Augustin influenţează Creştinismul
Augustin şi căderea Romei
Aurelius Augustinius cunoscut lumii ca Sfântul Augustin, avea vârsta de 50 de
ani şi era episcop de Hippo, în Numidia, atunci când vizigoţii au cucerit Italia
şi au devastat Roma – veste care a exagerat extinderea violenţei vizigotă.
Augustin i-a văzut pe refugiaţi care fugeau înspre nordul Africii, inclusiv
familiile nobile din Roma, şi a auzit acuzaţii că distrugerea Romei era
rezultatul neglijării închinării la zeii tradiţionali ai oraşului.
Creştinii răspundeau la aceste declaraţii cu incertitudine. Ei credeau că
dumnezeul lor îi proteja pe oameni, şi evident era că Roma nu a fost protejată.
Ei credeau, aşa cum a făcut-o şi Eusebiu, că Dumnezeu a legat Roma şi
Creştinismul. Şi cu dezastru decăderii Romei, ei aveau nevoie de o perspectivă
nouă a legăturilor lui Dumnezeu cu Roma şi Creştinismul. Augustin a oferit
aceasta, deducând din vechea asociere a răului cu lumea prezentă şi din obiceiul
de a pune lucrurile în forma alegoriei.
Într-o serie de predici, Augustin a spus mulţimii sale demoralizate să nu se
îngrijoreze, că ei nu erau cetăţeni ai Romei sau încetăţeniţi ai pământului ci
că ei erau cetăţeni ai oraşului ceresc al Ierusalimului. De la căderea lui Adam,
a spus Augustin, loialităţile rasei umane au fost împărţite între cele două mari
oraşe simbolice. Un oraş, oraşul ceresc al Ierusalimului, îl slujea pe Dumnezeu
alături de îngerii săi loiali. Celălalt oraş, Babilon, reprezentat de Roma,
slujea îngerilor răzvrătiţi: diavolul şi demonilor lui. El a spus că deşi
Ierusalimul şi Babilonul păreau amestecate ele aveau să fie separate la Ultima
Judecată. Cei neprihăniţi, spunea el, se vor întoarce în oraşul ceresc al
Ierusalimului aşa cum au prezis profeţii de întoarcerea evreilor în ţara lor.
Răspunsul lui Augustin în a scrie faţă de acuzarea că Creştinismul trebuia
blamat pentru căderea Romei a apărut în 413 într-o lucrare intitulată Oraşul lui
Dumnezeu (The City of God). În această lucrare el argumentat faptul că deşi Roma
a suferit de o mare navlosire, Dumnezeu era de fapt la lucru în istoria umană,
că Roma nu era veşnică aşa cum au crezut unii, că mai degrabă decât că Rome era
marele făcător de pace (cum a fost revendicat de Episcopul Eusebiu) acesta a
fost destinat decăderii. Augustin a revendicat faptul că Roma a fost atât
influenţată de Dumnezeu cât şi de demoni, încât deşertăciunea lumească, pofta
după bunurile materiale şi violenţa erau înrădăcinate în impuls şi au făcut din
Roma o nelegiuită. Roma, scria el, era bazată pe dragostea de sine, furtul,
violenţa şi frauda. Romanii, spunea el, erau cei mai plin de succes borfaşi din
istorie. Privind cultura romană, Augustin a descris sclavia şi proprietatea
privată nu drept creaţii ale lui Dumnezeu ci ale păcatului. Creştinismul nu
putea salva Roma, scria el, deoarece aceia care erau la putere, inclusiv
împăraţii creştini, nu puteau să şteargă pângărirea păcatului omenirii. Roma
trebuia să piară aşa cum a fost şi cu oraşele nelegiuite ale Vechiului
Testament.
Augustin a descris istoria ca schimbând lumea vizual, ca un caleidoscop, dar că
istoria era legată, aşa cum spuneau profeţii evrei, de înţelepciunea lui
Dumnezeu – un proces pe care omenirea nu putea să-l înţeleagă deoarece nu putea
să vadă întregul, aşa cum putea Dumnezeu. Dumnezeu, a revendicat el, a ordonat
toate evenimentele. Augustin a spus că fără venirea lui Isus Hristos istoria ar
fi fost fără nici un sens. El i-a descris pe păgânii cum ar fi platoniştii ca
eşuând să înţeleagă secvenţa istoriei sau sfârşitul ei desemnat: Armaghedonul.
Oraşul lui Dumnezeu al lui Augustin, a ajuns de cinci volume care îi trata pe
aceia care s-au închinat lui Dumnezeu pentru fericirea de pe pământ, alte cinci
volume care îi trata pe aceia care s-au închinat lui Dumnezeu pentru fericirea
veşnică, şi doisprezece volume despre originea şi destinele finale ale oraşelor
simbolice ale Ierusalimului şi Babilonului. Aceasta a fost o lucrarea elaborată
care l-au făcut pe Augustin un Aristotel al aluziilor şi al metafizicii.
Augustin ca teolog
În timp ce era tânăr, Augustin a fost un căutător avid al adevărului şi al
certitudinii. El a respins Creştinismul după ce a găsit că Luca şi Matei se
contraziceau unul pe altul. În timp ce un student din Carthage a acceptat
explicaţia maniceană faţă de mult pusa întrebarea despre originile răului – de
unde rău? Dumnezeule, el a crezut, că a fost pasiv, ca suferinţa lui Isus. Răul,
pe de altă parte, era agresiv, ca şi pasiunea şi furia. Augustin a acceptat
părerea maniceană că răul rezida în lucrurile materiale: în trupul uman, în
sexualitate, în procreare şi în restul naturii materiale. El a fost de acord cu
Manichaeanii că materialitatea era aparte de Dumnezeu şi prin urmare că răul
venea din afara lui Dumnezeu. El a concluzionat că răul venea din afara lui
Dumnezeu şi din afara omenirii – că aceasta a fost o invazie. În Carthage,
Augustin a lucrat ca învăţător independent de retorică. Apoi a mers la Roma în
căutarea de elevi mai bun. El a devenit un profesor la Milano, şi acolo l-a
întâlnit şi a ajuns sub influenţa Episcopului Ambrozie, care era influenţat de
neo-platonism. Cu alţi creştini din Milano, Augustin a studiat scrierile lui
Plotinus, şi a descoperit în acesta o mare minte şi a dedus din acestea ceea ce
a gândit el că era înţelesul ascuns al lui Plato. Augustin a acceptat ideea lui
Plato că ideea că Dumnezeu şi duhul erau combinate, şi a acceptat şi părerea lui
Plotinus că puterea lui Dumnezeu atingea orice, modelând şi dând înţeles
materiei pasive. De la Plotinus, Augustin a crezut că a moştenit o înţelegere a
unei performanţe care era Dumnezeu. El l-a văzut de acum pe Dumnezeu ca fiind
total transcendent, ca creator al tuturor lucrurilor, atotcunoscător şi sursă a
cunoaşterii umane. El a ajuns să creadă faptul că materialitatea nu era rea, că
universul era un activ continuu întreg şi că răul era doar simpla întoarcere de
la Dumnezeu. Şi sub influenţa Episcopului Ambrozie, şi probabil şi a mamei lui
creştine, Monica, Augustin, s-a convertit la creştinism la vârsta de circa 35 de
ani.
În calitate de creştin, Augustin a scris despre urmaşii lui Plato ca fiind
corecţi în ceea ce priveşte Dumnezeu dar greşiţi în ceea ce îi privea pe zei.
Augustin a dedus aceasta din părerea iudaico-creştină despre creaţie şi a
criticat pe neo-platonişti de faptul că priveau creaţia ca o ideea ce se
manifesta pe sine mai degrabă decât Dumnezeu creând lucrurile aşa cum ar trebui
ele să fie. Aici el era în acord cu, dacă nu a şi împrumutat de la Ambrozie,
care a afirmat că creaţie nu s-a întâmplat pur şi simplu şi că Dumnezeu nu a
creat universul cu un compas şi o riglă ci mai degrabă că el l-a poruncit să
fie.
Augustin a revendicat faptul că cineva găseşte adevărul prin revelaţie, un fel
de sclipire de intuiţie emanând din mesagerul lui Dumnezeu, Isus Hristos – mai
degrabă decât evaluarea generalizărilor. El gândea că adevărul putea fi găsit în
scriptură, pe care l-a văzut ca cuvântul lui Dumnezeu. Dar el a crezut că pentru
a-l găsi acolo, trebuia să fie cercetat cu un dor după împlinire – o încercare
de a găsi de a găsi ceea ce căuta cineva mai degrabă decât o încercare de a găsi
ceea ce era acolo. Ajungând să vadă toată creaţia lui Dumnezeu, Augustin s-a
luptat împotriva noţiunii că umanitatea era neajutorată înaintea forţelor
răului. Oamenii alegeau să fie sau nu răi, credea el, ca în alegerea păcatului
de către Adam. Disperarea, credea Augustin, era inutilă şi un păcat de neiertat.
Oamenii, credea el, aveau libertate de a striga la Dumnezeu pentru a-i salva.
Cel mai rău duşman al unui creştin, credea el, era în el însuşi: păcatele lui,
îndoielile lui.
Deşi Augustin l-a văzut pe Dumnezeu ca creator al tuturor, el credea împreună cu
alţi creştini că lumea a fost şi ea influenţată de diavoli. Zeii păgâni erau
aceştia, credea el. El i-a descris ca fiinţe ticăloase, ca duhurile rele de care
a vorbit apostolul. Augustin a întors lupta împotriva diavolilor în interior –
cum a făcut-o şi Plotinus. Oamenii, credea el, primeau demonii pe care îi
meritau ei. Pentru Augustin au fost vremi când erau proprii lor demoni. El a
văzut victoria asupra demonilor ca depinzând de tăria interioară, a cărei sursă
era într-un ataşament interior faţă de Isus Hristos.
Augustin s-a luptat împotriva păgânismului rămăşiţă dintre enoriaşi, incluzând
astrologia. El a atacat noţiunea că cursul de acţiune al omenirii putea fi
determinat de stele în timp ce animalele cum sunt câinii rămâneau liberi să
aleagă între a face ceva şi a nu face. El a vorbit despre oamenii născuţi în
aceeaşi lună – chiar în aceeaşi ora – ca nu neapărat având acelaşi destin peste
perioada unei zile sau al unei vieţi.
Ca şi Origen dinaintea lui, Augustin a interpretat scriptura în mod alegoric.
Biblia, credea el, a fost învăluită de Dumnezeu pentru a putea să se exercite în
cei care Îl căutau. El a crezut că ambiguităţile Bibliei ofereau oamenilor
faţete noi de adevăr ce urmau să fie descoperite. El a văzut conştiinţa umană
cum vedea şi psiho-analistul Freud mesajele din vise: adevăr nu atât de simplu
şi direct ci difractat în simboluri obscure şi intrinsece care aveau nevoie de
interpretare. Freud credea că visele erau imagini care se ridicau din gânduri
care au fost reprimate; Augustin credea că oamenii aveau conştiinţă reprimată, o
pierdere a cunoaşterii directe, rezultând din căderea omenirii în Grădina
Edenului, care l-a lăsat pe Adam şi Eva capabili să comunice doar prin
artificiul stângaci al limbajului şi al gesturilor. Crezând că Dumnezeu este
sursa întregii cunoaşteri, Augustin credea că cunoştinţa directă era un dar de
la Dumnezeu şi că prăpastia dintre cunoştinţa directă şi conştiinţa omului erau
în mod milos podite de Biblie şi minunata sa proliferare de imagini – o
cunoaştere directă pe care oamenii ar putea-o câştiga doar în strălucirile de
intuiţie. Astfel a fost faptul că Augustin a văzut Roma ca Babilonul şi
Ierusalimul ca oraşul ceresc: reprezentări mai degrabă decât să vadă şi să
analizeze fenomenul în specificaţii directe. Augustin a susţinut o cale spre
adevăr care era tradiţională în lunga istorie a religiei: imaginaţia.
Augustin împotriva panteiştilor, a donatiştilor şi a pelagienilor
Augustin credea că o uniformitate completă a opiniei exista doar între îngeri,
dar el mai credea că Biserica avea nevoie să excludă ideile care erau contrare
Creştinismului fundamental. Devreme în cariera sa ca episcop el a combătut
părerea dintre creştini că Dumnezeu era pretutindeni şi totul, că Dumnezeu era
natură mai degrabă decât o forţă unificatoare în culmea realităţii. Augustin a
intrat în conflict cu acei creştini care credeau că Biserica ar trebui să fie
restrânsă pentru aceia care susţineau puritatea care au căpătat-o la botez,
aceia care credeau că Biserica era o sursă a sfinţeniei şi că nici un păcătos nu
ar trebui să aibă parte în ea, că Biserica ar trebui să expulzeze pe aceia care
erau vinovaţi de păcate mortale. Aceştia erau donatiştii, urmaşii acelor
nord-africani care au fost pentru un caracter mai strict de readmitere faţă de
Biserica urmată după marile persecuţii ale creştinilor cu un secol înainte.
Donatiştii aveau propriile lor congregaţii şi biserici, şi în multe locuri din
Africa de Nord ei îi întreceau pe alţi creştini.
Augustin credea că păcatul nu era doar o chestiune de alegere, că păcatul era
moştenit, că Biserica ar trebui să îmbrăţişeze toată umanitatea, pe sfinţi cât
şi pe păcătoşi, că binele şi răul vor fi laolaltă până la Armaghedon, când ele
vor fi separate. Augustin a revendicat faptul că creştinul bun trebuie să
încerce să devină sfânt dar că trebuie de asemenea să coexiste cu păcătoşii în
aceeaşi comunitate şi să fie pregătit să-i mustre şi să-i corecteze. Educaţia sa
neoplatonică l-a condus să-i privească pe creştini ca partea a unei lumi de
dezvoltare, ca imperfecţiune luptându-se pentru idealul manifestat în Dumnezeu.
Augustin a văzut Biserica nu ca un trup de societate sfidătoare de purişti ci un
trup care ar trebui să conducă societate, un trup capabil de a aduce adevărul
maselor.
Donatiştii şi Augustin au diferit în părerea lor despre felul cum trebuiau
administrate sacramentele Biserici. Donatiştii argumentau faptul că pentru ca un
sacrament să funcţioneze ele trebuiau să fie administrate de clerici care să nu
fie mânjiţi de păcate serioase. Ei se temeau că orice deviere de la ritualul
adecvat l-au putea înstrăina pe Dumnezeu de Biserică, aşa cum credeau că evreii
din Israelul antic l-au maniat pe Dumnezeu prin păcatele lor. Augustin a
argumentat că oamenii de biserică care au primit şi au administrat sacramentele
s-au zbătut doar în mod imperfect să realizeze sfinţenia în acele sacramente şi
că aceste sacramente lucrau doar prin puterea lui Hristos fiind neafectate de
clericii care le administrau. El a văzut sacramentele Bisericii ca fiind sfinte
deoarece Hristos era în sine sfânt, participând în Hristos.
Crezând în autoritate, Augustin dorea să aibă crezurile donatiştilor suprimate.
Ca şi alţii din vremea lui, el credea că oamenilor le lipseşte voinţa şi
înţelepciunea pentru a se putea guverna pe ei înşişi. El i-a văzut pe Adam şi
Eva ca având prea multă mândrie şi că aceasta i-a dus la încercarea de a se auto
guverna. El credea că oamenii trebuiesc guvernaţi de Dumnezeu prin
reprezentanţii săi: ofiţerii Bisericii. Augustin a condus disputa împotriva
donatiştilor. În 405, Biserica l-a convins pe împăratul din vest, Honorius, să
îi proscrie pe donatişti şi Biserica i-a lipsit pe aceştia de episcopi şi de
fonduri. Întâlnirea lor pentru scopuri religioase a fost declarată demnă de
pedeapsă prin moarte. Donatiştii nu puteau să aibă slujbe publice, să-şi
protejeze proprietatea lor în judecătorii, şi nici să-şi predea averile
moştenitorilor lor. Sub această constrângere, puritatea unor donatişti s-a
fisurat, ca de altfel şi a multor creştini din timpul persecuţiilor din secolul
anterior. Sprijinul donatist printre oamenii cu proprietate a scăzut după ce
aceştia au găsit în interesul lor că confirmă spre ortodoxia acceptată a
Bisericii
În timp ce vizigoţii mărşăluiau în sus şi în josul Italiei în anii 409 şi 410,
campania Romei de reprimare a Donatismului s-a scufundat, după care a urmat o
restabilire donatistă, cu bande armate de Donatişti ce căutat să se răzbune prin
a-i ataca pe creştinii rivali. Augustin a fost forţat să se ascundă. Dar prin
412, după ce rupturile provocare de vizigoţi s-au încheiat, Donatismul a fost
din nou reprimat. Mulţi dintre cei ce au luptat pentru donatişti s-au sinucis.
Augustin a exprimat suportul pentru reprimare atâta timp cât ea era însoţită de
instrucţiune. El a favorizat dezrădăcinarea ereziei donatiste cu argumente şi
s-a opus vânării ereticilor cu spini şi provocatori de agenţi.
În cadrul următorilor zece ani, unii donatişti din nordul Africii au continuat
să reziste. Ei au terorizat regiunea rurală, prădând satele şi fermele bogate,
forţându-i pe proprietarii de teren care erau creştini ne-donatişti să schimbe
locul cu sclavii lor şi să se bucure de umilirea acestora. Ei erau implicaţi în
terorismul celor înfrânţi, şi în cele din urmă aveau să dispară.
Pelagienii
Un călugăr şi
teolog creştin din Britania pe nume Pelagius a fost printre aceia care au fugit
din Roma în nordul Africii după ce vizigoţii au invadat Roma, şi în oraşul
Carthage a intrat în discuţii şi dezbateri cu intelectualii creştini a căror
încredere în societatea romană a fost zdrobită. Pelagius a fost deranjat de
delăsarea morală pe care a descoperit-o printre creştinii din Roma când a ajuns
acolo cu 30 de ani înainte, şi acum, în Carthage, el apăra o moralitate mai
strictă pentru toţi creştinii. Pelagius şi cei ce au fost de acord cu el au
crezut că oamenii pot face alegeri între bine şi rău, că mai degrabă decât a fi
născuţi păcătoşi, oamenii nu aveau nici o scuză pentru comportamentul păcătos şi
că fiecare păcat era un act deliberat de dispreţ faţă de Dumnezeu.
După un an, Pelagius a părăsit Carthage pentru a merge în Palestine, dar un
urmaş al său a rămas acolo şi a continuat să-i influenţeze pe cei care doreau să
reformeze Biserica. Ideile lui Pelagius pentru acele provincii erau viaţă şi au
fost dislocate de invazii: Britania, Italia de sud şi Gaul. Augustin a fost
tulburat de răspândirea ideilor pelagiene şi astfel a condus atacul împotriva
lor. Încă o dată argumentul său implica sentimente interioare de răbdare, un
crez că oamenii ar trebui să încerce să facă binele în timp ce erau
convalescenţi în cadrul Bisericii. Augustin a repetat crezul său în puterea
umanităţii de a alege, şi a adăugat că libertatea de alegere era limitată şi,
având doar o putere limitată de a alege, oamenii nu puteau trăi fără defecte.
Augustin şi-a sprijinit crezul său pe limitele voinţei prin a sublinia pe
apostolul Pavel ca o autoritate în acest subiect şi a citat din Romani 7:15-18,
care indica faptul că însăşi Pavel era incapabil de a face ceea ce vroia.
Augustin despre limitări, sex şi păcatul original
Augustin a
văzut limitele de voinţă ale umanităţii ca rezultatul păcatelor originale ale
lui Adam şi Eva. Alegerile greşite, credea el, adăuga la mizeriile cuiva, însă
cele corecte nu ar fi uşurat niciodată rezultatele căderii lui Adam. Augustin a
crezut că păcatul îi făcea pe oamenii nu numai limitaţi ci şi inerent de
corupţi, chiar murdari – născuţi, spunea el, între urină şi fecale. Oamenii,
credea el, nu-şi puteau învinge greşelile lor prin voinţă şi educare, aceasta
dacă ei ar fi putut alege neprihănirea prin propria lor abilitate de a alege mai
degrabă decât prin Dumnezeu şi agenţii săi nu ar mai fi avut nevoie de
ritualurile Bisericii. El a văzut interpretarea pelagiană despre libertate ca
făcând virtutea posibilă în afara creştinismului, şi o astfel de virtute el a
asociat-o cu cea păgână, care credea el că a fost influenţată de obscenitate şi
diavoli murdari. Spre deosebire de stoici, Augustin a văzut virtutea doar în
pasiunea religioasă – pasiunea religioasă creştină. El a revendicat faptul că
Dumnezeu a oferit mântuire cuiva nu din ascultarea exterioară a acelei persoană
ci prin răspunderea sa faţă de dragostea lui Dumnezeu cu o dragoste proprie
pentru Dumnezeu.
Augustin vedea lumea interioară a umanităţii ca fiind mult mai complexă decât au
văzut-o rivalii săi, sau Socrate. Nu exista nimic în Augustin din naivitatea lui
Socrate despre faptul că oamenii fac rău doar pentru că nu cunosc adevărul.
Augustin a văzut măreţia lumii interioare a cuiva ca o sursă de anxietate cât şi
de tărie. Augustin credea că interiorul cuva era aşa de complex şi de misterios
încât nimeni nu putea ştii vreodată întreaga sa personalitate şi că nimeni nu ar
putea fi sigur că eul cuiva ar putea să trăiască la standardele pe care le-a
adoptate. El a scris despre oameni care comit păcate prin mândrie, care rezultă
că acestea nu au produs întotdeauna mândrie. El a scris de păcate care au loc
prin ignoranţă şi slăbiciune, şi despre oamenii care plâng şi se jeluiesc în
dezastru.
Deşi Augustin a văzut lumea pe care a creat-o Dumnezeu ca fiind copleşitor de
bună, el credea că umanitatea era destinată să invidieze şi să poftească
puterea. Deşi el a fost extraordinar de activ din punct de vedere sexual în
zilele tinereţii sale, acum la vârsta bătrâneţii el a văzut umanitatea ca
lacomă. Augustin i-a descris pe pruncii de la piept ca fiind plini cu poftă,
gelozie şi alte vicii. Adam şi Eva nu puteau avea sex fără poftă, scria el, însă
ei au ales să aibă aceasta cu poftă. Un tamplar îşi mişca mâinile sale fără
poftă, adaugă el, şi tot aşa şi oamenii pot să facă în relaţiile sexuale.
Virtutea, a pretins Augustin, necesită controlul complet asupra trupului cuiva,
însă controlul absolut era imposibil datorită căderii lui Adam.
Pelagius este decretat un eretic
Unii
intelectuali creştini s-au plâns că Augustin făcea să se vadă faptul că diavolul
ar fi făcătorul umanităţii. Ei au descoperit a fi absurd să revendice faptul că
pruncii erau deja blestemaţi de vină în pântecele mamelor lor, ei credeau că
aceasta contrazicea dragoste lui Dumnezeu pentru dreptate. Unii au văzut o
influenţă maniceană în părerea lui Augustin despre rău şi trup. Pelagius a
argumentat că păcatul era ceva al sufletului şi nu al trupului, şi s-au întrebat
cum se poate să fie transmis păcatul din sufletul părinţilor în trupul unui
prunc. Augustin a răspuns că păcatul era transmis prin Adam şi Eva şi de la
generaţie la generaţie prin spermă, iar Isus scăpând de păcat prin a se naşte
dintr-o fecioară.
Pelagienii, ca apărători mai mari ai virtuţii, s-au izbit de Augustin în ceea ce
priveşte averea şi distribuirea ei, declarând că un om bogat era într-adevăr
afurisit. Augustin a răspuns că Biserica trebuia să-şi facă loc atât pentru
servitorii săi civili mai mari cât şi pentru plătitorii săi de taxe, inclusiv
bogaţii proprietari de pământuri, pe a cărui înzestrare şi influenţă trebuiau să
depindă călugării şi clericii. Augustin a predicat împotriva bogaţilor care se
ruinează prin a distribui terenul lor printre cei săraci. În schimb, el i-a
chemat să lase terenurile lor mănăstirilor catolice.
Opinia din cadrul Bisericii era mai mult în acordul lui Augustin decât a
pelagienilor. Episcopii care au petrecut ani în şir susţinând necesitatea
botezului pruncilor erau înclinaţi să respingă argumentul pelagian despre
inocenţa pruncilor, şi mulţi creştini erau înclinaţi să creadă mai mul ţin
fragilitatea umană decât în abilitate umanităţii de a se perfecta pe sine. Mulţi
credeau că oamenii trebuie să fie smeriţi mai degrabă decât drepţi în privinţa
virtuţilor lor şi mai degrabă decât să îndrăznească să încerce să se
îmbunătăţească pe ei înşişi prin propriile lor tării.
Apărând şi împingând crezurile lor, pelagienii au demonstrat şi au luptat pe
străzile Romei. Ei erau priviţi ca tulburători ai credinţei catolice şi au fost
acuzaţi de a se considera mai presus de comunitatea creştină. În 416, mai ales
ca răspuns la Augustin şi urmaşii săi, un conciliu al Bisericii Africane s-a
întâlnit şi au condamnat pe Pelagius, iar în anul următor Papa Inocent I a
contribuit cu condamnarea şi excomunicarea lui Pelagius. Pelagius a răspuns cu o
carte intitulată O scurtă declaraţie de credinţă. Inocent I a murit în martie
517, iar urmaşul său, Papa Zosimus, care ura zăpăcelile şi a fost impresionat de
Pelagius, l-a pronunţat pe Pelagius ca fiind inocent de erezie. Augustin şi
suporterii săi au căutat apoi sprijin pentru cruciada lor împotriva lui Pelagius
la împăratul de 32 de ani al jumătăţii de vest a imperiului: Honorius. În
aprilie 518, Honorius l-a denunţat pe Pelagius ca un tulburător al credinţei.
Mai târziu el a dat un edict exilându-i pe intransigenţii pelagieni. Papa
Zosimus, înainte de moartea sa în decembrie a căzut în linei şi l-a declarat pe
Pelagius un eretic şi l-a exilat înapoi în Britania. Augustin triumfase. El i-a
numit pe pelagieni cimpoaie şi şi-a reafirmat credinţa că nu era felul în care
trăiau oamenii ceea ce-i făcea pe ei drepţi în ochii lui Dumnezeu – în alte
cuvinte nu prin meritul faptelor lor – ci mai degrabă dacă aveau credinţă în
Isus Hristos.