Apologetică:

Zdrobitori şi pupători

De ce s-au ucis ortodocşi unii pe alţii în privinţa icoanelor

de Bradley Nassif

 

 

Pentru mulţi din Vestul de astăzi, devoţiunea ortodoxă faţă de icoane pare ciudată, în special practica sărutării lor. Şi când învăţăm că pentru mai multe de 100 de ani în Evul Mediu timpuriu argumentele s-au înfuriat în privinţa picturilor cu Isus, cauzând una dintre cele mai mari răscoale politice, culturale şi religioase în istoria creştină – ei bine, noi nu înţelegem aceasta.

 

Care este problema cu icoanele care au creat o astfel de vâlvă, şi ce reprezintă acestea pentru Ortodoxism?

 

O istorie puţin sângeroasă

Prin anii 700, icoanele erau o caracteristică regulată a vieţii spirituale ortodoxe pretutindeni în Imperiul Bizantin. Şi cam în acel timp o mişcare împotriva icoanelor s-a născut. Iconoclasmul (mişcarea de a „zdrobi icoanele”) a început din însăşi cadrul bisericii. Câţiva episcopi iconoclaşti din Asia Mică (Turcia modernă) au crezut Biblia, în special Exod 20:4, care interzicea astfel de imagini: „Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care Sunt sus în ceruri sau jos pe pământ sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti…”.

 

Împăratul bizantin Leo III (domnit între 717-741), convins de o astfel de raţiune, a încercat la început să-i convingă pe supuşii săi să abandoneze icoanele. Un act dramatic de natură a întărit campania sa: un vulcan subacvatic a erupt deodată din Marea Egee; valurile fluxului au năvălit ţara, şi un nor de cenuşă vulcanică a întunecat cerul. Întregul oraş al Constantinopolului era cutremurat. Leo a interpretat aceasta ca un semn din cer: imperiul era într-un pericol grav de atragere după sine a mâniei divine. Aşa că el a predicat o serie de predici împotriva folosirii icoanelor.

 

În 726 (sau 731; data este nesigură), Leo a sporit campania. El a ordonat soldaţilor săi să meargă la poarta palatului numită Chalke şi să distrugă icoanele cu Hristos pictate la arcada de la intrare. Când soldaţii au început să zdrobească imaginea, un grup de femei în varsă au lovit scara de sub picioarele soldaţilor. Incidentul a declanşat revolte, şi câteva femei au devenit primele martire ale iconoclasmului.

 

Cel mai viguros oponent al icoanelor din secolele al 8lea şi al 9lea a fost fiul Împăratului Leo şi succesorul, strălucitorul Constantin V. El a fost persoana cea mai responsabilă pentru dezvoltarea argumentelor folosite împotriva icoanelor.

 

În 754 el a numit Conciliul de la Hieria, şi cei 338 de episcopi adunaţi din întregul imperiu, au condamnat facerea şi venerarea icoanelor. Puntea, totuşi, fusese stivuită: Constantin i-a adus la adunare doar pe acei episcopi care sprijineau părerile sale. Cu toate acestea, episcopii au declarat adunarea lor „Cel de-al Şaptelea Conciliu Ecumenic”.

 

După conciliu, un război pe mare scară a izbucnit împotriva susţinătorilor icoanelor. Călugării, cei mai fermi apărători ai icoanelor, au simţit tensiunea persecuţiei cel mai mult. Mii au fost exilaţi, torturaţi, sau martirizaţi. În 766 Constantin a defilat cu un grup de călugări care se ţineau de mână cu călugăriţele surori (o expunere scandaloasă) prin Hipodrom. Între 762 şi 885, nenumăraţi creştini au suferit mult, şi perioada a devenit cunoscută drept „decada de sânge”.

 

Eventual fluxul s-a retras. În 787 Împărăteasa Irina (a domnit între 780-802), un suporter neclintit al venerării icoanelor, a convenit asupra a ceea ce urma să fie recunoscut mai târziu ca Cel de-al Şaptelea Conciliu Ecumenic. Conciliul a afirmat că icoanele, deşi nu pot să primească închinare, pot fi onorate.  

 

Un nou atât asupra icoanelor a fost adus sub domnia lui Leo V Armenianul în 815 şi a continuat până în 843, când icoanele erau din nou reinstalate odată pentru totdeauna de către Împărăteasa Teodora în Prima Duminică a Paştilor, o zi încă celebrată anual drept Sărbătoarea Triumfului Ortodoxiei.

 

Dumnezeu nu poate să fie pictat

Iconoclaştii s-au opus vehement icoanelor pentru trei motive principale. 

 

Icoanele sunt idoli. Împăratul Constantin V a argumentat, „Icoana lui Hristos şi însăşi Hristos nu diferă una de alta în esenţă”, astfel „[O icoană] este identică în esenţă cu ceea ce portretizează ea”. Din moment ce o icoană în mod evident nu poate fi Hristos în trup, aceasta trebuie să fie o imagine falsă – un idol.

 

Eucharistul, au argumentat în continuare iconoclaştii, era singura imagine adevărată a lui Hristos din moment ce acesta era mijlocul care conţinea prezenţa reală a lui Hristos. „Pâinea pe care o primim noi”, susţinea Constantin, „este o icoană a trupului său”.

 

Cu toate acestea, iconodulii (suporterii icoanei) au argumentat, oare nu a făcut Întruparea o diferenţă între felul cum Exod 20:4 este aplicat icoanelor? Iconoclaştii au declarat „Nu!” Porunca împotriva facerii imaginilor s-a aplicat în mod egal evreilor şi creştinilor. În plus, nu trebuiau să existe nici un portret al Mariei, sfinţilor sau îngerilor. Aşa cum afirma Conciliul din 754, „De când a fost abolită cea dintâi [icoană a lui Hristos], nu mai este nevoie nici de ultima”.

 

Icoanele nu sunt sprijinite de tradiţia bisericii. Iconoclaştii şi-au bazat argumentele lor cu referinţe de la părinţii bisericeşti precum Origen, Eusebius, şi Epifanius de Salamis.

 

Icoanele neagă învăţătura bisericii despre Hristos. Începând cu Definiţia Calcedoneană (451), iconoclaştii au susţinut ideea că natura divină a lui Hristos nu poate fi „circumscrisă” (adică, capturată, limitată) într-un portret. Este imposibil să portretizezi adevărata divinitatea într-o icoană. Totuşi a spune că icoanele portretizează doar umanitatea lui Hristos înseamnă a cădea într-o altă erezie – crezul că naturile divine şi umane ale lui Hristos nu sunt de fapt unice ci doar juxtapuse.

 

Trei teologi iconoduli conducători au unit opinia ortodoxă despre icoane: Ioan din Damascus (c. 655-749), Theodore de Studios (759-826), şi Niceforus de Constantinopole (758-828). Răspunsul lor întreit este după cum urmează:

 

Icoanele nu sunt idoli. Iconodulii au definit icoana diferit de oponenţii lor. Există o diferenţă vitală între o imagine şi prototipul ei, Ioan din Damascus a explicat: „O imagine este o asemănare, un model, sau o figură a ceva, arătând în sine ceea ce descrie. O imagine nu este întotdeauna ca prototipul ei în fiecare fel. Căci imaginea este un lucru şi lucrul zugrăvit este altul.”

 

Icoanele nu sunt în principal istorice ci portretizări spirituale. O icoană a Învierii, în care Adam şi Eva sunt înviaţi din mormânt, nu intenţionează a zugrăvi o asemănare fizică asemănătoare a lui Adam şi Eva. Mai degrabă icoanele caută să comunice adevăruri spirituale şi teologice despre Înviere: toţi dintre noi păcătoşi, ca Adam şi Eva, împărtăşim din victoria lui Hristos asupra mormântului.

 

Există o diferenţă, atunci, între o icoană şi pâinea şi vinul Eucharistic, au argumentat iconodulii: Eucharistul nu este o imagine, ci prezenţa reală a lui Hristos. O icoană este mai mult ca o biblie. O Biblie nu este „identică în esenţă” cu Cuvântul viu, Isus Hristos, totuşi Biblia mediază harul lui Hristos pe măsură ce o citim.

 

In plus, Al Şaptelea Conciliu Ecumenic a declarat că porunca ce interzicea idolatria a fost desemnată în a interzice israeliţilor să se închine la dumnezei falşi ai popoarelor pe care urmau să le cucerească. Alte texte scripturale sugerează folosirea limitată a imaginilor (de exemplu, Exod 25:18, 20; 36:8, 35; 1 Împăraţi 6:28-29). Icoanele creştine nu descriu dumnezei păgâni; ele sunt mai degrabă imagini care atrag mintea şi inima veneratorului către un singur Dumnezeu adevărat aşa cum a fost revelat în Isus Hristos.

 

Tradiţia sprijină icoanele. Iconodulii au citat părinţii bisericeşti precum Atanasie, Basil, şi Ioan Chrysostom, care au sprijinit folosirea icoanelor. În plus, venerarea icoanelor fusese de mult parte a practicii majorităţii bisericilor antice, şi nici unul din precedentele concilii ecumenice nu a ridicat întrebări despre aceasta.

 

Icoanele afirmă învăţătura bisericii despre Hristos. Folosind texte ca Ioan 1:14, Filipeni 2:5-11, 2 Corinteni 4:4 şi altele, iconodulii au argumentat că prin Întrupare, Dumnezeu s-a identificat în întregime cu întreaga ordine creată. Răscumpărarea lui Hristos se extinde atât în parte „spirituală” cât şi în cea „fizică” a creaţiei. Dacă Hristos nu a avut un trup uman real, atunci el nu s-a identificat complet cu ordinea creată. A nega o icoană însemna a nega Întruparea, o erezie!

 

Ca şi oponenţii lor, iconodulii şi-au dedus şi ei concluziile din Definiţia Calcedoneană. Icoanele sunt promulgări nu numai ale Întrupării dar şi ale doctrinelor umanităţii divinizate şi a transformării viitoare a cosmosului.

 

Onoare şi reverenţă

Referitor la rolul icoanelor în închinare, al Şaptelea Conciliu Ecumenic a făcut o distincţie importantă între venerare şi închinare: „Declarăm că cineva poate atribui icoanelor venerarea de onoare (proskune-sis), nu adevărata închinare (latreia) a credinţei noastre, care se datorează numai naturii divine”. Latreia înseamnă „închinarea absolută”, care trebuie rezervată în exclusivitate pentru Dumnezeu. Proskunesis se referă la actul trupesc de plecăciune şi înseamnă „onoare relativă” care este oferită sfinţilor vrednici de onoare. De aici actul fizic de plecăciune înaintea unei icoane şi sărutarea ei nu este în mod inerent idolatră ci legitimă, expresie culturală de respect.

 

În acest fel, al Şaptelea Conciliu Ecumenic a afirmat, „Onoarea oferită icoanei este atribuită prototipului ei”. Când închinătorul creştin venera o icoană a Mariei sau a sfinţilor, onoarea era transferată persoanei pe care o reprezenta. Când o icoană a lui Hristos era venerată, totuşi, închinătorul putea să exprime nu doar venerarea ci şi închinarea absolută. Căci cel care a fost zugrăvit nu a fost altul decât Dumnezeu care a devenit uman.

 

Ioan din Damascus a rezumat aceasta cel mai bine: „În vremurile anterioare, Dumnezeu, care este fără formă şi fără trup, nu ar putea fi niciodată zugrăvit. Dar acum când Dumnezeu este văzut în trup conversând cu oamenii, eu îmi fac o imagine a Dumnezeului pe care îl văd eu. Eu nu mă închin materiei; eu mă închin Creatorului materiei care a devenit materie de dragul meu.”