foarte frecventă timp de încă un secol.)
9. „Regenerarea prin botez” şi „botezul pruncilor”. Aceste două erori au cauzat, conform mărturiei istoriei bine determinate, vărsarea a mai mult sânge creştin, pe parcursul trecerii secolelor, decât toate celelalte erori la un loc, sau probabil şi decât toate războaiele care nu au avut legătură cu persecuţia, dacă lăsăm la o parte recentul „Război Mondial”. Peste 50.000.000 de creştini au murit ca martiri, în special din cauza respingerii arătate faţă de aceste două erori numai în timpul „evului mediu” – aproximativ doisprezece sau treisprezece secole.
10. Trei adevăruri semnificative, pentru o mare majoritate a multor biserici, sunt arătate clar de către istorie pe parcursul acestor prime trei secole.
(1) Separarea şi independenţa Bisericilor.
(2) Caracterul subordonat al episcopilor sau pastorilor.
(3) Botezul doar acelora care cred.
Citez acum din Mosheim – cel mai mare dintre toţi istoricii bisericii Luterane. Vol.1, paginile 71 şi 72: „Dar oricine susţine că episcopii acestei ere de aur a bisericii corespund cu episcopii secolelor următoare trebuie că amestecă şi confundă personaje foarte diferite, căci în acest secol şi în cel următor, un episcop s-a schimbat într-o singură biserică, care în mod normal ar putea fi conţinut într-o casă privată; nici nu era domnul ei, ci era în realitate lucrătorul sau slujitorul ei... Toate bisericile din acele timpuri primitive erau corpuri independente, sau nici una nu era sub jurisdicţia alteia. Căci, deşi bisericile care au fost fondate chiar de către apostoli aveau în mod frecvent onoarea de a se consulta în chestiuni îndoielnice, totuşi nu aveau nici o autoritate judiciară, nici un control, nici o putere de a da legi. Din contră, este clar ca lumina zilei că toate bisericile creştine aveau drepturi egale, şi erau în toate privinţele pe picior de egalitate.”
11. Până în această perioadă, neîndurând multă persecuţie serioasă, Creştinismul a avut o creştere extraordinară. A acoperit şi chiar a trecut graniţele măreţului Imperiu Roman. Aproape, dacă nu toţi locuitorii globului auziseră Evanghelia. Şi, conform unor istorici ai bisericii, multe dintre bisericile originale organizate de către apostoli sunt încă intacte, şi încă loiale învăţăturilor apostolice. Cu toate aceste, după cum am arătat deja, un număr de erori foarte marcante şi dăunătoare apăruseră şi se instalaseră destul de bine printre multe dintre biserici. Unele deveniseră foarte neregulate.
12. Persecuţiile deveneau din ce în ce mai aspre. Aproape de începutul secolului al patrulea se pare că are loc primul edict de persecuţie guvernamental definit. Extraordinara creştere a Creştinismului i-a alarmat pe liderii păgâni ai Imperiului Roman. Aşadar Galerius, împăratul, a trimis un edict direct aducând şi mai multă persecuţie sălbatică. Aceasta s-a întâmplat pe 24 Feb. 303 d. H. Până la această vreme Păgânismul pare a fi persecutat fără nici o lege definită de acest fel.
13. Dar acest edict a eşuat amarnic în scopul său de a opri creşterea Creştinismului, astfel încât, acelaşi împărat, Galerius, cu doar opt ani mai târziu (311 d. H.) a dat un alt edict care îl retrăgea pe primul şi chiar oferea tolerare – permisiune de a trăi această religie a lui Isus Cristos. Aceasta a fost probabil prima lege favorabilă.
14. Până la începutul anului 313 d. H., Creştinismul câştigase o victorie măreaţă asupra Păgânismului. Un nou împărat a venit pe tronul Imperiului Roman. În mod evident acesta recunoştea o parte din puterea misterioasă a acestei religii care continua să crească atât de repede în ciuda persecuţiei. Istoria arată că acest nou împărat care nu este altul decât Constantin a avut o minunată viziune realistă. A văzut pe cer o cruce roşie înflăcărată iar pe cruce scriind cu litere de foc aceste cuvinte – „Prin aceasta vei cuceri”. El a interpretat prin aceasta că trebuie să devină creştin. Şi că prin renunţare la păgânism şi prin ataşarea puterii spirituale a Creştinismului puterii temporare a Imperiului Roman lumea va fi uşor de cucerit. Astfel religia creştină ar deveni de fapt o religie a întregii lumi, iar Imperiul Roman un imperiul al întregii lumi.
15. Aşadar sub conducerea împăratului Constantin apare un tratat de pace, o curtoazie şi o propunere de căsătorie. Imperiul Roman prin împăratul său caută o căsătorie cu Creştinismul. Daţi-ne puterea voastră spirituală şi noi vă vom dat puterea noastră temporară.
16. Pentru a aduce la viaţă şi a înfăptui această uniune profană, a fost convocat un consiliu. În anul 313 d. H., o convocare a fost făcută pentru o adunare a bisericilor creştine sau a reprezentanţilor lor. Au venit mulţi dar nu toţi. Alianţa a fost înfăptuită. S-a format o ierarhie. În organizarea Ierarhiei, Cristos a fost detronat din poziţia de Cap al bisericilor iar împăratul Constantin a fost întronat (doar temporar, totuşi) cap al bisericii.
17. Ierarhia a reprezentat un început definit al unei dezvoltări care a rezultat în final în ceea ce este cunoscut sub numele de Biserica Catolică sau biserica „universală”. Putem spune că începutul nedefinit al ei a fost cam pe la sfârşitul secolului al doilea, începutul secolului al treilea, când noile idei în legătură cu bisericile guvernate de către episcopi sau pastori începeau să prindă formă.
18. Să ne amintim clar că atunci când Constantin a convocat acest consiliu, au fost mulţi creştini (baptişti) şi multe biserici , care au refuzat să răspundă acestei chemări. Ei nu doreau nici o căsătorie cu statul, şi nici un guvern religios centralizat, şi nici o guvernare eclesiastică mai înaltă, decât biserica individuală. Nici aceşti creştini (baptişti) şi nici bisericile nu au intrat în acel timp sau vreodată după aceea în ierarhia denominaţiei catolice.
19. Când această ierarhie a fost creată, Constantin, care a fost făcut capul ei, nu era nici el însuşi creştin la acea vreme. El fusese de acord să devină unul. Dar în timp ce bisericile eronate sau neregulate care au intrat cu el în această organizaţie au ajuns să adopte eroarea regenerării prin botez, o întrebare serioasă a apărut în mintea lui Constantin, „Dacă sunt mântuit de păcatele mele prin botez, ce se va întâmpla cu păcatele mele pe care le voi comite după ce sunt botezat?” El a ridicat o întrebare care a încurcat omenirea în toate generaţiile care au urmat. Poate botezul să spele păcate care nu au fost încă comise? Sau, sunt aceste păcate comise înainte de botez spălate printr-o metodă (şi anume prin botez), iar păcatele comise după botez sunt spălate printr-o altă metodă?
20. Neputând să stabilească în mod satisfăcător multele întrebări astfel născute, în final Constantin s-a decis să se unească cu creştinii, dar să-şi amâne botezul chiar până în clipa dinaintea morţii, pentru ca astfel să fie spălate dintr-o dată toate păcatele sale. Această cale a urmat-o, şi astfel nu a fost botezat decât în clipa precedentă morţii sale.
21.Acţiunea lui Constantin de a repudia în întreg Imperiul Roman, religia păgână, şi acceptarea Creştinismului a stârnit neplăceri aprinse în Senatul Roman. Ei n-au recunoscut, sau cel puţin s-au opus acestei căi a lui. Iar opoziţia lor a rezultat într-un final prin mutarea tronului imperial de la Roma la cel din Bizanţ, un oraş vechi reconstruit şi atunci renumit Constantinopol după Constantin. Au rezultat astfel două oraşe capitală ale Imperiului Roman – Roma şi Constantinopol. Cele două oraşe rivale au devenit câteva secole mai târziu centrele de conducere a divizatei biserici catolice – romane şi greceşti.
22. Până în momentul organizării Ierarhiei şi a unirii bisericii cu statul, toată persecuţia creştinătăţii era făcută fie de Iudaism, fie de Păgânism. Acum apare o schimbare serioasă. Creştinii (cu numele) au început să-i persecute pe creştini. Constantin, dorind ca toţi creştinii să i se alăture în noua sa idee a unei religii de stat, şi mulţi opunându-se în mod conştiincios acestei îndepărtări serioase de la învăţăturile Noului Testament, începe să folosească puterea guvernului pentru a obliga. Astfel încep zilele şi anii şi chiar secolele unei aspre şi amare persecuţii împotriva tuturor acelor creştini care erau loiali Cristosului original şi învăţăturilor apostolice originale.
23. Reţineţi că acum notăm evenimentele care au avut loc între anii 300-500 d. H. Ierarhia organizată sub conducerea lui Constantin, s-a transformat rapid în ceea ce cunoaştem azi sub numele de Biserica Catolică. Această nouă biserică care se dezvolta s-a alăturat unei guvernări temporare, care nu mai era un executiv spre a duce la îndeplinire legile complete ale Noului Testament, a început să fie legislativă, amendând sau anulând vechile legi sau decretând altele noi complet necunoscute Noului Testament.
24. Una dintre primele ei decretări legislative, şi una dintre cele mai subversive în rezultate, a fost instituirea prin lege a „botezului pruncilor”. Prin această lege nouă, „Botezul Pruncilor” devine obligatoriu. Aceasta s-a întâmplat în anul 416 d. H. Copiii au fost rar botezaţi probabil timp de un secol înainte de aceasta. Într-atât a devenit efectivă această nouă lege, încât două legi nou-testamentale au fost abrogate – „Botezul Credinciosului” şi „Ascultarea personală voluntară în botez”.
25. Ca şi consecinţă inevitabilă a acestei noi doctrine şi legi, aceste biserici căzute erau în curând umplute cu membri neconvertiţi. De fapt, nu au trecut mulţi ani şi probabil că deja o majoritate din membri erau neconvertiţi. Aşa că marile lucruri spiritule ale măreţei Împărăţii ale lui Dumnezeu se aflau în mâinile puterii temporare neregenerate. La ce se puteau aştepta acum?
26. Bineînţeles, creştinii şi bisericile loiale, au respins această nouă lege. Bineînţeles că „Botezul Credinciosului”, „Botezul Noului Testament”, reprezenta singura lor lege. Ei nu numai că au refuzat să-şi boteze proprii copii, dar crezând doar în botezul celor care cred, ei au refuzat să accepte botezul făcut de şi în bisericile acestei organizaţii nescripturale. Dacă unii dintre membri acestei noi organizaţii încercau să se alăture oricăreia dintre bisericile care au refuzat să se alăture acestei noi organizaţii, se cerea o experienţă creştină şi o re-botezare.
27. Calea urmată de către bisericile loiale, în curând, bineînţeles că a atras asupra sa nemulţumirea religioniştilor statului, dintre care mulţi, dacă nu cumva nici unul, nu erau creştini adevăraţi. Numele „creştini”, totuşi, le era negat de acum încolo acelor biserici loiale care au refuzat să accepte aceste erori noi. Ei au fost jefuiţi de acesta, şi au fost numiţi cu multe alte nume, câteodată prin unul, altădată prin celălalt, „Montanişti”, „Tertulieni”, „Novaţionişti”, „Paterini”, etc., şi cel puţin câţiva, din pricina practicii lor de a-i reboteza pe aceia care fuseseră botezaţi de mici copii, erau numiţi „Ana-baptişti”.
28. Anul 426 d. H., cu numai zece ani după instituirea legală a botezului pruncilor, este anul în care îşi are începuturile groaznica perioadă cunoscută sub numele de „Evul Mediu”. Ce perioadă! Cât de îngrozitoare , de neagră şi de însângerată! Începând cu acest timp şi continuând timp de un deceniu, urma Creştinismului loial este spălată în mare parte în propriul sânge. Observă pe grafic unele dintre multele diferite nume purtate de cei persecutaţi. Câteodată aceste nume sunt date din pricina vreunui lider eroic special şi câteodată din alte cauze, şi în mod frecvent nume ale aceloraşi oameni diferă de la ţară la ţară şi de la secol la secol.
29. Adevărata Papalitate îşi are începuturile la începutul perioadei „evului mediu”. Aceasta a fost cu Leo II, 440-461 d. H. Aceasta, însă, nu a fost prima dată când titlul a fost folosit. Acest titlu, similar cu însăşi biserica catolică, a reprezentat în mare, o dezvoltare. Numele apare, ca fiind aplicat pentru prima dată Episcopului Romei 296-304. A fost adoptat în mod format de către Siricius, Episcop al Romei 384-398. Apoi a fost adoptat oficial de către Leo II, 440-461. Apoi revendicat ca şi universal în 707. Apoi, cu câteva secole mai târziu declarat de către Grigore al VII lea dreptul exclusiv al papalităţii.
30. Acum pentru a rezuma cele mai semnificative evenimente ale acestei prime perioade de cinci secole:
(1) Schimbarea gradată de la democraţie la o guvernare prin predicator a bisericii.
(2) Schimbarea de la mântuirea prin har la Mântuirea prin Botez.
(3) Schimbarea de la „botezul credinciosului” la „botezul pruncului”.
(4) Organizarea Ierarhiei. Căsătoria bisericii cu statul.
(5) Scaunul imperiului mutat la Constantinopol.
(6) Botezul pruncilor instituit prin lege şi declarat obligatoriu.
(7) Creştinii încep să-i persecute pe creştini.
(8) Începe „Evul Mediu” în anul 426.
(9) În loc de Evanghelie, sabia şi torţa devin puterea lui Dumnezeu (?) pentru mântuire.
(10) Orice urmă a „libertăţii religioase” moare şi este îngropată rămânând îngropată timp de multe secole.
(11) Bisericile loiale nou-testamentale, oricum ar fi fost numite, sunt vânate şi alungate până la limită de către noua putere catolică temporară. Rămăşiţe împrăştiate prin toată lumea găsesc ascunzători nesigure în păduri şi munţi, văi, şi peşteri ale pământului.
AL DOILEA DISCURS - 600-1300
1. Am încheiat primul discurs cu sfârşitul secolului al cincilea. Şi totuşi un număr de lucruri şi-au avut începutul înapoi în acele secole timpurii, care nici măcar nu au fost menţionate în primul discurs. Tocmai am intrat în îngrozitoarea perioada cunoscută în istoria lumii sub numele de „Evul Mediu”. Întunecat şi sângeros şi groaznic până la extrem a fost. Persecuţiile din parte bisericii romano-catolice instituite sunt dure, crude şi neîncetate. Războiul exterminării intenţionate îi urmăreşte persistent şi implacabil în multe ţinuturi pe creştinii fugari. O „Urmă de Sânge” este aproape tot ceea ce a mai rămas peste tot. În special în Anglia, Ţara Galilor, Africa, Armenia, şi Bulgaria. Şi în orice alt loc se pot găsi creştini care au încercat cu sinceritate să rămână strict loiali învăţăturilor Noului Testament.
2. Atragem acum atenţia asupra acestor Consilii numite „Ecumenice” sau la nivel de Imperiu. Este bine să ţinem minte că toate aceste consilii se pretindeau a fi bazate pe, sau făcute după tiparul Consiliului ţinut de apostoli şi alţii la Ierusalim (vezi Fapte15:1), dar probabil că nimic care să poarte acelaşi nume nu putea să fie mai diferit. Noi, aici atragem atenţia doar asupra a opt dintre acestea, iar acestea au fost convocate toate de către împăraţi diferiţi, nici unul de către papă. Şi toate acestea au fost ţinute printre bisericile estice sau greceşti. Participând, totuşi, într-o oarecare măsură de reprezentanţi ai ramurii vestice a bisericilor romane.
3. Primul dintre aceste Consilii a fost ţinut la Nice sau Nicea în anul 325 d. H. Acesta a fost convocat de către Constantin cel Mare, şi la el au participat 318 episcopi.
Al doilea s-a întâlnit la Constantinopol, în anul 381 d. H., şi a fost convocat de către Teodosius cel Mare. Au fost prezenţi 150 de episcopi. (În primele secole, episcopi însemna pur şi simplu pastori ai unor biserici individuale)
Al treilea a fost convocat de către Teodosius II, şi de către Valentian III. La acesta au fost prezenţi 250 de episcopi. S-a întâlnit la Efes, în anul 431 d. H.
Al patrulea s-a întâlnit la Calcedon, în 451 d. H., şi a fost convocat de către împăratul Marian; 500 sau 600 de episcopi sau Metropolitani (Metropolitanii erau pastori peste oraşe sau pastori ai Bisericii Primare) au fost prezenţi. În timpul acestui Consiliu a fost promulgată Mariolatria. Aceasta reprezintă închinarea la Maria, mama lui Cristos. La început, această nouă doctrină a creat o agitaţie destul de mare, mulţi obiectând în mod serios. Dar în final a răzbit ca şi doctrină permanentă a Bisericii Catolice.
Al cincilea dintre aceste opt consilii s-a ţinut la Constantinopol (fiind al doilea care s-a ţinut acolo). Acesta a fost convocat de către Iustinian, în 553 d. H., şi la el au participat 165 de episcopi. Acesta, se pare, a fost convocat doar pentru a condamna anumite scrieri.
În anul 680 d. H. a fost convocat Al Şaselea Consiliu. Acesta s-a ţinut tot la Constantinopol şi a fost convocat de către Constantin Pegonator, pentru a condamna erezia. În timpul acestei întâlniri, Papa Honorius a fost destituit şi excomunicat. Totuşi, în această vreme infailibilitatea nu fusese declarată încă.
Al Şaptelea Consiliu a fost convocat să se întâlnească la Nicea în 787 d. H. Acesta a fost al doilea care s-a ţinut în acest loc. Pe acesta l-a convocat împărăteasa Irene. Aici în această întâlnire pare să se afle punctul de început atât al „Închinării la Imagini” cât şi a „Închinării la Sfinţi”. Poţi astfel vedea că aceşti oameni deveneau în mod marcant din ce în ce mai mult păgâni decât creştini.
Ultimul dintre cele numite „Consiliile Estice”, şi convocate de către împăraţi, s-a ţinut în Constantinopol, în 869 d. H. Acesta a fost convocat de către Basilius Maredo. Biserica Catolică dăduse de un mare necaz . Apăruse o controversă de o natură foarte serioasă între capii celor două ramuri ale Catolicismului – de Est şi de Vest, Grecesc şi Roman – Pontius cel Grecesc la Constantinopol, şi Nicolae I la Roma. Atât de serios a fost necazul lor, încât au ajuns până acolo că s-au excomunicat reciproc. Aşa că pentru un scurt timp Catolicismul a fost o entitate fără nici un cap. Consiliul a fost convocat în principal ca să potolească, dacă este posibil, această dificultate. Această ruptură în rândul Catolicismului nu a fost niciodată, nici până în ziua de azi, soluţionată într-un mod satisfăcător. Încă din acea zi îndepărtată, toate încercările de vindecare a acelei ramuri au eşuat. Puterea Laterană începând de atunci a fost în ascensiune. Nu împăraţii, ci Pontifii romani convocau toate Consiliile acum. Consiliile care au urmat vor fi menţionate pe parcursul acestui discurs.
4. Există o doctrină nouă asupra căreia nu ne-am îndreptat atenţia încă. Fără îndoială ca mai sunt şi altele dar acesta în special – şi aceasta este „Împărtăşirea copiilor”. Copii nu erau numai botezaţi, ci primiţi în biserică, fiind membri ai bisericii, presupunând a avea dreptul de a participa la Cina Domnului. Cum să li se administreze era o problemă, dar a fost rezolvată prin înmuierea pâinii în vin. Astfel a fost practicată timp de câţiva ani. Iar după o vreme, o altă doctrină nouă a fost adăugată acesteia – s-a învăţat că acesta este o altă cale spre Mântuire. În vreme ce o altă doctrină nouă a fost adăugată mai târziu la acestea, vom face referire la aceasta ceva mai târziu în lecţii.
5. În timpul celui de-al cincilea Secol, la al patrulea Consiliu Ecumenic, ţinut la Calcedon în anul 451, o altă doctrină total nouă a fost adăugată listei care creştea repede – doctrina numită „Mariolatrie”, sau închinarea la Maria, mama lui Isus. Se pare că se simţea nevoia unui nou mijlocitor. Distanţa de la om la Dumnezeu era prea mare pentru un singur mijlocitor, chiar şi dacă acesta era Cristos, Fiul lui Dumnezeu, adevăratul Dumnezeu-Om. S-a considerat că este nevoie ca Maria să fie un alt mijlocitor, iar rugăciunile trebuiau adresate Mariei. Ea urma să i le aducă lui Cristos.
6. Două alte noi doctrine au fost adăugate credinţei catolice în secolul al optulea. Acestea au fost promulgate la cel de-al Doilea Consiliu, ţinut în Nicea (Nice), care a avut loc acolo (787). Prima dintre acestea a fost numită „Închinarea la Imagini”, o violare directă a uneia dintre poruncile lui Dumnezeu.
„Să nu-ţi faci chip cioplit” (Exod. 20:3,4,5). O altă adăugare din păgânism. Apoi a urmat „închinarea la sfinţi”. Această doctrină nu are nici o încurajare în Biblie. Doar un caz de închinare la vreun sfânt este prezentată în Biblie iar aceasta este dată pentru a arăta nebunia totală a acesteia – bogatul mort care se ruga la Avraam, (Luca 16:24-31). Acestea sunt unele, nu toate schimbările revoluţionare ale învăţăturilor Noului Testament, care au apărut în această perioadă a istoriei Bisericii.
7. Pe parcursul perioadei prin care trecem acum cei persecutaţi erau numiţi prin multe şi felurite nume. Printre acestea s-au aflat Donatişti, Paterini, Cathari, Paulicieni, şi Ana-baptişti; şi puţin mai târziu, Petro-Brusieni, Arnoldişti, Henricieni, Albighenşi, şi Waldenezi. Dintre aceste grupuri proeminent era când unul, când altul. Dar unele dintre ele erau aproape întotdeauna proeminente din cauza persistenţei lor şi a groaznicei lor persecutări.
8. Să nu se creadă totuşi că toţi aceştia care au fost persecutaţi au fost loiali întotdeauna şi în toate privinţele învăţăturilor Noului Testament. În mare au fost. Iar unii dintre ei, având în vedere împrejurările lor, au fost aşa în mod uimitor. Ţineţi minte că mulţi dintre ei, în acel timp îndepărtat aveau doar părţi ale Noului Testament sau chiar a Vechiului Testament. Cartea nu fusese tipărită. Era scrisă în manuscris pe pergament sau pe piei sau ceva asemănător, şi era în mod necesar mare şi voluminoasă. Puţine familii, sau chiar biserici simple aveau copii complete ale întregii Biblii. Înainte de încheierea formală a Canonului (sfârşitul secolului al patrulea) existau probabil foarte puţine simple manuscrise ale întregului Nou Testament. Dintre cele o mie de manuscrise cunoscute doar vreo 30 de copii includeau toate cărţile.
9. Mai departe, pe parcursul întregului „Ev Mediu”, şi al perioadei de persecuţie, s-au făcut eforturi mari de a distruge chiar şi manuscrisele Scripturilor pe care le deţineau cei persecutaţi. Aşadar în multe cazuri aceşti oameni aveau doar mici părţi ale Bibliei.
10. Este bine să remarcăm că pentru a preveni răspândirea vreunei păreri de orice fel, contrare acelora aparţinând catolicilor, s-au făcut planuri extreme şi au fost adoptate măsuri. Mai întâi, toate scrierile de orice fel, înafara celor catolice, au fost adunate şi arse. În special acest lucru a fost adevărat cu privire la cărţi. Timp de câteva secole aceste planuri şi măsuri au fost urmate în mod strict şi persistent. Acesta este, conform istoriei, principalul motiv pentru care este atât de dificil să asiguri o istorie exactă. Aproape toţi scriitorii şi predicatorii persistenţi au murit ca martiri. Aceasta a fost o perioadă de disperare sângeroasă. Toate grupurile de (aşa-numiţi) eretici persistenţi indiferent de numele lor distinctiv, şi indiferent de locul în care au trăit, au fost crud persecutaţi. Donatiştii şi Paulicienii, erau proeminenţi printre primele grupuri. Catolicii, pe cât de ciudat ni s-ar părea, îi acuzau pe toţi cei care nu vroiau să se depărteze de la credinţă împreună cu ei, să creadă cu ei – îi acuzau că sunt eretici, şi apoi îi condamnau sub vina de a fi eretici. Aceia care erau numiţi catolici deveneau din ce în ce mai mult păgânizaţi şi Iudaizaţi decât erau creştinaţi, şi erau guvernaţi cu mult mai mult de o putere civilă, decât de una religioasă. Ei au făcut mult mai multe legi noi, decât cele vechi pe care le-au urmat.
11. Următoarele reprezintă câteva variaţii ale învăţăturilor Noului Testament care au apărut în timpul acestor secole. S-ar putea ca să nu fie date întotdeauna în ordinea promulgării lor. De fapt, câteodată este aproape imposibil să aflăm data exactă a originii unora dintre aceste schimbări. Ele au fost într-o oarecare măsură ca şi întreg sistemul catolic. Sunt urmări ale dezvoltării. În special în primii ani, doctrinele sau învăţăturile lor erau într-o continuă schimbare – prin adăugare sau scădere, sau substituţie sau abrogare. Biserica Catolică, acum, nu mai era, dacă a fost vreo-dată, o adevărată biserică nou-testamentală. Nu mai era o organizaţie pur executivă, care să ducă la îndeplinire legile lui Dumnezeu gata făcute, ci devenise activă din punct de vedere legislativ, făcând altele noi, schimbându-le sau abrogându-le pe cele vechi după bunul lor plac.
12. Una dintre doctrinele sau declaraţiile lor din această vreme era „Nu există mântuire înafara Bisericii” – înafara bisericii catolice bineînţeles, în timp ce declarau că nu există vreo alta – fii catolic sau fii pierdut. Nu exista nici o altă alternativă.
13. Doctrina Indulgenţelor şi vinderea Indulgenţelor a fost o altă depărtare serioasă absolut nouă de la învăţăturile Noului Testament. Dar pentru a face ca această nouă învăţătură să fie într-adevăr eficientă, era totuşi nevoie în mod imperativ de o nouă învăţătură: Un Cont de Credit trebuia să fie cumva stabilit – un cont de credit în cer, dar accesibil pământului. Deci meritul „faptelor bune” ca şi mod de Mântuire trebuie învăţat, şi de asemenea ca mod de umplere, de a pune ceva în contul de credit, de unde se poate scoate ceva. Prima sumă care a intrat în contul din cer a fost bineînţeles lucrarea Domnului Isus. Deoarece el nu a făcut nici un rău, nici una din faptele Sale bune nu erau necesare pentru El însuşi, aşa că toate faptele Lui bune pot şi bineînţeles că vor merge în contul de credit. Apoi în plus la aceasta, tot surplusul de fapte bune (pe lângă acelea de care are nevoie fiecare pentru sine) al apostolilor şi al tuturor oamenilor buni după ei, vor fi adăugate acelui cont de credit, făcându-l enorm de mare. Iar toată această sumă imensă pusă în contul bisericii – singurei biserici(?)! şi permisiunea dată bisericii de a folosi după nevoie pentru un biet muritor păcătos, şi cerând un preţ pentru acest credit atât cât se poate socoti înţelept, căci fiecare avea nevoie de creditul ceresc. De aici a venit Vânzarea Indulgenţelor. Persoane puteau cumpăra pentru ei sau pentru prietenii lor, sau chiar pentru prieteni morţi. Preţurile variau în funcţie de ofensa păcatul comis – sau care urma să fie comisă. Aceasta era adesea dusă la o extremă disperată, după cum au recunoscut chiar şi catolicii. Unele istorii sau Enciclopedii dau o listă cu preţurile cerute pentru diferite păcate pentru care erau vândute Indulgenţe.
14. Şi totuşi mai era nevoie de încă o doctrină, ba era chiar imperativ, pentru a le face foarte eficiente pe ultimele două. Noua doctrină este Purgatoriul, un loc al unei stări intermediare între rai şi iad, în care toţi trebuie să se oprească pentru a fi curăţaţi de toate păcatele, în loc să fim condamnaţi pentru păcate. Chiar şi „Sfinţii” trebuie să treacă prin purgatoriu şi trebuie să rămână acolo până sunt curăţaţi prin foc – asta dacă nu cumva pot fi ajutaţi de acel cont de credit, care poate fi procurat doar prin rugăciuni sau prin plata Indulgenţelor, de către cei în viaţă. De aici Vânzarea Indulgenţelor. O depărtare de la învăţăturile Noului Testament duce inevitabil la altele.
15. Cred că ar fi bine ca să punem puţin timp deoparte chiar aici pentru a arăta diferenţele dintre catolicii greci şi cei romani:
(1) După naţionalitate: grecii sunt în principal slavi, cuprinzând Grecia, Rusia, Bulgaria, Serbia, etc., vorbind greaca. Romanii sunt în mare parte latini, cuprinzând Italia, Franţa, Spania, America de Sud şi Centrală, Mexic etc.
(2) Greco-catolicii resping stropirea sau turnarea pentru botez. Cei romani folosesc stropirea în mod exclusiv, asumându-şi dreptul de a schimba planul original al Bibliei, de cufundare.
(3) Greco-catolicii continuă practica Împărtăşaniei copiilor. Romanii au renunţat la ea chiar dacă obişnuiau la un moment dat să o înveţe ca fiind o altă cale spre Mântuire.
(4) Grecii, la Cina Domnului dau laicilor atât pâinea cât şi vinul. Romanii dau pâinea doar laicilor – preoţii beau vinul.
(5) Grecii le permit preoţilor lor să se căsătorească. Preoţilor catolici le este interzis să se căsătorească.
(6) Grecii resping doctrina „Infailibilităţii” Papale. Romanii acceptă şi insistă asupra doctrinei. Cele de mai sus sunt cel puţin principalele puncte în care diferă aceştia – altfel bisericile romano şi greco-catolice, s-ar părea, ar sta împreună.
16. În lecţiile noastre tocmai am terminat cu secolul al nouălea. Începem acum cu al zecelea. Vă rog să observaţi graficul. Chiar aici unde a avut loc separarea dintre romano-catolici şi greco-catolici. Voi vedea în curând, pe parcurs ce secolele avansează, alte legi şi doctrine noi – şi altă persecuţie amară disperată. (Schaff, Herzogg, En., Vol. 11, pag 901.)
„URMA DE SÂNGE”
17. Vă atrag atenţia din nou asupra acelora asupra care a căzut mâna tare a persecuţiei. Dacă cincizeci de milioane au murit din cauza persecuţiei din perioada de 1.300 de ani care este numită „Evul Mediu”, după cum se pare că ne învaţă în mod pozitiv istoria – atunci au murit mai repede decât o medie de patru milioane la fiecare sută de ani. Aceasta pare a fi dincolo de limita conceperii unui om. După cum am menţionat mai înainte, această mână de fier, mânjită de sânge al martirilor, a căzut asupra Paulicienilor, Arnoldiştilor, Henricienilor, Petro Brusienilor, Albighenienilor, Waldenezilor şi Ana-baptiştilor – bineînţeles mult mai tare asupra unora dintre ei. Dar peste această parte oribilă a poveştii noastre vom trece în grabă.
18. Acum a venit o altă perioadă lungă de Consilii Ecumenice, bineînţeles, nu în mod consecutiv sau succesiv. Au existat de-a lungul anilor şi multe consilii care nu erau ecumenice, şi nici „La Nivelul Imperiului”. Aceste consilii reprezentau în mare parte corpuri legislative pentru activarea sau amendare unor legi civile sau religioase(?), toate fiind direct contrare Noului Testament, atât legislaţia cât şi legile. Ţineţi minte că acestea erau faptele unei biserici instituite – o biserică căsătorită cu guvernul păgân. Iar această biserică a devenit cu mult mai păgânizată decât a devenit guvernul creştinat.
19. Când orice om renunţă la ideea că Noul Testament cuprinde toate legile necesare pentru o viaţă creştină, fie că este pentru fiecare creştin în mod individual sau pentru întreaga biserică, acel om s-a avântat pe un ocean nelimitat. Orice lege eronată, (şi orice lege adăugată Bibliei este eronată) va cere în mod inevitabil şi în scurt timp o alta, iar altele vor cere altele, fără nici un sfârşit. De aceasta nu le-a dat Cristos bisericilor Sale şi nici predicatorilor nici o putere legislativă. Şi din nou, şi mai specific, acesta este motivul pentru care Noul Testament încheie cu următoarele cuvinte semnificative,
„Mărturisesc oricui aude cuvintele prorociei din cartea aceasta că, dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta. Şi dacă scoate cineva din cuvintele cărţii acestei proorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vieţii şi din cetatea sfântă, scrise în cartea aceasta.” (Apocalipsa 22:18-19)
NOTĂ: Introducem aici această paranteză, ca şi avertisment. Fie ca bisericile baptiste să se păzească de rezoluţii disciplinare şi de alte feluri, pe care le trec câteodată prin conferinţele lor, rezoluţii care ar putea fi interpretate ca legi sau reguli ale guvernării Bisericii; Noul Testament conţine toate legile şi regulile necesare.
20. Limita extremă acestei cărţi preîntâmpină posibilitatea de a spune multe despre aceste consilii sau adunări care fac legi, dar este necesar să spunem câteva lucruri.
21. Primul dintre aceste consilii Laterane sau Apusene, acelea convocate de papi, a fost convocat de Calixus II, în anul 1123 d. H. Au fost prezenţi cam 300 de episcopi. La acest consiliu s-a dat decretul prin care preoţii Romani nu trebuiau să se căsătorească niciodată. Acesta a fost numit Celibatul preoţilor. Noi bineînţeles, nu încercăm să dăm toate lucrurile făcute la aceste întâlniri.
22. Cu ani mai târziu, în 1139 d. H., Papa Innocent II, a convocat un alt consiliu în special pentru a condamna două grupuri de creştini foarte devotaţi, cunoscuţi sub numele de Petro-Brusieni şi Arnoldişti.
23. Alexandru III a convocat încă unul, în 1179 d. H., la numai patruzeci de ani după ultimul. În acesta au condamnat ceea ce numeau „Erori şi Impietăţi” ale Waldenezilor şi Albighenezilor.
24. La numai 36 de ani de la acesta din urmă, un altul a fost convocat de Papa Innocent III. Acesta s-a ţinut în anul 1215 d. H., şi se pare că a avut probabil cei mai mulţi participanţi dintre toate aceste consilii mari. Conform relatării istorice ale acestei întâlniri, „au fost prezenţi 412 episcopi, 800 Abaţi şi stareţi, Ambasadori ai curţii bizantine, şi un număr mare de prinţi şi nobili”. Din însăşi componenţa acestei adunări poţi şti că nu se dezbăteau numai chestiuni spirituale.
La acea vreme a fost promulgată noua doctrină a „Transsubstanţierii”, presupusa transformare a pâinii şi vinului de la Cina Domnului în însăşi adevăratul trup şi sânge al lui Cristos, după o rugăciune făcută de un preot. Una dintre doctrinele care i-a aţâţat pe liderii Reformei, câteva secole mai târziu. Această doctrină învăţa bineînţeles că toţi aceia care luau Cina Domnului, cu adevărat mâncau din trupul şi beau din sângele lui Cristos. Mărturisirea auriculară – mărturisirea păcatelor la urechea preotului – a fost o altă nouă doctrină care se pare că îşi are începutul la această întâlnire. Dar probabil cel mai crud şi sângeros lucru adus vreodată asupra unor oameni în toată istoria omenirii a fost aceea cunoscută sub numele de „Inchiziţie”, şi alte tribunale similare, proiectate pentru a încerca ceea ce se numea „erezie”. Se pare că întreaga lume este plină de cărţi scrise pentru a condamna acea cruzime extremă, şi totuşi a fost creată şi perpetuată de nişte oameni care pretindeau că sunt conduşi şi direcţionaţi de Domnul. În ceea ce priveşte barbarismul real se pare că nu există nimic, absolut nimic în toată istoria care să o fi întrecut. Nici nu aş putea să încerc să o descriu. Pur şi simplu o să le fac nişte trimiteri cititorilor mei către unele dintre multele cărţi scrise despre „Inchiziţie” şi-i voi lăsa să citească şi să studieze singuri. Şi totuşi încă un lucru a fost făcut la această întâlnire, ca şi cum nu s-ar fi făcut destul. S-a declarat în mod expres extirparea întregii „erezii”. Ce pagină neagră – ba chiar – multe pagini negre au fost scrise în istoria omenirii de către aceste decrete oribile.
25. În anul 1229 d. H., la numai 14 ani de la ultima groaznică întâlnire, a fost ţinută încă o întâlnire. (Aceasta se pare că nu a fost ecumenică.) Consiliul a fost convocat la Toulouse. La această întâlnire a fost declarată probabil cea mai vitală chestiune din întreaga istorie catolică. La aceasta s-a decretat, că Biblia, cartea lui Dumnezeu, trebuie interzisă tuturor laicilor, tuturor membrilor bisericilor catolice în afară de preoţi sau oficiali mai înalţi. Cât de ciudată, această învăţătură, în faţa clarei învăţături ale Cuvântului, „Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine.” (Ioan 5:39)
26. Încă un Consiliu a fost convocat să se întâlnească la Lyons. Acesta a fost convocat de Papa Innocent IV, în 1245 d. H. Se pare că acesta s-a ţinut în principal cu scopul de a-l excomunica şi a-l destitui pe Împăratul Frederick I al Germaniei. Biserica, mireasa adulteră căsătorită cu Statul în anul 313 în zilele lui CONSTANTIN CEL Mare, a devenit acum capul casei, şi dictează acum politica guvernului de Stat, iar regi şi regine sunt întronaţi sau detronaţi după buna sa plăcere.
27. În 1274 d. H. un alt Consiliu a fost convocat pentru a împlini reunirea ramurilor geacă şi romană a măreţei Biserici Catolice. Această mare adunare a eşuat în totalitate în împlinirea scopului.
AL TREILEA DISCURS – 1400-1600
1. Aceste trei secole, al cincisprezecelea, al şaisprezecelea, şi al şaptesprezecelea, sunt printre cele mai pline de evenimente din toată istoria omenirii, şi în special din istoria Creştină. A existat o revoluţie aproape continuă în interiorul Bisericii Catolice—atât romană cât şi greacă—căutând o Reformă. Această trezire a unei conştiinţe de mult adormite şi dorinţa unei adevărate reforme au început de fapt în secolul al treisprezecelea sau poate chiar puţin mai devreme. Cu siguranţă istoria pare a arăta acest lucru.
2. Haideţi să ne întoarcem puţin înapoi. Biserica catolică, prin multele ei îndepărtări de la învăţăturile Noului Testament, multele legi crude şi ciudate, şi disperata stare morală scăzută, şi cu mâinile şi hainele care-i miroseau greu a sânge de la milioanele de martiri, devenise odioasă şi cu adevărat repulsivă pentru mulţi dintre aderenţii ei, care sunt mult mai buni decât propriul lor sistem şi propriile lor legi, doctrine şi practici. Câţiva dintre cei mai curajoşi, buni şi mai spirituali dintre preoţi şi alţi lideri, unul câte unul, au căutat din ce în ce mai serios să reformeze unele dintre cele mai obiectate legi şi doctrine şi să se întoarcă sau cel puţin să se apropie de învăţăturile originale ale Noului Testament. Dăm câteva exemple izbitoare. Observaţi, nu numai cât de departe sau în ce loc a început focul reformator, dar observaţi şi liderii din această reformă. Liderii erau, sau fuseseră, toţi preoţii şi oficialii catolici de un oarecare fel. Exista, totuşi, încă un pic de bine în acest mult rău. Totuşi, în această vreme nu exista nici măcar o doctrină solitară nestricată a Noului Testament care să fi fost păstrată în puritatea ei originală—dar acum uitaţi-vă la unii dintre reformatori şi unde au trudit.
3. Este bine de reţinut, totuşi, că timp de multe secole înainte de această măreaţă perioadă de reformă, au existat un număr de personaje remarcante, care s-au răzvrătit împotriva groaznicelor extreme ale catolicilor—şi au căutat cu onestitate să rămână loiali Bibliei—dar tot ceea ce a rămas din ei este urma lor sângeroasă. Acum vom studia pentru o vreme această cea mai marcantă perioadă—„Reforma”.
Din anul 1320 până în 1384 a trăit un om în Anglia care a captat atenţia lumii întregi. Numele lui a fost John Wycliff. El a fost unul dintre primii indivizi curajoşi care a avut curajul de a încerca o reformă reală în interiorul Bisericii Catolice. De multe ori în istorie se face referire la el ca fiind „Luceafărul de Dimineaţă al Reformei”. El a trăit o viaţă cinstită şi eficientă. Ar fi nevoie de câteva volume pentru a cuprinde o istorie cât de cât adecvată a lui John Wycliff. El a fost urât, urât într-un mod înspăimântător, de către liderii ierarhiei catolice. Viaţa sa a fost vânată în mod persistent. În cele din urmă a murit de paralizie. Dar cu ceva ani mai târziu, atât de mare a fost ura catolică, încât osemintele sale au fost dezgropate şi arse, iar cenuşa sa a fost aruncată pe ape.
5. Urmându-l foarte de aproape, călcând pe urmele lui Wycliff, a venit John Huss, 1373-1415, un fiu distins din îndepărtata Boemie. Sufletul său a simţit şi a răspuns luminii scânteietoare a „Luceafărului de Dimineaţă” al Angliei. A dus o viaţă plină de evenimente şi curaj, dar dureros şi trist de scurtă. În loc să atingă o coardă sensibilă printre oamenii săi catolici în favoarea unei reforme reale, a stârnit o frică şi o ură şi o opoziţie care a rezultat în arderea sa pe rug—un martir printre oamenii săi. Şi totuşi el căuta binele lor. El l-a iubit pe Domnul lui şi şi-a iubit oamenii. Totuşi, a fost doar unul dintre multele milioane care au trebuit să moară aşa.
6. Alături de John Huss din Boemia, a venit un extraordinar fiu al Italiei, minunatul şi elocventul Savonarola, 1452-1498. Huss a fost ars în 1415, Savonarola s-a născut cu 37 de ani mai târziu, Şi el, asemeni lui Huss, deşi un catolic devotat, i-a găsit pe liderii poporului său—poporul italian—a fi la fel ca cei din Boemia, împotriva oricărei reforme. Dar el, prin măreaţa sa elocvenţă, a avut succes în trezirea unor conştiinţe şi astfel asigurând un considerabil grup de urmaşi. Dar o reformă reală în Ierarhie însemna o ruinare absolută a celor de mai sus din acea organizaţie. Aşa că Savonarola, precum şi Huss, au trebuit să moară. ŞI EL A FOST ARS PE RUG. Dintre toţi oamenii elocvenţi ai acelei perioade, probabil Savonarola a stat cap şi umeri deasupra tuturor celorlalţi. Dar el se lupta cu o organizaţie măreaţă a cărei existenţă îi cerea să se lupte împotriva reformei, aşa că Savonarola trebuie să moară.
7. Bineînţeles, când dăm numele reformatorilor din această perioadă, este necesar să omitem multe nume. Aici sunt menţionate doar acele la care se face referire cel mai des în istorie. După oratorul de aur al Italiei a venit un om din Elveţia. Zwingle s-a născut înainte ca Savonarola să moară. El a trăit între anii 1484-1531. Spiritul reformei începea acum să umple întreg ţinutul. Flăcările sale izbucnind acum mai rapid şi răspândindu-se mai repede şi devening tot mai greu de controlat. Acesta, fiind aprins de Zwingle, nu a fost mai mult decât parţial înăbuşit înaintea altuia, mai serios decât toate celelalte, a izbucnit în Germania. Zwingle a murit în luptă.
8. Martin Luther, probabil cel mai renumit dintre toţi reformatorii secolelor cincisprezece şi şaisprezece, a trăit între anii 1483-1546, şi după cum se poate vedea după dată, a fost foarte aproape un contemporan al lui Zwingle. El s-a născut cu un an mai devreme şi a trăit (murit) cu cincisprezece ani mai târziu. Cu mult mai mult, probabil, decât afirmă cu siguranţă istoria, marii lui predecesori au uşurat într-o mare măsură calea grea care-i stătea înainte. Mai mult, el a învăţat din experienţa lor grea, şi apoi mai târziu, şi mai mult din cea proprie, că o reformă veritabilă în interiorul Bisericii Catolice ar fi o imposibilitate absolută. Ar fi nevoie de prea multe măsuri reformatoare. Una ar necesita alta şi altele necesitând încă altele, şi aşa mai departe.
Aşadar, Martin Luther, după multe bătălii date cu liderii Catolicismului, şi ajutat de Melancthon şi alţi nemţi proeminenţi, a devenit fondatorul în 1530, sau, cam atunci, unei organizaţii creştine total diferite, acum cunoscută sub numele de Biserica Luterană, care foarte curând a devenit Biserica Germaniei. Aceasta a fost prima dintre noile organizaţii care au ieşit direct din Roma şi care a renunţat la orice supunere faţă de Biserica Mamă Catolică (după cum este numită) şi a continuat să trăiască de atunci încolo.
10. Sărind acum pentru puţin timp peste Biserica Anglicană, care vine după cea luterană în ordinea începuturilor, vom urmări pentru ceva vreme Reforma pe Continent. Din 1509 până în 1564, a trăit încă unul dintre cei mai mari reformatori. Acesta a fost John Calvin, un francez, dar se pare că în acea vreme trăia în Elveţia. El a fost cu adevărat un mare om. El a fost un contemporan al lui Martin Luther timp de 30 de ani, şi avea 22 de ani când a murit Zwingle. Calvin este fondatorul recunoscut al bisericii Prezbiteriene. Unii dintre istorici, totuşi, îi acordă acest merit lui Zwingle, dar cea mai puternică dovadă pare a fi în favoarea lui Calvin. Fără discuţie, atât lucrarea lui Zwingle cât şi cea a lui Luther, au făcut munca lui calvin mult mai uşoară. Aşa că, în 1541, la numai 11 ani (acesta pare a fi anul), de la fondarea Bisericii Luterane de către Luther, a prins viaţă Biserica Prezbiteriană. Şi ea, ca şi în cazul luteranilor, a fost condusă de către un preot reformat catolic sau măcar oficial. Aceştia şase—Wycliff, Huss, Savonarola, Zwingle, Luther şi Calvin, mari lideri ai măreţei lor lupte pentru reformă, i-au dat Catolicismului o lovitură ameţitoare.
11.În 1560, la nouăsprezece ani după prima organizaţie a lui Calvin la Geneva, Elveţia, John Knox, un discipol al lui Calvin, a instituit prima biserică prezbiteriană în Scoţia, şi la numai treizeci şi doi de ani, în 1592, biserica prezbiteriană a devenit Biserica de Stat a Scoţiei.
12. Pe parcursul acestor lupte grele pentru reformă, un ajutor continuu şi valoros a fost dat reformatorilor, de către Ana-baptişti, sau orice alt nume au purtat. Sperând la o oarecare alinare a destinului lor amar, ei au ieşit afară din ascunzătorile lor şi au luptat plini de curaj alături de reformatori, dar au fost sortiţi unei dezamăgiri înspăimântătoare. De acum încolo aveau să fie persecutaţi de încă doi duşmani. Atât Biserica Luterană cât şi cea Prezbiteriană au luat de la Mama lor Catolică multe dintre răutăţile ei, printre care şi ideea de Biserică de Stat. Ele au devenit amândouă Biserici Instituite în scurt timp. Amândouă au intrat în scurt timp în afacerea persecutării, căzând aproape, dacă nu cumva chiar la fel ca Mama lor Catolică.
„URMA DE SÂNGE”
Tristă şi groaznică a fost soarta acestor îndelung-răbdători Ana-baptişti. Acum lumea nu mai oferea nici un loc sigur de ascuns. Patru aspri persecutori erau acum aprinsă pe urma lor. Cu siguranţă că urma lor a fost o „Urmă de Sânge”.
13. În aceeaşi perioadă, ceva mai devreme cu câţiva ani decât prezbiterienii, a apărut încă o denominaţie, nu pe continent, ci în Anglia. Totuşi, aceasta s-a întâmplat nu aşa de mult prin calea reformei (deşi în mod evident aceasta a ajutat-o) cât printr-o separare sau divizare adevărată în rândul catolicilor. Asemănătoare cu separarea din 869, când catolicii de răsărit s-au despărţit de cei de apus, şi au devenit din acel moment, cunoscute în istorie ca Bisericile Romano şi Greco-catolice. Această nouă separare a survenit cam în felul următor:
Împăratul Angliei, Henry VIII, s-a însurat cu Ecaterina a Spaniei, dar din nefericire, după un anumit, timp inima sa oarecum neliniştită s-a îndrăgostit de Anne Boleyn. Aşa că a vrut să divorţeze de Ecaterina şi să se căsătorească cu Annie. Să obţii un divorţ în acele vremuri nu era ceva uşor. Fiind Împărat, el a crezut de cuviinţă că ar trebui să aibă dreptul de a-şi urma propria voinţă în această chestiune. Primul Ministru al său (la acea vreme Thomas Cromwell) a făcut mai degrabă haz de Împărat. De ce te supui autorităţii papale într-o astfel de chestiune? Henry i-a urmat sugestia, a aruncat autoritatea papală şi s-a auto-proclamat cap al Bisericii Anglicane. Astfel a început noua Biserică a Angliei. Acestea s-au întâmplat în 1534 sau 1535. La acea vreme nu exista nici o schimbare în doctrină, ci pur şi simplu o renunţare la autoritatea Papei. Henry, în inima lui nu a devenit niciodată un Protestant. El a murit în credinţa catolică.
14. Dar această separare a rezultat în final în câteva schimbări considerabile, sau reformă. În timp ce o reformă în interiorul Bisericii Catolice şi sub autoritate papală, ca în cazul lui Luther şi a altora, era imposibilă, a devenit posibilă după separare. Cranmer, Latimer, Ridley şi alţii au condus spre unele schimbări însemnate. Tutoşi, ei şi mulţi alţii au plătit un preţ sângeros pentru schimbări când după câţiva ani, Maria, „Maria Sângeroasa” (Bloody Mary), o fiică a Ecaterinei divorţate, a venit la tronul Angliei, şi a târât noua Biserică înapoi sub puterea papală. Această reacţie înspăimântătoare şi terifiantă s-a sfârşit cu intensa şi sângeroasa domnie de cinci ani a Mariei. În timp ce capetele se aplecau sub toporul însângerat al Mariei, al ei s-a dus odată cu acestea. Oamenii au gustat, totuşi, parţial libertatea aşa că atunci când Elizabeta, fiica Annei Boleyn (din cauza căreia a divorţat Ecaterina), a devenit Regină, Biserica Anglicană a aruncat din nou puterea papală şi a fost iarăşi instituită.
15. Astfel, înainte de sfârşitul secolului al şaisprezecelea, existau cinci Biserici instituite—biserici susţinute de guverne civile—romano şi greco-catolicii fiind două; apoi Biserica Anglicană; apoi cea luterană, sau Biserica Germaniei; apoi Biserica Scoţiei, cunoscută astăzi sub numele de Prezbiteriană. Toate acestea au fost amare în ceea ce priveşte ura şi persecutarea oamenilor numiţi Ana-baptişti, Waldenezi şi toate celelalte biserici neinstituite, biserici care niciodată şi sub nici o formă nu au fost conectate de catolici. Mare lor ajutor dat în lupta pentru reformă era acum uitat, sau complet ignorat. Încă multe alte mii, incluzând atât femei cât şi copii piereau în mod constant în fiecare zi în persecuţiile nesfârşite încă. Măreaţa speranţă trezită şi inspirată de către reformă s-a dovedit a fi o sângeroasă amăgire. Rămăşiţele găsesc acum un refugiu nesigur în prietenoşii Alpi sau în alte ascunzători din întreaga lume.
16. Aceste trei noi organizaţii, rupte din, sau ieşind din catolici, au păstrat multe dintre erorile lor dăunătoare, dintre care unele sunt după cum urmează:
(1) Guvernare pastorală a bisericii (variind în formă)
(2) Instituirea bisericii (Combinare între Biserică şi Stat)
(3) BOTEZUL copiilor
(4) Stropirea sau Turnarea pentru Botez.
(5) Regenerarea prin Botez (unele cel puţin, şi altele, dacă mulţi dintre istoricii lor ar trebui acreditaţi).
(6) Persecutarea altora (cel puţin câteva secole)
17. La început toate aceste Biserici instituite se persecutau una pe cealaltă la fel ca toată lumea, dar la un consiliu ţinut la Augsburg în 1555, un tratat de pace, cunoscut şi ca „Pacea de la Augsburg” a fost semnat între „Catolici” pe de-o parte, şi „Luterani” de cealaltă parte, hotărând să nu se mai persecute unii pe alţii. Voi ne lăsaţi în pace, şi noi vă lăsăm în pace. Pentru catolici, a se lupta cu luteranii însemna război cu Germania, iar pentru luterani, a se lupta sau a-i persecuta pe catolici însemna război cu toate ţările unde Catolicismul era predominant.
„URMA DE SÂNGE”
18. Dar nu atunci au încetat persecuţiile. Urâţii Ana-baptişti (numiţi baptişti astăzi), în ciuda tuturor persecuţiilor anterioare, şi în ciuda faptului oribil că cincizeci de milioane de oameni muriseră deja ca martiri, existau totuşi într-un număr mare. În această perioadă s-a întâmplat că de-a lungul unei singure şosele europene, pe o distanţă de treizeci de mile, rugi au fost amplasaţi la fiecare câteva picioare distanţă, fiind ascuţiţi la vârf, iar în capâtul fiecărui rug a fost pus un cap însângerat al unui martir ana-baptist. Imaginaţia omenească poate cu greu să descrie o scenă atât de îngrozitoare! Şi totuşi un lucru săvârşit, conform istoriei sigure, de către nişte oameni care se numeau pe sine ucenici devotaţi al blândului şi umilului Isus Cristos.
19. Să ne aducem aminte că, catolicii nu consideră Biblia a fi regula de bază şi ghidul credinţei şi al vieţii. Ei susţin că este într-adevăr infailibilă, dar că există încă două lucruri la fel de asemănătoare, „Scrierile Părinţilor” şi decretele Bisericii (Bisericii Catolice) sau declaraţiile Infailibilului Papă.
Aşadar nu va putea exista niciodată o dezbatere satisfăcătoare între catolici şi protestanţi sau între catolici şi baptişti, deoarece nu poate exista niciodată o bază a unui acord final. Biblia, de una singură, nu poate stabili nimic în concepţia catolicilor.
20. Luaţi spre exemplu problema „Botezului” şi al autorităţii finale pentru actul în sine şi pentru mod. Ei susţin că în mod indiscutabil Biblia învaţă despre Botez şi că învaţă cufundarea ca unic mod. Dar ei susţin în acelaşi timp că Biserica lor infailibilă a avut tot dreptul de a schimba modul de la cufundare la stropire dar că nimeni altcineva nu are acest drept sau autoritate, nimeni în afară de autoritatea papală infailibilă.
21. Veţi observa bineînţeles, şi probabil veţi fi surprinşi, că dau foarte puţine citate în aceste lecţii. Încerc din răsputeri să fac un lucru foarte greu, a da oamenilor esenţa a două mii de ani de istorie religioasă într-un timp de şase ore.
22. Este potrivit chiar aici ca să îndrept atenţia asupra faptelor care privesc Biblia pe parcursul acestor secole îngrozitoare. Ţineţi minte că Biblia nu era încă tipărită atunci şi nu exista hârtia pe care să fie tipărită deşi tipăritul fusese deja inventat. Nici nu exista hârtia pe care să fie scrisă aceasta. Pergament, piei prelucrate de oaie sau capră, sau papirus (un fel de pastă de lemn), acestea le foloseau pentru a scrie pe ele. Aşadar o carte mare cât Biblia, toată scrisă cu mâna şi cu un fel de stilet, nu un stilou cum folosim astăzi, era un lucru enorm, probabil mai mare decât putea să care un singur om. Nu au existat niciodată mai mult de treizeci de Biblii complete în toată lumea. Multe părţi sau cărţi ale Bibliei precum Matei, Marcu, Luca, Ioan, Faptele Apostolilor, sau una dintre epistole, sau Apocalipsa sau vreo carte a Vechiului Testament. Unul dintre cele mai uimitoare miracole din întreaga istorie a omenirii — după modul meu de gândire — este meticulozitatea cu care oamenii lui Dumnezeu s-au gândit şi au crezut împreună în principalele puncte vitale ale Creştinismului. Bineînţeles că Dumnezeu este singura soluţie. Este acum un fapt extraordinar că putem toţi şi fiecare, să avem o copie completă a întregii Biblii şi fiecare în limba noastră nativă.
23. Este de asemenea bine ca toţi să ne gândim serios şi în mod special la un alt fapt vital privitor la Biblie. A fost deja menţionat pe scurt în lecţia anterioară, dar este atât de vital încât cred că ar fi înţelept să facem din nou referire la el. Este vorba de acţiunea luată de catolici la Consiliul de la Toulouse, ţinu