Antropologie:

UMANISMUL ARMENIANISMULUI

 

de Oscar B. Mink

 

“Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuiesc judecate duhovniceşte” (1 Cor 2:14)

 

Ştiu că definiţiile termenilor sunt în general forate plictisitoare, dar de dragul clarităţii şi a înţelegerii, este necesar ca termenii Armenianism şi Umanism să fie definiţi la începutul acestui discurs. Diferenţa dintre aceşti doi termeni este în cea mai mare parte doar superficială, şi asta este aşa mai ales atunci când vedem lucrurile în lumina adevăratei religii. Termenul Umanism definit de Webster: „O doctrină, atitudine, sau un mod de viaţă centrat pe interese sau valori umane; în special o filozofie care asigură demnitatea şi valoarea omului şi capacitatea lui de auto-realizare prin raţiune şi adesea acesta respinge supernaturalismul.”

 

Această definiţie , aşa cum va fi arătat în următoarea considerare a termenului este diametrală sau chiar opusul antropologiei biblice.

 

Armenianismul definit: Este un sistem religios centrat pe om. Conform Armenianismului, omul este cel care face eficace decretele lui Dumnezeu. Constă din cinci (5) articole, şi anume, 1. Alegerea Condiţională. 2. Ispăşirea Universală; (Însemnând că, Cristos prin moartea sa jertfitoare a făcut ispăşire pentru toată omenirea). 3. Regenerarea aduce fapte bune. 4. Harul lui Dumnezeu este refuzabil (rezistibil). 5. Credincioşii pot în cele din urmă să piardă harul şi să fie pierduţi pe veci.

 

Aceste definiţii sunt concise, şi nu pătrund foarte adânc în întunericul intens al acestor „ismuri” care-l proslăvesc pe om şi îl batjocoresc pe Dumnezeu, ci vom discuta pe larg pe parcurs ce înaintăm în mesaj. Trăsătura principală sau centrală a Armenianismului sau Umanismului este ideea că omul este superior lui Dumnezeu şi că omul poate în şi prin el să-şi rezolve toate problemele fără nici un ajutor supranatural. Un înfăptuitor timpuriu al Armenianismului şi Umanismului este Pelagianismul secolului al treilea, care înălţa voinţa umană deasupra celei a lui Dumnezeu şi a Bibliei.

 

A cunoaşte cuvântul lui Dumnezeu care este inspirat de Duhul Sfânt (II Tim. 3:16) este îndeajuns pentru a imputa şi a corecta orice sofism al omului, va fi criteriul exclusiv pe care-l voi folosi în respingerea unor fraude iraţionale la care se face referire în titlul acestui mesaj.

 

În primul rând, haideţi să luăm în considerare UMANISMUL ARMENIANISMULUI în lumina revelaţiei Scripturii cu privire la suveranitatea absolută a lui Dumnezeu. A spune că Dumnezeu este suveran înseamnă a susţine şi a proclama că El este Atotputernic, Rege al Regilor, şi că „El face tot ce vrea”. (Psalmul 115:3). Este obligaţia inevitabilă a familei Adamice să recunoască suveranitatea lui Dumnezeu, şi să-i aducă laudă perfectă Lui. (Ps.46:10; I Pet. 2:9). Dumnezeul Bibliei a declarat în mod accentuat: „Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, şi afară de Mine, nu este alt Dumnezeu”.(Isaia 44:6). Orice alt dumnezeu (?) este invocat prin imaginaţie zadarnică, născocirea care este însăşi baza Umanismului cât şi a Armenianismului. Aspectul fatal al acestor două nemernice „isme” nu este că ele nu au un dumnezeu, ci că dumnezeul lor este unul la fel ca inventatorii săi. (Ps. 50:21).

 

Umanismul şi Armenianismul au un singur scop, şi acesta este de a-l detrona pe Dumnezeu, şi de a-l întrona pe om. În ambele sisteme suveranitatea şi autoritatea lui Dumnezeu asupra omului este abrogată; omul devine cel suveran iar Dumnezeu suplinitorul; iar omul este factorul determinator executiv al destinului său veşnic. Doctrina despre suveranitatea lui Dumnezeu este atât de urâte de Umanism şi Armenianism, încât au strâns toate resursele perspicacităţii carnale în efortul de a găsi deficienţă în Dumnezeul Bibliei. Apostolii Domnului au avertizat bisericile Lui, spunând, „ ... în vremurile din urmă vor fi batjocoritori, care vor trăi după poftele lor nelegiuite... care n-au Duhul.” (Iuda 18,19). Aceşti batjocoritori inutili sunt închişi pentru a degenera înţelepciunea, şi fiind legaţi de intelectul lor finit, nu-l pot concepe pe Dumnezeu a fi mai mult decât ei înşişi, şi spun în inimile lor, „Nu vrem ca omul acesta să împărăţească peste noi” (Luca 19:14). Termenul, „omul acesta”, este o referire la Cristos.

 

„Umanismul susţine că fiinţele umane îşi formează singure destinul” (Secular Humanism, de Homer Duncan). Persoana care poate să-şi decreteze propriul destin este, şi trebuie să fie un dumnezeu. Aşa este, Umanismul nu este o religie fără un dumnezeu, ci conform premisei sale fiecare om este un dumnezeu în el şi al lui însuşi. Rezultatul inevitabil al acestui concept satanic este închiarea la sine, şi cea mai rea formă de idolatrie, este autolatria, sau a fi plin de devoţiune pentru sine. Este chiar această ideologie cea care l-a înbrâncit pe Lucifer (Isaia 14:13).

 

Armenianismul, precum Umanismul este o religie fără Dumnezeul Bibliei, dar nu este fără-de-dumnezeu, căci acest sistem care proslăveşte creaţia susţine că omul este factorul exclusiv care-i determină propriul destin. Aşadar, la fel ca şi Umanismul, este în el şi pentru el un dumnezeu. Oliver B. Green, recent decedat, dar în timpul vieţii a fost cel mai înfocat avocat al Armenianismului. Vorbind despre suveranitatea lui Dumnezeul, predestinare, alegere, şi despre harul irezistibil, a spus, „Sunt unele dintre cele mai grosolane şi mai josnice doctrine pe care le-am auzit vreodată”. (Predestination, Pg. 1). Doctrinele la care se referă D-l Green în citatul imediat sunt infame pentru supremaţia intelectului omului firesc, căci mintea firescă este duşmănie cu Dumnezeu (Romani 8:7). Totuşi, moartea substituitoare a lui Cristos a făcut ispăşire pentru ura ereditară a aleşilor Săi (Efe. 2:16), şi la vremea potrivită ei vor striga din adâncul sufletului lor răscumpărat: „Domnul, Dumnezeul nostru Cel Atotputernic, a început să împărăţească.” (Apo. 19:6).

 

Nu există doar o corelaţie între Armenianism şi Umanism, dar când ambele sisteme sunt atent examinate, se va observa cu uşurinţă că au acelaşi coregraf, şi dansează pe muzica plăcută firii a invincibilităţii creaţiei, şi asta o face fără să rateze nici un pas. Armenianismul şi Umanismul susţin că omul este o entitate autonomă, şi că decretele lui Dumnezeu pot fi negate de către voinţa trufaşă a omului. Ei au o formă de evlavie, dar îi tăgăduie puterea (2 Tim. 3:5).

 

„Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele” (2 Tim. 3:1). Punctul culminant al acestei ere rele din prezent este iminent, vremurile grele au venit, şi temelia bisericii ecumenice este turnată deja, iar suprastructura se înalţă cu un pas accelerat. Proorocul mincinos şi Anticristul aşteaptă în culise, şi în viitorul apropiat vor păşi pe scena lumii. Aşa-numita Biserică Creştină este complet pătrunsă de Armenianism, iar lumea politică şi educaţională este întrecută de Umanismul secular. Pseudo Creştinismul şi Umanismul se vor uni în curând, deoarece nu este greu pentru două sisteme să se unească atunci când sunt aşa de asemănătoare iar scopurile şi sfârşitul lor sunt aceleaşi--şi asta este proslăvirea omului.

 

Dar sfântul care se luptă din greu nu ar trebui să dispere căci nici unui om, fie chiar anti-Cristul în persoană, nu poate să-i smulgă pe aleşii lui Dumnezeu din mâna Lui atotsuverană (Ioan 10:27-29). Impunerea şi delirul Armenianismului şi a Umanismului nu sunt mai mult decât zăngănitul lanţurilor lor de degradare şi moarte cu care sunt legaţi în mod suveran. Armenianismul spune: „Păcătoşii merg în iad deoarece nici chiar Însuşi Dumnezeu Atotputernic nu a putut să-i salveze! El a făcut tot ce a putut. A eşuat” (Noel Smith, Defender Magazine). Dar Biblia nu este de acord cu Noel Smith, căci această Carte infailibilă spune, vorbind despre Dumnezeu: „Ce-I doreşte sufletul, aceea va face” (Iov 23:13). Umanismul spune: „Nici o Zeitate nu ne va salva, trebuie să ne salvăm noi înşine” (The Humanist Manifesto). Scriptura spune că Isus Cristos a fost Dumnezeu maifestat în trup (I Tim 3:16), şi că „El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale” (Mat. 1:21). Pavel spune, vorbind despre Cristos: „El ne-a mântuit pentru îndurarea Lui” (Tit 3:5). Dacă destinul omului ar fi lăsat la latitudinea Armenianismului sau Umanismului, Dumnezeu va fi înfrânt iar raiul părăsit. Dar acest gând să piară, deoarece Arhitectul Suveran şi infailibil al universului spune: „Face toate după sfatul voiei Sale... Ce am hotărât se va întâmpla” (Efe. 1:11; Isa. 14:24).

 

Umanismul nu recunoaşte Dumnezeul Bibliei ca fiind o autoritate în nici un lucru, iar Armenianismul repudiază autoritatea lui Dumnezeu în toate lucrurile. Dacă Dumnezeu nu este suveran în toate lucrurile, atunci El nu este suveran în nici un lucru, căci acel lucru peste care nu este suveran, este suveran peste toate lucrurile, inclusiv Dumnezeu. Totuşi, Dumnezeu îi denunţă pe potenţialii reducători ai puterii Sale, întrebând: „Dar, mai degrabă, cine eşti tu omule, ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Nu cumva vasul de lut va zice celui ce l-a făcut: „Pentru ce m-ai făcut aşa?”” (Rom. 9:20). Creaţia Nu are nici un drept să-l conteste pe Creatorul ei, căci providenţa supremă şi atotprezentă a lui Dumnezeu revine spre slava Sa, şi spre binele veşnic al poporului Său. (Rom. 8:28; 1 Cor. 1:31).

 

Armenianismul nueste altceva decât Umanism cu o căptuşeală religioasă, combinaţia care este la urma urmei subterfugiul diavolului. Ambele sisteme sunt o ofensă adusă lui Dumnezeu, şi ar fi fost mult mai bine dacă nu s-ar fi născut niciodată, decât să trăiască şi să moară încrezându-se în aceste erori care-l scandalizează pe Dumnezeu pentru a fi salvaţi de păcat. Aşadar, haideţi să nu-L limităm pe Sfântul lui Israel. (Ps. 78:41), căci omnipotenţa Sa este absolută, şi nici un vicleşug satanic nu poate în nici un fel să-l oprească sau să-I zădărnicească planurile.

 

În al doilea rând, haideţi să luam în considerare UMANISMUL ARMENIANISMULUI în lumina doctrinei Bibliei despre depravarea totală a omului. Psalmistul spune: „... Orice om este doar o suflare, oricât de bine s-ar ţinea” (Ps. 39:5). Acest text se referă la om aşa cum este el în natura sa Adamică, şi spune clar că Adam şi toţi urmaşii săi se află în natura lor decăzută, fiind complet depravaţi. Textul nu lasă loc nici unei excepţii, şi nu permite nici o depravitate parţială. Ficare om a fost ruinat în totalitate din punct de vedere spiritual în Adam, căci atunci când Adam s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu (Gen. 3:6), acţiunea sa nua fost singulară, căci era în acea vreme capul familiei omului, şi în sfidare lui faţă de Dumnezeu, urmaşii săi au devenit complet pângăriţi, căci ei au acţionat (trăit) în Adam. (1 Cor. 15:21,22).

Armenianismul face excepţie de la doctrina depravării totale a naturii decăzute, şi spune: „Omul nu este păcătos la naştere, ci la naştere omul devine un potenţial păcătos” (John R. Rice, aşa cum este citat de John Zens, din The Sword), Umanismul Religios numeşte relatarea Bibliei despre căderea lui Adam o fabulă, iar Armenianismul a adăugat puţin zahăr poziţiei lor, astfel încât să satisfacă curiozitatea religioasă a omului firesc. Totuşi, Dacă omul mănâncă arsenic amestecat cu zahăr, îl va ucide la fel de repede ca cel neamestecat cu zahăr. Aceasta este doar o doctrină care duce la moarte, indiferent cu ce aromă vine. „De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au murit...” (Rom. 5:12).

 

Umanismul învaţă că omul aşa cum este el în natură este un uriaş moral de o valoare infinită. Armenianismul învaţă acelaşi lucru, spunând, : „Dumnezeu l-a preţuit pe om atât de mult încât L-a trimis pe Fiul Său ca să răscumpere întreaga familie a omului.” În controversă, Scriptura spune: „Toţi s-au abătut, şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar” (Romani 3:12). Cuvântul „netrebnici”, aşa cum este el folosit în acest verset nu înseamnă doar, complet neprofitabil, ci acel om în încălcarea Edenică a suferit un deficit ireparabil; iar această pierdere l-a lăsat pe om fără Dumnezeu şi fără speranţă. Cristos, prin cuvinte accentuate şi explicite a spus: „Carnea nu foloseşte la nimic” (Ioan 6:63). Dar indiferent de cât de bine definite ar fi cuvintele lui Cristos, ele nu au făcut o impresie favorabilă asupra Armenianismului, iar acest pseudo sistem spune: „Dumnezeu are nevoie de noi, căci noi suntem singurele picioare, mâini şi guri pe care le are Dumnezeu.” Săracul Dumnezeu handicapat. Dar dumnezeul lor nu este Dumnezeul Bibliei, căci El „Nu-Şi găseşte plăcerea în picioarele omului... şi ce a hotărât se va întâmpla...Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi, şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea”  (Ps. 147:10; Isa. 14:24; Fil. 2:13).

 

Avocaţii Armenianismului şi Umanismului îi mustră pe toţi aceia care proclamă suveranitatea de neschimbat a lui Dumnezeu asupra universului Său, şi asupra a tot ce există. Ei dau voce obiecţiei lor, spunând: „Poziţia voastră despre depravare dezumanizează omul, şi îl face la fel de rău ca şi fiara de pe câmp.” Această obiecţie nici măcar nu este aproape de adevărul despre ceea ce susţin cei care cred în harul suveran. Poziţia noastră se bazează doar pe Scriptură, aşadar noi nu dezumanizăm omul, ci scoatem în evidenţă faptul că este om, şi ca om el nu are aspect de Dumnezeu. Omul decăzut şi nerăscumpărat este antiteza lui Dumnezeu, căci el nu este evlavios, şi este un vrăşmaş intransigent al lui Dumnezeu (Rom. 4:5; 5:10)

Acuzaţia greşită că noi îl facem pe om la fel ca fiara de pe câmp ratează ţinta cu o distanţă infinită. A spune că omul este la fel ca fiara de pe câmp înseamnă să insulţi regnul animal, şi să-i faci omului un compliment foarte nepotrivit. Pentru că, întrebăm noi, care dintre fiarele câmpului a avut vreodată un gând rău despre Dumnezeu? „Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ, şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău” (Gen. 6:5). Omului firesc, Dumnezeu îi spune. ”Ţi-ai închipuit că Eu sunt ca tine” (Ps. 50:21). Acesta este finalul gândirii rele, şi manifestă groaznica şi totala depravare a minţii umane, şi înspăimântătoarea sa nepăsare faţă de sfinţenia fără cusur a lui Dumnezeu.

 

„Aceştia, dimpotrivă, batjocoresc ce nu cunosc, şi se pierd singuri în ceea ce ştiu din fire, ca dobitoacele fără minte.” (Iuda10; Vezi şi Ecl. 3:18). Scriptura afirmă, câ în timp ce un om trebuie să fie o creatură raţională prin natura sa, el a corupt principiile morale ale umanităţii, şi s-a oprit mai jos decât fiarele iraţionale ale câmpului. Pur şi simplu, păcatul a corupt fiecare fibră şi aptitudine a naturii umane, atât de mult, încât, nu-l poate cunoaşte sau asculta pe Dumnezeu.

 

Întreb cu toată seriozitatea, nu suntem noi în America civilizată şi educată trăind conform sau sub legea junglei? A răspunde negativ la această întrebare înseamnă a nega fiecare titlu din ziarele tipărite în SUA, Umanisul şi Armenianismul susţin că singur lucru în neregulă cu omul este că: are nevoie de puţin mai multă educaţie. Întrebarea nefavorabilă este: De unde poate să facă rost omul de această educaţie care este leac bun la toate? Dacă ne trimitem copiii la şcoli publice, sunt inundaţi cu umanism. Dacă familia frecventează o biserică Arminiană, este inundată cu doctrina pernicioasă a auto-salvării. Cristos i-a mustrat pe unii dintre negustorii de fapte ai primului secol, spunând: „Voi înconjuraţi marea şi pământul, ca să faceţi un tovarăş de credinţă; şi, după ce a devenit tovarăş de credinţă, faceţi din el un fiu al gheenei, de două ori mai rău decât sunteţi voi înşivă” (Matei 23:15). Aşa cum era atunci, este şi acum. Există o rază contemporană de lumină care luminează prin imensul întuneric al Armenianismului şi Umanismului.

 

Aşadar, noi mergem la cuvântu lui Dumnezeu inspirat de Duhul Sfânt, şi când facem aşa, aflăm că „înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu” trebuie făcută cunoscută prin biserica Sa, şi „a Lui să fie slava în Biserică şi în Hristos Isus, din neam în neam; în vecii vecilor! Amin” (Efe. 3:10,21). Dacă o persoană este membru într-o biserică care îl predică pe omul firesc, încredinţează-l oricând harului salvator al lui Dumnezeu, el se află într-o biserică falsă indiferent de numele pe care-l poartă, sau „ismele” pe care le predică şi le practică. Scriptura spune, vorbind despre regenerare: „... Nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu” (Ioan 1:13). Cristos le-a spus ucenicilor Săi: „Nu voi M-aţi ales pe Mine; ci Eu v-am ales pe voi...” (Ioan 15:16). Apostolul Pavel face cunoscut dincolo de contradicţie că alegera lui Dumnezeu a poporului Său a antedatat timpul şi creaţia, şi asta în acord cu buna plăcere a voii Sale (Efes. 1:4-9). Aşa este, Dumnezeu în marea Sa iubire pentru ai Săi care sunt prinşi în capcanele satanice ale Armenianismului şi/sau a Umanismului, îi mustră, spunând: „Ieşiţi din mijlocul lor, şi despărţiţi-vă de ei, zice Domnul; nu vă atingeţi de ce este necurat, şi vă voi primi” (2 Cor. 6:17).

 

În al treilea rând, vom reflecta în continuare la Umanismul Armenianismului şi teoria lui că voinţa omului căzut este factorul determinant în starea sa de bine prezentă şi viitoare.

 

Umanismul şi Armenianismul învaţă că unul dintre cele mai distrugătoare cusururi ale omului este neîncrederea în sine. În întâlnirea acestei elevaţii eronate a intelectului nativ al omului, Pavel spune: „Ne lăudăm în Hristos Isus, şi nu ne punem încrederea în lucrurile pământeşti” (Fil. 3:3). Cristos, vorbind despre regenerare, afirmă: „născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu” (Ioan 1:13). Salvarea sufletului nu este un rezultat unui efort comun al lui Dumnezeu şi al omului, dar Dumnezeu este autorul unic şi Suveran al mântuirii poporului Său (Evr. 12:2). Esau, primul fiu născut al lui Isaac, s-a încrezut în el însuşi, şi în timp ce alerga în energia firii, şi-a pierdut binecuvântarea (Gen. 27), şi reflectând asupra efortului iscusit al lui Esau de a câştiga binecuvântarea promisă, Pavel a spus: „Aşa dar, nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă” (Rom. 19:16).

 

Umaniştii pretind că învăţătura academică este leacul bun la toate bolile şi dificultăţile omului. La aceştia se gândeşte Pavel când spune, că ei sunt:

 

„Care învaţă întotdeauna şi nu pot ajunge niciodată la deplina cunoştinţă a adevărului” (2 Tim. 3:7). Cu cât învaţă mai mult, cu atât mai acută devine ignorarea lui Dumnezeu, şi dispreţul pentru cuvântul Lui. Umanistul susţine că Biblia este un mit, o născocire a oamenilor neînvăţaţi şi ignoranţi. Astfel, el nu alocă nici un loc Bibliei în perspicacitatea sa. Învăţătura sa i-a dat sofisticare ateismului său, dar într-o zi va învăţa că negarea Dumnezeului Bibliei a agravat în mod infinit reprobarea sa (Rom. 2:5). „Căci înţelepciunea lumii acesteia este o nebunie înaintea lui Dumnezeu. De aceea este scris: ’El prinde pe cei înţelepţi în viclenia lor’” (1 Cor. 3:19).

 

Umaniştii care s-au lăudat cu cunoştinţele lor academice au ajuns la concluzia că postulatele lor sunt axiomatice, şi că înţelepciune lor este atât de absolută încât nu admite nici un „dacă” sau „probabil”. Dogmatismul lor este acela al unui nebun, căci ei au spus în inimile lor, „Nu este Dumnezeu” (Ps. 14:1), şi încă nu au cunoscut cum ar trebui să cunoască (1 Cor. 8:2). Persoana născută din nou nu neagă afirmaţia Umaniştilor care spune că o educaţie în artă şi ştiinţă dată de instituţii de elită ale oamenilor sporeşte succesul. Bisericile Domnului au o stimă şi un respect deosebit pentru succes, dar ceea ce ştiu şi proclamă ei este: orice succes care nu-l are pe Dumnezeu ca Autor este al firii iar firea nu foloseşte la nimic. Pur şi simplu, departe de Dumnezeu NU există succes veritabil.

 

Armenianismul spune: „Omul are puterea intelectuală de a alege viaţa veşnică sau moartea, şi că fiecărui om i s-a dat destul spaţiu pentru a se hotărâ în această problemă vitală”. Dar Cristos spune, vorbind despre omul firesc: „Şi nu vreţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţa!” (Ioan 5:40). Vorbind despre neputinţa deplină a voinţei fireşti a omului, Cristos spune: „Nimeni nu poate veni la Mine...” (Ioan 6:44). Pavel, accentuând acest adevăr, spune: „Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăşmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci, ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună. Deci, cei ce sunt pământeşti, nu pot să placă lui Dumnezeu” (Rom. 8:7,8). Omul firesc este „Care învaţă întotdauna şi nu pot ajunge niciodată la deplina cunoştinţă a adevărului” (2 Tim. 3:7).

 

Afirmaţia Arminiasmului despre absoluta independenţă a voinţei omului este echivalent cu a spune, fructul unui pom are o fire a lui, care este pe deplin liber faţă de rădăcina pomului. Fructul unui pom este determinat în mod invariabil de caracterul rădăcinii acestuia. În mod genealogic, Adam este rădăcina omenirii, şi atunci când Adam a comis suicid spiritual (Gen. 3:6), progenitura sa a murit în el.  „De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit” (Rom. 5:12).

 

„Pomul rău nu poate face roade bune” (Mat. 7:18). Toate rodele morale pe care le aduce omul firesc, oricât ar fi ele de lăudate şi aclamate după standardele omului, sunt, atunci când sunt cântărite cu balanţa atotştiinţei, văzute ca fiind infestate cu viermi. Astfel, raţionalistul este lăsat fără un recurs valid, deoarece principiul semănatului şi al seceratului nu se aplică numai în ştiinţa agricolă, ci în toate organismele pământeşti. Cristos a spus: „Pomul se cunoaşte după rodul lui” (Matei 12:33). Notă: în acest text, Cristos a personificat „pomul”, şi făcând astfel, nu lasă loc pentru ipocrizie. Firea, fie ea cât de religioasă, nu foloseşte la nimic. (Ioan 6:63). Iov, vorbind despre reproducerea omenească, întreabă: „Cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă necurată un om curat?” Şi Iov, cu o finalizare uimitoare, îşi răspunde singur la întrebare, spunând: „Nu poate să iasă niciunul” (Iov 14:4).

 

Umanismul şi Armenianismul susţin că voinţa omului este liberă şi independentă de Dumnezeu, şi este de o asemenea putere încât poate frustra şi chiar anula voinţa lui Dumnezeu. Aşadar, această premisă învaţă că ultimul cuvânt în toate lucrurile îi este lăsat puterii raţiunii şi a voinţei omului. Deci, rezultă în mod inevitabil, că credinţa lor este în om, şi că omul în ultimă instanţă este măsura tuturor lucrurilor. Deasupra şi împotriva acestei susţineri criminale a Armenianismului şi Umanismului, atotînţeleptul şi milostivul Dumnezeu a dat următorul îndemn: „Încrede-te în Domnul din toată inima ta, şi nu te bizui pe înţelepciunea ta ...Cine se încrede în inima lui este un nebun” (Pro. 3:5, 28:26).

 

Nicăieri în biblie nu se spune că omul care şi-a pierdut mentalitatea firească este un nebun. Cu toate acestea, înţelepciune lumească se referă adesea la creştinul dedicat ca fiind deranjat mintal (Fapte 24:26), dar Biblia se referă la cei care sunt înţelepţi în felul lumii ca fiind nebuni, şi consideră dialogul lor a fi inferior trăncănelii (gânguritului) copiilor. (Prov. 10:8). Bogatul căruia i-a rodit ţarina (Luca 12) a inventat în mod ingenios o schemă prin care el să aibă belşug şi plăcere pentru mulţi ani care urmau, dar nici măcar odată în planul şi în scopul lui nici măcar nu s-a gândit la Dumnezeu, şi această lipsă de consideraţie a Autorului întregii vieţi a fost greşeala sa fatală şi veşnică care l-a dovedit a fi un „nebun”. Un „nebun” bogat nu este cu nimic mai bun decât un nebun sărac, căci amândoi au spus în inima lor: „Nu este Dumnezeu” (Ps. 14:1). Aşa-zisa „viaţă bună” a Umaniştilor este în cel mai bun caz temporară, şi superficială, şi este prea adesea „poarta cea largă care duce la pierzare” (Mat. 7:13). Apostolul Pavel, nelăsând loc pentru ambiguitate, întreabă: „N-a prostit Dumnezeu înţelepciunea lumii acesteia?” (1 Cor. 1:20)

 

Armenianismul este alegerea ignoranţei religioase, iar Umanismul este odrasla intelectualismului. Cele două „ismuri” în tăria lor combinată, nu sunt nimic altceva decât chimvale zângănitoare şi aramă sunătoare. Dumnezeul Biblie este Autorul întregii ştiinţe adevărate, şi nu a existat niciodată vreun conflict între Scripturi şi adevărata ştiinţă. Dar când „ştiinţa, pe nedrept numită aşa” (1 Tim. 6:20) este cântărită pe cântarul cuvântului infailibil al lui Dumnezeu, este respinsă în totalitate, şi etichetată „lemn, fân şi trestie ” (1 Cor. 3:12).  Dar mai rea decât ştiinţa falsă este adorarea adevăratei ştiinţe de către Umanişti, căci prin acest artificiu Satana şi-a făcut aliaţi din mari academicieni, care sunt în mod înspăimântător mai răi decât toate învăţăturile lor, şi vor fi găsiţi a avea o minte nesănătoasă în faţa atotştiitorului Dumnezeu în ziua când se relează toate conturile.

 

Umaniştii spun, fără cea mai mică remuşcare: „Doar ştiinţa este cea care poate rezolva pentru om problemele veşnice la care însăşi fiinţa sa cere o soluţie în mod urgent” (Wilhelm Dilthey, The Nineteenth Century, pag. 16). Legământul Hipocratic nu face un fizician; juruinţele de la căsătorie nu fac căsătoria; o mărturisire a credinţei nu face un Creştin; nici ştiinţa umanistă, oricât ar fi ea de perfectă, nu răscumpără, sau ajută la răscumpărarea unui suflet. Sfântul lui Israel a spus, cu o exclusivitate Suverană: „Eu, Eu sunt Domnul, şi afară de Mine nu este niciun Mântuitor” (Isa. 43:11).

 

În al patrulea rând, Armenianismul şi Umanismul sunt invenţii ale oamenilor. „Numai, iată ce am găsit: că Dumnezeu a făcut pe oameni fără prihană, dar ei umblă cu multe şiretenii” (Ecl. 7:29). Cuvântul „şiretenii” din acest text nu este o referinţă la descoperirile ştiinţifice ale omului sau la dispozitivele pe care le-a inventat el pentru a ajuta la ameliorarea durităţii călătoriei sale înapoi în praful din care a venit odinioară, ci este o referinţă la invenţiile religioase, deoarece invenţiile la care se face referire în acest text sunt contrare dreptăţii (neprihănirii) originale ale omului. Orice erezie religioasă este de la Diavol, căci el este un mincinos şi tatăl minciunii (Ioan 8:44), şi Armenianismul şi Umanismul sunt înşelătoriile lui primite ca premiu. Cuvântul „şi” folosit în propoziţia anterioară nu este folosit ca şi conjuncţie, ci pentru a arăta egalitatea dintre cele două rele gemene.

 

Supoziţia bolnavă conform căreia voinţa omului este liberă în totalitate, şi independentă de Dumnezeu este doctrina de temelie pe care Armenianismul şi Umanismul stau. Aceste sisteme care-l înjosesc pe Dumnezeu sunt la fel e străvechi ca şi primul „mă voi” al lui Lucifer (Isa. 14:13, 14), şi nu vor ajunge la punctul final până când Diavolul, autorul acestor înşelătorii letale nu este aruncat în iazul veşnic de foc (Apo. 20:10). Temelia pe care Armenianismul şi Umanismul stau nu este numai defectuos, ci este în totalitate greşit, iar toţi cei care sunt astfel înşelaţi nu sunt înţelepţi, ci nebuni (Rom. 1:21,22). Dar potenţialii defăimători obiectează, spunând: „Îl pui pe om într-o cămaşă de forţă spirituală; îl jefuieşti de chipul lui Dumnezeu care îl are; şi îi anulezi voinţa”. Nu spunem că voinţa omului este neputincioasă, ci că este circumscrisă de către natura sa. Este o absurditate evidentă să susţii că omul poate voii sau dori ceva ce este împotriva propriei sale naturi. Voinţa omului firesc este robită de păcat, şi nu variază niciodată în robie (Rom. 6:20). Omul prin natură este liber să aleagă ceea ce îi place, dar nu poate prefera ceea ce este în totalitate contrar esenţei şi fiinţei sale.

 

Dorinţa carnală este limitată la ceea ce îi place firii, iar cei fireşti  nu-I pot fi plăcuţi lui Dumnezeu (Rom. 8:8). Libertatea naturală a omului este mare, dar fiecare exercitatre a acestei libertăţi este total voluptos, şi este antagonic naturii Dumnezeului sfânt trinitar (Isa. 6:3). Aşadar, voinţa naturală a omului nu este destituită numai de valoarea sa spirituală, ci în fiecare exprimare şi acţiune el agravează condamnarea sub care toţi oamenii sunt născuţi (Ioan 3:18). Toţi oamenii în momentul de faţă sunt prin natura lor Adamică unii care-l urăsc pe Dumnezeu (Ps. 81:15; Ioan 15:18, 25; Rom. 1:30; etc.). Dumnezeu nu îi forţează pe oamenii Săi ca să vină la El în contradicţie cu voinţa şi natura lor, ci Dumnezeu fiind suveran în iubire şi milă le dă oamenilor Săi o natură nouă, şi tot ceea ce i-a dat Tatăl Fiului în legământul necondiţionat al alegerii va veni cu bucurie la El, şi asta prin puterea lui Dumnezeu. (Ps. 110:3; Ier. 31:3; Ioan 6:37, 44).

 

Omul firesc este liber să-l iubească pe Dumnezeu, dar el nu are nici puterea, nici dorinţa se a fi măcar aproape de Dumnezeu, ca să nu mai vorbim de a-l iubi, deoarece el este din naştere unul care-l urăşte pe Dumnezeu. Pavel, vorbind despre omul firesc, spune: „plini de orice fel de nelegiuire, de răutate, plini de pizmă... bârfitori, urâtori de Dumnezeu, născocitori de rele...” (Rom. 1:29,30). Etiopianul este liber să-şi schimbe pielea cu dungile unui tigru, dar datorită inabilităţii creaturii, aceste schimbări sunt o imposibilitate. La fel este şi cu omul firesc. El este liber ca să termine cu obiceiul de a face rău, dar el nu a avut niciodată nici cea mai mică dorinţă ca să facă asta (Ier. 13:23), deoarece el a ajuns fără nici o îndoială la concluzia că Biblia nu este altceva decât o colecţie de mituri, iar Creştinismul este somniferul oamenilor. Aceste concluzii care duc sufletul spre moarte se împletesc cu natura căzută a omului, şi pot fi stopate doar cu sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu. (Efe. 6:17).

 

Omul căzut, fie el bogat sau sărac, puternic sau slab, învâţat sau neînvăţat, este un egocentric. D-l Webster a definit egoismul spunând: „este o doctrină etică faptul că acel interes faţă de sine este sfărşitul valid al tuturor acţiunilor”. Aşa este, vocabularul oamenilor căzuţii constă în principal din cuvinte, „Eu, al meu, şi mie”. Dar Biblia spune: „Dacă vreunul crede că este ceva, măcar că nu este nimic, se înşeală singur” (Gal. 6:3). Apostolul Pavel, aproape toată viaţa a fost un egocentrat, făcând ceea ce vroia, şi felicitându-se singur. El i-a persecutat pe ucenicii lui Cristos, atât bărbaţi cât şi femei, şi el a spus că era „în pornirea lor nebună împotriva lor” (Fapte 22:4; 26:11). Pavel, fiind orbit de mândrie, nu ştia că Dumnezeu şi-a pus deoparte religia Sa preaiubită, şi cu înflăcărare intensă a început să distrugă pe orice persoană care rostea numele lui Cristos, dar în timpul uneia dintre misiunile sale de persecutare, pe drum, a fost confruntat cu o lumină mare din cer, şi cu o voce care risipea egoismul, la auzul căreia a căzut la pământ de unde s-a ridicat unul dintre cei mai altruişti şi mai mari oameni care au trăit vreodată (Fapte 22:6-10). Totuşi, el ştia că în şi despre el era un om rău în faţa lui Dumnezeu (Rom. 7:24), şi ştiind asta, a spus: „care sunt cel mai neînsemnat dintre toţi sfinţii” (Efe. 3:8).

 

CONCLUZIE

 

„Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul prin bine” (Rom. 12:21).  Să nu confundăm Armeninismul şi Umanismul cu umanitarismul. Fiecare persoană ar trebui să fie un umanitar în sensul acordării de ajutor celor călcaţi în picioare, şi ar trebui să profite de fiecare ocazie de a fi un bun Samaritean, Cristos a fost cel mai mare umanitar, dar El nu a fost un Umanist, şi nici nu a propovăduit că mântuirea sufletului a fost lăsată la privilegiul voinţei căzute a omului. Haideţi să urmăm Exemplul nostru Suprem, şi să căutăm să „facem binele”, dar în acelaşi timp, să subliniem falsitatea şi ruşinea Umanismului, şi ipocrizia Armenianismului. Adevăratul Creştinism, şi în particular baptiştii nou-testamentali, sunt puşi faţă în faţp cu păcăleala sinistră şi subtilă care distruge sufletul. Suntem confruntaţi din fiecare parte cu socio-religi, care este un amalgam între  Armenianism şi Umanism, şi în acaestă uniune care-l denigrează pe Dumnezeu bisericile Domnului sunt confruntate cu o doză dublă de doctrină care este de condamnat. Oricât de sumbre ar arăta lucrurile, nu există loc de complacere în bisericile Domnului. Din contră, este datoria lor de a suna din trâmbiţa adevărului, şi să facă tot ceea ce pot ca să opri această încălcare accelerată şi anti-Cristos a cuvântului lui Dumnezeu şi a bisericilor Sale răscumpărate cu sânge.

 

Ambiţia ultimă a potopului contemporan al Umanismului şi Armenianismului este de a domina peste bisericile Domnului şi de a le distruge, dar aşa cum a fost şi cu strămoşii noştrii ante-reformă care au stat neînfricaţi împotriva focului, ştreangului, sabiei şi a altor morţi sfâşietoare ale sistemului curviei Romei, vor fi găsiţi sfidând această urgie a cancerului spiritual până când Domnul lor atotpuetrnic şi milostiv le vorbeşte din cer, spunând: „Vino încoace!”.

 

Atunci când Cristos şi-a trimis biserica la toate popoarele, El le-a dat însărcinarea de a  propovădui evanghelia harului. El ştia că erau mâinile satanice şi brutale ale Umanismului Romei şi ale Iudaismului făţarnic cele care L-au bătut în cuie pe cruce. Aşa cum a fost atunci, aşa este şi acum, Umanismul şi Armenianismul sunt duşmani de moarte ai evangheliei lui Cristos, iar una trebuie să piară în timp ce cealaltă izbuteşte. Aşa că pentru a nărui orice îndoialăcu privire la perpetuitatea şi permanenţa bisericii Sale cumpărate cu sânge, Cristos a dat un decret care sfidează iadul,  în care a spus: „... Îmi voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui” (Matei 16:18). Orice biserică care nu deţine autoritatea absolută a lui Dumnezeu asupra omului este umanistă, indiferent ce nume poartă, şi este sub anatema lui Dumnezeu (Apoc. 18:4-6). Se cuvine ca fiecare persoană care rosteşte numele lui Cristos să găsească o biserică care predică tot sfatul lui Dumnezeu, întrucât NU este loc pentru Armenianism sau Umanism.

 

Există multe lucruri în comun între Armenianism şi Umanism, deoarece nu este nici o problemă pentru întuneric ca să fuzioneze cu întuneric, dar nu există NICI o fuziune între lumină şi întuneric; nu există NICI o armonie între între dreptate şi nedreptate; şi nu există nici o fuziune între Cristos şi Diavol (2 Cor. 6:14-16). Armenianismul neagă că mântuirea este lucrarea exclusivă şi suverană a lui Dumnezeu, şi că Umanismul a sustituit iubirea de sine şi voinţa-eului cu Dumnezeu. „IEŞIŢI DIN MIJLOCUL LOR”, SPUNE DOMNUL.