Eclesiologie:

Rolul femeii în Biserică

de Wayne Jackson

Curierul Creştin: Arhive
Joi, 16 martie, 2000 

Învaţă Biblia că există roluri diferite pentru bărbaţi şi pentru femei în schema planului lui Dumnezeu pentru biserică?

„Domnul Dumnezeu l-a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul s-a făcut astfel un suflet viu.” (Geneza 2:7)

„Domnul Dumnezeu a zis: Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el.” (Geneza 2:18)

„Atunci Domnul Dumnezeu a trimis un somn adânc peste om şi omul a adormit; Domnul Dumnezeu a luat una din coastele lui şi a închis carnea la locul ei. Din coasta pe care o luase din om, Domnul Dumnezeu a făcut o femeie şi a adus-o la om. Şi omul a zis: „Iată în sfârşit aceea care este os din oasele mele şi carne din carnea mea! Ea se va numi, Femeie, pentru că a fost luată din Om.” (Geneza 2:21-23)

Anticilor rabini iudaici le plăceau să spună că „Dumnezeu nu a făcut-o pe femeie din cap, pentru ca ea să nu devină mândră; nici din ochi, pentru ca ea să nu poftească; nici din ureche, pentru ca ea să nu fie curioasă; nici din inimă, pentru ca ea să nu fie geloasă; nici din mână, pentru ca ea să nu fie lacomă; nici din picior, pentru ca ea să nu fie băgăcioasă; ci din coastă, care a fost întotdeauna acoperită,” (Edersheim, 1957, 146) indicând modestia care trebuie să o caracterizeze.

Portretul divin al femeii, aşa cum este pictat în pânzele Biblice, este într-adevăr remarcabil. Naraţiunea din Geneza oferă impresia că Eva, ca şi apogeu al săptămânii creatoare, a fost o bijuterie culminantă în lucrul manual al lui Iehova.

Rătăcind prin coridoarele istoriei Vechiului Testament eşti împrospătat de întâlnirea cu Sara, Rebeca, Lea, Rahela, Miriam, Debora, Abigail, Rut, Estera, şi alte femei nobile. Astfel a putut apostolul Petru să ne îndrepte atenţia spre acele „femei sfinte” care odinioară au „nădăjduiau în Dumnezeu” (1 Petru 3:5).

Dar numele feminine care împodobesc Noul Testament nu sunt mai puţin strălucite. Numele acelor femei care i-au slujit Stăpânului, şi mai târziu acele care au slujit cu deosebire în biserică, au devenit proverbiale.

Situaţia critică a femeii din antichitate

Pentru a aprecia rolul femeilor din Noul Testament, trebuie să considerăm prin contrast situaţia critică a femeii în antichitate aşa cum era ea în lume în general.

În lumea greacă antică, femeile erau considerate inferioare bărbaţilor. Aristotel a privit femeile ca fiind undeva între sclavi şi oameni liberi. Soţiile trăiau vieţi de izolare şi de sclavie practică.

În Roma, femeile se bucurau de o libertate practică mai mare decât în Grecia, deşi nu legal, dar imoralitatea era violentă. Castitatea şi modestia erau practic necunoscute printre femei (observaţi referirea lui Pavel la lesbianism în Romani 1:26). Soţiile erau cu adevărat persoane de clasa a doua; mai multă onoare se arăta faţă de amanta bărbatului decât faţă de soţia sa.

Deşi opinia iudaică despre femeie din timpul lui Hristos avea nevoie de o îmbunătăţire considerabilă – rugăciunea de dimineaţă a unui bărbat exprima mulţumiri lui Dumnezeu că cel ce se ruga nu este nici unul dintre Neamuri, nici un sclav, sau o femeie – astfel de atitudini erau rezultatul influenţelor păgâne.

În timp ce femeile erau într-un fel inferioare din punct de vedere legal sub legea lui Moise, practic vorbind, soţiile şi mamele din Israel se bucurau de cea mai mare demnitate. Mamele trebuiau onorate (Exod 20:12) şi răzvrătirea împotriva mamei sau arătarea unei lipse de respect faţă de ea era o ofensă foarte serioasă şi putea să fie pedepsită cu moartea (Deuteronom 21:18; 27:16).

„Deşi femeia evreică era sub autoritatea tatălui ei şi mai târziu a soţului ei, ea se bucura de o libertate considerabilă şi nu era închisă în harem ... Deşi în mod obişnuit femeile nu moşteneau proprietatea, în cazul unei case fără băieţi, fiicele puteau moşteni (Numeri 27). Aceasta era o lume a bărbatului, dar legea evreiască proteja persoana femeii. Violul era pedepsit. Prostituţia era interzisă” (Lewis, 425).

Edersheim a punctat faptul că soţul evreu

„era obligat să o iubească şi să o stimeze pe soţia sa, să o susţină în mângâiere, să o răscumpere dacă ea a fost vândută ca sclavă, şi să o îngroape, cu această ocazie chiar şi cel mai sărac trebuia să aducă cel puţin două fluiere de jale şi o bocitoare. El trebuia să o trateze pe soţia sa cu politeţe, pentru că lacrimile ei chemau jos răzbunarea Divină” (nedatat, 270).

Dacă se obiectează că practica poligamiei din Vechiul Testament, alături de uşurinţa divorţului pentru bărbaţi, o puneau pe femeie într-o stare de defavorabilă, se poate răspunde că astfel de chestiuni au fost tolerate în acea dispensaţie a „luminii lunii” datorată „împietririi” inimilor din Israel (Matei 19:8), şi urmau să fie desfiinţate prin introducerea sistemului „mai bun.”

Femeile în Noul Testament

Primul capitol din Noul Testament prevesteşte statutul care urma să fie acordat femeilor sub legea lui Hristos; acolo, se face referire la patru femei în catalogul ancestral al Domnului. Deşi practica menţionării femeilor în astfel de liste este în întregime necunoscută, ea este, în cuvintele lui A. B. Bruce, „neobişnuită dintr-un punct de vedere genealogic” (62).

Pavel a afirmat că „Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie ...” (Galateni 4:4). Naşterea lui Isus prin fecioara Maria a fost punctul de cotitură în istoria umană pentru femei.

Mântuitorul a sfidat deschis atitudinile din zilele Sale în tratarea Sa în mod frecvent cu femeile. El a conversat cu o femeie la fântâna lui Iacov (o Samariteană la acea fântână!), un lucru care i-a şocat chiar şi pe ucenici (Ioan 4:27). El a refuzat să se plece la presiunile Fariseilor ca să evite femeia păcătoasă care a uns şi a sărutat picioarele Sale sfinte (Luca 7:36). Femeile evlavioase erau în numărul celor care i-au slujit lui Hristos (Luca 8:3), unele dintre ele L-au însoţit chiar la piciorul crucii (Ioan 19:25).

Deşi rolurile unor femei specifice din Noul Testament vor fi discutate mai târziu în această prezentare, este important în acest punct să notăm câteva consideraţii generale.

  1. Sub legea lui Hristos, bărbatul şi femeia sunt obligaţi în mod egal în legea căsătoriei; nici soţul şi nici soţia nu trebuie să se depărteze faţă de celălalt (1 Corinteni 7:11). Dar dacă un soţ (ca în cazul unui necredincios) îşi părăseşte soţia sa, ea nu este legată (ca un sclav) (Arndt & Gingrich, 1957, 205) să îl urmeze pe dezertor (1 Corinteni 7:15). Şi în cazul infidelităţii în căsătorie, femeii i se dă privilegiul egal de a divorţa şi de a se recăsători (conform Matei 19:9; Marcu 10:11, 12).
  2. Inspiraţia subliniază în mod clar dependenţa mutuală a bărbaţilor şi a femeilor în Hristos. Pavel spune, „Totuşi, în Domnul, femeia nu este fără bărbat, nici bărbatul fără femeie.” (1 Corinteni 11:11). Nici unul nu este complet fără celălalt.
  3. În problema mântuirii, amândoi stau pe o poziţie egală înaintea lui Dumnezeu. Pavel spune în legătură cu cei care au ascultat evanghelia: „...nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi sunteţi una în Hristos Isus.” (Galateni 3:28). Totuşi, aşa cum observă Profesorul Colin Brown:

„Totuşi, aceasta nu o chemare de a desfiinţa toate relaţiile pământeşti. Mai degrabă, ea pune aceste relaţii în perspectiva istoriei mântuirii. Aşa cum continuă Pavel să spună, „Şi dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi „sămânţa” lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă.” (Galateni 3:29; conform şi lui Romani 10:2). Toţi cei care sunt în Hristos au acelaşi statut înaintea lui Dumnezeu; dar ei nu au în mod necesar aceeaşi funcţie” (570). Galateni 3:28 este cu siguranţă în armonie cu 1 Petru 3:7 care afirmă clar că femeile sunt „unele care vor moşteni împreună cu voi harul vieţii.”

  1. Noul Testament autorizează femeii un domeniu de autoritate în casă. Văduvele tinere sunt sfătuite să se căsătorească, să crească copii, şi „să fie gospodine la casa lor” (1 Timotei 5:14).

Lenski spune:

„„A conduce casa” înseamnă că soţia şi mama fiind acasă, să administreze treburile gospodăriei. Acesta este domeniul şi regiunea femeii, în care nici un bărbat nu poate concura cu ea. Măreţia şi importanţa sa ar trebui să fie ţinută ca fiind sfera intenţionată în mod divin pentru femeie, în care toate calităţile şi darurile sale feminine îşi găsesc rolul deplin şi cea mai fericită satisfacere” (676).

Desigur, aceasta nu indică faptul că autoritatea femeii în cămin o egalează pe cea a bărbatului. El este capul soţiei şi ea trebuie să fie binevoitoare în supunerea faţă de el (Efeseni 5:22, 23). Totuşi, el ar trebui să îi îngăduie în mod iubitor să îşi exercite autoritatea în administrarea chestiunilor casnice, pentru că Dumnezeu a rânduit aceasta.

Un istoric a observat că

„Felul în care Biserica a început să ridice femeia în privilegiu şi speranţă a fost una dintre cele mai promptă şi mai frumoasă transformare din acea pacoste de păgânism. Prea mult în întuneric, ea a fost ajutată în lumina soarelui” (Hurst, 146).

O astfel de transformare a impresionat chiar şi lumea păgână; Libanius, un scriitor păgân, a exclamat: „Ce femei au aceşti creştini!”

Subordonarea divină a femeii

Prin proiectul divin, bărbatul trebuie să fie „capul” femeii – în societate, în biserică, şi în cămin (1 Corinteni 11:3; Efeseni 5:22–24). Această gradare a autorităţii se bazează pe două temelii: prima, alcătuirea originală a sexelor aşa cum au fost create; şi a doua, rolul femeii în Cădere.

Cu privire la primul lucru, Biblia ne învaţă că:

a.       Femeia a fost făcută ca un ajutor pentru bărbat – nu invers (Geneza 2:18, 20).

b.      Pavel a scris: „În adevăr, nu bărbatul a fost luat din femeie, ci femeia din bărbat; şi nu bărbatul a fost făcut pentru femeie, ci femeia pentru bărbat.” (1 Corinteni 11:8, 9).

c.       Şi din nou, „Căci întâi a fost întocmit Adam, şi apoi Eva.” (1 Timotei 2:13).

Cât despre rolul femeii în Cădere, ea a crezut minciuna lui Satan că ea ar putea deveni ca şi Dumnezeu, şi de aici, ea a fost „ademenită” (Geneza 3:13; 2 Corinteni 11:3) sau „înşelată” (1 Timotei 2:14), în timp ce Adam, fără a se trudi sub o astfel de înşelăciune (1 Timotei 2:14), a păcătuit datorită slăbiciunii sale pentru femeie (Geneza 3:12). Astfel, supunerea femeii a fost mărită după căderea ei (Geneza 3:16).

Aceste fapte nu sugerează faptul că femeia este inferioară bărbatului, ci ele au înţelesul (pentru cei care respectă mărturia Scripturii) că ea este subordonată în rang bărbatului. Trebuie să subliniem că aşa cum supunerea lui Hristos faţă de Tatăl nu a implicat o pierdere a demnităţii (Filipeni 2:5–11), la fel este şi în cazul supunerii femeii faţă de bărbat. Deci, aşa cum vom observa, datorită acestor fapte istorice, sfera activităţii femeii a fost limitată în mod divin.

„Emanciparea” femeilor sau Cuvântul lui Dumnezeu?

Aşa cum se spune, „De la coasta lui Adam la Emanciparea Femeilor, tu ai străbătut o cale lungă, bebeluş.” Într-adevăr! Unii au mers o distanţă considerabilă de la Cuvântul lui Dumnezeu!

Orice mişcare semnificativă din societate se va face simţită în final, în biserică. Fenomenul „eliberării femeilor” nu este o excepţie. Există unii care protestează în biserică asupra faptului că femeile ar trebui să-şi dea jos jugul dominaţiei masculine şi să îşi pretindă locul lor de drept în trupul lui Hristos. Unii sugerează că femeile pot fi presbiteri, predicatoare şi conducătoare în închinarea publică.

Au existat două abordări esenţiale ale acestei probleme. Unii au adoptat o poziţie complet infidelă afirmând că anumite „pasaje problematice” din Noul Testament sunt doar rezultatul daunelor fariseice şi rabine care reflectă ignoranţa din trecut din secolul întâi, şi astfel, ele nu sunt autoritare pentru biserica de azi. Alţii, încercând să adopte o poziţie mai conservatoare, pretind că nu există nici un suport Biblic pentru egalitatea feminină în rolurile de conducere.

Totuşi, povara acestei prezentări este să arate că nu există nici o autoritate Scripturală pentru femeile presbiter, femeile predicatoare, sau femeile conducătoare în închinare.

Mai întâi este necesar să ne trudim asupra punctului că nici o femeie nu este autorizată să slujească în poziţia de presbiter, Biblia este evidentă în această privinţă. Presbiterul trebuie să fie „soţul [grecescul aner, înseamnă bărbat, se opune unei femei] (Arndt & Gingrich, 65) unei singure neveste” (Tit 1:6; 1 Timotei 3:2). „Femeile bătrâne” (presbuteras) din 1 Timotei 5:2 (conform Tit 2:3) sunt simplu femei mai bătrâne în contrast cu cele tinere (neoterous), şi nu conducătoare bisericeşti.

În al doilea rând, Noul Testament nu autorizează misiunea (publică de predicare) a unei femei, ci mai degrabă interzice aceasta. Probabil cel mai eficient mod de abordare al acestui subiect este să examinăm unele dintre argumentele care circulă în sprijinul femeilor predicatoare.

 1.    Femeile prorociţe din Noul Testament (Fapte 2:18; 21:9; 1 Corinteni 11:5).

Se presupune că prorocia era predicare, de aici rezultă că femeile din primul secol au predicat. Cuvântul „profeţie” este format din două rădăcini greceşti, pro (în viitor), şi phemi (a vorbi). El este un termen foarte general care poate însemna „a învăţa, a respinge, a mustra, a avertiza, a mângâia” (Thayer, 553) (conform 1 Corinteni 14:3). El poate sugera simplu ideea de a „aduce mulţumiri şi laude lui Dumnezeu” (1 Cronici 25:3). Înţelesul cuvântului într-o anumită situaţie dată trebuie să fie determinată de context, cât şi de alte informaţii din Scripturi.

Pavel limitează întinderea vorbirii femeii (învăţătură, etc.) când scrie: „Femeii nu-i dau voie să înveţe pe alţii, nici să se ridice mai presus de bărbat, ci să stea în tăcere” (1 Timotei 2:12). Conjuncţia negativă oude (nu) de aici este explicativă în forţă, descoperind că felul de învăţătură interzis de apostol este cel care presupune suveranitate asupra bărbatului (Lenski, 563).

Anumite femei pot să îi înveţe pe alţii (conform Tit 2:3); ele pot, în anumite feluri, chiar să îi înveţe pe bărbaţi. În cântare există o învăţătură reciprocă (Coloseni 3:16), şi în particular, în unire cu soţul ei, Priscila era implicată în învăţarea lui Apolo (Fapte 18:26). Dar o femeie nu poate să îşi atribuie poziţia de învăţătoare, cu bărbatul subordonat faţă de rolul de student, fără a încălca porunca Noului Testament.

2.    Pe baza lui Romani 16:1-2. unii au disputat faptul că:

a.       Fivi era o persoană oficială a bisericii (diaconiţă);

b.      biserica trebuia să o „asiste pe ea,” implicând autoritatea ei asupra bisericii; şi,

c.       ea a fost un „ajutor” (prostatis) pentru mulţi, implicând „autoritatea, disciplina, supravegherea.”

Toate acestea sunt afirmate pentru a arăta că Fivi era o conducătoare-predicatoare în biserica primară.

Totuşi:

d.      Cuvântul diakonos înseamnă simplu un „slujitor” (Matei 23:11; Ioan 2:5, etc.), şi orice adăugare „oficială” faţă de termen trebuie să fie cerută de context, ca în Filipeni 1:1 şi 1 Timotei 3:8.

e.       Faptul că sfinţii au fost încurajaţi să „o asiste” pe Fivi nu implica autoritatea ei asupra lor. Cuvântul grec paristerni înseamnă a „veni în ajutorul cuiva, a fi alături de cineva” (Arndt & Gingrich, 633). Când Pavel a spus, „Domnul a stat (pareste) lângă mine” (2 Timotei 4:17), cu siguranţă el nu afirma că el exercita autoritate asupra lui Hristos!

f.        Cuvântul prostatis (ajutor) nu impune supraveghere. Dacă ar fi aşa, atunci Fivi exercita autoritate asupra lui Pavel, pentru că ea a fost ajutorul ei cât şi al altora! Deşi el se află doar aici în Noul Testament, termenul, care poate sugera simplu oferirea ajutorului, este folosit într-o scrisoare din secolul al treilea î. Hr. de la un fiu către tatăl său (forma verbală): „nu va fi nimic de o importanţă mai mare pentru mine decât să te îngrijesc pentru restul vieţii, într-o modalitate demnă de tine, şi demnă de mine” (Moulton & Milligan, 551).

 3.    În Filipeni 4:2-3, Pavel comentează că Evodia şi Sintichia „au lucrat” împreună cu el pentru evanghelie; el îi numeşte, alături de alţii, „tovarăşii săi de lucru.”

Din nou, presupunerea făcută că aceasta necesită o poziţie autoritară comparabilă cu cea a apostolului. Totuşi, despre creştini se spune că sunt „împreună lucrători cu Dumnezeu” (1 Corinteni 3:9); evident, aceasta nu sugerează că noi suntem autorizaţi să acţionăm ca şi divinitatea! Nenumărate doamne creştine au ajutat predicatorii evangheliei în numeroase feluri fără a deveni ele însele predicatoare publice.

 4.    Se spune că Junia (traducerea KJV), o femeie, a fost o apostoliţă şi astfel ea a ocupat cu siguranţă un loc de autoritate în biserica primară. (Romani 16:7).

În primul rând, în textul grecesc numele este Junian (la cazul acuzativ – genul numelui nu este evident); el putea fi Junia (feminin), sau mai verosimil, Junias (masculin). Origin, un scriitor din secolul al treilea d. Hr., a considerat că el se referă la un bărbat (Lightfoot, 96).

Dar în al doilea rând, nu este nici măcar sigur că Junias este identificat aici cu un „apostol.” Fraza „cu vază printre apostoli” (traducerea ASV) este redată de Zahn ca „faimos, menţionat cu onoare în cercul apostolilor,” (418) dând sensul că el era mai degrabă binecunoscut de apostoli, decât a fi un apostol.

În al treilea rând, cuvântul apostol este folosit ocazional în Biblie într-un sens non-tehnic pentru a denumi un mesager. Isus spune că „cel trimis” (apostolos) nu este mai mare decât cel ce l-a trimis (Ioan 13:16). Cuvântul nu implică neapărat că unul are stăpânire peste altul, nici măcar un predicator.

5.    Unii argumentează că îndemnul lui Pavel ca femeile să fie supuse este limitat de expresia, „aşa cum spune şi legea” (1 Corinteni 14:34), şi de vreme ce legea îngăduia femeilor să fie prorociţe (ca în cazul lui Miriam, Hulda şi Ana), şi chiar o femeie judecătoare, Debora; astfel, directoarele predicatoare sunt permise în biserică azi.

Totuşi:

a.       Când Miriam a proorocit, „toate femeile” au mers după ea (Exod 15:20), şi nu există nici o dovadă că ea a predicat bărbaţilor.

b.      Deşi Hulda a fost o prorociţă, înregistrarea retrasă a profeţiei ei implica faptul că unii bărbaţi mergeau la ea unde ei se consfătuiau în mod particular (2 Împăraţi 22:14; 2 Cronici 34:22). Este imposibil să găsim predicarea publică aici.

c.       Ana era o prorociţă „care nu se depărta de la templu” (Luca 2:36–38). În descrierea templului, Josephus (Wars, 5,5,2) spune „exista o parte construită pentru femei” care le separa de bărbaţi; acesta era „locul potrivit în care ele se închinau.” Nu se poate dovedi faptul că ea predica public unei audienţe mixte.

d.      Debora a fost o prorociţă în ţara deluroasă a lui Efraim, dar nu există nici o indicaţie că ea proclama public mesajul lui Dumnezeu mulţimilor; mai degrabă, „copiii lui Israel se suiau la ea ca să fie judecaţi” (Judecători 4:5). Ea dădea judecata profetică, fiind ca o „mamă în Israel” (Judecători 5:7). Faptul că ea îi judeca pe toţi este un comentariu dramatic asupra slăbiciunii dezgustătoare a Israeliţilor în această perioadă, şi cântecul lui Debora (Judecători 5) deplânge această condiţie tristă. Aceasta a fost doar una din acele ocazii unde Iehova şi-a adaptat lucrarea Sa la slăbiciunea lui Israel (conform 1 Samuel 8:9; Matei 19:8).

 

Probabil un comentariu în plus cu privire la 1 Corinteni 14:33 este potrivit. Poate fi folosit acest context pentru a se opune femeilor predicatoare?

Un punct de vedere susţine că acesta nu poate. Se pretinde că unele consideraţii contextuale indică faptul că întrunirea contemplată în 1 Corinteni 14 nu este comparabilă cu nici una convocată în biserica de azi, şi astfel, aceste versete nu sunt aplicabile la adunările bisericii de azi (Woods, 106-112).

Un punct de vedere mai rezonabil, care recunoaşte de asemenea că 1 Corinteni 14 are de a face în primul rând cu o situaţie unică din primul secol, adică, primirea darurilor spirituale, îl vede pe Pavel aici enunţând în mod esenţial acelaşi principiu ca cel expus în 1 Timotei 2:12.

H. P. Hamann scrie:

„Dacă avem acelaşi scriitor în amândouă scrisorile scriind aceeaşi problemă, avem dreptul să permitem unui text să îl explice pe celălalt, şi în special să îl lăsăm pe cel mai clar sau mai definit să aducă lumină asupra celui mai puţin precis. Astfel 1 Timotei 2 este cheia pentru înţelegerea lui 1 Corinteni 14” (8).

Profesorul Hamann face apoi paralela dintre cele două după cum urmează:

 

1 Corinteni 14

1 Timotei 2

„Femeile să tacă în adunări, căci lor nu le este îngăduit să ia cuvântul în ele” (34)

„Femeii nu-i dau voie să înveţe pe alţii, nici să se ridice mai presus de bărbat” (12)

„ci să fie supuse” (34)

„ci să stea în tăcere” (12)

„Dacă voiesc să capete învăţătură (mathein) asupra unui lucru” (35)

„Femeia să înveţe (manthaneto)” (11)

„să întrebe pe bărbaţii lor acasă” (35)

„în tăcere, cu toată supunerea” (11)

„cum zice şi Legea” (34)

Adam şi Eva în creaţie şi în păcat (14,15)

 

Este sigur că 1 Corinteni 14:33 nu oferă nici un sprijin noţiunii de femei predicatoare. Acestea nu sunt aprobate nicăieri în Scripturi.

În final, Noul Testament clarifică faptul că bărbaţii sunt cei care trebuie să conducă actele de închinare în adunările mixte.

În 1 Timotei 2:8, Pavel instruieşte ca „bărbaţii [andras – acuzativul plural al lui aner, doar bărbaţii] să se roage în fiecare loc.” Acum femeia poate cu siguranţă să se roage (1 Corinteni 11:5), şi cu greu s-ar putea nega faptul că ea se poate ruga în fiecare loc. Totuşi, există un sens în care doar bărbaţii se pot ruga în fiecare loc. Evident, conducerea rugăciunilor în grupuri mixte este limitată la bărbat.

Comentând asupra acestui verset, un cărturar grec vestit a spus bine; „Slujitorii rugăciunii publice trebuie să fie bărbaţi din adunare, nu femei” (White, 106). Desigur, acelaşi principiu se aplică şi la alte acte de închinare publică.

A devenit o modă să se afirme că învăţătura lui Pavel cu privire la supunerea feminină a avut ca scop în conformitate cu acea cultură a zilelor sale – ca instrucţiuni cu privire la sclavie; şi, se pretinde că, aşa cum Noul Testament conţinea seminţe pentru abolirea sclaviei, astfel, aceasta conţinea şi sămânţa egalităţii depline în final a femeii cu bărbatul în viaţa de biserică.

Paralela pretinsă pur şi simplu nu este validă. În cele patru contexte majore unde Pavel discută relaţiile bărbat / femeie (1 Corinteni 11:2–16; 14:33b–35; Efeseni 5:22–23; 1 Timotei 2:8–15), principiul supunerii, cât şi aplicaţiile sale la situaţii specifice, se bazează pe faptele istorice ale istoriei Vechiului Testament, şi nu pe cultură. [Noră: Unii susţin că principiul din 1 Corinteni 11:2–16 este obligatoriu azi, dar nu şi aplicaţia specifică a lui Pavel (Roberts, 183f), în timp ce alţii cred că deopotrivă principiul supunerii şi aplicaţia sa specifică sunt cerute azi (Jackson).]

În timp ce este important să studiem cultura antică pentru a înţelege mai bine Biblia, aceasta nu trebuie să fie un factor principal în interpretare. A înlocui „cultura” pentru un motiv apostolic afirmat, înseamnă să transformăm exegeza în eisegeză (Sproul, 13f).

 

Remarci finale

Este regretabil faptul că o astfel de atenţie majoră trebuie să fie dată părţii negative a acestei chestiuni, dar aceasta pare să fie necesară în vederea erorii predominante care este propagată în prezent. Noul Testament abundă de exemple de femei evlavioase care, consecvent cu rolurile lor atribuite, l-au slujit pe Stăpânul lor cu demnitate şi cu onoare. Da, femei a căror nume vor mai fi încă menţionate cu admiraţie cu mult timp după ce feminiştii din zilele moderne s-au dus şi sunt uitaţi!

Femeile lui Dumnezeu au o contribuţie vitală la împărăţia lui Hristos pe pământ. Fie că ele continuă persistent în rugăciune (Fapte 1:14), făcând fapte bune şi caritabile (Fapte 9:36), arătând ospitalitate (Fapte 12:12; 16:14; 1 Timotei 5:10), învăţând pe alţii Cuvântul în armonie cu autoritatea divină (Fapte 18:26; Tit 2:3, 4), fiind soţii bune (Proverbe 31:10), educând copii evlavioşi (2 Timotei 1:5; 3:14, 15), sau îndeplinind diverse sarcini lăudabile, haideţi să „să ne sculăm şi să le numim binecuvântate.” Şi fie ca numele lor să fie Legiune!

 

 

SURSE

 

Arndt, William & Gingrich, F.W., A Greek – English Lexicon of the New Testament and Other Early Christian Literature (Chicago: University of Chicago Press, 1957).


Brown, Colin, ed., The New International Dictionary of New Testament Theology (Grand Rapids: Zondervan, 1976), Vol. 11.


Bruce, A.B., The Expositor’s Greek Testament, W. Robertson Nicholl, ed. (Grand Rapids: Eardmans, 1956), Vol. 1.


Edersheim, Alfred, “Marriage Among The Ancient Hebrews,” The Bible Educator, E. H. Plumptre, ed. (London: Cassell Petter & Galpin, n.d.), Vol. IV.


Edersheim, Alfred, Sketches of Jewish Social Life in the Days of Christ (Grand Rapids: Eerdmans, 1957).


Hamann, H.P., “The New Testament and the Ordination of Women,” The Christian News, March 1, 1976.


Hurst, John F., History of the Christian Church (New York: Eaton & Mains, 1897), Vol. 1.


Jackson, Wayne, A Sign of Authority, (Stockton, Calif., 1971).


Lenski, R.C.H., The Interpretation of St. Paul’s Epistles to the Colossians, to the Thessalonians, to Timothy, to Titus, and to Philemon (Minneapolis: Augsburg Pub. House, 1961).


Lewis, Jack P., The New Smith’s Bible Dictionary, Reuel Lemmons, Reviser (Garden City, N.Y.: Doubleday & Co., 1966).


Lightfoot, J.B., The Epistle of St. Paul to the Galatians (Grand Rapids: Zondervan, 1957).


Moulton, James and Milligan, George, The Vocabulary of the Greek Testament (London: Hodder and Stoughton, 1963).


Pratt, D.M., The International Standard Bible Encyclopedia, James Orr, ed. (Grand Rapids: Eerdmans, 1939), Vol. V.


Roberts, J.W., Restoration Quarterly, Vol. 3, No. 4, 4th Quarter, 1959.


Sproul, Robert C., “Controversy at Culture Gap,” Eternity, May, 1976.


Thayer, J.H., A Greek – English Lexicon of the New Testament (Edinburgh: T. & T. Clark, 1958.


White, Newport J.D., The Expositor’s Greek Testament (Grand Rapids: Eerdmans, 1956), Vol. IV.


Woods, Guy N., Questions and Answers – Open Forum (Henderson Tenn.: Freed–Hardeman College, 1976).


Zahn, Theodor, Introduction to the New Testament I (Edinburgh: T. & T. Clark, 1909), Vol. 1.