Bibliologie:

TRADITIONALISMUL
Partea 1 din 2: Traditionalismul şi Sola Scriptura; Traditionalismul Evangelic
by John M. Frame



Una dintre cele mai mari probleme cu care se confruntă astăzo teologia evanghelică şi reformată este tendinţa spre tradiţionalism. Doresc să prezint în această lucrare câţiva paşi care să ne conducă la analizarea acestui pericol şi care să prescrie antidotul său, doctrina reformată despre Sola Scriptura.1

Tradiţionalism şi Sola Scriptura

Tradiţionalismul este greu de definit. Este bine şi corect să respectăm tradiţia, Dumnezeu a ridicat de-al lungul anilor mulţi învăţători în biserica Sa, prin scrierile cărora El continuă să ne vorbească şi astăzi. Astfel Dumnezeu doreşte să învăţăm de la părinţii bisericii sau, în alte cuvinte, din tradiţie. Pe de altă parte, doctrina Protestantă referitoare la Sola Scriptura ne învaţă să-I depăşim pe reformatori în testarea fiecărei tradiţii omeneşti prin Cuvntul lui Dumnezeu, chiar şi a învăăturilor celor mai respectaţi părinţi ai bisericii.

“ Tradiţionalismul “ îşi face apariţia acolo unde este încălcată Scriptura fie prin adăugare, fie prin sustragere din Cuvântul lui Dumnezeu (Deuteronom 4:2). A sustrage din Cuvânt înseamnă a-I contrazice sau a-I neglija învăţătura. A adăuga al Cuvânt înseamnă a conferi învăţăturii omeneşti acea autoritate care aparţine doar Cuvântului lui Dunezei (Isaia 29:13-14; Matei 15:8-9). Un respect exagerat pentu tradiţie poate cauza ambele greşeli.

În acest articol îmi voi concentra atenţia asupra unei modalităţi în care teologii evanghelici şi reformaţi sunt tentaţi să adauge la Cuvântul lui Dumnezeu căutând să rezolve probleme teologice importante prin referire la tradiţiile istorice, fără să cerceteze Scriptura.

Această eroare de metodologie teologică a fost, desigur, caracteristică teologiei romano-catolce cu mult înainte de Reformă şi a reprezentat unul din protestele din caopul listei aduse de reformatori împotriva magisteriului roman. De asemena, a caracterizat teologia liberală din ultimele câteva secole. De fapt, încercarea de a prezenta mesajul creştin pe alte baze decât pe aceea a autorităţii Scripturii este definitorie pentru teologia liberală. 2 Mai bine zis, liberalii folosesc Scriptura în cercetarea teologică. Dar ei îşi rezervă dreptul de a nu fi în totalitate de acord cu ea. În concluzie, ei sunt pe cont propriu, bazându-şi gândirea pe înţelepciunea şi pe tradiţia omenească.

Cum ajung liberali la concluzii teologice fără să apeleze la autoritatea ultimativă a Scripturii? Nu e uşor. Dar în esenţă ei apelează la tradiţia creştină. Cu unele excepţii, liberalilor nu le place să-şi prezinte lucrarea ca fiind pură speculaţie. Ei doresc să fie recunoscuţi ca învăţători creştini şi ca membri ai comunităţii teologice istorice. Astfel ei caută să se situeze în cadrul tradiţiei teologice a bisericii. Voi menţiona trei moduri în care fac acest lucru, utilizând termenii mei proprii:

1.Identificarea: alegând un curent istoric sau contemporan şi susţinându-l, permiţându-I să stabilească standardele adevărului.

2.Antiteza: alegând un curent istoric şi opunându-I-se, transformându-l într-un model de eroare. (Astfel, tendinţa generală a teologiei liberale a demonizat în mod special “ tradiţionalismul “ modern şi teologii protestanţi postreformişti.

3.Triunghiularitatea: identificând două sau mai multe mişcări istorice considerate importante, identificând punctele slabe ale acestor mişcări şi definind o nouă poziţie care ar contracara aceste puncte slabe. 3

Când am studiat la Universitatea Zale, pe la mijlocul anilor 60’, cursurile intitulate “ teologie sistematică “ erau de fapt cursuri de istorie a teologiei liberale de la Schleiermacher încoace.(Teologia dinainte de Scheleiermacher era numită “istoria doctrinelor”). Fiecare dintre curentele prezentate de profesor (teologia procesului, teologia narativă, individualismul Kirerkegaardian etc.) susţineau “identificarea”. Fundamentalismul sau ortodoxia protestantă constituiau “antiteza”. Triunghiularitatea era metoda solicitată din partea studenţilor de a-şi dezvolta propria lor perspectivă teologică. Barth susţinea prea multă transcendenţă, Bultmann prea multă imanenţă, aşa că studenţii erau încurajaţi să gândească prspectivele lui Barth şi Bultmann fără însă a cădea în extreme. Realizând propriile lor teorii (triunghiularităţi), unii profesori scoteau în evidenţă teologiile “futuriste” ale lui Moltmann, Gutierrez şi Panneberg, în care viitorul aducea transcendenţa, iar mişcarea concretă a istoriei aducea imanenţa. Dar cel mai important, studenţii erau îndemnaţi să-şi alegă singuri calea, inspitaţi de orice curent, pentru a-şi dezvolta propria lor ramură distinctivă de teologie.

Tradiţionalismul evanghelic

Erudiţii evanghelici studiază adesea în instituţii liberale, aşa că nu este surprinzător faptul că metodele mai sus amintitie:identificarea, antiteza şi triunghularitatea şi-au făcut simţită prezenţa şi în teologia evanghelică, uneori alături de o preocupare sinceră pentru doctrina Sola Scriptura. Desigur, nu e nimic greşit ăn cele trei metode atâta timp cât Scriptura oferă normele pentru evaluare. Dar folosindu-le în afara normelor biblice ( ca în exemplul cu experinţa mea de la Yale ), conduc la autonomi teologică şi la pierderea principiului Sola Scriptura.

Majoritatea teologilor din tradiţia evanghelică mărturisesc credinţa lor in Sola Scriptura. Dar alături de acea mărturisire a s-a manifestat o accentuare credcândă a tradiţiei.

Cu treizeci de ani în urmă, cei mai cunoscuţi erudiţi evanghelici erau apologeţi, învăţători biblici, şi teologi de teologie sistematică (Clark, Henry, Carnell, Van Til, Bruce, Packer4 ). Astăzi, conducătorii academici evanghelici se află în domeniul teologiei istorice sau sunt specialişti în teologie sistematică, punând un mare accent pe istoria bisericii: Armstrong, Bloesch, Godfrey, Grenz, Hart, Horton, Marsden, McGrath, Muller, Noll, Oden, Wells, şi alţii.5

În plus, am putea acorda atenţie (1) mişcării pentru renaşterea confesionalismului condusă de Asociaţia Evanghelicilor Mărturisitori şi (2) recentelor “ convertiri “ ale oamenilor proveniţi dintr-un context evanghelic la comunităţi care pun un mai mare accent pe tradiţiile istorice ale bisericii: anglicanism, romano-catolicism, ortodoxia răsăriteană.

Ce se află în spatele acestor tendinţe? Un răspuns adecvat la această întrebare ar solicita probabil istorici de calibrul celor înscrişi mai sus. Dar iată cîteva sugestii care oferă claritate problemei. 6.



1.Expunerea evanghelică la metodele teologiei liberale

Erudiţii evanghelici sunt aleşi, într-o mare măsură, de către instituţiile academice secular-liberale. Cei a căror învăţătură se bucură de cea mai mare apreciere în rândul evanghelicilor sunt aceia care au obţinut titluri sau alujbe în cadrul universităţilor seculare renumite. E de la sine înţeles că instituţiile academice seculare nu apreciază teologii care-şi etlează concluziile din autoritatea divină, infailibilă a Scripturii. Însă cei mai înzestraţi evanghelici pot avea succes într-un mediu secular dacă îşi alcătuiesc disertaţiile şi îşi exprimă concluziile în termeni istorici. De exemplu, unii nu se pot aştepta să obţină titlul de doctor la Universitatea din Oxford doar pe baza unei disertaţii în care apără ineranţa biblică. Dar nu e greu de imaginat un astfel de titlu conferit pentru o teză despre istoria doctrinei ineranţei, în cadrul căreia concluziile sunt exprimate în termenii identificării, antitezei şi trunghiularităţii.

Dacă un candidat evanghelic la doctorat este mai înclinat să scrie în favoarea teologiei secolului al 16-lkea decât în favoarea teologiei secolului al 19-lea sau al 20-lea, în mod normal instituţia seculară nu va considera această atitudine drept provocatoare, atâta timp cât în alte privinţe candidatul respectă metodele şi standardele aprobate de instituţie. Într-adevăr, coordonatorii şi cititorii candidatului ar putea privi această înclinaţie ca pe un mod ciudat de antiquarianism, o afecţine mai caldă faţă de vocaţia academică.

Astfel, era ceva normal ca evanghelicii să se concentreze asupra studiilor şi metodelor istorice, chiar şi atunci când căutau să dea un fundament normativ distincţiilor evanghelice.

Ceea ce nu e rău după părerea mea. Aceasta nu presupune în mod necesar un compormis. Fiecare face ce poate într-o asemnea situaţie. Se întâmplă de mult timp. Îmi aduc aminte că eruditul reformat John H. Gestner, pe când preda la Seminarul Teologic Liberal din Pittsburg, deţinea titlul de profesor în Istoria Bisericii, deşi în opinia mea, majoritatea preocupărilor sale puteau fi mai degrabă clasificate drept teologie sistematică. Tinând la crezurile sale conservatoare, el nu a fost invitat să predea teologie sistematică, dar preda cu regularitate cursuri de “istoria” diferitelor doctrine. Autoritatea biblică, justificare (îndreptăţire prin credinţă) şi aşa mai departe. Gerstner a avut o infleunţă covârşitoare; R.C Sproul atribuie propria sa lucrare Ligomier Ministries inspiraţiei teologice a lui Gerstner.

Cu toate că accentuarea istoriei este pe deplin justificată prin valoarea inerantă a studiilor istorice şi prin pragmatismul poziţiei marginale evanghelice în lumea academică, există şi o consecinţă negativă. Erudiţii 8 se obişnuiesc să folosească metodele identificării, atitezei şi triunghularităţii fără a mai ţine seama de standardele biblice de evaluare. 9

a) Identificarea: Ei se pot ataşa uneori de unele mişcări din trecut sau prezent pe care le privesc drept standardele adevărului. 10. În cercurile reformate, această tendinţă conduce la un tradiţionalism fervent în care nu doar mărturisirea de credinţă, dar şi practicile extraconfesionale ale tradiţiei reformate, în demenii precum închinarea, evanghelizarea, grija pastorala, sunt indoielnice. Într-o asemenea atmosferă de tradiţionalism, este exclusă posibilitatea unei reforme continue, care să depăşescă ceea ce s-a indeplinit în perioada Reformei propriu-zise. Nu există o reformare continuă a standardelor şi practivilor bisericii realizată prin compararea acestora cu Scriptura. Astfel, nu există nici o modalitate prin care noile practici, care se adresează nevoilor din prezent, să poată fi gândite teologic. Este o ironie, deoarece una dintre convingerile fundamnetale ale tradiţiei reformate este tocmai Sola Scriptura, care mandatează continuarea Reformei, semper reformanda. Din acest punct de vedere, tradiţionalismul reformat este profund anti-tradiţional.

În alte cercuri de influenţă evanghelică, există o identificare cu feminismul evanghelic. Lucrarea lui Paul K. Jewett, “ Ordinarea femeilor “, poartă puternice amprente feministe până acolo încât însăşi autoritatea apostolului Pavel este pusă la îndoială.

b) Antiteza: De asemnea, astfel de învăaţi tind să se concentreze asupra altor mişcări care servesc drept modele (paradigme) de eroare. În cercurile reformate, aceste mişcări sunt reprezentate în general de romano-catolicism, arminianism, mişcarea carismatică, dispendaţionalism şi de unele mişcări contemporane precum liberalismul, marxismul, feminismul şi “ cultura pop “. Nu sunt apărătorul nici uneia şi le privesc ca ca nişte mişcări profund lacunare. Dar cred că e greşit să le transformăm în paradigme de eroare, consederând că nmic adevărat sau bun nu poate fi găsit în vreuna dintre ele. Lumea noastră este căzută, dar în acelaşi timp ea reprezintă şi obiectul harului comun şi special al lui Dumnezeu. Prin urmare, atât binele, cât şi răul pot fi găsite în oameni şi în instituţiile sociale. 12.

Uneori însă, unii lasă impresia citind teologia evanghelică, că este greşit să găsim ceva bun în astfel de mişcări sau chiar să formulăm propriile poziţii în moduri care pot să “ ciuntească ” din mărturia noastră împotriva acestor mişcări. E ca şi cum o teologie n-ar pute fi refomată cu adevărat fără a fi clar împotriva altor mişcări.

Ce este mai rău, această metodă devine o cale negativă: noi încercăm să definim adevărul privind la o işcare cu care nu suntem de acord şi definindu-ne propria poziţie în opozişie cu aceasta. Astfel, în mod ironic, mişcarea falsă devine, prin inversiune logică, un standard al adevărului creştin. Antiteza devine o formă pervertită a teologiei naturale. Cu siguranţă acet lucru este greşit. Noi ar trebui să definim mesajul creştin într-un mod pozitiv, apelând la revelaţia clară a Cuvântului lui Dumnezeu. Consider că această cale negativă ete fatală doctrinei despre Sola Scriptura.

c) Triunghiularitatea: Erudiţii evanghelici pregătiţi prin metodele teologiei liberale ar putea căuta să dezvolte forme noi şi actuale de evanghelism prin metoda trriunghiularităţii. Am descoperit asemenea tendinţe la Stanley Grenz şi Roger Olson, Teologia secolului al 20-lea, 13 unde totul pare să se învârtă în jurul conceptelor de transcendenţă şi imanenţă, iar provocarea pentru evanghelici este să caute acel “echilibru” pe care Kant, barth, Tilich şi alţii nu l-au ptut atinge. Răspunsul meu: nu căuta să echilibrezi conceptele profund false de transcendenţă şi imanenţă din teologia liberală, ci întoarce-te la Biblie.

Cred, de asemenea, că “ teismul deschis “ a lui Pinnock, Rice, Basinger şi alţii este în esenţă o triughiularitate între arminianismul tradiţional şi teologia procesului. Arminianismul nu-şi susţine în mod adecvat propriul concept de voinţă liberă, datorită afirmaţiei sale asupra preştiinţei divine (deoarece afirmă preştiinţa divină). Teologia procesuluii depăşeşte această problemă negând preştiinţa, însă dumnezeul său este atât de imanent încât nu se distinge în mod clar de lume. Iată, teismul deschis: Dumnezeu este transcendent, dar nu cunoaşte viitorul pe deplin. Ar fi fost mai bine, după părerea mea, ca Pinnnock şi ceilalţi să fi privit mai profund în Scriptură.14. O privire mai atentă asupra Bibliei ar fi pus la îndoială însăşi esenţa sistemului lor: perspectiva liberalistă asupra voinţei libere a omului.


2.Slăbirea interesului evanghelic în ce priveşte deybaterea asupra ineranţei

“ Bătălia pentru Biblie “ a definit în mod virtual evanghelismul american din timpul lui B.B. Warfield şi până aproape recent. În primele zile ale acelei perioade, bătălia se dădea împotriva liberalilor, care îşi defineau poziţia în opoziţie cu ineranţa biblică. Pe la mijlocul anilor ’60, a devenit foarte clar faptul că ceva anume din interiorul tradiţiei evanghelice făcea dificilă afirmarea ineranţei biblice, iar bătălia s-a manifestat în mod violent att în interiorul mişcării evanghelice, cât şi în afara acesteia. Consiliul Internaţional asupra Ineranţei Biblice a susţinut conferinţe şi a publicat un mare număr de materiale referitoare la acest subiect, înainte de a se dizova. Rămâne de văzut unde a condus această discuţie mişcarea evanghelică.

Odată cu menţionarea ineranţei ca doctrnă ce defineşte evanghelismul în opoziţie cu rivalii protestanţi liberali, punerea la îndoială a problemei ineranţei în cadrul mişcării evanghelice a condus la o priofundă criză de identitate. Inerantiştii “ limitaţi “ sau “ parţiali “ nu erau liberali; ei erau supranaturalişti care credeau în ideile de bază tradiţionale (naşterea din fecioară, minunile, ispăşirea prin sânge, învierea fizică, a doua venire), cu excepţia ineranţei biblice. Dar cum mai putea familia evanghelicilor să rămână împreună având o asemenea sciziune însăşi esenţa sa?

Au existat diferite răspunsuri printre evanghelici la această întrebare. Unii inerantilti îi considerau pe oponenţii lor în afara mişcării. Alţii încercau să recunoască terenul comun rămas, alături de diferenţe. Disputele asupra ineranţei se transformau uneori, în cel mai bun caz, în probleme de interpretare (de exemplu, problema creaţiei divine în secvenţe temporale de 24 de ore propriu-zise, din Geneza 1), iar înţelegerea crescândă a acestui fapt îi făcea pe cei de ambele părţi să vadă că problema poate fi interpretată şi altfel decât în alb su negru. A existat o apropiere de ambele părţi deopotrivă: învăţătorii din tradiţia liberaşă au privit iblia cu o mai mare seriozitate, depinzând concluzii mai conservatoare asupra problemelor istorice sau dogmatice. Astfel prăpastia dintre evanghelici şi liberali s-a îngustat, apărând în unele cazuri mai degrbă ca o continuitate decât ca o antiteză. Odată cu aceste transformări, a scăzut şi interesul pentru dezbaterea ineranţei. Astăzi există o foarte slabă preocupare, chiar şi în rândul celor dedicaţi unei perspective profund inerantiste, pentru demonstrarea dreptului Bibliei de a avea primul cuvânt în ceea ce priveşte istoria, geografie, ştiinţa, faţă de interesul arătat în urmă cu douăzeci de ani. De asemenea, unii au simţit nevoia existenţei unei metodolgii comune care să facă posibilă conlucrarea între inarantişti, evanghelicii inerantist-limitaţi şi liberalii fără a apela în mod constant la argumentarea detaliată a acurateţii textelor biblice.

Acea metodologei este în esenţă metodologia învăţăturii istorice.Atunci când Wolfrh Pannenberg, provenit din tradiţia liberală, declara necesitatea verificării tuturor afirmaţiilor teologice prin intermediul învăţăturii istorice, neutre din punct de vedere religios, mulţi evanghelici au apreciat aceasta. Ei au perceput acest îndemn ca pe o justificare a apologeticii lor. Şi ca şi o consecinţă, mulţi evanghelici de diferite convingeri inerantiste şi mulţi liberali lucrează împreună acum împreună să dezvolte teologia pe baza acestui model.

Însă o teorie bazată pe o învăţătură istorică neutră din punct de vedere religios nu-şi poate extrage standardele adevărului decât din afara Scripturii. Iar metodele acestui tip de teologie tind să fie mai degrabă metodele identităşii, antitezei şi triunghiularităţii, discutat ceva mai devreme în această lucrare, decât apelul direct şi detaliat la textele biblice.


3. Ruşinea Evangelică faţă de Parohialismul trecut

În secolul 20, evanghelicii au fost adesea nevoiţi să-şi reexamineze poziţia. În lucrarea sa intitulată “Conştiinţa tulburată a fundamentalismului american” Carl Henry 16 îi pedepsea pe evanghelici pentru învăţătura lor slabă şi pentru retragerea lor din problemele justiţiei sociale. “ Noul “ evanghelism al perioadei postbelice a încercat să reconstruiască fundamentalismul după direcţiile sugerate de Henry şi ceilalţi. În dezbaterea asupra ineranţei din anii 1967-1990 s-a ridicat din nou în discuţie problema naturii clare a evanghelismului.
Între timp, alţi evanghelici au considerat tradiţia lipsită de sens, privată de marile tradiţii ale bisericii. Se părea că evanghelismul nu avea puternice legături cu rădăcinile creştinătăţii: părinţii bisericii, Augustin, părinţii bisericii răsăritene, marile tradiţii liturgice ale catolicismului şi protestantismului. Aceasta avea legătură cu sentimentul că evanghelismul era inadecvat din punct de vedere liturgic: prea simplist, lipsit de o înţelegere a transcendenţei sau de profunzime, stupid din punct de vedere estetic, îngust din punct de vedere cultural. Unii evanghelici au studiat cu atenţie tradiţiile bisericeşti lărgite, iar o parte dintre aceştia nu sunt considerate în mod general evanghelice: anglicanismul, romano-catolicismul, ortodoxia răsăriteană.

Alţii au rămas în bisericile evanghelicce, dar şi-au îndemnat denominaţiile să arate un mare respect pentru tradiţiile creştine mai largi. Apreciez această schimbare ca pe un simptom al trezirii ecumenismului biblic. 17 Dar, de departe această mişcare reprezintă o slăbire a principiului Sola Scriptura, mă tem că ultimul atac va fi antiecumenic, pentru că el pierde singura bază solidă a reuniunii bisericii.

Aceste transformări au apărut, desigur, prin studii istorice, ele au presupus şi au confirmat o înaltă evaluare a importanţei tradiţiei comune între evanghelici. Într-adevăr, discuţiile purtate cu foştii evanghelici care au trecut de partea cealaltă a zidului în cadrul unor mişcări reiau adesea subiectul Sola Scriptura. Convertiţii de la evnghelism afirmă că schimbarea concepţiei lor a început cu o îndioală puternică privind principiul Sola Scriptura, care a condus la o identificare a tradiţiei ( ce includea, desigur, şi Scriptura ) drept sursă fundamentală a revelaţiei.