Eclesiologie:

FEMEILE ÎN BISERICĂ

UN STUDIU BIBLIC AL ROLULUI FEMEII ÎN CADRUL BISERICII

Samuele Bacchiocchi, Ph. D., Andrews University

 

Capitolul 2

LUCRAREA FEMEILOR ÎN CADRUL NOULUI TESTAMENT

Ce impact a avut venirea lui Hristos asupra statutului social şi religios al rolului femeilor? A fost oare tratarea femeilor de către Isus ca persoane umane pentru care şi către care El a venit şi includerea sa a câtorva dintre ele în cercul să de însoţitoare, desemnat să paveze cale deplinului lor acces la lucrarea pastorală? Respectă Noul Testament sau respinge distincţiile de rol social şi religios dintre bărbaţi şi femei pe care le-am descoperit în Vechiul Testament?

Două păreri opuse. Două răspunsuri opuse sunt în mod general oferite la aceste întrebări. Unii studenţi ai Bibliei argumentează faptul că Noul Testament a desfiinţat „distincţia dintre preot şi laici”1 prin a oferi femeilor acces deplin şi egal la toate formele de lucrare deschise bărbaţilor2. Elizabeth Meier Tetlow, de exemplu, îşi conclude cartea sa Femeile şi Lucrarea din Noul Testament, prin a spune: „Nu există nimic inerent în caracterul lucrării creştine aşa cum este aceasta prezentată în scrierile Noului Testament care ar oferi motivul pentru excluderea femeilor. Din contra, Noul Testament îl arată pe Isus ca tratându-le pe femei ca persoane umane egale. Acesta le mai înfăţişează pe femei şi pe bărbaţi ca slujind cot la cot în diferite lucrări ale bisericii timpurii. . . . Conform evidenţei Noului Testament, excluderea femeilor de la lucrarea eclesiastică nu este nici în acord cu învăţătura sau practica lui Isus şi nici cu cea a Bisericii primului secol”3.

Alţi studenţi ai Bibliei nu sunt de acord cu această concluzie, acceptând în schimb faptul că Noul Testament susţine distincţiile de rol ale Vechiului Testament dintre bărbaţi şi femei în cămin şi în biserică. De ex, Comisia de Teologie şi Relaţii Bisericeşti a Bisericii Luterane – Sinodul de la Missouri, declară următoarele în raportul său din septembrie 1985: „Analiza ordinii de creaţie şi de răscumpărare duce la formularea unui al doilea principiu, derivat din Sfintele Scripturi, pentru clarificarea funcţiei femeilor în biserica de astăzi: Identităţi distinctive pentru bărbat şi femei în relaţia lor unul faţă de altul au fost atribuite de Dumnezeu la creaţie. Aceste identităţi nu sunt anulate de răscumpărarea lui Hristos, şi ele ar trebui să fie reflectate în biserică4.

O concluzie similară este prezentată în raportul din 1984 la cererea Bisericii Creştine Reformate. Raportul declară: „‚Principiul rolului de cap’, care înseamnă că omul ar trebui să exercite conducerea primară şi setarea direcţiei din cămin, în biserică şi în societate în general, este o normă de creaţie recunoscută atât în Vechiul cât şi în Noul Testament”5.

Un motiv pentru opunerea faţă de păreri. Cum ar putea creştinii evanghelici, dedicaţi autorităţii Cuvântului lui Dumnezeu, să ajungă la două concluzi opuse în ceea ce priveşte învăţătura Noului Testament despre rolul femeilor din biserică? Un motiv major este aparent datele contrazicătoare descoperite în Noul (şi Vechiul) Testament referitor la rolurile religioase şi statutul social al femeilor. Unele afirmaţii şi exemple sugerează faptul că femeile au împărtăşit în mod egal cu bărbaţii variate lucrări ale bisericii, în timp ce altele indică faptul că femeile erau excluse din rolurile reprezentative numite de apostoli, pastori şi bătrâni/episcopi.

Isus, de exemplu, pe de-o parte le-a ridicat pe femei la o poziţie egală în valoare cu bărbaţii, admiţându-le pe unele dintre ele în cercul Său interior de companii, şi poruncindu-le acestora să mărturisească pentru El (Matei 12:49-50; 27:55-56; Luca 8:1-3; Ioan 4:26-30; 20:17-18). Deşi pe de altă parte Isus nu a inclus pe nici o femeie printre cei doisprezece apostoli ai Săi şi nici nu a delegat pe vreuna să „hrănească oile mele” (Ioan 21:17).

În mod similar, Pavel, pe de altă parte, vorbeşte despre femei ca „tovarăşi de lucru” (Romani 16:1-3, 6, 12; Filipeni 4:2-3), prorociţe (1 Corinteni 11:5), persoane care „au lucrat împreună cu mine pentru Evanghelie” (Filipeni 4:3) şi ca fiind egali cu bărbaţii şi una în Hristos („nici bărbat nici femeie” – Galateni 3:28). Totuşi, pe de altă parte, apostolul învaţă supunerea soţiilor faţă de soţii lor (Efeseni 5:22-24; Coloseni 3:18) şi excluderea femeilor din rolul de învăţare autoritară de pastor sau bătrân (1 Timotei 2:11-12; 1 Corinteni 14:34-35).

Existenţa acestor învăţături aparent contradictorii ar putea cu uşurinţă să dea naştere la păreri contradictorii. Aceasta se întâmplă atunci când cineva alege să maximalizeze aceste afirmaţii sau exemple care favorizează părerea cuiva şi de a minimaliza afirmaţiile opuse prin ignorarea, reinterpretarea sau respingerea lor. Acesta nu este un fenomen nou în cadrul interpretării biblice. Un exemplu clasic este cele două păreri opuse referitoare la aparentele declaraţii contradictorii ale lui Pavel despre lege. Antinominienii fac apel la acele afirmaţii Pauline care vorbesc despre Hristos ca desfiinţând legea (Efeseni 2:15; cf. Romani 3:28; 7:6) pentru a nega valoarea legii în procesul mântuirii. Legaliştii se folosesc de textele Pauline care vorbesc de Hristos ca stabilind legea (Romani 3:31; cf. Romani 7:12; 1 Corinteni 7:19) pentru a învăţa ţinerea legii ca bază a mântuirii.

Metoda. O interpretare competentă a învăţăturilor biblice aparent contradictorii, trebuie să admită mai întâi tensiunea existentă şi apoi să caute o rezoluţie prin a încerca să îi înţeleagă cauzele sale. În cazul afirmaţiilor contradictorii ale lui Pavel despre lege, am arătat în altă parte6 că contrazicerea poate fi explicată prin simpla recunoaştere a diferitelor contexte în care vorbeşte Pavel despre lege. În contextul mântuirii (justificarea – poziţia corectă înaintea lui Dumnezeu), Pavel afirmă în mod clar ţinerea legii nu e de nici un folos (Romani 3:20). Dar în contextul comportamentului creştin (sfinţirea – trăirea dreaptă înaintea lui Dumnezeu), Pavel menţine valoarea şi validitatea legii lui Dumnezeu (Romani 7:12; 13:8-10; 1 Corinteni 7:19).

Aceeaşi metodologie va fi folosită în studiul prezent. În primul rând, ne vom strădui să conturăm învăţăturile aparent contradictorii ale Noului Testament referitor la rolul femeilor în biserică iar apoi vom căuta să rezolvăm contradicţia aparentă prin a încerca să înţelegem cauzele sale.

Obiectiv. Acest capitol este divizat în două părţi. Prima parte examinează rolul femeilor în lucrarea lui Isus. A doua parte se concentrează asupra lucrării femeilor din biserica apostolică. Preocuparea nu este doar aceea de a trece în revistă formele variate ale lucrărilor femeilor ci în principal să înţelegem raţionamentul biblic pentru includerea femeilor în anumite lucrări şi excluderea lor din altele. Ultima întrebare va fi investigată mai atent în capitolele ulterioare.

PARTA I

FEMEILE ÎN LUCRAREA LUI ISUS

1. Atitudinea lui Isus faţă de femei

Ruptură radicală. Majoritatea cercetătorilor confirmă faptul că felul de tratarea a femeilor de către Isus reprezintă o ruptură radicală a tradiţiei culturale evreieşti din vremea Sa. Joachim Jeremias, de exemplu, scrie: „Isus a răsturnat cu bună ştiinţă obiceiul atunci când a permis femeilor să-L urmeze”. El numeşte prezenţa femeilor în cercul interior al urmaşilor lui Isus „o întâmplare fără precedent din istoria acelei vremi”7.

Pentru a aprecia atitudinea revoluţionară a lui Isus faţă de femei este important să notăm faptul că în secolele după închiderea canonului Vechiului Testament, rolul de supunerea al femeilor a fost îngreunat la un grad considerabil. Femeile au devenit îndreptate spre o poziţie de inferioritate marcată. În viaţa religioasă, contrară practicii Vechiului Testament, femeile erau în mare parte excluse de la a participa în închinarea publică, fiind considerat ca nepotrivit să înveţe şi neadecvat să dea învăţătură.

Atitudinea rabinică predominantă faţă de rolul femeilor din templu sau sinagogă este bine reflectat de comentariul lui Rabbi Eliezer ben Azariah: „Bărbaţii vin să înveţe, femeile vin să asculte” (b.Hag. 3a). Femeia putea asculta la citirea Scripturii dar nu se aştepta ca ea să capete vreo înţelegere profundă. Pe baza acestei percepţii femeile erau aproape în totalitate excluse din orice educare religioasă formală. Rabbi Eliezer a spus: „dacă un bărbat îi oferă fiicei sale o cunoaştere a Legii, este ca şi când ar învăţa-o pe aceasta desfrâul” (mSot. 4:3). Deprecierea femeilor era aşa încât bărbaţii, în special rabinii, nu vorbeau cu ele în public. Împotriva acestui fundal atitudinea lui Isus faţă de femei este „fără de precedent în Iudaismul contemporan”8.

Femeile ca persoane. Punctul central al atitudinii lui Isus faţă de femei este părerea Sa despre ele ca persoane pentru care El a venit. El le-a privit nu în termeni de sex, vârstă sau stare civilă, ci în termenii relaţiei lor cu Dumnezeu. „Căci oricine face voia Tatălui Meu care este în ceruri, acela Îmi este frate, soră şi mamă” (Matei 12:50). Aici Isus îi identifică drept membrii ai familiei lui şi ca ucenici pe orice persoană, bărbat sau femeie, care face voia lui Dumnezeu. Acest sentiment este repetat în marea declaraţie a lui Pavel: „Nu mai este nici Iudeu, nici Grec; nu mai este nici rob nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi sunteţi una în Hristos Isus” (Galateni 3:28).

Valoare pe care Isus a pus-o peste femei stă în picioare în cadrul învăţăturii Sale despre divorţ. Femeile nu erau obiecte de care să se poată scăpa în voie „pentru orice cauză”. Mai degrabă ele sunt persoane care prin proiectul lui Dumnezeu pot intra într-o relaţie maritală sacră asupra căreia nici un om nu are dreptul „să o rupă” (Matei 19:3, 6).

Descrierea femeii invalide ca fiind o „fiică a lui Avraam” (Luca 13:16) indică de asemenea valoarea pe care Isus a dat-o femeilor. Titlul de „fiu al lui Avraam” era folosit în mod comun pentru a accentua valoarea unui bărbat ca membru al comunităţii de legământ. Însă titlul de „fiică a lui Avraam” era în fond necunoscută, deoarece femeile erau văzute nu ca cetăţeni ai naţiunii ci ca membrii a familiilor lor. Prin folosirea acestui titlu Isus a intenţionat să aducă la iveală valoare pe care El a pus-o pe femeia infirmă în particular şi pe femei în general.

Inteligenţa femeilor şi credinţa. Întâlnirile lui Isus cu femeile ilustrează nu doar respectul Său faţă de ele ca persoane dar şi aprecierea Sa pentru inteligenţa şi credinţa lor. Conversaţia sa cu femeia samariteancă (Ioan 4:7-30) arată bunăvoinţa Sa în a destitui convenţiile culturale a vremii Lui. Conform gândirii rabinice, Isus nu ar fi trebuit să vorbească cu ea din trei motive: ea era o samariteancă, o femeie, şi desfrânată. Isus a refuzat să fie limitat de astfel de convenţii culturale în cadrul descoperirii lui către ea a calităţii Sale de Mesia.

Conversaţia indică faptul că Isus a considerat-o pe această femeie ca fiind capabilă de a înţelege concepte teologice profunde cum sunt „apa vie” (Ioan 4:10), locul corect de închinare (v. 21), şi natura spirituală a lui Dumnezeu (v. 23). Este instructiv faptul că această femeie este prima persoană pe care Isus, în Evanghelia după Ioan, se descoperă pe Sine ca Mesia. Ea nu numai că l-a acceptat pe Isus ca Mesia cel aşteptat ci a şi fost primul mesager care L-a mărturisit samaritenilor. Succesul mărturiei ei este accentuat de Ioan care spune că „Mulţi Samariteni din cetatea aceea au crezut în Isus din pricina mărturiei femeii” (4:39).

Întâlnirea lui Isus cu o femeie cananeancă oferă un alt exemplu a aprecierii Lui a capacităţilor intelectuale şi spirituale ale femeilor (Matei 15:21-28; Marcu 7:24-30). Căutând vindecare pentru fiica sa, această femeie l-a urmat pe Isus până ce ucenicii au devenit aşa de iritaţi încât ei l-au rugat pe Isus să o alunge. Atitudinea lui Isus era diferită. El a refuzat să o alunge; în schimb, El a ales să vorbească cu ea şi să îi testeze credinţa ei. Ea a înţeles că prima responsabilitatea a lui Isus era către Israel, însă ea mai credea că El ar putea să-i acorde ei „firmiturile” binecuvântărilor Sale. Isus a lăudat „marea credinţă” a ei (Matei 15:28) şi i-a dat ceea ce cerea. Ceea ce este semnificativ aici este că Isus a recunoscut inteligenţa şi credinţa femeii prin a vorbii cu ea şi prin a scoate în evidenţă capacităţile ei intelectuale şi spirituale. Ea primeşte un loc în istoria sacră ca fiind prima dintre neamuri care s-a convertit.

Alte întâlniri ale lui Isus cu femeile demonstrează aprecierea Sa pentru credinţa şi dragostea lor (Marcu 5:25-34; Luca 7:36-50). Întâlnirea Sa cu femeia care s-a pocăit în casa lui Simon descoperă cel mai mult credinţa şi dragostea acestei femei în acţiune (Luca 7:36-50). În timp ce Simon nu ar fi permis nici unei „păcătoase” să se atingă de El, Isus a acceptat demonstrarea publică a dragostei şi a recunoştinţei ei ca fiind un exemplu de credinţă evlavioasă în acţiune. Încă o dată Isus arată respect pentru femei ca persoane, fără a face referire la sexul lor. El le-a primit ca participanţi în întregime la binecuvântările poporului lui Dumnezeu.

Femeile în pilde. Pildele ilustrează mai departe acceptarea lui Isus a femeilor ca membrii preţioşi ai familiei umane. Pildele le prezintă pe femei în activităţi obişnuite care ilustrează în mod dramatic lecţiile pe care a vrut să le înveţe Isus. O femeie care amesteca o plămădeală cu un aluat ilustrează natura ascunsă dar penetrantă a împărăţiei lui Dumnezeu (Matei 13:33). O femeie care caută moneda pierdută exemplifică preocuparea lui Dumnezeu pentru păcătoşii pierduţi (Luca 15:8-10). Fecioarele înţelepte şi cele neînţelepte ilustrează nevoia unei promptitudini constante pentru momentul neaşteptat al revenirii lui Hristos (Matei 25:1-13).

O femeie persistentă care îl confruntă pe un judecător nedrept ne învaţă nevoia perseverenţei în rugăciune şi întărirea inimii (Matei 18:1-8). O femeie săracă, dându-şi ultimul ei bănuţ ilustrează faptul că Dumnezeu măsoară devoţiunea noastră nu prin mărimea darului nostru ci prin dedicarea inimilor noastre (Marcu 12:38-44). Astfel, contrar cu obiceiul rabinic de evitare în general de menţionarea a femeilor în învăţătură, Isus se referă adesea la ele, şi întotdeauna în feluri pozitive, pentru a ilustra principiile împărăţiei Sale.

Femeile ca primitoare de învăţătură. Isus le-a învăţat pe femei nu doar în acele întâlniri cazuale menţionate mai sus, ci şi în alte cadre formale. Cel mai bun exemplu este acela al învăţăturii lui Isus din casa lui Lazăr în care Maria „stătea la picioarele Domnului şi asculta de învăţăturile Lui” (Luca 10:39). Aici avem imaginea tipică a unui rabin care îşi instruieşte studenţii săi. Ceea ce este neobişnuit, totuşi, este faptul că studentul este o femeie. Contrar părerii lui Rabbi Eliezer, care ar arde mai degrabă Scripturile decât să le înveţe pe aceste adevărul, Isus nu numai că îşi face timp să o înveţe pe Maria, dar o şi laudă pentru faptul că a lăsat la o parte toate preocupările pentru a-L asculta (Luca 10:41).

Şi Marta a fost învăţată de Isus. În legătură cu moartea lui Lazăr, Isus şi-a făcut timp să o înveţe şi să o ducă să-L accepte ca Mesia al ei şi ca sursă a învierii din morţi (Ioan 11:25-27). Este interesant de notat mărturia lui Marta, „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 11:27), care este cel mai aproape echivalent al mărturisirii lui Petru despre Hristos (Matei 16:16).

Exemplele de mai sus sunt de ajuns pentru a arăta că atitudinea lui Isus faţă de femei era în multe feluri revoluţionară. El a respins predominantele prejudicii împotriva femeilor prin a le trata ca persoane de valoare egală cu bărbaţii, prin a le aprecia capacităţile lor spirituale şi intelectuale, prin a le admite în părtăşia Lui, şi prin a-şi face timp să le înveţe adevărurile împărăţiei lui Dumnezeu. Era oare recunoaşterea lui Hristos a valorii umane a femeilor şi aprecierea Sa a capacităţilor lor intenţionate să deschidă calea pentru ca femeile să funcţioneze ca pastori/bătrâni în biserică? În restul acestui capitol vom începe să răspundem la această întrebare prin a examina în primul rând participarea femeilor în lucrarea lui Isus şi apoi în biserica apostolică.

2. Femeile în lucrarea lui Isus

Rolul unic. Rolul pe care unele femei îl îndeplineau în lucrarea lui Hristos este absolut unic. Este de remarcat faptul că în timp ce Hristos slujea bărbaţilor, se arată că femeile îi slujeau Lui. Ori de câte ori Evanghelia vorbeşte în mod direct de slujirea lui Isus, aceasta este ori din partea îngerilor ori a femeilor. (Aceasta nu implică faptul că toate femeile sunt îngeri.) După ispitire „îngerii au venit şi i-au slujit” (Matei 4:11; cf. Marcu 1:13). Toate celelalte instanţe vorbesc despre lucrarea femeilor. După ce Isus a vindecat-o pe soacra lui Petru, „ea s-a ridicat şi le-a slujit” (Matei 8:15). Se face menţiune la o grupare de femei care l-au urmat în mod constant pe Hristos şi care „au slujit după nevoi” (Luca 8:3). În două ocazii se înregistrează faptul că Marta a slujit lui Isus (Luca 10:40; Ioan 12:2).

Cuvântul grecesc folosit în toate exemplele de mai sus este diakoneo, care este tradus prin „a servi” sau „a sluji”. Acest verb „are calitatea specială de a indica în mod foarte personal slujirea acordată altuia”9. Din rădăcina acestui cuvânt a derivat şi cuvântul „diacon”. Slujirea personală şi dedicată pe care au oferit-o femeile lui Isus includea pregătirea şi servirea hranei, din moment ce înţelesul original al cuvântului diakoneo era „a aştepta la masă”10.

Companii de călătorie. Probabil că cel mai uimitor aspect al relaţiei lui Hristos cu femeile este micul grup de femei care L-au urmat împreună cu ucenicii. Luca oferă această descriere plină de înţelegere: „Curând după aceea, Isus umbla din cetate în cetate şi din sat în sat şi propovăduia şi vestea Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu. Cei doisprezece erau cu El; şi mai erau şi nişte femei, care fuseseră tămăduite de duhuri rele şi de boli; Maria, zisă Magdalena, din care ieşiseră şapte draci, Ioana, nevasta lui Cuza, ispravnicul lui Irod, Susana, şi multe altele, cari-L ajutau cu ce aveau” (Luca 8:1-3).

Acesta este singurul pasaj din Evanghelii care ne spune despre felul cum Isus şi ucenicii Săi au trăit atunci când nu erau îngrijiţi de oameni ospitalieri. De notat este faptul că gruparea ce călătorea cu Isus includea un grup de femei alături de cei doisprezece ucenici. Fiecare dintre scriitori sinoptici înregistrează faptul că erau şi multe alte femei pe lângă cele menţionate pe nume (Matei 27:55; Marcu 15:41; Luca 8:3).

La vremea când femeile apăreau în public doar când era absolut necesar să o facă, aceasta trebuia să fie un subiect de bârfă considerabilă pentru a vedea un grup de femei care să călătorească cu Isus. Nu era ceva neobişnuit pentru un rabin să călătorească cu o formaţie de urmaşi, dar era cel mai neobişnuit ca femeile să fie prin această formaţie. Faptul că Isus a acceptat atât prezenţa cât şi slujirea acestor femei devotate arată în mod clar că acţiunile Lui nu erau condiţionate de obiceiul acelor zile.

Femeile la crucificare şi la înviere. Unele dintre femeile care l-au urmat pe Hristos în cadrul lucrării Lui şi-au asumat un rol proeminent la vremea crucificării şi a învierii. Cu riscul vieţii lor ele l-au urmat pe Hristos la cruce apoi ele au urmat trupul lui la locul de îngropare. Ele doreau să arate dragostea lor gingaşă faţă de El prin a se întoarce mai târziu să îmbălsămeze trupul Lui cu arome şi unsori speciale (Luca 23:55-56; Matei 27:59-61; Marcu 15:47-16:1).

Când femeile s-au întors la mormânt după Sabat ca să ungă trupul lui Hristos, ele au fost cinstite cu vestea învierii. Loialitatea şi devoţiunea lor faţă de Hristos au fost recompensate prin faptul că ele au fost primele care să-l întâlnească pe Salvatorul înviat (Matei 28:9; Marcu 16:9; Ioan 20:14) şi să fie delegate să răspândească vestea învierii la ucenici (Marcu 16:7; Matei 28:7, 10). În naraţiunile Suferinţei femeile arată în mod clar o loialitate mai mare, curaj şi credinţă decât cei doisprezece ucenici.

Aceleaşi femei care i-au slujit lui Isus în timpul călătoriilor Lui şi la moartea Sa erau de asemenea prezente printre ucenici în perioada dintre înviere şi Rusalii. Se presupune că ei erau de asemenea şi printre cei peste care a venit Duhul Sfânt la Rusalii (Fapte 1:12-14; 2:1-4, 14-47).

3. Nu au fost femei apostoli

Consideraţiile precedente au arătat faptul că femeile aveau un loc special în viaţa lui Hristos. El le-a afirmat personalitate lor, s-a relatat faţă de ele cu dragoste şi respect, a apreciat capacităţile lor intelectuale şi spirituale, le-a învăţat şi le-a vindecat, le-a acceptat în cercul Său interior în calitate de companii de călătorie şi le-a cinstit cu prima anunţare a învierii Lui.

În lumina acestor fapte putem să întrebăm, De ce nu a chemat Isus pe nici o femeie să fie parte din cei doisprezece apostoli? În plus, Oare de ce apostolii şi „femeile” (Fapte 1:4) care au dezbătut în privinţa înlocuirii lui Iuda, cel puţin să fi propus numele unei femei ca posibil candidat? Evident că nu era o referire la calificări, din moment ce câteva femei îndeplineau condiţiile pentru apostolat, anume, cineva care l-a acompaniat pe Isus şi a mărturisit învierea Lui (Fapte 1:21-22).

Motivul culturale. Două motive sunt oferite adesea pentru omiterea lui Hristos a femeilor dintre apostoli: primul este cultural iar al doilea este teologic. Din punct de vedere cultural, se argumentează faptul că în acel „cadru cultural particular doar bărbaţii puteau fi acceptabili atât în calitatea de companii cele mai apropiate a lui Isus câte şi ca lideri ai comunităţii care avea să se formeze”11. Această explicaţie este inacceptabilă din trei motive majore.

În primul rând, dacă Isus se rupea în mod radial de obiceiurile vremii prin a le admite pe femei în cercul intern de urmaşi, de ce s-ar simţi El constrâns de obiceiuri de a nu comisiona pe femei în a predica şi a învăţa în mod public? Este neconvingător faptul că Isus a respins în mod radical convenţiile vremii Lui în tratarea femeilor, însă a făcut concesii cu privire la ele prin a nu le permite femeilor să fie apostoli.

În al doilea rând, Susan T. Foh indică, „a argumenta faptul că alegerea lui Isus a apostolilor a fost determinată de cultură însemnă a ignora faptul că Dumnezeu a ales cultura şi timpul în care Fiul Său avea să se nască. Nici un detaliu nu scapă din considerarea lui Dumnezeu”12.

În al treilea rând, în cultura romano-elenistă din acea vreme, după cum vom vedea, femeile jucau roluri de preotese în cadrul vieţii religioase. Astfel, dacă Isus ar fi fost condiţionat de cultura vremii Lui, El ar fi putut numi pe anumite femei printre apostoli, în ceea ce priveşte faptul că ele ar fi fost în mod prompt acceptate în lumea neamurilor unde Evanghelia avea să fie predicată.

Motivul teologic. Unii cred că Isus nu a rânduit femei ca apostoli deoarece El credea că „sfârşitul avea să vină” şi în consecinţă El „nu era preocupat în a legifera pentru biserica Sa pentru totdeauna”13. Dacă acest raţionament era adevărat, atunci Isus nu ar mai fi trebuit să se necăjească să numească doisprezece apostoli ca reprezentanţi ai noului Ierusalim spiritual, şi să îi delege pe acestea să predice Evanghelia întregii lumi. Este adevărat că Isus nu a definit rolurile distincte ale bărbaţilor şi ale femeilor care să le îndeplinească în biserică, însă El a ales şi a pregătit doisprezece bărbaţi pentru a hrăni turma Sa şi să facă ucenici din toate neamurile (Ioan 21:15-17; Matei 28:19-20; Fapte 1:8).

Alegerea lui Isus a doisprezece apostoli bărbaţi nu era condiţionată de convenţiile sociale ale vremii, ci mai degrabă consistente cu rolul de cap al bărbatului din Vechiul Testament la care acesta era chemat să îl îndeplinească în cămin şi în comunitatea de credinţă. Această structură de rol, aşa cum vom vedea acum, a fost restrânsă şi respectată în cadrul vieţii şi a ordinului biserici pe care au crescut-o apostolii sub călăuzirea Duhului Sfânt.

PARTEA II

FEMEILE ÎN LUCRAREA BISERICII APOSTOLICE

1. Participarea femeilor

Vizibil şi activ. Femeile erau vizibile şi active nu doar în lucrarea lui Isus, ci şi în viaţa bisericii apostolice. Imediat după înălţarea lui Hristos ucenicii s-au adunat în camera de sus „împreună cu femeile şi cu Maria mama lui Isus, şi cu fraţii săi” (Fapte 1:14). Aceste femei erau acolo nu pentru a găti pentru acei bărbaţi, ci să se roage cu ei şi să caute călăuzirea divină în ceea ce priveşte cine avea să fie succesorul lui Iuda. Femeile care au avut un rol semnificativ în lucrarea lui Hristos continuă acum slujirea lor în cadrul vieţii comunităţii.

În ziua Cinzecimii femeile erau în camera de sus împreună cu ucenicii atunci când Duhul Sfânt a fost revărsat şi toţi dintre ei au început să vorbească în limbi (Fapte 2:1-4). Petru a explicat evenimentul către mulţimea sceptică prin a cita din Ioel: „În zilele de pe urmă, zice Dumnezeu, voi turna din Duhul Meu peste orice făptură; feciorii voştri şi fetele voastre vor prooroci. . . Da, chiar şi peste robii Mei şi peste roabele Mele voi turna, în zilele acelea, din Duhul Meu, şi vor prooroci” (Fapte 2:17-18). Referinţa specifică la „fiicele” şi „roabele” slujea în mod presupus la a justifica de ce au primit şi femeile darul Duhului Sfânt.

Femeile în biserica extinsă. Femeile s-au alăturat la biserica ce se extindea în mare număr. Luca notează că „numărul celor ce credeau în Domnul, bărbaţi şi femei, se mărea tot mai mult” (Fapte 5:14). Atunci când Filip a predicat Evanghelia în Samaria, rezultatul a fost acelaşi: mulţi „au fost botezaţi, atât bărbaţi cât şi femei” (Fapte 8:12).

Una dintre primele convertite din Ierusalim era Maria, mama lui Ioan Marcu. Ea şi-a oferit casa ei ca loc de întâlnire pentru credincioşii din acea parte a oraşului. Trebuie să fi fost un loc important de întâlnire, din moment ce Petru a mersa acolo imediat după ce a fost eliberat din temniţă (Fapte 12:12). Unii scolastici cred că acea cameră de sus era în casa ei14.

Când Evanghelia a ajuns în Europa, femeile erau din nou predominate. Primul convertit european era o femeie pe nume Lidia, „vânzătoare de purpură, din cetatea Tiatira” (Fapte 16:14). Următorul convertit menţionat de Luca era tot o femeie, o fostă sclavă posedată de demoni – un exemplu al felului cum Evanghelia a atins toate clasele (Fapte 16:16).

Restul cărţii Fapte este plin cu exemple de femei care au răspuns faţă de proclamarea Evangheliei de către Pavel prin a deveni participanţi activi în viaţa bisericii. În Tesalonic şi Berea printre cei mulţi care au crezut erau „o mare mulţime de greci temători de Dumnezeu, şi multe femei de frunte” (Fapte 16:4, 12). În Atena o femeie, Damaris, este menţionată în mod special printre putinii care au crezut (Fapte 17:34). În Corint, Priscila, alături de soţul ei Acuila, aveau un rol activ în instruirea învăţatului Apolo (Fapte 18:2, 26).

Pavel, care uneori a fost pe nedrept acuzat de a fi un anti-feminist, menţionează în mod repetat în scrisorile sale multe femei ca fiind vrednice de laudă pentru lucrarea specială pe care ele o făceau în biserică (Romani 16; Filipeni 4:2-3; 1 Corinteni 16-19). Nu este nici o îndoială că biserica apostolică a urmat exemplul lui Hristos prin a le include pe femei în lucrarea bisericii. Întrebarea care rămâne este: Ce roluri specifice au îndeplinit femeile în cadrul bisericii apostolice? Referitor la această întrebare trebuie să ne adresăm acum.

2. Rolurile femeilor

Serviciul caritabil. O nevoie majoră din cadrul bisericii primare era îngrijirea de cei nevoiaşi, de bolnavi, văduve, orfani şi de vizitatori. Apostolii au fost informaţi în mod forţat de o astfel de nevoie imediat după Rusalii prin intermediul murmurării elenisticilor în ceea ce privea neglijarea aparentă a văduvelor lor (Fapte 6:1). Pentru a remedia problema „şapte bărbaţii de reputaţie bună” au fost aleşi la acea vreme (6:3). Curând, în special văduvele, au devenit active în serviciile caritabile ale bisericii, comunicând dragostea creştină prin faptele de milă şi de ospitalitate (1 Timotei 5:9-10).

Faptele Apostolilor raportează povestirea despre o femeie, Tabita (Dorca), care „era plină de fapte bune şi de milostenii” (Fapte 9:36). Lucrările ei de milostenii constau în facerea de haine pentru săraci (v. 39). Faptul că „Toate văduvele stăteau în jur… şi plângeau” (v. 39) după moartea ei, sugerează faptul că ea era probabil una dintre văduvele bisericii locale. Nu există nici o indicare în povestire a faptului că în acest punct văduvele erau organizate ca un grup sau ca ordin în cadrul bisericii.

În vremea când Pavel a scris 1 Timotei văduvele erau recunoscute ca un grup special din cadrul bisericii, din moment ce apostolul scrie: „O văduvă, ca să fie înscrisă în lista văduvelor, trebuie să n-aibă mai puţin de şaizeci de ani. . . Dar pe văduvele tinere să nu le primeşti” (1 Timotei 5:9, 11). Unii au argumentat faptul că primirea (sau înscrierea lor, n. tr.) reprezenta o numire oficială la numite oficii din biserică15. Totuşi, aşa cum arată James B. Hurley, „O privire mai îndeaproape asupra textului indică faptul că aceasta era o listă de asistenţă socială mai degrabă decât una de angajare”16.

Lucrarea îndeplinită de aceste văduve consta în mod aparent din rugăciune şi mijlocire pentru biserică (1 Timotei 5:5), precum şi din „facere de bine în orice fel” (v. 10). Nu există nici un indiciu că slujirea lor era percepută ca un ordin oficial de slujire în biserica. Aşa cum descrie Charles C. Ryrie: „Suportul oficial era parte a înrolării, îndatoririle oficiale nu erau. Catalogarea a fost instituită pentru a corecta şi a sistematiza chestiunile financiare, şi fără îndoială că aceasta a pavat calea spre dezvoltarea ordinelor de slujire dintre femei, însă în acest punct din istorie chestiunile sunt încă nedefinite”17.

„Diaconiţe”. Fiind destul de relatat cu slujirea văduvelor, este şi slujirea femeilor care au fost cunoscute ca „diaconiţe”. Această lucrare este subliniată de referinţa lui Pavel la Fivi, „sora noastră, care este diaconiţă a Bisericii din Chencrea. . . ea s-a arătat de ajutor multora şi îndeosebi mie” (Romani 16:1-2). Cuvântul „diaconiţă” este o traducere a cuvântului grecesc diakonos, un pronume masculin care era folosit atât pentru bărbaţi cât şi pentru femei cu două înţelesuri distincte.

În majoritatea cazurilor în care apare acesta în Noul Testament, termenul diakonos înseamnă un simplu „slujitor” sau „unul care îl slujeşte” pe altul. Pavel, de ex, vorbeşte despre sine şi tovarăşii săi de lucru ca doakonoi (slujitori, servitori) ai lui Hristos, ai Evangheliei şi al noului legământ (1 Corinteni 3:5; 2 Corinteni 3:6; Efeseni 3:7; 1 Tesaloniceni 3:2). El mai vorbeşte despre lucrarea sa apostolică ca o diakonia (Romani 11:13).

În câteva cazuri termenul diakonos este folosit pentru a descrie oficiul bisericesc al „diaconilor” (Filipeni 1:1; 1 Timotei 3:8-13). De obicei contextul oferă soluţia la ideea dacă diakonos este folosit în sensul general al slujirii sau în sensul restrâns al diaconatului stabilit. Întrebarea în discuţie este de a se determina dacă Pavel o laudă pe Fivi în calitate de membră a bisericii din Chencrea care a slujit altora, sau ca diacon din acea biserică. Opinia cărturarilor este la fel de divizată în această chestiune. Personal eu tind să cred că diakonos este folosit de Pavel într-un sens tehnic pentru a descrie rolul oficial de diaconiţă al lui Fivi din biserică. Există trei motive principale.

Primul, folosirea participiului „fiind” (ousan) în greacă şi în legătură cu biserica – „Fivi, fiind un diacon al bisericii din Chencrea” – se citeşte ca un titlu oficial. Pavel poate că a ales să o introducă pe Fivi romanilor prin rolul ei oficial din cadrul bisericii ei de acasă, în special dacă ea purta această scrisoare, aşa cum se crede în general.

Al doilea, caracterizarea lui Fivi ca „ajutător al multora” (Romani 16:2), sugerează faptul că ea a jucat un rol vital în biserica din Chencrea prin a oferi ajutor multora, inclusiv lui Pavel. Un astfel de serviciu era asociat în mod special cu slujba de diacon.

Al treilea, în 1 Timotei 3:11 Pavel descrie calificările unui grup de femei care slujeau în biserică – calificări ce sunt punct cu punct acelea ale diaconilor oferite anterior (1 Timotei 3:8-10). „Lista paralelă a calificărilor sugerează cu putere”, aşa cum observă James B. Hurley, „că funcţia acestor femei era paralelă cu cea a diaconilor”18.

Motivul pentru acre Pavel nu le-a numit pe aceste femei diaconiţe (diako-nissa) este pur şi simplu pentru că un astfel de termen nu exista încă. Termenul apare prima dată în Didascalia Syriacă (cap. 16), un document scris în prim aparte a secolului al treilea. Forma masculină a lui „diacon – diakonos” era folosită atât pentru bărbaţi cât şi pentru femei ca şi în cazul lui Fivi (Romani 16:1). În 1 Timotei 3:11 Pavel foloseşte cuvântul „femei – gynaikas” în locul lui „diaconi – diakonoi” probabil pentru a evita confuzia, din moment ce el a folosit deja diakonos pentru a-i introduce pe bărbaţi în 1 Timotei 3:8. Astfel, ar părea cel mai bine să le înţelege pe „femeile” din 1 Timotei 3 ca un grup de persoane care slujeau în biserică într-o capacitate similară cu cea a diaconilor. Exemplul lui Fivi, identificată că diakonos, acordă suport pozitiv acestei concluzii.

De diaconii feminini (diaconiţe) era nevoie în secolele primare când sexele nu se puteau amesteca în mod liber. Conform cu Didascalia ele îndeplineau o mare varietate de servicii în cazul femeilor, incluzând asistenţa la botezul şi la îngroparea femeilor, catehizarea femeilor şi îngrijirea de femeile bolnave la domiciliu19. Ele nu funcţionau, totuşi, niciodată în calitate de capete ale comunităţii, ci slujeau într-un rol auxiliar cu acela de pastori, bătrâni şi episcopi.

Femeile ca „tovarăşi de lucru”. Femeile se distingeau una de alta în cadrul bisericii apostolice nu doar la nivelul bisericilor locale ci şi în larga lucrare misionară a bisericii. Majoritatea activităţii misionare raportate în Noul Testament se concentrează asupra lui Pavel şi a co-lucrătorilor săi, mulţi dintre care erau femei.

În Romani 16 Pavel le salută pe câteva femei a căror preocupare misionară a contribuit în mod semnificativ la viaţa şi creşterea bisericii. Printre ele este Prisca (diminutiv de la Priscila) şi soţul ei Acuila. Despre ei Pavel spune: „Spuneţi sănătate Priscilei şi lui Acuila, tovarăşii mei de lucru în Hristos Isus, care şi-au pus capul în joc, ca să-mi scape viaţa. Le mulţămesc nu numai eu, dar şi toate Bisericile ieşite dintre Neamuri. Spuneţi sănătate şi Bisericii care se adună în casa lor” (Romani 16:3-5).

Acest cuplu a trăit în Roma până aproape în anul 49 d. Hr. când ei au fost forţaţi să se mute în Corint după ce Claudius i-a alungat pe evreii din Roma (Fapte 18:1-3). Din Corint ei şi-au mutat afacerea lor de făcători de corturi mai întâi în Efes (Fapte 18:18-26; 1 Corinteni 16:19) şi apoi înapoi la Roma. Este vrednic de menţionat faptul că atât Pavel cât şi Luca o menţionează pe Prisca aproape întotdeauna înaintea soţului ei, Acuila, probabil pentru că ea era mai proeminentă în strădaniile misionare. În Faptele Apostolilor ea este implicată cu soţul ei în învăţarea marelui orator Apolo (Fapte 18:26). Prin urmare, Prisca trebuie să fi fost bine înrădăcinată în credinţa creştină şi un instructor foarte capabil.

Pavel se referă la acest cuplu ca „tovarăşi de lucru”. Termenul era adesea folosit de Pavel pentru a-i caracteriza pe aceia care lucrau cu el, inclusiv Tit şi Timotei (Romani 16:9, 21; 1 Corinteni 3:9; 2 Corinteni 1:24; 8:23; Filipeni 2:25; 4:3; Coloseni 4:11; 1 Tesaloniceni 3:2).

Alte femei salutate de Pavel erau: Maria, Trifena, Trifosa şi Persida, toate dintre acestea care „lucrau din greu” în Domnul (v. 6, 12). Termenul pe care îl foloseşte Pavel aici este descriptiv al trudei în proclamarea Evangheliei (cf. 1 Corinteni 4:12; 15:10; Filipeni 2:16; 1 Timotei 4:10). În Filipeni 4:2, 3 Pavel menţionează alte două femei, Evodia şi Sintichia, ca persoane care „au lucrat împreună cu mine pentru Evanghelie”.

Pavel: un şovinist? Faptul că Pavel laudă un număr aşa de semnificativ de femei că au lucrat din greu cu el în lucrarea misionară a bisericii, sugerează două lucruri. Primul, caracterizarea lui Pavel ca „anti-feminist” este bazat pe prejudiciu. Pavel l-a apreciat pe femei şi le-a admirat contribuţia acestora la misiunea bisericii. Astfel, insistenţa lui asupra rolului de diferenţă dintre bărbaţi şi femei din cămin şi din biserică, care le vom examina în ultimul capitol, trebuie văzut ca o indicare nu a şovinismului lui Pavel ci mai degrabă a respectului său pentru distincţiile de rol stabilite de Dumnezeu la creaţie.

Al doilea, atât femeile cât şi bărbaţii pot participa în mod legitim în lucrarea bisericii. Întrebarea, totuşi, rămâne: În ce roluri? Ca lideri desemnaţi ai bisericii sau ca „tovarăşi de lucrarea” slujind nevoilor credincioşilor şi necredincioşilor? Această întrebare va fi răspunsă în următoarele capitole unde vom examina acele texte care se adresează în mod specific la rolurile femeilor din cadrul structurilor congregaţionale ale bisericii Nou Testamentale.

Femeile ca prorociţe. Atât femeile cât şi bărbaţi au participat în lucrarea profetică a bisericii apostolice. Două pasaje specifice din Noul Testament se referă la femei care funcţionau ca prorociţe. Fapte 21:9 vorbeşte despre cele patru fiice ale lui Filip, „care proroceau”. În 1 Corinteni 11 Pavel recunoaşte prezenţa femeilor care au prorocit în serviciile de închinare: „orice femeie care se roagă sau prooroceşte cu capul dezvelit, îşi necinsteşte capul ei” (v. 5).

Lucrarea profetică a femeilor din biserica apostolică confirmă împlinirea profeţiei citată de Petru la Rusalii: „În zilele de pe urmă, zice Dumnezeu, voi turna din Duhul Meu peste orice făptură; feciorii voştri şi fetele voastre vor prooroci. . . Da, chiar şi peste robii Mei şi peste roabele Mele voi turna, în zilele acelea, din Duhul Meu, şi vor prooroci” (Fapte 2:17-18). E posibil că Petru a citat această prorocie pentru a explica mulţimii surprinse de privitori motivul pentru care darul prorociei a fost acordat şi peste femei. Lucrarea profetică a femeilor din Noul Testament stă ca paralelă a aceleia despre prorociţele din Vechiul Testament.

Marea atenţie pentru lucrarea profetică din Noul Testament este indicată de enumerarea lui Pavel a darurilor spirituale unde „prorociile” sunt menţionate imediat după „apostoli” şi înaintea „învăţătorilor” sau „evangheliştilor” şi „pastorilor” (Efeseni 4:11; 1 Corinteni 12:28). Această ordine sugerează faptul că această lucrare profetică, pe care femeile o exercitau în biserică, nu era deloc văzută ca inferioară faţă de cea a pastorului/învăţătorului.

Natura exactă a lucrării profetice nu este clar definită în Noul Testament. Funcţia sa primară pare să fi fost aceea de a sluji comunităţii creştine prin edificare, încurajare, consiliere şi consolidare. Cel mai descriptiv capitol al lucrării profetice este găsit în 1 Corinteni 14. Aici Pavel explică că persoana care „Cine prooroceşte, dimpotrivă, vorbeşte oamenilor, spre zidire, sfătuire şi mângâiere. . . zideşte sufleteşte Biserica” (1 Corinteni 14:3-4; cf. Fapte 15:21).

Unii vor să vadă în această lucrare profetică a femeilor din biserica apostolică un indiciu că femeile au funcţionat ca lideri în biserică. Această părere este evident greşită deoarece profeţii funcţionau nu ca lideri numiţi ai congregaţiei, ci în calitate de credincioşi privaţi cu un mesaj dat de Dumnezeu de zidire pentru congregaţie. Slujba de profet nu era limitată nimănui ci era deschisă într-un sens tuturor. Pavel spune în mod clar: „Fiindcă puteţi să proorociţi toţi, dar unul după altul, pentru ca toţi să capete învăţătură şi toţi să fie îmbărbătaţi” (1 Corinteni 14:31). În timp ce femeile au făcut parte din lucrarea profetică de încurajare, călăuzire şi zidire a comunităţilor creştine, nu există nici un indiciu că ele au fost numite să slujească drept lideri reprezentativi (pastori/bătrâni). Motivul pentru aceasta, aşa cum va fi arătat în capitolele următoare, este acceptarea Noului Testament a rolului de structură a Vechiului Testament pentru bărbaţi şi femei.

O femeie „apostol”? Se face adesea apel la referinţa lui Pavel la Iunia (Romani 16:7) pentru a se justifica pretinsul lor de conducere pe care femeile îl împlineau în comunităţile apostolice. Textul indică: „Spuneţi sănătate lui Andronic şi lui Iunia, rudele mele şi tovarăşii mei de temniţă, care Sunt cu vază între apostoli. Ei au venit la Hristos mai înainte de mine chiar” (Romani 16:7). Prin lunga listă de tovarăşi de muncă, Pavel îi confirmă aici pe doi evrei care au împărtăşit la întemniţarea sa. Slujba lor îi face demn de a fi notaţi „printre apostoli”. Oare caracterizează Pavel aici pe o femeie, Iunia, ca „apostol”? Dacă este aşa, în ce sens?

Letha Scanzoni şi Nancy Herdesty au privit cazul lui Iunia ca exemplu major al faptului că „încă de la început femeile au participat pe deplin şi în mod egal cu bărbaţii”20 la conducerea bisericii. Ele scriu: „O femeie „apostol” este chiar menţionată în Biblie! Iunia, salutată de Pavel în Romani 16:7, este un nume roman obişnuit pentru o femeie, însă din moment ce ea este identificată drept un „apostol”, mulţi traducători au presupus că numele ar fi în contradicţie faţă de unul mai degrabă pentru un bărbat obişnuit”21.

Această concluzie categorică este discreditată de trei considerente. Prima, numele Jounian din textul în limba greacă ar putea fi din punct de vedere gramatical numele atât a unui bărbat cât şi a unei femei. Astfel, forma gramaticală nu permite o concluzie categorică în nici o direcţie.

În al doilea rând, este posibil ca pasajul nu îi identifică deloc pe Andronic şi pe Iunia ca apostoli, deoarece forma gramaticală a „sunt cu vază între apostoli” poate fi tradus la fel de egal cu „Sunt cunoscuţi de apostoli”. Ultima pare mai plauzibilă deoarece, aşa cum explică John Murray, „ei erau creştini înaintea lui Pavel şi, fără îndoială, erau asociaţi cu cercul de apostoli din Iudea dacă nu din Ierusalim”22.

În al treilea rând, termenul „apostol” este folosit în Noul Testament atât într-un sens îngust cât şi într-unul larg. Într-un sens îngust acesta îi desemna pe „cei doisprezece”, ca şi când Matias „a fost înrolat printre cei unsprezece apostoli” (Fapte 1:26) pentru a-l înlocui pe Iuda. Datorită acestei exclusivităţi, Pavel a trebuit să se străduiască să dovedească legitimitatea apostoliei lui (1 Corinteni 15:9-11; 2 Corinteni 12:11-13; Galateni 1:11; 2:9). Într-un sens larg termenul de „apostol” înseamnă un „mesager”, cineva care este trimis pentru o misiune specifică (cf. 2 Corinteni 8:23; Filipeni 2:25). Dacă Andronic şi Iunia erau apostoli, probabili că era în ceea ce priveşte ultimul sens, din moment ce nicăieri altundeva nu sunt asociate numele lor cu cercul intern de apostoli.

În lumina consideraţiilor anterioare concludem faptul că referinţa lui Pavel la Iunia nu acordă nici un sprijin părerii că ea era o femeie apostol. Numele se poate referi la fel de bine şi la un bărbat, şi dacă persoana este un bărbat sau o femeie, ea/el nu era un apostol în sensul îngust al cuvântului.

CONCLUZIE

Câteva concluzi reies din studiul nostru al lucrării femeilor în Noul Testament. Acestea pot fi rezumate în următoarele puncte:

Felul de tratarea al femeilor de către Isus a fost în multe feluri revoluţionar. El a respins prejudiciile predominante împotriva femeilor prin a le trata pe acestea ca persoane umane egale în valoare cu bărbaţii, prin a le respecta capacităţile lor intelectuale şi spirituale, prin a le admite pe acestea în cadrul părtăşiei Sale şi prin a le învăţa adevărurile împărăţiei lui Dumnezeu.

Femeile au jucat un rol foarte proeminent în lucrarea lui Isus. Ele au slujit nevoilor Lui fizice, un grup dintre ele au călătorit cu El şi ucenicii Săi, şi unele dintre ele L-au urmat pe Isus la Cruce cu riscul vieţii lor. Loialitatea şi devoţiunea lor faţă de Hristos reies în cadrul naraţiunilor despre patimile Lui ca fiind mai exemplare decât cele ale apostolilor. Femeile sunt primele care s-au întâlnit cu Domnul înviat şi au fost trimise să răspândească ştirea învierii la ucenici.

În ciuda tratamentului Său revoluţionar faţă de femei, Isus nu a ales pe femei ca apostoli şi nici nu le-a delegat să predice Evanghelia. O astfel de omisiune nu era o chestiune legată de concesiunea faţă de convenţiile sociale a vremii Lui, ci mai degrabă de consimţirea cu distincţia de rol pentru bărbaţi şi femei stabilită la creaţie.

Bisericile apostolice au admis modelul stabilit de Hristos prin a le include pe femei cca membrii integrali din viaţa şi misiunea bisericii. Femeile se alăturau bisericii în mare număr, luau parte la serviciile de închinare, organizau servicii caritabile pentru cei nevoiaşi, învăţau despre credinţă şi o împărtăşeau cu alţii, îndeplineau o varietate de servicii în îngrijirea femeilor, lucrau din greu în calitate de „tovarăşi de lucru” alături de numeroşi bărbaţi în lucrarea misionară a bisericii, şi participau la lucrarea profetică de edificare, încurajare şi consolare.

Deşi femeile slujeau în biserică într-o varietate de roluri vitale, incluzând şi cea de profet, nu există nici o indicaţie în Scriptură că ele au fost vreodată ordinate să slujească drept preoţi în Vechiul Testament sau ca pastori/bătrâni/episcopi în Noul Testament.

De ce puteau să participe femeile în mod egal cu bărbaţii la variate lucrări ale bisericii apostolice, şi totuşi au fost excluse de la rolurile desemnate de apostoli/pastori/bătrâni? Scriptura sugerează câteva motive pe care le vom lua în considerare în următoarele capitole.

Note de subsol

1. Letha Scanzoni and Nancy Hardesty, All We're Meant to Be: A Biblical Approach to Women’s Liberation (Waco, Texas, 1975), p. 208. The same authors write: "From the beginning women participated fully and equally with men" (p. 60). 

 2. See, for example, Gilbert Bilezikian, Beyond Sex Roles (Grand Rapids, Michigan, 1985), pp. 118, 206; Paul K. Jewett, The Ordination of Women (Grand Rapids, Michigan, 1980), p. 135. 

 3. Elizabeth Meier Tetlow, Women and Ministry in the New Testament: Called to Serve (Lanham, Maryland, 1980), p. 131. 

4. Women in the Church: Scriptural Principles and Ecclesial Practice, A Report of the Commission on Theology and Church Relations of the Lutheran Church--Missouri Synod, September 1975, p. 27. 

5. Quoted by Nicholas Wolterstorff, "On Keeping Women Out of Office: The CRC Committe on Headship," The Reformed Journal 34 (May 1984): 8. 

6. Samuele Bacchiocchi, The Sabbath in the New Testament (Berrien Springs, Michigan, 1985), pp. 108-120. 

7. Joachim Jeremias, Jerusalem in the Time of Jesus: An Investigation into Economic and Social Conditions during the New Testament Period (Philadelphia, 1969), p. 376. 

8. W. Forster, Palestinian Judaism in New Testament Times (Edinburgh, 1964), p. 127.  

9. Hermann W. Beyer, "Diakoneo," Theological Dictionary of the New Testament, eds. Gerhard Kittel and Geoffrey W. Bromiley (Grand Rapids, Michigan, 1974), p. 81. 

10. Ibid., p. 84. 

11. Mary J. Evans, Women in the Bible (Downers Grove, Illinois, 1983), p. 50. 

12. Susan T. Foh, Women and the Word of God (Phillipsburg, New Jersey, 1979), p. 93. 

13. Reginald H. Fuller, "Pro and Con: The Ordination of Women in the New Testament," in Toward a New Theology of Ordination: Essays on the Ordination of Women (Somerville, Massachusetts, 1976), p. 2. 

14. See W. Sunday, Sacred Sites of the Gospels (Oxford, 1903), p. 83. 

15. See E. F. Scott, The Pastoral Epistles, Moffat New Testament Commentary (London, 1936), p. 26. 

16. James B. Hurley, Man and Woman in Biblical Perspective (Grand Rapids, Michigan, 1981), p. 121. 

17. Charles Calwell Ryrie, The Role of Women in the Church (Chicago, 1958), p. 84. 

18. James B. Hurley (n. 16), p. 231. Hurley provides a very cogent interpretation of who the "women" were in 1 Timothy 3:11 (see pp. 229-233). 

19. R. Hugh-Connolly, ed. Didascalia Apostolorum (Oxford, 1929), ch. 16, pp. 146-148. 

20. Letha Scanzoni and Nancy Hardesty (n. 1), p. 60. 

21. Ibid., p. 63. 

22. John Murray, The Epistle to the Romans, The New International Commentary of the New Testament (Grand Rapids, Michigan, 1982), p. 230.