Soteriologie:  

Ce ar trebui să gândim despre Evanghelizare şi Calvinism?

Ernest Reisinger

 


Unul dintre cei mai mari evanghelişti care a pus vreodată piciorul pe pământul American a fost George Whitefield. Citiţi cu atenţie următorul citat şi observaţi pledoaria sa cu păcătoşii.

 

Vă ofer mântuirea în această zi; uşa milei nu este încă închisă, totuşi rămâne o jertfă pentru păcat, pentru toţi cei care îl vor accepta pe Domnul Isus Hristos. El te va îmbrăţişa în braţele dragostei sale. O întoarce-te la el, întoarce-te simţind nevrednicia ta; spune-o cât de murdărit eşti, cât de ticălos şi nu fi necredincios, ci crede. De ce vă temeţi că Domnul Isus Hristos nu vă va accepta? Păcatele voastre nu vor fi o piedică, nevrednicia voastră nu va fi o piedică; dacă inimile voastre corupte nu vă reţin, nimic nu îl va împiedica pe Hristos să vă primească. El iubeşte să vadă păcătoşi sărmani venind la el, el este mulţumit să îi vadă aplecându-se la picioarele sale rugându-se pentru promisiunile sale; şi dacă voi veniţi astfel la Hristos, el nu vă va trimite de la el fără Duhul său; nu, ci vă va primi şi vă va binecuvânta. O, nu socotiţi ca ceva neînsemnat dragostea infinită – el vrea doar ca voi să credeţi în el, pentru ca voi să puteţi fi mântuiţi. Aceasta este tot ceea ce doreşte scumpul Mântuitor, să vă facă fericiţi, ca voi să părăsiţi păcatele voastre, să staţi jos etern cu el la ospăţul nunţii Mielului. Vă implor să veniţi la Isus Hristos; vă invit pe toţi să veniţi la el, şi primiţi-l ca Domnul şi Mântuitorul vostru; el este gata să vă primească. Vă invit să veniţi la el, ca voi să puteţi odihnă pentru sufletele voastre. El se va bucura şi va fi bucuros. El vă cheamă prin pastorii săi; O veniţi la el – el se trudeşte să vă aducă înapoi din păcat şi de la Satan, la sine: deschideţi uşa inimii voastre, şi Împăratul slavei va intra. Inima mea este plină, este totalmente plină şi trebuie să vorbesc, altfel voi izbucni. Ce, credeţi sufletele voastre nu au nici o valoare? Le stimaţi ca şi când nu merită să fie mântuite? Sunt oare plăcerile voastre mai valoroase decât sufletele voastre? Aţi luat mai degrabă în considerare distracţiile vieţii acesteia, decât mântuirea sufletelor voastre? Dacă este aşa, nu veţi fi părtaşi niciodată cu el în glorie; dar dacă veniţi la el, el vă va aproviziona cu harul său aici şi apoi vă va duce în slavă; şi acolo voi veţi putea cânta laudele şi aleluia Mielului pentru totdeauna. Şi fie ca acesta să fie sfârşitul fericit al tuturor celor care mă ascultă!

George Whitefield un Calvinist de neclintit. Doar un lucru este sigur – Calvinismul lui Whitefield nu a umezit deloc zelul său sfânt pentru sufletele oamenilor.

 

Ce este Calvinismul?

 

Marele teolog din Princeton, Dr. B. B. Warfield, descrie Calvinismul după cum urmează:

Calvinismul este o evanghelizare singura sa expresie stabilă şi pură, şi când spunem evanghelizare vorbim despre păcat şi mântuire. Acesta înseamnă a rosti dependenţa de Dumnezeu pentru mântuire. De aceea, el implică nevoia de mântuire şi sensul profund al acestei nevoi, alături de un sens egal de profund de neputinţă în prezenţa acestei nevoi, şi rostirea dependenţei de Dumnezeu pentru satisfacerea ei. Tipul ei este găsit în vameşul care se bătea în piept şi a strigat, „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!” Nu se pune problema de a se mântui pe sine, sau să îl ajute pe Dumnezeu să îl mântuiască, sau să deschidă calea spre Dumnezeu ca să îl mântuiască. Nu se pune nici o întrebare ci spune „Eu sunt un păcătos, şi toată speranţa mea este în Dumnezeu, Mântuitorul meu!” Acesta este Calvinismul, nu doar ceva asemenea Calvinismului, sau o abordare a Calvinismului, ci Calvinismul în manifestarea sa vitală. Oriunde se găseşte această atitudine a inimii şi ei i se dă expresie în termeni direcţi şi fără ambiguităţi, acolo este Calvinismul. Unde această atitudine a minţii şi a inimii este diminuată cât de puţin, acolo Calvinismul a devenit imposibil.

 

Într-un cuvânt, Calvinistul este omul care îl vede pe Dumnezeu. El a zărit Viziunea inexprimabilă, şi el nu o va lăsa să pălească pentru un moment din ochii săi – Dumnezeu în natură, Dumnezeu în istorie, Dumnezeu în har. Pretutindeni el îl vede pe Dumnezeu în paşii Săi măreţi, peste tot el simte lucrarea braţului Său puternic, pulsul inimii Sale măreţe ... Calvinismul este doar creştinism. Supranaturalul care îl susţine Calvinismul este chiar suflarea nărilor creştinismului; fără ea creştinismul nu poate exista... Calvinismul apare astfel în privirea noastră ca nimic mai mult sau mai puţin decât ca speranţa lumii.

 

John A. Broadus, unul dintre marii părinţi respectaţi baptişti de sud, a descris Calvinismul co-fondatorului său al Seminarului de Sud, Dr. James P. Boyce, ca nimic mai puţin decât numele tehnic pentru „acel sistem înălţat al adevărului Pavelian.”

 

Charles Haddon Spurgeon, marele câştigător de suflete a spus odată,

 

Noi folosim termenul „Calvinism” doar pentru scurtimea sa. Doctrina care este numită „Calvinism” nu a izvorât de la Calvin; noi credem că aceasta a izvorât de la marele fondator al întregului adevăr. Probabil Calvin însuşi l-a derivat în principal din scrierile lui Augustin. Fără îndoială, Augustin şi-a obţinut punctele sale de vedere prin Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, dintr-un studiu harnic al scrierilor lui Pavel, şi Pavel le-a primit de la Duhul Sfânt şi de la Isus Hristos, marele fondator al bisericii creştine. Astfel, noi folosim acest termen nu pentru că acordăm o importanţă extraordinară lui Calvin pentru că a învăţat aceste doctrine. Am putea să le numim cu orice alt nume, dacă am găsi unul care ar fi mai bine înţeles şi care să fie în întregime la fel de consecvent cu acest fapt.

Spurgeon a continuat să spună,

Adevărul vechi predicat de Calvin, care l-a predicat Augustin, care l-a predicat Pavel, este adevărul că eu trebuie să predic azi, sau altfel să fiu fals faţă de conştiinţa mea şi faţă de Dumnezeul meu. Eu nu pot modela adevărul; nu ştiu nici un astfel de lucru care să aibă aceeaşi paritate cu marginile dure ale unei doctrine. Evanghelia lui John Knox este evanghelia mea. Cea care a tunat prin Scoţia trebuie să tune şi prin Anglia din nou.

 

Atitudini diverse cu privire la Calvinism

 

Subiectul acestui articol este unul care stârneşte diverse simţuri în minţile oamenilor. Istoria a fost martoră la o mare parte din controversa asupra „Calvinismului.” Subiectul rămâne vital în vremea aceasta. Aceasta este adevărat în special în lumina devierilor moderne de la ortodoxia istorică şi biblică.

 

Din nefericire, multe opinii dăunătoare deşi elegante au invadat aproape fiecare domeniu al vieţii religioase. De aproape fiecare parte auzim vocea întrebării alături de vechea întrebare a lui Pilat, „Ce este adevărul?” Există o mie de opinii religioase diferite cu privire la răspunsul acestei interogări. Uneori această întrebare este pusă de sceptic, care se îndoieşte chiar de existenţa unui răspuns obiectiv. Totuşi, adesea, ea este pusă de sufletele serioase, doritoare şi îngrijorate de a-şi găsi calea lor prin mulţimile religioase de stâncă în furtuna confuziei religioase de pe marea vieţii. Sper că acest studiu îi va ajuta pe cei din urmă.

 

La fel de diversificate ca şi religiile lumii moderne profesate pot fi privite numeroasele ei secte şi comunităţi, divizate de crezuri şi certuri incompatibile, totuşi se va descoperi, după o examinare apropiată şi critică, faptul că printre cei care pot fi numiţi (rezonabil) creştini, în esenţă sunt doar două secţiuni sau partide. Practicile pot varia, se pot susţine diverse puncte de vedere cu privire la multe subiecte, se pot lua atitudini diferite în relaţie cu multe întrebări, şi perspectivele pot fi fixate din unghiuri largi diferite, dar poziţiile fundamentale ocupate vor fi găsite centrând unul sau altul dintre aceste forme distincte de credinţă. Probabil este mai corect să spunem că toate perspectivele sunt derivate dintr-un sistem sau două de teologie. Principiile rădăcină se pot găsi toate încrustate în Calvinism sau în Arminianism. Astfel, aceştia sunt termenii moderni folosiţi pentru a distinge şi a descrie aceste două sisteme de gândire şi învăţătură teologică foarte diferite. Totuşi aceşti termeni au o tendinţă de a produce confuzie şi de a îndruma greşit.

 

Creştinismul ar trebui să ne aducă la picioarele apostolilor şi sigur la picioarele Domnului nostru Însuşi. Orice înţelegere a adevărului revelat care eşuează să facă aceasta nu este demnă de numele „creştin.” Punctele de vedere care sunt afirmate şi apărate în următoarele pagini, când sunt îmbrăţişate potrivit, au precis acest efect.

 

Noi îl numim Calvinism. Acesta poate fi numit la fel de corect şi Augustinianism. Prin forţa aceluiaşi argument al raţiunii, putem merge mai departe înapoi în paginile istoriei clericale şi să îl numim Pavelianism. Totuşi, orice nume folosim, acesta trebuie privit doar ca o simplă convenţie necesară de a fi exprimată acum datorită adoptării ei generale. Personal, noi considerăm numele ca o întreagă greşeală deoarece el a fost mijlocul hrănirii multor calvinisme ignorante care au fost auzite nu numai în zilele acestea ci şi în cele din trecut.

 

Azi are loc o reînviere autentică a marelui şi gloriosului sistem Pavelian al adevărului biblic – în special printre baptiştii de sud. Pentru aceia dintre noi care se numără în acest grup, aceasta nu este nimic mai puţin decât întoarcerea acasă la rădăcinile noastre doctrinare. Părinţii întemeietori ai SBC au fost scufundaţi în acel şuvoi de adevăr biblic unde nici un om nu poate atinge partea de jos, şi care l-a determinat pe marele Apostol să strige „O, adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! cât de nepătrunse Sunt judecăţile Lui, şi cât de neînţelese Sunt căile Lui! Şi într-adevăr „cine a cunoscut gândul Domnului? Sau cine a fost sfetnicul Lui? Cine I-a dat ceva întâi, ca să aibă de primit înapoi?” Din El, prin El, şi pentru El Sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin.”

 

Nu mergeţi mai departe decât Scripturile

 

Următoarea avertizare ar trebui să îl conducă pe oricine studiază Calvinismul:

Importanţa subiectului discutat ar trebui să ne conducă să înaintăm doar cu cea mai profundă reverenţă şi precauţie. În timp ce este adevărat că misterele trebuie să fie mânuite cu grijă, şi în timp ce speculaţiile negarantate şi impertinente cu privire la lucrurile divine trebuie să fie evitate, totuşi dacă noi am declara Evanghelia în puritatea şi în plinătatea ei trebuie să fim atenţi să nu reţinem de la credincioşi ceea ce este declarat în Scripturi cu privire la adevărul Calvinismului. Putem să ne aşteptăm ca unele dintre aceste adevăruri vor fi pervertite şi abuzate de cei păcătoşi. Indiferent cât de clar este aceasta învăţată de Scriptură, mintea neluminată o consideră ca fiind absurdă, de exemplu, faptul că Dumnezeu există în trei persoane, sau că Dumnezeu ştie mai dinainte întregul curs al evenimentelor mondiale, la fel cum planul său include destinul fiecărei persoane. Şi în timp ce noi putem cunoaşte despre Calvinism doar atât cât Dumnezeu a considerat potrivit să descopere, este important ca noi să ştim atât; altfel, acesta nu ar mai fi fost revelat. Unde Scriptura ne conduce putem să o urmăm în siguranţă (L. Boettner, The Reformed Doctrine of Predestination (Doctrina reformată a predestinării), pp. 54-55).

Există prea multe reprezentări greşite a celor care nu cunosc ceea ce este cu adevărat Calvinismul biblic. Majoritatea celor din acest grup numesc Calvinismul „hiper-Calvinism.” Unii cred că dacă tu crezi în punctul de vedere antinomian al „securităţii veşnice” atunci eşti un Calvinist şi oricine altcineva este sau un Arminian sau un hiper-Calvinist.

 

Nu se pune problema că mulţi Calvinişti nu sunt atât de evanghelişti cum ar trebui să fie, dar aceasta nu este datorită Calvinismului ci datorită unei inimi reci şi indiferente. Mulţi Arminiani nu sunt evanghelişti dar aceasta nu este din cauza Arminianismului lor. Din nou, aceasta este din cauza unei inimi reci şi indiferente.

 

De asemenea este adevărat că, Calvinismul va ucide unele feluri de evanghelizare dar acesta nu va ucide niciodată evanghelizarea biblică reală. Unor oameni nu le place muzica rock dar aceasta nu înseamnă că lor nu le place muzica. La fel este şi cu evanghelizarea superficială, nebiblică. Aceasta este respingătoare pentru Calvinişti, dar aceasta nu înseamnă că ei nu iubesc evanghelizarea biblică, adevărată, centrată în Dumnezeu.

 

Calvinismul poate ucide evanghelizarea centrată pe om, dar Calvinismul adevărat, biblic oferă evanghelizării temelia ei doctrinară potrivită. Mai mult, acesta garantează succesul evanghelizării. Dumnezeu mântuieşte păcătoşii – acesta este Calvinismul. El nu doar face posibilă mântuirea, cu de fapt el mântuieşte prin plan şi putere.

 

Doctrina este vitală pentru evanghelizare şi pentru alegere

 

Doctrina alegerii necondiţionate este una dintre doctrinele fundamentale ale Calvinismului. Înainte de a considera câteva dovezi biblice pentru alegere, să distingem diferenţa dintre mijloace şi cauză.

 

Dumnezeu a ales mijloacele mântuirii şi primitorii mântuirii. Cuvântul Său descoperă faptul că El a ales să îşi salveze poporul Său prin predicare şi mărturisire: „Mergeţi în toată lumea şi predicaţi evanghelia la orice făptură.”

 

Dar trebuie să ne aducem aminte întotdeauna că predicarea şi rugăciunea sunt mijloacele şi nu cauza mântuirii cuiva. Cauza este dragostea necondiţionată, alegătoare a lui Dumnezeu. Pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea pentru ca „oricine” va crede nu va pieri.

 

Cine este „oricine”?

 

Răspuns:

 

„Tot ce-Mi dă Tatăl, va ajunge la Mine ...” (Ioan 6:37)

 

„Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, şi ele vin după Mine.” (Ioan 10:27)

 

De ce unii nu cred?

 

Răspuns:

 

„Dar voi nu credeţi, pentru că, după cum v-am spus, nu sunteţi din oile Mele.” (Ioan 10:26)

 

Tatăl i-a dat Fiului Său câteva oi şi El ne-a trimis pe noi să predicăm şi să mărturisim deoarece acestea sunt mijloacele folosite de El pentru a-i chema. „după cum I-ai dat putere peste orice făptură, ca să dea viaţa veşnică tuturor acelora pe care I i-ai dat Tu.” (Ioan 17:2)

 

Ei vor veni pentru că Hristos a murit pentru ei şi Hristos s-a rugat pentru ei. „Pentru ei Mă rog. Nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia pe care Mi i-ai dat Tu; pentru că Sunt ai Tăi” (Ioan 17:9). Isus s-a rugat pentru viitoarele oi care vor veni. „Şi mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor.” (Ioan 17:20) „Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii.” (Ioan 17:24)

 

De ce este dragostea alegătoare a lui Dumnezeu atât de importantă pentru predicator şi pentru misionar? Aceasta este doctrina care asigură succesul eforturilor noastre misionare. Cei mai mari predicatori evanghelişti din istoria bisericii au crezut în doctrina biblică a alegerii. Aceasta este o parte importantă a temeliei doctrinare a Calvinismului.

 

Ar fi înţelept pentru baptiştii de sud din zilele noastre să ia seama la îndemnul găsit în Isaia 51:1 – „Ascultaţi-Mă, voi, care umblaţi după neprihănire, care căutaţi pe Domnul! Priviţi spre stânca din care aţi fost ciopliţi, spre gaura gropii din care aţi fost scoşi.”

 

Israeliţilor li s-a poruncit să îşi amintească de trecutul lor. Amintirea milei lui Dumnezeu din trecut va fi avantajoasă în multe feluri. O amintire a trecutului va stimula cu siguranţă mulţumirea noastră. Poporul lui Dumnezeu sunt întotdeauna fericiţi când sunt mulţumitori. Dar în această perioadă specială din istorie va fi avantajos să ne examinăm temelia noastră doctrinară, „stânca din care aţi fost ciopliţi.” O privire sinceră înapoi ne va învăţa importanţa doctrinei sănătoase, în special ca temelie a predicării evangheliei. Baptiştii de sud, (toţi baptiştii pentru această chestiune) au fost marcaţi întotdeauna de un zel pentru evanghelizare şi pentru misiuni. De aceea noi avem peste 3.000 de misionari în străinătate în 91 de ţări diferite şi cam 3.200 de misionari în ţara lor şi aproximativ 40.000 de biserici cu peste 15.000.000 de membri.

 

Privind înapoi la marii luptători în lucrarea de evanghelizare şi de misiune ar trebui să ne întrebăm, „Ce au crezut aceşti oameni despre Dumnezeu, om, păcat şi mântuire?” Privind înapoi este uşor să aflăm că ei erau majoritatea Calvinişti şi eforturile lor în evanghelizare au fost întemeiate pe temelia doctrinară a Calvinismului. O temelie doctrinară biblică este mai importantă decât cred mulţi baptişti. Doctrina sănătoasă încinge toată închinarea şi mărturisirea adevărată, şi aceasta este adevăratul creştinism. Doctrina nu exprimă doar experienţa convertirii adevărate ci ea determină mesajul şi metodele de evanghelizare.

 

Temelia doctrinară a evanghelizării biblice este la fel de importantă în lucrarea de evanghelizare la fel cum este coloana vertebrală pentru trupul omului. Doctrina oferă unitate şi stabilitate.

 

Temelia doctrinară este cea care produce tăria spirituală care ajută evanghelizarea să îndure furtunile opoziţiei, greutăţile şi persecuţiile care o însoţesc adesea. De aceea, biserica aceea care neglijează temelia doctrinară adevărată pentru evanghelizarea biblică îşi va slăbi curând eforturile sale.

 

Lipsa unei temelii doctrinare va lucra împotriva unităţii şi va invita eroarea şi instabilitatea în toate eforturile evanghelistice. Este imposibil să exagerăm importanţa unei temelii biblice sănătoase pentru adevărata evanghelizare centrată în Dumnezeu.

 

Doctrina modelează destinul nostru şi în prezent noi culegem roadele evanghelizării nebiblice. Marele apostol, instruind un păstor tânăr de a face lucrarea unui evanghelist, îi spune că doctrina este primul scop al Scripturii. „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos pentru DOCTRINĂ.” 2 Timotei 3:16

 

Când vorbesc despre doctrină nu vorbesc despre orice doctrină şi despre cea pe care fondatorii primului nostru seminar au crezut-o şi au predat-o. Doctrinele lui Boyce crezute şi predate au fost temelia devoţiunii sale şi devoţiunea pe care el a inspirat-o şi în alţii. Acum, mulţi recunosc importanţa doctrinei şi continuă să folosească termenul. Martorii lui Iehova au o doctrină, la fel şi Mormonii şi creştinii Ştiinţifici. Toţi baptiştii au o doctrină. Dar ce doctrină?

 

Despre ce doctrine vorbesc? Vreau să spun că aceste doctrine au fost definite, apărate, exprimate şi explicate de Sinodul de la Dort din 1618; doctrinele au fost explicate în Mărturisirea de credinţă de la Westminster şi în Catehismul de la Heidelberg; acele doctrine au fost exprimate în Mărturisirea baptiştilor vechi din 1689, mai târziu adoptate de Asociaţia Philadelphia, din care provin baptiştii din sud.

 

Aceste doctrine preţioase care expun un Dumnezeu care salvează, şi nu doar face posibilă mântuirea păcătoşilor pentru ca ei să se mântuiască cumva printr-o decizie, sau prin cooperare în mântuirea lor. Mai degrabă, aceste doctrine declară un Dumnezeu care mântuieşte printr-un plan, un scop şi prin putere.

 

Vreau să spun acele doctrine care descoperă cele trei acte măreţe ale Dumnezeului triunitar în recuperarea sărmanilor păcătoşi pierduţi, adică:

 

  1. Alegerea iubitoare a Tatălui.
  2. Răscumpărarea puternică realizată de Fiul.
  3. Chemarea efectivă a Duhului.

 

Fiecare Persoană din Trinitate lucrează pentru mântuirea aceloraşi oameni, asigurând astfel în mod infailibil mântuirea acelor oameni.

 

Aceste doctrine fac mântuirea să depindă de lucrarea lui Dumnezeu, nu de capacitatea sau de voinţa omului. Aceste doctrine îi dau toată slava lui Dumnezeu pentru mântuirea păcătoşilor – nu împart acea slavă între Dumnezeu şi păcătoşi. Aceste doctrine revelează faptul că istoria nu este mai puţin decât înfăptuirea planului prestabilit al lui Dumnezeu. Aceste doctrine expun un Dumnezeu care este suveran în creaţie şi suveran în răscumpărare; Trinitatea lucrează împreună pentru mântuirea oilor. Dumnezeu Tatăl a planificat aceasta. Dumnezeu Fiul a realizat aceasta. Dumnezeu Duhul o comunică şi o aplică în mod eficient. Nu există nici un război în Trinitate. Toţi lucrează împreună pentru aceiaşi oameni: „Oile Mele aud vocea Mea ...”

 

Noi nu susţinem ideea eronată că Dumnezeu a făcut tot ce a putut El, şi acum stă inactiv aşteptând să vadă ce vor face păcătoşii suverani cu un Isus neputincios, patetic. Nu! Dumnezeu mântuieşte păcătoşii – mântuirea este a Domnului. Nu trebuie să slăbim acest mare adevăr scindând unitatea din Trinitate sau divizând realizarea mântuirii între Dumnezeu şi om.

 

Calviniştii cred şi învaţă că crucea nu este doar locul unde mântuirea a fost făcută posibilă, ci mai degrabă un loc în care s-a asigurat mântuirea poporului Său (Isus. 53:11). Aceste doctrine arată crucea ca revelând puterea lui Dumnezeu de a mântui, nu neputinţa Sa. Dumnezeu nu a fost frustrat la cruce. El a fost Stăpânul Ceremoniilor. Aşa cum a declarat Petru, „pe Omul acesta, dat în mâinile voastre, după sfatul Hotărât şi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-aţi răstignit şi L-aţi omorât prin mâna celor fărădelege” (Fapte 2:23).

 

Un Calvinist nu crede că decizia lui Dumnezeu de a-l mântui pe om printr-un decret îl lasă pe om pasiv sau inert. Nu! Nu! Are loc chiar contrariul! Legământul harului nu îl omoară pe om, nu îl priveşte ca pe o conservă sau ca o bucată de lemn sau un robot; acesta îl ia în posesie pe om, apucă întreaga sa fiinţă cu toate facultăţile sale, puterea sa a sufletului şi a trupului – pentru veşnicie.

 

Harul suveran al lui Dumnezeu nu anihilează puterile omului, mai degrabă biruieşte neputinţa sa. Acesta nu distruge voinţa sa ci îl eliberează de păcat. Acesta nu înăbuşe sau şterge conştiinţa sa ci o eliberează de întuneric. Acesta regenerează şi recreează omul în întregime şi prin înnoirea sa prin har, îl determină să îl iubească pe Dumnezeu şi să se consacre lui în cel mai liber mod.

 

Sunt conştient că în timp ce scriu aceste cuvinte există o prejudecată adânc aşezată în multe părţi ale bisericii împotriva expunerii sistematice a doctrinelor Bibliei. Probabil în experienţa fiecărui pastor se întâmplă să vadă mulţimea încruntându-se, umerii îndepărtaţi şi capetele care cad, de îndată ce sunt anunţate anumite doctrine ca temă de discuţie. Nu ne emoţionează şi nu ne surprinde faptul că lumea celor păcătoşi arată o astfel de nemulţumire; pentru că aceeaşi „minte carnală” care este duşmănie împotriva lui Dumnezeu, este la fel de duşmănoasă şi împotriva adevărului lui Dumnezeu. Totuşi, faptul că acei creştini care profesează ar trebui să se angajeze în această cruciadă nesfântă împotriva religiei doctrinare, şi chiar slujitorii evangheliei ar trebui să ofteze la proclamarea cinstită a acestor adevăruri, şi să îi acuze pe martorii credincioşi de „tencuirea cu un mortar nestăpânit,” este cu siguranţă cel mai trist şi mai atroce scandal.

 

Priviţi înapoi

 

Multă vreme am nutrit convingerea că, lângă Biblie, din care trebuie extrase toate lucrurile cu privire la Dumnezeu şi la suflet, nu există cărţi pe care le-aş recomanda pentru o utilizare experimentală şi devoţională decât cele scrise de părinţii noştri Calvinişti, precum, John Bunyan, Andrew Fuller, Charles Haddon Spurgeon, Basil Manly, James P. Boyce şi John L. Dagg.

 

Privind înapoi la stânca din care am fost ciopliţi nu putem trece cu vederea pe unii dintre marii părinţi şi conducători ai Convenţiei Baptiste de Sud, care au fost Calvinişti dedicaţi şi articulaţi:

 

Basil Manly, Sr. – Un istoric a spus că Manly a jucat rolul de maestru de concert în orchestrarea evenimentelor care au avut ca rezultat o convenţie conservatoare a baptiştilor. Manly a produs o rezoluţie puternică din şase puncte care a condus la separarea dintre baptiştii de nord faţă de baptiştii de sud. Această rezoluţie a fost „aprobată în unanimitate.” Basil Manly a fost un Calvinist de prim rang.

 

James P. Boyce – El a fost principalul fondator al primului nostru seminar (Southern Seminary) (Seminarul de sud). Cu mult timp după moartea lui Buyce, unul din foştii săi studenţi, Dr. David Ramsey, a rostit un discurs de Ziua Fondatorilor adresat în 11 ianuarie 1924, intitulat „James Petigru Boyce: Gentleman-ul lui Dumnezeu.” Câteva linii din discursul lui Dr. Ramsey va spune povestirea în care Boyce a fost un Calvinist dedicat şi că, în acelaşi timp, el a iubit sufletele oamenilor.

 

Dr. Ramsey a spus:

 

Disputa mea este că nici o altă teologie decât cea dragostei copleşitoare şi consumatoare pentru oameni a sufletului îl va justifica pe James P. Boyce şi cariera sa. Această dragoste pasionată a fost motivul care a direcţionat gândirea sa în acele conferinţe timpurii şi în pregătirea acelor hârtii care au condus la întemeierea seminarului.

 

Acest scop de a ajuta pe semenii săi în toate planurile sale, prin conversaţia sa, scrierile sale şi predicarea şi învăţarea sa ca un fir roşu care traversează prin fiecare metru de cablu al Marinei Engleze.

 

Acest zel pentru suflete a chemat fiinţa sa ca şi soarele de dimineaţă care face să se încline spre dumnezeul zilei florile şi plantele umplute cu rouă.”

 

Boyce nu doar i-a iubit pe oameni, el l-a iubit pe Dumnezeu. Ramsey a spus despre acest punct, „Fie ca gândul să îmbrăţişeze deopotrivă dragostea subiectivă şi cea obiectivă; dragostea omului pentru Dumnezeu şi dragostea lui Dumnezeu pentru om.”

 

Cel mai apropiat prieten al lui Boyce şi co-fondator al seminarului, John A. Broadus, şi-a exprimat sentimentele sale despre teologia lui Boyce: „A fost un mare privilegiu să fiu direcţionat şi sprijinit de un astfel de învăţător în studierea acelui sistem lăudat al adevărului Pavelian care este numit tehnic Calvinism, care îl constrânge pe un student serios la o gândire profundă şi când este urmărit cu o combinaţie de gândire sistematică şi experienţă înflăcărată, te face să fii acasă printre cele mai inspiratoare şi mai înnobilatoare viziuni ale lui Dumnezeu şi ale universului pe care El l-a făcut.”

 

Moştenirea lui Boyce pentru noi şi posteritatea noastră este teologia biblică exprimată în Abstract of Systematic Theology, (Teologia sistematică abstractă) care nu este nimic altceva decât învăţătura sa din clasa de studiu. Aceasta este Calvinism pur.

 

În apărarea Calvinismului lui Boyce, William A. Mueller, autorul lucrării A History of Southern Baptist Theological Seminary, (O istorie a Seminarului teologic baptist de sud) a spus, „Ca şi teolog, Dr. Boyce nu se teme să fie găsit „în căile vechi.” El este conservator şi eminent biblic. El îi tratează cu o mare corectitudine pe cei a căror puncte de vedere asupra unor puncte variate discutate, el refuză să le accepte, totuşi în învăţătura sa el este decis calvinist, după modelul „vechilor preoţi.” Dificultăţile legate de astfel de doctrine cum ar fi conducerea federală a lui Adam, alegerea şi ispăşirea pe care el ţinteşte să le indice, nu pentru a-l reduce la tăcere pe cel controversat, ci pentru a-l ajuta pe întrebătorul sincer.”

 

Reverendul E. E. Folk, în the Baptist Reflector (Reflectorul Baptist) a comentat capacităţile şi roadele lui Boyce ca un profesor de teologie: „Trebuie să iţi cunoşti teologia ta sistematică, sau altfel nu poţi să i-o reciţi lui Dr. Boyce. Şi deşi în general tinerii aveau rang de Arminiani când au venit la seminar, sunt puţini dintre ei care au terminat acest curs cu el fără să fi fost convertiţi de vederile sale Calviniste puternice.” Boyce a fost un Calvinist puternic.

 

W. B. Johnson – primul Preşedinte la SBC a fost un Calvinist.

 

R. B. C. Howell – al doilea Preşedinte la SBC a fost un Calvinist.

 

Richard Fuller – al treilea Preşedinte la SBC a fost un Calvinist.

 

Patrick Hues Mell, care a fost cunoscut ca „Prinţul Parlamentarilor” a fost profesor de greacă şi latină la Mercer University, Georgia. Unul din lucrurile remarcabile despre P. H. Mell este că el a fost de 17 ori preşedinte la SBC – de două ori mai mult decât oricare alt om. Mell a fost un apărător polemic al Calvinismului. Dna. D. B. Fitzgerald, membru al Bisericii Antioch a lui Mell din Oglethorpe, Georgia şi o rezidentă în casa lui Mell timp de un număr de ani, îşi aminteşte de eforturile iniţiale ale lui Mell de la biserică:

 

„Când a fost prima dată chemat să aibă grijă de biserică, Dr. Mell a găsit-o într-o stare tristă de confuzie. El a spus că un număr de membrii aveau tendinţe spre Arminianism. El iubea prea mult adevărul pentru a sufla şi cald şi rece cu aceeaşi suflare. Aceasta era o biserică baptistă şi aceasta trebuia să aibă o doctrină specifică acelei confesiuni predicată ei. Şi cu acea îndrăzneală, curăţenie şi vitalitate a discursului care îl marcau, el le-a predicat doctrinele predestinării, alegerii, a harului gratuit, etc. El a spus că treaba sa era întotdeauna să predice adevărul aşa cum l-a găsit în Cuvântul lui Dumnezeu şi să lase lucrurile aşa, simţind că Dumnezeu se va îngriji de rezultate. (A Southern Baptist Looks at the Doctrine of Predestination) (Aspecte baptiste ale doctrinei predestinării) pag. 58, 59.)

Numele altor conducători baptişti de sud care au fost Calvinişti dedicaţi şi puternici în evanghelizare, poate fi înmulţit. Totuşi încă unul şi va fi suficient.

 

Dr. John A. Broadus, un mare predicator şi unul dintre fondatorii seminarului nostru mamă a spus, „Oamenii care surâd batjocoritor la ceea ce este numit Calvinism ar putea surâde la fel de batjocoritor şi la Mont Blanc. Noi nu suntem legaţi deloc să apărăm toate opiniile sau acţiunile lui Calvin, dar nu pot înţelege cum cineva care înţelege cu adevărat greaca Apostolului Pavel, sau latina lui Calvin sau Turretin, să nu poată vedea că aceştia din urmă doar au interpretat şi au formulat esenţa a ceea ce învăţătorii lor anteriori au predat.”

 

Nici un predicator sau evanghelist de după Apostolul Pavel nu a pus un accent atât de mare pe suveranitatea absolută a lui Dumnezeu aşa cum a făcut-o marele câştigător de suflete, Jonathan Edwards. Şi pentru promotorii evanghelizării centrate pe om din zilele noastre aceasta poate veni ca o surpriză, şi anume să descopere că predicarea suveranităţii lui Dumnezeu a fost foarte roditoare. Sub misiunea lui Edwards, trezirea s-a răspândit în biserica sa. El a spus, „Cred că am descoperit că nici un discurs nu a fost mai remarcabil binecuvântat decât acelea în care au fost accentuate doctrinele suveranităţii absolute a lui Dumnezeu cu privire la mântuirea păcătoşilor.”

 

Omul care a făcut cel mai mult pentru evanghelizarea biblică internaţională decât oricine din generaţia noastră a fost defunctul Dr. Martyn Lloyd-Jones. Dr. Lloyd-Jones s-a considerat în principal ca un evanghelist. Cei care l-au cunoscut cel mai bine l-au văzut în acelaşi fel. D-na Lloyd-Jones era cu un grup de oameni care, în absenţa soţului ei îi făceau complimente despre abilităţile sale. În timp ce îi asculta ea s-a gândit că ei au omis lucrul principal şi i-a surprins printr-o remarcă liniştită, „Nimeni nu îl va înţelege vre-odată pe soţul meu până când nu va realiza că mai întâi el este un om al rugăciunii şi apoi un evanghelist.”

 

Ca un Calvinist convins, Dr. Lloyd-Jones s-a opus majorităţii trăsăturilor populare ale evanghelizării moderne. Aceasta i-a condus pe cei care au fost incomodaţi de stricteţea sa să afirme că el era „un învăţător, nu un evanghelist.” Un critic a provocat odată dedicarea sa pentru evanghelizare cu întrebarea, „Când ai avut ultima dată o campanie la Westminster Chapel?” Răspunsul pe care l-a primit nu a avut intenţia să fiu umoristic, „Am una în fiecare duminică.” Când Martyn Lloyd-Jones îi instruia pe studenţi pentru misiune el a spus, „Disput foarte tare şi îndemn ca trebuie să fie întotdeauna un serviciu de evanghelizare în legătură cu fiecare biserică în fiecare săptămână.” În cazul său, serviciul de duminică seara avea acest scop şi el a continuat această practică de la începutul slujirii sale în 1927 până când şi-a încheiat supravegherea sa pastorală în 1968.

 

Unde este speranţa pentru succesul evanghelizării?

 

Calvinismul este siguranţa succesului în lucrarea de evanghelizare. El este temelia şi speranţa pentru eforturile misionare.

 

Dacă speranţa predicatorilor şi a misionarilor a fost în puterea şi în capacitatea lor de a converti păcătoşii, sau dacă speranţa noastră a fost în puterea sau capacitatea păcătoşilor morţi de a-şi da singuri viaţă, toţi ar dispera. Dar când speranţa lucrătorului pentru rezultate este în lucrarea Duhului Sfânt, care este singurul care poate impulsiona, noi lucrăm cu aşteptarea că Dumnezeu va face ceea ce nici un predicator nu poate face. Putem fi siguri că El va chema eficace oile Sale prin voia şi puterea Sa proprie prin rugăciune şi predicare.

 

O mare parte din confuzia modernă cu privire la Calvinism provine din deformările şi caricaturile învăţăturilor sale reale. Din această cauză este vital să înţelegem ce nu învaţă Calvinismul.

 

Ce nu este Calvinismul

 

Calvinismul nu este anti-misionar, ci oferă fundamentul biblic pentru misiuni. (Ioan 6:37; 17:20, 21; 2 Timotei 2:10; Isaia 55:11; 2 Petru 3:9, 15).

 

Calvinismul nu distruge responsabilitatea omului. Oamenii sunt responsabili pentru orice lumină au, fie ea conştiinţa (Romani 2:15), natura (Romani 1:19, 20), legea scrisă (Romani 2:17-27), sau evanghelia (Marcu 16:15, 16). Incapacitatea omului de a face dreptate nu îl eliberează de responsabilitate la fel cum Satan este incapabil să face dreptate.

 

Calvinismul nu îl face pe Dumnezeu nedrept. Binecuvântarea Sa faţă de un mare număr de păcătoşi nevrednici cu mântuirea nu este o nedreptate faţă de restul păcătoşilor nevrednici. Dacă un guvernator îl iartă pe un condamnat, este aceasta o nedreptate faţă de restul (1 Tesaloniceni 5:9)?

 

Calvinismul nu îi descurajează pe păcătoşii convinşi, ci le urează un bun venit la Hristos. „celui ce îi este sete, să vină” (Apocalipsa 22:17). Dumnezeul care convinge este Dumnezeul care mântuieşte. Dumnezeul care mântuieşte este Dumnezeul care a ales oameni pentru mântuire. El este acelaşi Dumnezeu care invită.

 

Calvinismul nu descurajează rugăciunea. Dimpotrivă, aceasta ne conduce spre Dumnezeu, pentru că numai El este cel care poate mântui. Rugăciunea adevărată este la îndemnul Duhului Sfânt; şi astfel ea va fi în armonie cu voia lui Dumnezeu (Romani 8:26).

 

Cuvinte de precauţie

 

  1. Nu este înţelept să facem remarci nedemne despre ceea ce este în Biblie dacă o înţelegem sau nu.
  2. Nu este înţelept să respingem ceea ce învaţă Biblia cu privire la orice subiect, în special dacă nu am studiat ceea ce are de spus Biblia despre aceasta.
  3. Nu este înţelept să facem un subiect favorit din nici o doctrină. Deşi această doctrină este de o importanţă vitală, ea nu trebuie separată de tot adevărul creştin.
  4. Nu este înţelept să respingem vre-o doctrină pentru că ea a fost abuzată, folosită greşit şi confuz. Toate doctrinele cheie au fost pervertite şi abuzate.
  5. Nu este înţelept să învăţăm ce este un Calvinist de la cei care nu sunt Calvinişti.

 

Un cuvânt de avertizare

 

Avertizarea lui Calvin împotriva speculaţiei inoportune cu privire la mândra doctrină a predestinării poate fi aplicată la fel de bine la toate doctrinele Calvinismului:

 

„Curiozitatea umană redă discuţia despre predestinare, care este deja dificilă în sine, foarte confuz şi chiar periculos. Nici o piedică nu o poate ţine în spate de a rătăci pe potecile izolate interzise şi să împingă spre înălţimi. Dacă i se permite, ea nu va lăsa nici un secret lui Dumnezeu pe care să nu îl caute şi să nu îl descurce. Dacă acest gând predomină în noi, că al Domnului Cuvânt este singura cale care ne poate conduce în căutarea noastră pentru tot ce este permis să susţinem despre el, şi este singura lumină care ne luminează viziunea noastră a tot ceea ce trebuie să vedem despre el, aceasta ne va ţine repede şi ne va împiedica de orice nesocotinţă. Căci vom şti că în momentul în care depăşim graniţele Cuvântului, cursul nostru este în afara potecii şi în întuneric, şi că acolo vom rătăci, vom aluneca şi ne vom poticni în mod repetat. De aceea, fie ca aceasta să fie mai întâi înaintea ochilor noştri; a căuta orice altă cunoştinţă despre predestinare decât cea pe care o dezvăluie Cuvântul lui Dumnezeu nu este o nebunie mai mică decât dacă cineva şi-ar propune să meargă într-un pustiu fără nici un drum (conform Iov 12:24), sau a vedea în întuneric. Şi să nu ne fie ruşine să fim ignoranţi de ceva în această privinţă, în care există o anumită ignoranţă învăţată” (Institutes, III. 21. 1-2).

 

Concluzie

 

Relaţia armonioasă între Calvinism şi evanghelizare a fost adesea exprimată în imnurile noastre evanghelice. Două astfel de imnuri oferă o concluzie potrivită pentru acest studiu.

 

L-am căutat pe Domnul, şi apoi am aflat

El mi-a mişcat sufletul meu să îl caute pe el, căutându-mă pe mine;

Nu eu am fost cel care a găsit, O Mântuitor adevărat,

Nu, eu am fost găsit de tine.

 

Tu ţi-ai întins mâna ta şi m-ai îmbrăţişat;

Am umblat pe marea furtunoasă şi nu m-am scufundat,

Nu te-am prins eu atât de tare pe tine,

Cât Tu, dragă Doamne pe mine.

 

Eu găsesc, eu umblu, eu iubesc, dar, în întregime

Doar din dragoste este răspunsul meu, Doamne spre tine;

Căci tu ai fost mai dinainte cu sufletul meu,

Şi m-ai iubit mereu.

 

- Anonim

 

„Aceasta nu pentru că eu te-am ales pe tine, Căci, Doamne, aceasta nu se poate;

Această inimă încă te-ar refuza pe tine, Dacă tu nu m-ai fi ales pe mine.

M-ai curăţit şi m-ai eliberat de păcatul care mă păta;

Demult tu m-ai predestinat, ca să trăiesc pentru tine.

 

A fost mila suverană ce m-a chemat şi a-nvăţat mintea mea deschisă;

Lumea de altfel mă captivase, fiind orb la slăvile cereşti.

Inima-mi nu are nimic înaintea ta, după harul tău bogat însetez;

Această cunoştinţă, dacă eu te iubesc, Tu trebuie să mă fi iubit mai întâi.”

 

- Josiah Conder