Biografii: 

Augustin africanul
de James J. O’Donnell

Augustin s-a născut în Tagaste (astăzi este oraşul modern Souk Ahras în Algeria) în 354 şi a murit la circa 76 de ani mai târziu în Hippo Regius (Annaba de astăzi) la 60 de mile depărtare de coasta Mediteraneenei. În aceşti ani el a avut o carieră ce pare pentru moderni a podi prăpastia dintre păgâna Romă antică şi anii de mijloc al creştinului. Însă pentru Augustin, cât şi pentru contemporanii săi, acea prăpastie îi separa pe oamenii reali şi locurile pe care le cunoşteau ei, nu în ani imaginari de trecut şi viitor. El a trăit aşa ca noi, în prezent, plin de incertitudine.

Patria lui Augustin Africanul a fost parte din imperiul roman de la distrugerea lui Carthage la cinci sute de ani înainte de moartea sa. Carthage a fost reconstruit de Roma ca metropolă a Africii Romane, bogată din nou dar fără să pozeze nici o ameninţare. Limbajul de afacere şi cultură din această zonă era latina. Carierele pentru cei ambiţioşi, după cum vom vedea, se trasau din Africa provincială până în lumea mai largă Mediteraneană; pe de altă parte, senatorii italieni bogaţi deţineau vaste posesiuni în Africa pe care ei le-au văzut cam rar. Religia dominantă a Africii a devenit Creştinismul – o religie care se opunea în mod violent tradiţiilor vechii Rome însă nu putea să se răspândească fără de acea prosperitate şi unitate adusă lumii antice de Roma.

Africa Romană era un loc militar îndepărtat. Legiunile care erau menţinute acolo pentru a păstra ordine şi să păzească împotriva raidurilor nomazilor de deşert erau cea mai gravă ameninţare faţă de pace; însă rebeliunile lor ocazionale erau pentru cea mai mare parte de scurtă durată şi inconsecvente. Singurii împăraţi care au petrecut mai mult timp în Africa au fost aceia care au fost născuţi acolo; prin vremea lui Augustin, decade trecuseră fără ca vreun împărat să se gândească să meargă în Africa.

Anumite caractere africane distincte au continuat să marcheze viaţa în provincie. O parte din limba ne-latină, ori barbara aborigenilor deşertului sau punica abandonată pe care au vorbit-o cartaginenii, au continuat să fie auzite în colţurile întunecate. În unele din alte colţuri, cultele locale păgâne vechi încă mai puteau fi găsite. Când Augustin a devenit un cleric creştin, el a descoperit Africa fiind arendată de schisma eclesiastică care îşi avea rădăcinile cel puţin parţial în sensul agresiv al diferenţei menţinute e provinciile mai puţin romanizate ale ţării de sus Numidia, lângă marginile de nord ale Saharei.

Aşa că un tânăr ca Augustin putea aparţine în mod irecuperabil de lumea făcută de Roma, însă tot să simtă că trăieşte le periferia acelei lumi. Augustin s-a determinat să se facă mai roman decât romanii şi să penetreze spre centrul culturii de care s-a descoperit a fi înstrăinat prin naşterea sa provincială. Însă aceasta a fost doar începutul istoriei sale.

Augustin s-a născut la 13 noiembrie 354 d. Hr., în Tagaste, un oraş destul de larg ca să poată avea episcopul ei, dar prea mic pentru un colegiu sau o universitate.1 Părinţii lui, Patriciu şi Monica, aparţineau de clasa mijlocie periclitată financiar. Ei erau destul de porniţi să acorde fiului lor o educaţie ambiţioasă, însă prea săraci ca să finanţeze aceste ambiţii ale lor. Secolul al 4lea a fost o eră de căsători mixte la acest nivel de societate, în care femeile creştine devotate ca Monica erau adesea de găsit rugându-se pentru convertirea soţilor lor nereligioşi. Rugăciunile ei nu erau inutile; Patriciu a acceptat botezul pa patul său de moarte. Deşi Patriciu nu a oferit nici un impuls direct faţă de creştinism pentru fiul său, el nu trebuie să fi fost mai mult decât un obstacol pasiv.

Despre copilăria lui Augustin cunoaştem doar ceea ce alege el să ne spună în memoriile foarte selective care formează parte a Confesiunilor sale. El se descrie pe sine mai degrabă ca un fel ordinar de copil, bun la lecţiile sale dar nu prea iubitor de scoală, doritor să câştige aprobarea bătrânilor lui însă înclinat spre acte banale de rebeliune, gata să formeze prietenii apropiate însă nu întotdeauna capabil să prevadă şi consecinţele. El a studiat latina cu un entuziasm însă nu a iubit niciodată greaca. În timp ce el conducea ceea ce vrea ca noi sa gândim că era mai degrabă o adolescenţă convenţional de violentă (este cel mai bine să ni-l imaginăm într-o grămadă de conformişti, însă îndreptat spre marginile mai tăcute ale mulţimii), părinţii lui se îngrijorau despre a plăti pentru educaţia sa. În cele din urmă, cu ajutorul unui prieten de familie afluent, ei au ajuns să se stoarcă destul de mult că să-l poată trimite la cel mai apropiat oraş universitar la câteva mile depărtare, Madaura, căminul faimosului sofist şi nuvelist din al doilea secol, Apuleius, care a fost al doilea oraş din viaţa sa în Africa.

După ce a petrecut un timp în Madaura, talentele tânărului au făcut ca oraşul Carthage să fie inevitabil. Se pare că a mers acolo la vârsta de 17 ani. La scurt timp după aceasta tatăl său a murit şi mama sa a fost lăsată cu resurse modeste şi nu o mai lega mai nimic de Tagaste. Augustin şi-a întocmit şi el repede o gospodărie cu o tânără femeie ce a întâlnit-o în Carthage, din care i s-a născut un fiu. Această femeie avea să stea cu Augustin peste o decadă, şi deşi nu îi ştim numele ei, el spune că atunci când a trebuit să renunţe la ea pentru a face o căsătorie de societate în Milano „inima lui sângera” cu durere în timp ce ea pleca spre Africa – poate ca sa între într-un legământ. Fiul, Adeodatus, a stat cu Augustin până ce moartea sa prematură l-a luat în adolescenţa sa târzie.

Deocamdată acestea sunt evenimentele exterioare convenţionale ale bărbăţiei tinere a lui Augustin. Viaţa sa intelectuală a fost puţin mai mult remarcabilă. Educaţia ce a primit-o în Tagaste şi Madaura l-au făcut un pedant roman tipic de mai târziu, cu o cunoaştere comprehensivă a câtorva autori (în special Cicero şi Vergil) şi un gust pentru ciudăţeniile limbajului şi stilului.2 Doar la Carthage educaţia sa a arătat anumite semne de rupere a modelelor uzuale, dar chiar şi atunci într-un fel convenţional. În cursul ordinar al programei sale şcolare, el a trebuit să citească o lucrare a lui Cicero numită Hortensius.3 Această carte, din moment ce era pierdută şi cunoscută doar din fragmentele citate de Augustin şi alţi scriitori antici, era un protreptic, adică, un tratat desemnat să inspire în cititor un entuziasm pentru disciplină şi filozofie. Prin toate celelalte capricii ale sale de interes şi loialitate, până la vremea convertirii lui Augustin la Creştinism, Cicero avea să rămână unul din învăţătorii de la care tânărul african a învăţat cel mai mult; Augustin este în multe feluri cel mai mare imitator al lui Cicero în punctul stilului de latină.

Zelul pentru filozofie l-a dus spre ceea ce s-ar părea a fi o direcţie stranie. Aprins de dragostea înţelepciunii din citirea politicianului roman de chintesenţă, Augustin s-a înrolat imediat într-un cult religios din Persan care a fost plantat în lumea romană ca un rival al Creştinismului: Manicheismul. Senzualul dar şi senzitivul tânăr, crescut în jurul dar nu exact în creştinism, şi-a luat entuziasmul său ciceronian cu cea mai mare seriozitate pe planul moral. Ştia că viaţa sa nu se potrivea de fapt cu nobilele sale idealuri. El a fost sfâşiat între plăcerile convenţionale ale adolescentei şi rigorile convenţionale ale filozofiei. Pentru această tensiune, Manicheismul oferea alinare. Augustin nu avea să se blameze că se simţea aşa, îi spunea Manicheismul, căci el era doar gajul forţelor mai mari care puteau, deoarece Augustin era norocos şi isteţ, să fie îmblânzite. Siguranţa putea fi avută fără sacrificiu, şi vina scoasă fără ispăşire.

Lumea pe care şi-o imagina Manicheismul a fost ruptă între două puteri contrare: creatorul perfect de bun şi distrugătorul perfect de rău.4 Lumea văzută prin ochii umani era câmpul de luptă pentru conflictul lor cosmic. Manicheenii şi urmaşii lor au fost puţini dintre cei care erau de partea spiritului bun şi care putea fi răsplătit pentru alianţa sa cu fericirea eternă. Între timp toate felurile de nenorociri puteau să se întâmple individului, dar nici una din lucrurile rele în care era implicat el nu erau din vina sa. Dacă diavolul constrânge păcatul, atunci nu rezultă vina. Puţini Manicheeni, cercul interior, se spunea că ei trăiesc deja vieţi perfecte, dar pretenţia era greu de verificat din moment ce mulţi ucenici erau lăsaţi să fie ocupaţi în a aştepta mâna şi piciorul perfect a unora, pentru a-i face pe unii să nu fie corupţi prin contactul cu lumea rea a materiei. Mulţi erau puşi astfel într-o strânsoare cu promisiuni uşoare şi o teologie vagă.

Augustin era prea isteţ să se stabilească pe o teologie vagă pentru prea mul timp. cel mai usturător moment al său de deziluzie este relatat în Confesiuni, când el l-a întâlnit în cele din urmă pe Faustus, înţeleptul Manicheenilor care (lui Augustin i se promisese) a răspuns în cele din urmă la toate întrebările care îl necăjeau pe Augustin. Când omul a ieşit în cele din urmă la iveală, s-a dovedit a fi pe jumătate educat şi incapabil de mai mult decât de a recita un set mult mai complex de sloganuri pe care le cunoşteau ucenicii săi locali.

Dar în timp ce Augustin se deosebea în particular de Manicheeni, el nu s-a despărţit de ei în mod public. Chiar şi atunci când s-a decis că aceste sloganuri erau un nonsens, ele încă au oferit asigurarea că tot răul din viaţa lui Augustin nu era propria sa vină şi că nu putea să scape aşa uşor de aceasta. Augustin s-a asociat cu Manicheenii care credeau că el e unul de-al lor până în 384, la mai mult de o decadă după prima sa implicare cu secta.

Odată ce entuziasmul iniţial se ofilise, atenţia lui Augustin a deviat de la scrupulele metafizicii la realităţile carierei sale, care l-au preocupat în anii 20 ai săi. La circa 21 de ani, după aproape 4 ani în Carthage, el s-a reîntors în oraşul său natal ca să înveţe. Putea să stea acolo pentru totdeauna, însă talentul său l-a încurajat să întreţină ambiţii mai elegante. Anul următor a plecat din nou.

De la această reîntoarcere decisivă în Carthage poate fi trasată o carieră faţă de care adjectivul „briliant” din greu ar face dreptate. Şapte ani în Carthage l-au maturizat pe tânărul învăţător într-un savant formidabil şi orator. Educaţia într-un oraş universitar ca şi Carthage la acel timp era un avantaj de piaţă liberă, cu fiecare învăţător aranjându-se independent în jurul centrului oraşului pentru a-şi face o reputaţie şi să influenţeze pe studenţi în a-i plăti articolele sale; aceasta era o competiţie în care mulţi tineri de genul lui Augustin în trebuie să fi căzut ca obicei. Augustin a prosperat însă, căci atunci când el a devenit nefericit cu condiţiile de acolo (studenţii erau gălăgioşi şi încercau să-i înşele pe profesori de taxele lor), el se putea gândi doar la un singur loc unde să se poată muta – Roma.

Roma din secolul al 4lea nu mai era un oraş cu semnificaţie politică şi militară pentru imperiul roman, dar nimeni din acea vreme nu îndrăznea să spună asemenea lucru. Prin consimţământul comun, pretenţie era susţinută că acesta era un centru de civilizaţie – aşa că a devenit o profeţie auto-împlinitoare. Prestigiul academic, cea mai golită slavă, este o chestiune de reputaţie mai degrabă decât de realitate; Roma avea o reputaţie care se întindea pentru secole. În mod de înţeles i-a trebuit lui Augustin câteva luni pentru ca să-şi găsească ul loc pe acolo, însă atunci când şi-a stabilit în cele din urmă picioarele, nu putea să fi făcut altceva mai bun.

Câţiva prieteni Manicheeni au aranjat o audiere înaintea prefectului oraşului Romei, un păgân pompos şi stupid numit Symmachuas, căruia i s-a cerut să ofere un profesor de retorică pentru curtea imperială de la Milano.5 Tânărul provincial a câştigat slujba şi a mers în nord pentru a-şi prelua poziţia târziu în 384. Deşi avea 30 de ani, Augustin a câştigat cel mai vizibil scaun academic din lumea latină, într-o eră în care astfel de posturi dădeau deja acces la carierele politice. În decada dinaintea ridicării lui Augustin un alt provincial, Ausonius de Bordeaux, a devenit prim ministru în regimul unui împărat adolescent al cărui tutore fusese el.6 Estimarea noastră a talentelor lui Augustin este bazată în mare parte pe realizările lui de mai târziu; dar această judecată împreună cu ridicarea sa grabnică spre eminenţă ca tânăr profesor face mai sigură asumarea că dacă Augustin ar fi stat în viaţa publică, el ar fi găsit foarte puţine limite ale avansării sale.

Augustin şi-a văzut prospectele sale foarte clar. Când mama lui l-a urmat la Milano, el i-a permis să aranjeze o bună căsătorie de societate, pentru care el a renunţat la amanta lui. (Dar apoi el a trebuit să mai aştept doi ani până ce logodnica lui era de vârstă corespunzătoare şi a fost determinat astfel între timp să îşi ia altă femeie.) El a simţit tensiunile vieţii la curtea imperială, lamentându-se într-o zi în timp ce călărea în trăsura lui pentru a aduce un mare discurs înaintea împăratului când un cerşetor beat care trecuse pe lângă el pe stradă avea mai puţină existenţă de care să se îngrijoreze decât el.

Astfel că încordarea avansului rapid a început să fie rostită. Vechile lui nedumeriri s-au ridicat din nou pentru a-l chinui. El a încercat Manicheismul şi acesta a eşuat; îi datora o oarecare alianţă lui Cicero, dar în zilele lui Cicero stătea pentru mai puţin stil şi scepticism. El s-a stabilit pentru ambivalenţă şi ambiţie prudentă. El a fost înrolat ca un catehumen (candidat dinaintea botezului) în biserica Creştină de către mama sa atunci când era un copil; el a recunoscut această stare în mod public (aceasta era bună pentru cariera sa) pentru a ascunde anxietatea şi îndoiala.

Mama lui era acolo pentru a accentua revendicările Creştinismului, însă Augustin probabil că rezista împotriva singurei sale voinţe în mod nedefinit. Dar, pentru că Monica era în Milano, şi pentru că Augustin era în viaţa publică ci avea nevoie de legături, el a fost curând prins între ea şi cel mai influent om din Milano, episcopul Ambrozie. La început întâlnirile lor par să fi fost puţine şi uşuratice, dar curând (datorită faptului că probabil cariera sa cerea aceasta) Augustin a început să participe la câteva din predicile episcopului. Aici Creştinismul a început să apară pentru el într-o lumină nouă, intelectuală şi respectabilă. Ca mai înainte, problema sa cea mai presantă era simţul său despre rău şi responsabilitatea sa pentru răutatea vieţii sale; cu ajutorul vocabularului tehnic împrumutat din filozofia platonică Ambrozie a propus o soluţie convingătoare pentru dilema cea mai veche a lui Augustin. Augustin avea în plus o obiecţie specifică faţă de Creştinism pe care numai un profesor sau eseurile puteau să le aibă: el nu putea iubi scripturile deoarece stilul lor era necizelat şi grosolan. Aici însă Ambrozie, elegant şi pe departe de a fie grosolan, i-a arătat lui Augustin cum exegeza creştină putea să dea viaţă şi înţeles textelor sacre.

Rezoluţia problemelor sale pur intelectuale cu Creştinismul l-au lăsat pe Augustin să aibă de a face cu toate presiunile pe care societate şi mama sa puteau să le aducă ca suport. Mai multe vor fi spuse mai jos despre călătoria interioară a convertirii lui, însă faptele externe sunt simple. În vara lui 386, aproape la 2 ani după sosirea sa în Milano, Augustin a renunţat la poziţia sa academică pe motive de sănătate şi s-a retras pentru iarnă într-o vilă dintr-o ţară vecină împrumutată de un prieten într-un loc numit Cassiciacum. El şi-a luat cu sine familia (fiul, mama, fratele şi verişorii) şi prietenii, plus câţiva studenţi plătitori care erau fiii prietenului. Ei au petrecut zilele de acolo în studiu filozofic şi literar şi dezbatere. Unele din conversaţiile lor erau filozofice şi religioase şi au ajuns la noi în formă de dialoguri filozofice,7 şi ştim că ei au petrecut parte a timpului lor citindu-l pe Vergil împreună. Deşi Augustin spune că şi-a petrecut jumătate din noapte fiind treaz în rugăciune şi meditaţie, dialogurile nu sunt dramatic de teologice. Ele par a fi încercări modeste de folosire a expertizei profesionale a unui retoric şi filozof pentru a clarifica tehnic întrebările care l-au nedumerit. (Dialogurile prezintă o modestie fermecătoare despre puterile argumentului filozofic. În mijlocul unui argument lung şi abstract dintre bărbaţi, Monica avea să între în discuţie şi în câteva cuvinte, după ce a citat din scriptură, a rezumat un argumente mult mai clar şi mai concis decât au putut-o face bărbaţii.)

În primăvara lui 387, Augustin şi prietenii săi s-au întors la Milano pentru 40 de zile de pregătire pentru botezul care preceda Paştele. La serviciul de veghe de Paşti în noaptea sfintei sâmbete Augustin a fost botezat de Ambrozie. Mulţi oameni din acea vreme, când Creştinismul era cale elegantă spre succes în imperiul creştin, a luat un astfel de pas ocazional şi s-a întors la vechile lor căi, dar Augustin nu era unul dintre ei.

Marea lume a Romei trebuia să fie abandonată. Ambiţia părea acum goală şi sterilă. În schimb, Augustin şi prietenii său s-au decis să se întoarcă în Africa, unde încă mai puteau să ordone o mică proprietate la Tagaste, să trăiască în retragere creştină, rugându-se şi studiind scriptura. Pentru o vreme întoarcerea lor acasă a fost întârziată de dezordinea militară: un uzurpator a ieşit din Gaul şi a ucis pe împărat care stătea în Milano, urmând dezbinarea cursului obişnuit de comerţ şi călătorie din zona Mediteraneană de vest. În timp ce gruparea lui Augustin era în portul Ostia aproape de Roma, aşteptând după o barcă să-i ducă în Africa, Monica a murit.

Augustin s-a reîntors în Africa la circa aceeaşi vârstă la care Dante s-a descoperit că este în pădurea întunecată – 35, la jumătatea normei biblice. El s-a stabilit la Tagaste în 389 cu câţiva prieteni pentru a forma ceea ce noi numim, oarecum anacronistic, o mănăstire; aceasta a fost probabil ca şi gospodăria de la vila din Cassiciacum din iarna lui 386-87, însă fără Vergil. Augustin ar fi vrut să stea acolo pentru totdeauna.

Însă un astfel de talent şi devoţiune nu putea fi lăsat singur. La doi ani mai târziu, în timp ce făcea o vizită în oraşul de coastă Hippo Regius, el s-a descoperit a fi recrutat în principiu în preoţie de către congregaţia locală. El plângea în timp cei ei şi-au pus mâinile peste el în biserică şi destinul său devenea clar. Cinicii din audienţă au crezut că acestea erau lacrimi de ambiţie şi dezamăgire de a nu fi fost făcut episcop din prima, însă ele erau doar lacrimi de insuficienţă simţită adânc. Augustin evita de ceva timp oraşele care aveau nevoie de episcopi de frica unui astfel de destin.

La scurt timp şi-a acceptat soarta. El i-a cerut noului său episcop, Valerius, să-l pregătească pentru un scurt tip pentru datoriile sale. Acum, dacă nu înainte, el s-a devotat perfecţiunii textelor scripturii care l-au făcut un teolog formidabil în decadele ce aveau să vină. Primele sale tratate teologice în mod expres provin cin această perioadă, devotat fiind în principal în atacarea Manicheenilor, pe care îi cunoştea aşa de bine. (Nu numai că experienţa sa l-a făcut un critic viclean al cultului, aceasta însă era politică pentru el a lua o poziţie publică, pentru a contracara insinuările inevitabile de la alţi creştini că el probabil că nu ar fi abandonat cultul persan ci era un fel de cal Troian trimis să submineze biserica.) Abilităţile lui au fost repede recunoscute, şi prin 393 i s-a cerut să predice în locul episcopului, care era un vorbitor de greacă prin naştere. Bătrânul a murit în 395 şi Augustin şi-a asumat responsabilitate pentru biserica din Hippo. El avea să rămână în acest post până la moartea sa la 34 de ani mai târziu.

Relatările convenţionale schiţează cariera episcopală a lui Augustin în termeni de controverse în care a luat el parte. Această scurtă descriere va face la fel; însă trebuie să accentuez mai întâi nepotrivirea principală a acestei abordări. Primul ordin al lui Augustin de afacere prin decadele episcopatului său a fost grija pentru sufletele încredinţate lui. Majoritatea vieţii lui a fost o rundă fără sfârşit de audienţe cu clericii săi cât şi cu oamenii. El a fost chemat în mod constant să adjudece toate tipurile de dispute care au apărut într-o lume în care omul lui Dumnezeu era mai mult de încrezut ca judecător decât lacomul magistrat trimis să reprezinte justiţia romană.8 Centul real al activităţii lui stă însă în altă parte: liturghia.

Biserica timpurie era o instituţie centrată pe închinarea comunităţii. Duminica, fiecare creştin ortodox din Hippo putea fi găsit îndesat în slujirea lui Augustin, stand la un serviciu care dura cel puţin două ore. Cunoaştem din sutele de predici care au supravieţuit cât de multă grijă şi imaginaţie a pus Augustin în predicare, croindu-şi remarcile sale să se potrivească nevoilor şi capacităţii audienţei sale. Omul care fusese destul de orator încât să declame pentru împăraţi trebuie să fi fost un predicator vrăjit.

Dar chiar şi omiletica lui Augustin nu afecta demnitatea actului central al închinării. Dumnezeu era prezent pe altar pentru acei oameni şi acest eveniment era centrul vieţii comunităţii creştine. Credincioşi călduţi din îngrămădeala celor ce participau din respect pentru presiunea socială şi o frică de mânia divină şi erau mult mişcaţi, însă pentru Augustin aceasta era sarcina sa centrală. Controversele erau doar mărginaşe, importante doar când ameninţau să scindeze unitatea închinării comunităţii.

Dar noi îl cunoaştem pe Augustin pentru scrierile lui, şi multe dintre ele sunt controversate. Trei lupte mare trebuiau duse: prima era o luptă eclesiastică pentru însăşi viaţa comunităţii, a doua era una filozofică pentru a efectua creştinizarea culturii romane, şi în fine era o ceartă teologică de mare subtilitate despre lucrurile esenţiale credinţei şi mântuirii. Prima este cea mai obscură pentru moderni, în timp ce a doua şi a treia vor fi tratate mai în detalii în capitolele ce vor urma. Aici ne vom concentra pe războiul eclesiastic pe care l-a dus Augustin şi a învins în prima sa decadă şi jumătate ca episcop.

Donatismul este mişcarea faţă de care s-a opus Augustin, numită după episcopul din Carthage cu circa 80 de ani înainte de vremea lui Augustin la Hippo.9 În acele zile biserica tocmai îşi revenise din ultimul val de persecuţii începute în 303 de către împăratul Galeriu şi Diocleţian. Când frica s-a domolit, creştinii puteau să răsufle din nou şi să se răsfeţe în recriminări despre erorile unora despre numărul lor din timp de încercare.

Poziţia oficială a bisericii era că acei creştini care şi-au compromis religia lor în timpul persecuţiei puteau, cu pocăinţa şi ispăşirea cuvenită, să fie readmişi în calitatea de membrii în comunitatea religioasă. Dar exista o fracţiune minoră de entuziaşti care au insistat ca o cooperare cu autorităţile în timpul de persecuţie să fie egală cu apostazia totală şi aceasta dacă vreun trădător vroia să reintre în biserica ei trebuiau să o ia de la capăt, trecând prin rebotezare. Evaluarea acreditărilor acelora care căutau reintrarea avea să fie în mâinile acelora care nu au trădat biserica.

Rezultatul logic al poziţiei donatiste a fost acela de a face din biserică un trup extern pur şi formal drept de suflete răscumpărate. Gruparea ortodoxă s-a opus acestui fariseism, văzând în el un rigorism dăunător spiritului evangheliilor. Dar Africa era cunoscută pentru fanaticii ei religioşi şi noua mişcare a donatiştilor s-a dovedit a fi una elastică. Chiar după dezaprobarea imperială oficială a fost exprimată, biserica schismatică a continuat să crească şi să prospere. Prin vream consacrării lui Augustin ca episcop, de fapt, aceasta era de parcă partida „ortodoxă” era spre asfinţit. În Hippo biserica mai mare şi mai populată congregaţie aparţinea donatiştilor devreme în anii 390. O stare constantă de masacru pe jumătate reprimat a persistat între cele două comunităţi. Cântecele populare şi afişele de pe pereţi erau imprimate în serviciu în cauza propagandei sectante. În zona de ţară, borfaşii donatişti atacat călătorii ortodocşi în asalturi sângeroase.

Augustin şi-a început campania sa anti-donatistă cu tact şi precauţie. Primele sale scrisori către prelaţii donatişti sunt curtenitoare şi accentuează credinţa sa în buna lor voinţă. El a asumat faptul că oameni rezonabili puteau să stabilească această controversă în mod paşnic. Însă Augustin a descoperit rapid că raţiunea şi bunele manierea nu aveau să-l ducă nicăieri. Târziu în cadrul anilor 390, deci, Augustin şi-a dat demisia spre un curs de acţiune pe care alţii din biserică îl îndemnau de mult: invocarea intervenţiei guvernamentale pentru a-i reprima pe donatişti. Augustin a fost descurajat de constrângerea în materiile de religie, dar a consimţit la noua politică atunci când a devenit convins să perversitatea şi obtuzitatea donatiştilor erau complete.10 Chiar şi generozitatea cerea ca donatiştii să fie constrânşi să între în adevărata biserică în speranţa că măcar unii ar beneficia în mod autentic de o schimbare. Ei nu puteau să fie mai răi decât erau de fapt.

Chiar şi atunci când această politică a fost stabilită, a mai rămas o altă decadă de instabilitate. În cele din urmă, în 411, un comisionar imperial a condus o audiere detailată despre faptele acestei chestiuni, frecventată de sute de episcopi din partidele ortodoxe cât şi donatiste, şi au decis în favoarea partidei ortodoxe. Din această perioadă Donatismul era ilegal şi, deşi comunitatea schismatică aparent au afişat anumite semne de viaţă în părţile îndepărtate ale Africii până la invaziile musulmane la câteva secole după aceea, spatele mişcării fusese frânt, şi cel puţin securitatea şi poziţia partidei ortodoxe a fost garantată.

Principiile pentru care a luptat Augustin merită a fi accentuate. El spunea că Creştinismul nu era doar ceva extern şi vizibil; acesta nu trebuia descoperit în ascultarea de anumite legi clar definite. Creştinismul era o chestiune de spirit mai degrabă decât de lege, ceva din interiorul oamenilor mai degrabă decât ceva exterior. Cel mai important, biserica avea loc în interiorul ei pentru păcătoşi cât şi pentru sfinţi, pentru imperfecţiunile acelora în care harul lui Dumnezeu încă mai lucra cât şi pentru sfinţirea celor binecuvântaţi. Augustin a tras graniţa bisericii nu între un grup de oameni şi altul ci mai degrabă drept prin mijlocul inimilor acelora care aparţineau de ea. Biserica vizibilă îi conţinea pe creştinii vizibili, păcatele şi toate; biserica invizibilă, a cărei casă adevărată este în ceruri, îi ţinea doar pe acei care erau răscumpăraţi. Generozitatea dicta faptul ca biserica vizibilă să fie deschisă tuturor, şi nu să fie domnită de modele de perfecţiune auto-numite care aleg să admită doar pe cei de felul lor.

În anul 410 d. Hr., oraşul Romei, cu toate gloriile sale, a fost asaltat de barbari sub conducerea lui Alaric Vizigotul. Este obişnuit să spunem că valuri de şoc au trecut prin lumea romană la acest eveniment, dar este mult mai corect să spunem că valurile de şoc au trecut prin acei cetăţeni ai lumii romane destul de prosperi ca să se îngrijească de simbolurile scumpe ale grandorii romane. Un număr bun de romani bogaţi au părăsit oraşul pentru a merge la moşiile de la ţară în Campania, în Sicilia şi în nordul Africii. Destui dintre ei s-au arătat în Hippo pentru ca Augustin să poată să-şi avertizeze turma sa că ei aveau să primească pe refugiaţi cu mâini deschise şi cu generozitate.

Nu după mult timp după ce refugiaţii s-au stabilit pe terenurile lor africane şi au început să frecventeze saloanele din Carthage, cei mai intelectuali dintre ei au început să se întrebe dacă noua lor religie nu ar fi de blamat pentru dezastrul pe care l-au suferit ei. În cele din urmă, argumentul s-a desfăşurat, Roma fusese imună faţă de captură pentru 80 de ani în întregime; dar acum, la doar două decade după finalul formal al închinării publice la zeii păgâni (poruncită de împăratul Teodosius în 391), oraşul a ajuns în mâna barbarilor. Poate că este adevărat ceea ce au spus păgânii, că noul dumnezeu al creştinilor cu ideea întoarcerii celuilalt obraz şi ţinerea imperiilor lumii în stimă scăzută nu era un gardian eficient al celor mai bune interese a clasei conducătoare. Majoritatea oamenilor care se consolau în aceste speculaţii indolente erau ei înşişi creştini. „Păgânismul” acestora nu era o renaştere a religiei antice, ci doar persistenţa pe noţiunea antică de religie ca negociere pe care o închei cu dumnezeii pentru a-ţi păstra sănătatea, bogăţia şi complacerea.

Augustin a fost invitat de un prieten, comisionarul imperial Marcellinus, care era în Africa pentru a privi la cearta donatistă pentru împărat, pentru a răspunde acestor acuzaţii. El ştia că este mai multe decât o întrebare de ce a căzut Roma; aici încă erau creştini care nu ştiau ce era Creştinismul, cum diferea acesta de religiile romane pe care l-a înlocuit acesta. Răspunsul său a fost o capodoperă creştină de apologetică, Oraşul lui Dumnezeu, a cărei compuneri s-a întins peste 15 ani. Primele cărţi, consolându-i pe cei speriaţi de vizigoţi, au fost publicate repede şi se părea că şi-au făcut slujba. Însă lucrarea ca întreg a continuat să vină sub formă de rate, revelând o viziune largă de istorie şi creştinism.

Marcellinus, un laic devotat, a jucat de asemenea o partea în ultima controversă din viaţa lui Augustin. Unul din refugiaţii din Roma a fost un predicator modest numit Pelagius, care a înflăcărat o mişcare de reînarmare la Roma.11 Pelagius se pare că a făcut un apel în particular la doamnele afluente pe care le-a îndemnat să dea un exemplu prin lucrări de virtute şi trăire ascetă. Aparent el a avut un efect considerabil pentru binele din conduita acelora cu care intra el în contact. Dar Augustin a văzut în Pelagius şi în urmaşii săi o poziţie extremă exact opusă cu cea care tocmai fusese mustrată în criticele cultivate ale Creştinismului, însă una cu nu mai puţin de periculoasă. Pelagianismul, după cum vom vedea mai în detaliu pe parcurs, era din punct de vedere teologic mai degrabă similar cu Donatismul, în aceea că asuma că oamenii puteau, prin propria lor virtute, să se pună deoparte peste care Dumnezeu zâmbea în mod particular.

Augustin nu l-a întâlnit niciodată pe Pelagius, deşi acesta trecuse prin Hippo târziu în 410. În schimb, el a trebuit să se ocupe tot timpul de „pelagieni”, din care cel mai notoriu, Caelestius, era aparent cu un mai bun tact şi restrâns decât a fost învăţătorul său. În timp ce Pelagius s-a dus în Ţara Sfântă, unde a devenit un centru nevoit de controversă când a vizitat locurile sacre, Caelestius şi alţii din Africa şi-au făcut drum spre înfricoşarea lui Augustin. Fie că sunt meritele cazului sau nu, partea lui Augustin a avut avantaj în controversa ce a urmat. Autoritatea papală a fost invocată eventual – nu fără dificultate – şi mai apoi cea a conciliului ecumenic din Efes în 431. Pelagius şi ucenicii săi erau în mod clar şi concret învinşi.

Însă controversa nu s-a încheiat cu înfrângerea lui Pelagius. Augustin a trebuit să mai înfrunte alte întrebări, în timp ce consecinţele logice ale poziţiilor pe care le-a luat împotriva lui Pelagius erau examinate de unul care era şi prieten şi duşman. Atât în Africa precum şi în Gaul, călugării şi liderii lor au protestat că teologia augustiniană despre har a subminat eforturile lor ascetice din cadrul mănăstirii. În Italia, tânărul episcop de Eclanum, Iulian, l-a angrenat pe Augustin într-o dezbatere amară care a pătat ultima decadă a vieţii episcopului mai bătrân. Rănirea adâncă marchează stăruitoarea apărare a bătrânului despre sine şi a credinţei sale împotriva unui tânăr, ingenios şi duşman flexibil.

Vârsta înaintată şi preocupările presante de acasă l-au eliberat eventual pe Augustin de necesitate de a-i mai răspunde lui Iulian. ÎN 430, un grup de barbari şi-au găsit drumul chiar şi în Africa. Vandalii, care au venit întâi din Germani în Gaulul roman în 406 şi au trecut mai apoi prin Gaul în Spania, au fost invitaţi în Africa de un guvernator roman în rebeliune împotriva împăratului. Vandalii, ca şi saxonii de mai târziu din acelaşi secol, s-au dovedit a fi aliaţi mortali. În vara lui 430 ei asediau oraşul Hippo în timp ce episcopul înaintat în vârstă era pe moarte în interior. La scurt timp după moartea sa ei au capturat oraşul. Nu mult după aceea, ei au capturat şi Carthage şi au stabilit o împărăţie care a durat un secol.