Augustin
africanul
de James J. O’Donnell
Augustin s-a născut în Tagaste (astăzi este oraşul modern Souk Ahras în Algeria)
în 354 şi a murit la circa 76 de ani mai târziu în Hippo Regius (Annaba de
astăzi) la 60 de mile depărtare de coasta Mediteraneenei. În aceşti ani el a
avut o carieră ce pare pentru moderni a podi prăpastia dintre păgâna Romă antică
şi anii de mijloc al creştinului. Însă pentru Augustin, cât şi pentru
contemporanii săi, acea prăpastie îi separa pe oamenii reali şi locurile pe care
le cunoşteau ei, nu în ani imaginari de trecut şi viitor. El a trăit aşa ca noi,
în prezent, plin de incertitudine.
Patria lui Augustin Africanul a fost parte din imperiul roman de la distrugerea
lui Carthage la cinci sute de ani înainte de moartea sa. Carthage a fost
reconstruit de Roma ca metropolă a Africii Romane, bogată din nou dar fără să
pozeze nici o ameninţare. Limbajul de afacere şi cultură din această zonă era
latina. Carierele pentru cei ambiţioşi, după cum vom vedea, se trasau din Africa
provincială până în lumea mai largă Mediteraneană; pe de altă parte, senatorii
italieni bogaţi deţineau vaste posesiuni în Africa pe care ei le-au văzut cam
rar. Religia dominantă a Africii a devenit Creştinismul – o religie care se
opunea în mod violent tradiţiilor vechii Rome însă nu putea să se răspândească
fără de acea prosperitate şi unitate adusă lumii antice de Roma.
Africa Romană era un loc militar îndepărtat. Legiunile care erau menţinute acolo
pentru a păstra ordine şi să păzească împotriva raidurilor nomazilor de deşert
erau cea mai gravă ameninţare faţă de pace; însă rebeliunile lor ocazionale erau
pentru cea mai mare parte de scurtă durată şi inconsecvente. Singurii împăraţi
care au petrecut mai mult timp în Africa au fost aceia care au fost născuţi
acolo; prin vremea lui Augustin, decade trecuseră fără ca vreun împărat să se
gândească să meargă în Africa.
Anumite caractere africane distincte au continuat să marcheze viaţa în
provincie. O parte din limba ne-latină, ori barbara aborigenilor deşertului sau
punica abandonată pe care au vorbit-o cartaginenii, au continuat să fie auzite
în colţurile întunecate. În unele din alte colţuri, cultele locale păgâne vechi
încă mai puteau fi găsite. Când Augustin a devenit un cleric creştin, el a
descoperit Africa fiind arendată de schisma eclesiastică care îşi avea
rădăcinile cel puţin parţial în sensul agresiv al diferenţei menţinute e
provinciile mai puţin romanizate ale ţării de sus Numidia, lângă marginile de
nord ale Saharei.
Aşa că un tânăr ca Augustin putea aparţine în mod irecuperabil de lumea făcută
de Roma, însă tot să simtă că trăieşte le periferia acelei lumi. Augustin s-a
determinat să se facă mai roman decât romanii şi să penetreze spre centrul
culturii de care s-a descoperit a fi înstrăinat prin naşterea sa provincială.
Însă aceasta a fost doar începutul istoriei sale.
Augustin s-a născut la 13 noiembrie 354 d. Hr., în Tagaste, un oraş destul de
larg ca să poată avea episcopul ei, dar prea mic pentru un colegiu sau o
universitate.1 Părinţii lui, Patriciu şi Monica, aparţineau de clasa mijlocie
periclitată financiar. Ei erau destul de porniţi să acorde fiului lor o educaţie
ambiţioasă, însă prea săraci ca să finanţeze aceste ambiţii ale lor. Secolul al
4lea a fost o eră de căsători mixte la acest nivel de societate, în care femeile
creştine devotate ca Monica erau adesea de găsit rugându-se pentru convertirea
soţilor lor nereligioşi. Rugăciunile ei nu erau inutile; Patriciu a acceptat
botezul pa patul său de moarte. Deşi Patriciu nu a oferit nici un impuls direct
faţă de creştinism pentru fiul său, el nu trebuie să fi fost mai mult decât un
obstacol pasiv.
Despre copilăria lui Augustin cunoaştem doar ceea ce alege el să ne spună în
memoriile foarte selective care formează parte a Confesiunilor sale. El se
descrie pe sine mai degrabă ca un fel ordinar de copil, bun la lecţiile sale dar
nu prea iubitor de scoală, doritor să câştige aprobarea bătrânilor lui însă
înclinat spre acte banale de rebeliune, gata să formeze prietenii apropiate însă
nu întotdeauna capabil să prevadă şi consecinţele. El a studiat latina cu un
entuziasm însă nu a iubit niciodată greaca. În timp ce el conducea ceea ce vrea
ca noi sa gândim că era mai degrabă o adolescenţă convenţional de violentă (este
cel mai bine să ni-l imaginăm într-o grămadă de conformişti, însă îndreptat spre
marginile mai tăcute ale mulţimii), părinţii lui se îngrijorau despre a plăti
pentru educaţia sa. În cele din urmă, cu ajutorul unui prieten de familie
afluent, ei au ajuns să se stoarcă destul de mult că să-l poată trimite la cel
mai apropiat oraş universitar la câteva mile depărtare, Madaura, căminul
faimosului sofist şi nuvelist din al doilea secol, Apuleius, care a fost al
doilea oraş din viaţa sa în Africa.
După ce a petrecut un timp în Madaura, talentele tânărului au făcut ca oraşul
Carthage să fie inevitabil. Se pare că a mers acolo la vârsta de 17 ani. La
scurt timp după aceasta tatăl său a murit şi mama sa a fost lăsată cu resurse
modeste şi nu o mai lega mai nimic de Tagaste. Augustin şi-a întocmit şi el
repede o gospodărie cu o tânără femeie ce a întâlnit-o în Carthage, din care i
s-a născut un fiu. Această femeie avea să stea cu Augustin peste o decadă, şi
deşi nu îi ştim numele ei, el spune că atunci când a trebuit să renunţe la ea
pentru a face o căsătorie de societate în Milano „inima lui sângera” cu durere
în timp ce ea pleca spre Africa – poate ca sa între într-un legământ. Fiul,
Adeodatus, a stat cu Augustin până ce moartea sa prematură l-a luat în
adolescenţa sa târzie.
Deocamdată acestea sunt evenimentele exterioare convenţionale ale bărbăţiei
tinere a lui Augustin. Viaţa sa intelectuală a fost puţin mai mult remarcabilă.
Educaţia ce a primit-o în Tagaste şi Madaura l-au făcut un pedant roman tipic de
mai târziu, cu o cunoaştere comprehensivă a câtorva autori (în special Cicero şi
Vergil) şi un gust pentru ciudăţeniile limbajului şi stilului.2 Doar la Carthage
educaţia sa a arătat anumite semne de rupere a modelelor uzuale, dar chiar şi
atunci într-un fel convenţional. În cursul ordinar al programei sale şcolare, el
a trebuit să citească o lucrare a lui Cicero numită Hortensius.3 Această carte,
din moment ce era pierdută şi cunoscută doar din fragmentele citate de Augustin
şi alţi scriitori antici, era un protreptic, adică, un tratat desemnat să
inspire în cititor un entuziasm pentru disciplină şi filozofie. Prin toate
celelalte capricii ale sale de interes şi loialitate, până la vremea convertirii
lui Augustin la Creştinism, Cicero avea să rămână unul din învăţătorii de la
care tânărul african a învăţat cel mai mult; Augustin este în multe feluri cel
mai mare imitator al lui Cicero în punctul stilului de latină.
Zelul pentru filozofie l-a dus spre ceea ce s-ar părea a fi o direcţie stranie.
Aprins de dragostea înţelepciunii din citirea politicianului roman de
chintesenţă, Augustin s-a înrolat imediat într-un cult religios din Persan care
a fost plantat în lumea romană ca un rival al Creştinismului: Manicheismul.
Senzualul dar şi senzitivul tânăr, crescut în jurul dar nu exact în creştinism,
şi-a luat entuziasmul său ciceronian cu cea mai mare seriozitate pe planul
moral. Ştia că viaţa sa nu se potrivea de fapt cu nobilele sale idealuri. El a
fost sfâşiat între plăcerile convenţionale ale adolescentei şi rigorile
convenţionale ale filozofiei. Pentru această tensiune, Manicheismul oferea
alinare. Augustin nu avea să se blameze că se simţea aşa, îi spunea
Manicheismul, căci el era doar gajul forţelor mai mari care puteau, deoarece
Augustin era norocos şi isteţ, să fie îmblânzite. Siguranţa putea fi avută fără
sacrificiu, şi vina scoasă fără ispăşire.
Lumea pe care şi-o imagina Manicheismul a fost ruptă între două puteri contrare:
creatorul perfect de bun şi distrugătorul perfect de rău.4 Lumea văzută prin
ochii umani era câmpul de luptă pentru conflictul lor cosmic. Manicheenii şi
urmaşii lor au fost puţini dintre cei care erau de partea spiritului bun şi care
putea fi răsplătit pentru alianţa sa cu fericirea eternă. Între timp toate
felurile de nenorociri puteau să se întâmple individului, dar nici una din
lucrurile rele în care era implicat el nu erau din vina sa. Dacă diavolul
constrânge păcatul, atunci nu rezultă vina. Puţini Manicheeni, cercul interior,
se spunea că ei trăiesc deja vieţi perfecte, dar pretenţia era greu de verificat
din moment ce mulţi ucenici erau lăsaţi să fie ocupaţi în a aştepta mâna şi
piciorul perfect a unora, pentru a-i face pe unii să nu fie corupţi prin
contactul cu lumea rea a materiei. Mulţi erau puşi astfel într-o strânsoare cu
promisiuni uşoare şi o teologie vagă.
Augustin era prea isteţ să se stabilească pe o teologie vagă pentru prea mul
timp. cel mai usturător moment al său de deziluzie este relatat în Confesiuni,
când el l-a întâlnit în cele din urmă pe Faustus, înţeleptul Manicheenilor care
(lui Augustin i se promisese) a răspuns în cele din urmă la toate întrebările
care îl necăjeau pe Augustin. Când omul a ieşit în cele din urmă la iveală, s-a
dovedit a fi pe jumătate educat şi incapabil de mai mult decât de a recita un
set mult mai complex de sloganuri pe care le cunoşteau ucenicii săi locali.
Dar în timp ce Augustin se deosebea în particular de Manicheeni, el nu s-a
despărţit de ei în mod public. Chiar şi atunci când s-a decis că aceste
sloganuri erau un nonsens, ele încă au oferit asigurarea că tot răul din viaţa
lui Augustin nu era propria sa vină şi că nu putea să scape aşa uşor de aceasta.
Augustin s-a asociat cu Manicheenii care credeau că el e unul de-al lor până în
384, la mai mult de o decadă după prima sa implicare cu secta.
Odată ce entuziasmul iniţial se ofilise, atenţia lui Augustin a deviat de la
scrupulele metafizicii la realităţile carierei sale, care l-au preocupat în anii
20 ai săi. La circa 21 de ani, după aproape 4 ani în Carthage, el s-a reîntors
în oraşul său natal ca să înveţe. Putea să stea acolo pentru totdeauna, însă
talentul său l-a încurajat să întreţină ambiţii mai elegante. Anul următor a
plecat din nou.
De la această reîntoarcere decisivă în Carthage poate fi trasată o carieră faţă
de care adjectivul „briliant” din greu ar face dreptate. Şapte ani în Carthage
l-au maturizat pe tânărul învăţător într-un savant formidabil şi orator.
Educaţia într-un oraş universitar ca şi Carthage la acel timp era un avantaj de
piaţă liberă, cu fiecare învăţător aranjându-se independent în jurul centrului
oraşului pentru a-şi face o reputaţie şi să influenţeze pe studenţi în a-i plăti
articolele sale; aceasta era o competiţie în care mulţi tineri de genul lui
Augustin în trebuie să fi căzut ca obicei. Augustin a prosperat însă, căci
atunci când el a devenit nefericit cu condiţiile de acolo (studenţii erau
gălăgioşi şi încercau să-i înşele pe profesori de taxele lor), el se putea gândi
doar la un singur loc unde să se poată muta – Roma.
Roma din secolul al 4lea nu mai era un oraş cu semnificaţie politică şi militară
pentru imperiul roman, dar nimeni din acea vreme nu îndrăznea să spună asemenea
lucru. Prin consimţământul comun, pretenţie era susţinută că acesta era un
centru de civilizaţie – aşa că a devenit o profeţie auto-împlinitoare.
Prestigiul academic, cea mai golită slavă, este o chestiune de reputaţie mai
degrabă decât de realitate; Roma avea o reputaţie care se întindea pentru
secole. În mod de înţeles i-a trebuit lui Augustin câteva luni pentru ca să-şi
găsească ul loc pe acolo, însă atunci când şi-a stabilit în cele din urmă
picioarele, nu putea să fi făcut altceva mai bun.
Câţiva prieteni Manicheeni au aranjat o audiere înaintea prefectului oraşului
Romei, un păgân pompos şi stupid numit Symmachuas, căruia i s-a cerut să ofere
un profesor de retorică pentru curtea imperială de la Milano.5 Tânărul
provincial a câştigat slujba şi a mers în nord pentru a-şi prelua poziţia târziu
în 384. Deşi avea 30 de ani, Augustin a câştigat cel mai vizibil scaun academic
din lumea latină, într-o eră în care astfel de posturi dădeau deja acces la
carierele politice. În decada dinaintea ridicării lui Augustin un alt
provincial, Ausonius de Bordeaux, a devenit prim ministru în regimul unui
împărat adolescent al cărui tutore fusese el.6 Estimarea noastră a talentelor
lui Augustin este bazată în mare parte pe realizările lui de mai târziu; dar
această judecată împreună cu ridicarea sa grabnică spre eminenţă ca tânăr
profesor face mai sigură asumarea că dacă Augustin ar fi stat în viaţa publică,
el ar fi găsit foarte puţine limite ale avansării sale.
Augustin şi-a văzut prospectele sale foarte clar. Când mama lui l-a urmat la
Milano, el i-a permis să aranjeze o bună căsătorie de societate, pentru care el
a renunţat la amanta lui. (Dar apoi el a trebuit să mai aştept doi ani până ce
logodnica lui era de vârstă corespunzătoare şi a fost determinat astfel între
timp să îşi ia altă femeie.) El a simţit tensiunile vieţii la curtea imperială,
lamentându-se într-o zi în timp ce călărea în trăsura lui pentru a aduce un mare
discurs înaintea împăratului când un cerşetor beat care trecuse pe lângă el pe
stradă avea mai puţină existenţă de care să se îngrijoreze decât el.
Astfel că încordarea avansului rapid a început să fie rostită. Vechile lui
nedumeriri s-au ridicat din nou pentru a-l chinui. El a încercat Manicheismul şi
acesta a eşuat; îi datora o oarecare alianţă lui Cicero, dar în zilele lui
Cicero stătea pentru mai puţin stil şi scepticism. El s-a stabilit pentru
ambivalenţă şi ambiţie prudentă. El a fost înrolat ca un catehumen (candidat
dinaintea botezului) în biserica Creştină de către mama sa atunci când era un
copil; el a recunoscut această stare în mod public (aceasta era bună pentru
cariera sa) pentru a ascunde anxietatea şi îndoiala.
Mama lui era acolo pentru a accentua revendicările Creştinismului, însă Augustin
probabil că rezista împotriva singurei sale voinţe în mod nedefinit. Dar, pentru
că Monica era în Milano, şi pentru că Augustin era în viaţa publică ci avea
nevoie de legături, el a fost curând prins între ea şi cel mai influent om din
Milano, episcopul Ambrozie. La început întâlnirile lor par să fi fost puţine şi
uşuratice, dar curând (datorită faptului că probabil cariera sa cerea aceasta)
Augustin a început să participe la câteva din predicile episcopului. Aici
Creştinismul a început să apară pentru el într-o lumină nouă, intelectuală şi
respectabilă. Ca mai înainte, problema sa cea mai presantă era simţul său despre
rău şi responsabilitatea sa pentru răutatea vieţii sale; cu ajutorul
vocabularului tehnic împrumutat din filozofia platonică Ambrozie a propus o
soluţie convingătoare pentru dilema cea mai veche a lui Augustin. Augustin avea
în plus o obiecţie specifică faţă de Creştinism pe care numai un profesor sau
eseurile puteau să le aibă: el nu putea iubi scripturile deoarece stilul lor era
necizelat şi grosolan. Aici însă Ambrozie, elegant şi pe departe de a fie
grosolan, i-a arătat lui Augustin cum exegeza creştină putea să dea viaţă şi
înţeles textelor sacre.
Rezoluţia problemelor sale pur intelectuale cu Creştinismul l-au lăsat pe
Augustin să aibă de a face cu toate presiunile pe care societate şi mama sa
puteau să le aducă ca suport. Mai multe vor fi spuse mai jos despre călătoria
interioară a convertirii lui, însă faptele externe sunt simple. În vara lui 386,
aproape la 2 ani după sosirea sa în Milano, Augustin a renunţat la poziţia sa
academică pe motive de sănătate şi s-a retras pentru iarnă într-o vilă dintr-o
ţară vecină împrumutată de un prieten într-un loc numit Cassiciacum. El şi-a
luat cu sine familia (fiul, mama, fratele şi verişorii) şi prietenii, plus
câţiva studenţi plătitori care erau fiii prietenului. Ei au petrecut zilele de
acolo în studiu filozofic şi literar şi dezbatere. Unele din conversaţiile lor
erau filozofice şi religioase şi au ajuns la noi în formă de dialoguri
filozofice,7 şi ştim că ei au petrecut parte a timpului lor citindu-l pe Vergil
împreună. Deşi Augustin spune că şi-a petrecut jumătate din noapte fiind treaz
în rugăciune şi meditaţie, dialogurile nu sunt dramatic de teologice. Ele par a
fi încercări modeste de folosire a expertizei profesionale a unui retoric şi
filozof pentru a clarifica tehnic întrebările care l-au nedumerit. (Dialogurile
prezintă o modestie fermecătoare despre puterile argumentului filozofic. În
mijlocul unui argument lung şi abstract dintre bărbaţi, Monica avea să între în
discuţie şi în câteva cuvinte, după ce a citat din scriptură, a rezumat un
argumente mult mai clar şi mai concis decât au putut-o face bărbaţii.)
În primăvara lui 387, Augustin şi prietenii săi s-au întors la Milano pentru 40
de zile de pregătire pentru botezul care preceda Paştele. La serviciul de veghe
de Paşti în noaptea sfintei sâmbete Augustin a fost botezat de Ambrozie. Mulţi
oameni din acea vreme, când Creştinismul era cale elegantă spre succes în
imperiul creştin, a luat un astfel de pas ocazional şi s-a întors la vechile lor
căi, dar Augustin nu era unul dintre ei.
Marea lume a Romei trebuia să fie abandonată. Ambiţia părea acum goală şi
sterilă. În schimb, Augustin şi prietenii său s-au decis să se întoarcă în
Africa, unde încă mai puteau să ordone o mică proprietate la Tagaste, să
trăiască în retragere creştină, rugându-se şi studiind scriptura. Pentru o vreme
întoarcerea lor acasă a fost întârziată de dezordinea militară: un uzurpator a
ieşit din Gaul şi a ucis pe împărat care stătea în Milano, urmând dezbinarea
cursului obişnuit de comerţ şi călătorie din zona Mediteraneană de vest. În timp
ce gruparea lui Augustin era în portul Ostia aproape de Roma, aşteptând după o
barcă să-i ducă în Africa, Monica a murit.
Augustin s-a reîntors în Africa la circa aceeaşi vârstă la care Dante s-a
descoperit că este în pădurea întunecată – 35, la jumătatea normei biblice. El
s-a stabilit la Tagaste în 389 cu câţiva prieteni pentru a forma ceea ce noi
numim, oarecum anacronistic, o mănăstire; aceasta a fost probabil ca şi
gospodăria de la vila din Cassiciacum din iarna lui 386-87, însă fără Vergil.
Augustin ar fi vrut să stea acolo pentru totdeauna.
Însă un astfel de talent şi devoţiune nu putea fi lăsat singur. La doi ani mai
târziu, în timp ce făcea o vizită în oraşul de coastă Hippo Regius, el s-a
descoperit a fi recrutat în principiu în preoţie de către congregaţia locală. El
plângea în timp cei ei şi-au pus mâinile peste el în biserică şi destinul său
devenea clar. Cinicii din audienţă au crezut că acestea erau lacrimi de ambiţie
şi dezamăgire de a nu fi fost făcut episcop din prima, însă ele erau doar
lacrimi de insuficienţă simţită adânc. Augustin evita de ceva timp oraşele care
aveau nevoie de episcopi de frica unui astfel de destin.
La scurt timp şi-a acceptat soarta. El i-a cerut noului său episcop, Valerius,
să-l pregătească pentru un scurt tip pentru datoriile sale. Acum, dacă nu
înainte, el s-a devotat perfecţiunii textelor scripturii care l-au făcut un
teolog formidabil în decadele ce aveau să vină. Primele sale tratate teologice
în mod expres provin cin această perioadă, devotat fiind în principal în
atacarea Manicheenilor, pe care îi cunoştea aşa de bine. (Nu numai că experienţa
sa l-a făcut un critic viclean al cultului, aceasta însă era politică pentru el
a lua o poziţie publică, pentru a contracara insinuările inevitabile de la alţi
creştini că el probabil că nu ar fi abandonat cultul persan ci era un fel de cal
Troian trimis să submineze biserica.) Abilităţile lui au fost repede
recunoscute, şi prin 393 i s-a cerut să predice în locul episcopului, care era
un vorbitor de greacă prin naştere. Bătrânul a murit în 395 şi Augustin şi-a
asumat responsabilitate pentru biserica din Hippo. El avea să rămână în acest
post până la moartea sa la 34 de ani mai târziu.
Relatările convenţionale schiţează cariera episcopală a lui Augustin în termeni
de controverse în care a luat el parte. Această scurtă descriere va face la fel;
însă trebuie să accentuez mai întâi nepotrivirea principală a acestei abordări.
Primul ordin al lui Augustin de afacere prin decadele episcopatului său a fost
grija pentru sufletele încredinţate lui. Majoritatea vieţii lui a fost o rundă
fără sfârşit de audienţe cu clericii săi cât şi cu oamenii. El a fost chemat în
mod constant să adjudece toate tipurile de dispute care au apărut într-o lume în
care omul lui Dumnezeu era mai mult de încrezut ca judecător decât lacomul
magistrat trimis să reprezinte justiţia romană.8 Centul real al activităţii lui
stă însă în altă parte: liturghia.
Biserica timpurie era o instituţie centrată pe închinarea comunităţii. Duminica,
fiecare creştin ortodox din Hippo putea fi găsit îndesat în slujirea lui
Augustin, stand la un serviciu care dura cel puţin două ore. Cunoaştem din
sutele de predici care au supravieţuit cât de multă grijă şi imaginaţie a pus
Augustin în predicare, croindu-şi remarcile sale să se potrivească nevoilor şi
capacităţii audienţei sale. Omul care fusese destul de orator încât să declame
pentru împăraţi trebuie să fi fost un predicator vrăjit.
Dar chiar şi omiletica lui Augustin nu afecta demnitatea actului central al
închinării. Dumnezeu era prezent pe altar pentru acei oameni şi acest eveniment
era centrul vieţii comunităţii creştine. Credincioşi călduţi din îngrămădeala
celor ce participau din respect pentru presiunea socială şi o frică de mânia
divină şi erau mult mişcaţi, însă pentru Augustin aceasta era sarcina sa
centrală. Controversele erau doar mărginaşe, importante doar când ameninţau să
scindeze unitatea închinării comunităţii.
Dar noi îl cunoaştem pe Augustin pentru scrierile lui, şi multe dintre ele sunt
controversate. Trei lupte mare trebuiau duse: prima era o luptă eclesiastică
pentru însăşi viaţa comunităţii, a doua era una filozofică pentru a efectua
creştinizarea culturii romane, şi în fine era o ceartă teologică de mare
subtilitate despre lucrurile esenţiale credinţei şi mântuirii. Prima este cea
mai obscură pentru moderni, în timp ce a doua şi a treia vor fi tratate mai în
detalii în capitolele ce vor urma. Aici ne vom concentra pe războiul eclesiastic
pe care l-a dus Augustin şi a învins în prima sa decadă şi jumătate ca episcop.
Donatismul este mişcarea faţă de care s-a opus Augustin, numită după episcopul
din Carthage cu circa 80 de ani înainte de vremea lui Augustin la Hippo.9 În
acele zile biserica tocmai îşi revenise din ultimul val de persecuţii începute
în 303 de către împăratul Galeriu şi Diocleţian. Când frica s-a domolit,
creştinii puteau să răsufle din nou şi să se răsfeţe în recriminări despre
erorile unora despre numărul lor din timp de încercare.
Poziţia oficială a bisericii era că acei creştini care şi-au compromis religia
lor în timpul persecuţiei puteau, cu pocăinţa şi ispăşirea cuvenită, să fie
readmişi în calitatea de membrii în comunitatea religioasă. Dar exista o
fracţiune minoră de entuziaşti care au insistat ca o cooperare cu autorităţile
în timpul de persecuţie să fie egală cu apostazia totală şi aceasta dacă vreun
trădător vroia să reintre în biserica ei trebuiau să o ia de la capăt, trecând
prin rebotezare. Evaluarea acreditărilor acelora care căutau reintrarea avea să
fie în mâinile acelora care nu au trădat biserica.
Rezultatul logic al poziţiei donatiste a fost acela de a face din biserică un
trup extern pur şi formal drept de suflete răscumpărate. Gruparea ortodoxă s-a
opus acestui fariseism, văzând în el un rigorism dăunător spiritului
evangheliilor. Dar Africa era cunoscută pentru fanaticii ei religioşi şi noua
mişcare a donatiştilor s-a dovedit a fi una elastică. Chiar după dezaprobarea
imperială oficială a fost exprimată, biserica schismatică a continuat să crească
şi să prospere. Prin vream consacrării lui Augustin ca episcop, de fapt, aceasta
era de parcă partida „ortodoxă” era spre asfinţit. În Hippo biserica mai mare şi
mai populată congregaţie aparţinea donatiştilor devreme în anii 390. O stare
constantă de masacru pe jumătate reprimat a persistat între cele două
comunităţi. Cântecele populare şi afişele de pe pereţi erau imprimate în
serviciu în cauza propagandei sectante. În zona de ţară, borfaşii donatişti
atacat călătorii ortodocşi în asalturi sângeroase.
Augustin şi-a început campania sa anti-donatistă cu tact şi precauţie. Primele
sale scrisori către prelaţii donatişti sunt curtenitoare şi accentuează credinţa
sa în buna lor voinţă. El a asumat faptul că oameni rezonabili puteau să
stabilească această controversă în mod paşnic. Însă Augustin a descoperit rapid
că raţiunea şi bunele manierea nu aveau să-l ducă nicăieri. Târziu în cadrul
anilor 390, deci, Augustin şi-a dat demisia spre un curs de acţiune pe care
alţii din biserică îl îndemnau de mult: invocarea intervenţiei guvernamentale
pentru a-i reprima pe donatişti. Augustin a fost descurajat de constrângerea în
materiile de religie, dar a consimţit la noua politică atunci când a devenit
convins să perversitatea şi obtuzitatea donatiştilor erau complete.10 Chiar şi
generozitatea cerea ca donatiştii să fie constrânşi să între în adevărata
biserică în speranţa că măcar unii ar beneficia în mod autentic de o schimbare.
Ei nu puteau să fie mai răi decât erau de fapt.
Chiar şi atunci când această politică a fost stabilită, a mai rămas o altă
decadă de instabilitate. În cele din urmă, în 411, un comisionar imperial a
condus o audiere detailată despre faptele acestei chestiuni, frecventată de sute
de episcopi din partidele ortodoxe cât şi donatiste, şi au decis în favoarea
partidei ortodoxe. Din această perioadă Donatismul era ilegal şi, deşi
comunitatea schismatică aparent au afişat anumite semne de viaţă în părţile
îndepărtate ale Africii până la invaziile musulmane la câteva secole după aceea,
spatele mişcării fusese frânt, şi cel puţin securitatea şi poziţia partidei
ortodoxe a fost garantată.
Principiile pentru care a luptat Augustin merită a fi accentuate. El spunea că
Creştinismul nu era doar ceva extern şi vizibil; acesta nu trebuia descoperit în
ascultarea de anumite legi clar definite. Creştinismul era o chestiune de spirit
mai degrabă decât de lege, ceva din interiorul oamenilor mai degrabă decât ceva
exterior. Cel mai important, biserica avea loc în interiorul ei pentru păcătoşi
cât şi pentru sfinţi, pentru imperfecţiunile acelora în care harul lui Dumnezeu
încă mai lucra cât şi pentru sfinţirea celor binecuvântaţi. Augustin a tras
graniţa bisericii nu între un grup de oameni şi altul ci mai degrabă drept prin
mijlocul inimilor acelora care aparţineau de ea. Biserica vizibilă îi conţinea
pe creştinii vizibili, păcatele şi toate; biserica invizibilă, a cărei casă
adevărată este în ceruri, îi ţinea doar pe acei care erau răscumpăraţi.
Generozitatea dicta faptul ca biserica vizibilă să fie deschisă tuturor, şi nu
să fie domnită de modele de perfecţiune auto-numite care aleg să admită doar pe
cei de felul lor.
În anul 410 d. Hr., oraşul Romei, cu toate gloriile sale, a fost asaltat de
barbari sub conducerea lui Alaric Vizigotul. Este obişnuit să spunem că valuri
de şoc au trecut prin lumea romană la acest eveniment, dar este mult mai corect
să spunem că valurile de şoc au trecut prin acei cetăţeni ai lumii romane destul
de prosperi ca să se îngrijească de simbolurile scumpe ale grandorii romane. Un
număr bun de romani bogaţi au părăsit oraşul pentru a merge la moşiile de la
ţară în Campania, în Sicilia şi în nordul Africii. Destui dintre ei s-au arătat
în Hippo pentru ca Augustin să poată să-şi avertizeze turma sa că ei aveau să
primească pe refugiaţi cu mâini deschise şi cu generozitate.
Nu după mult timp după ce refugiaţii s-au stabilit pe terenurile lor africane şi
au început să frecventeze saloanele din Carthage, cei mai intelectuali dintre ei
au început să se întrebe dacă noua lor religie nu ar fi de blamat pentru
dezastrul pe care l-au suferit ei. În cele din urmă, argumentul s-a desfăşurat,
Roma fusese imună faţă de captură pentru 80 de ani în întregime; dar acum, la
doar două decade după finalul formal al închinării publice la zeii păgâni
(poruncită de împăratul Teodosius în 391), oraşul a ajuns în mâna barbarilor.
Poate că este adevărat ceea ce au spus păgânii, că noul dumnezeu al creştinilor
cu ideea întoarcerii celuilalt obraz şi ţinerea imperiilor lumii în stimă
scăzută nu era un gardian eficient al celor mai bune interese a clasei
conducătoare. Majoritatea oamenilor care se consolau în aceste speculaţii
indolente erau ei înşişi creştini. „Păgânismul” acestora nu era o renaştere a
religiei antice, ci doar persistenţa pe noţiunea antică de religie ca negociere
pe care o închei cu dumnezeii pentru a-ţi păstra sănătatea, bogăţia şi
complacerea.
Augustin a fost invitat de un prieten, comisionarul imperial Marcellinus, care
era în Africa pentru a privi la cearta donatistă pentru împărat, pentru a
răspunde acestor acuzaţii. El ştia că este mai multe decât o întrebare de ce a
căzut Roma; aici încă erau creştini care nu ştiau ce era Creştinismul, cum
diferea acesta de religiile romane pe care l-a înlocuit acesta. Răspunsul său a
fost o capodoperă creştină de apologetică, Oraşul lui Dumnezeu, a cărei
compuneri s-a întins peste 15 ani. Primele cărţi, consolându-i pe cei speriaţi
de vizigoţi, au fost publicate repede şi se părea că şi-au făcut slujba. Însă
lucrarea ca întreg a continuat să vină sub formă de rate, revelând o viziune
largă de istorie şi creştinism.
Marcellinus, un laic devotat, a jucat de asemenea o partea în ultima controversă
din viaţa lui Augustin. Unul din refugiaţii din Roma a fost un predicator modest
numit Pelagius, care a înflăcărat o mişcare de reînarmare la Roma.11 Pelagius se
pare că a făcut un apel în particular la doamnele afluente pe care le-a îndemnat
să dea un exemplu prin lucrări de virtute şi trăire ascetă. Aparent el a avut un
efect considerabil pentru binele din conduita acelora cu care intra el în
contact. Dar Augustin a văzut în Pelagius şi în urmaşii săi o poziţie extremă
exact opusă cu cea care tocmai fusese mustrată în criticele cultivate ale
Creştinismului, însă una cu nu mai puţin de periculoasă. Pelagianismul, după cum
vom vedea mai în detaliu pe parcurs, era din punct de vedere teologic mai
degrabă similar cu Donatismul, în aceea că asuma că oamenii puteau, prin propria
lor virtute, să se pună deoparte peste care Dumnezeu zâmbea în mod particular.
Augustin nu l-a întâlnit niciodată pe Pelagius, deşi acesta trecuse prin Hippo
târziu în 410. În schimb, el a trebuit să se ocupe tot timpul de „pelagieni”,
din care cel mai notoriu, Caelestius, era aparent cu un mai bun tact şi restrâns
decât a fost învăţătorul său. În timp ce Pelagius s-a dus în Ţara Sfântă, unde a
devenit un centru nevoit de controversă când a vizitat locurile sacre,
Caelestius şi alţii din Africa şi-au făcut drum spre înfricoşarea lui Augustin.
Fie că sunt meritele cazului sau nu, partea lui Augustin a avut avantaj în
controversa ce a urmat. Autoritatea papală a fost invocată eventual – nu fără
dificultate – şi mai apoi cea a conciliului ecumenic din Efes în 431. Pelagius
şi ucenicii săi erau în mod clar şi concret învinşi.
Însă controversa nu s-a încheiat cu înfrângerea lui Pelagius. Augustin a trebuit
să mai înfrunte alte întrebări, în timp ce consecinţele logice ale poziţiilor pe
care le-a luat împotriva lui Pelagius erau examinate de unul care era şi prieten
şi duşman. Atât în Africa precum şi în Gaul, călugării şi liderii lor au
protestat că teologia augustiniană despre har a subminat eforturile lor ascetice
din cadrul mănăstirii. În Italia, tânărul episcop de Eclanum, Iulian, l-a
angrenat pe Augustin într-o dezbatere amară care a pătat ultima decadă a vieţii
episcopului mai bătrân. Rănirea adâncă marchează stăruitoarea apărare a
bătrânului despre sine şi a credinţei sale împotriva unui tânăr, ingenios şi
duşman flexibil.
Vârsta înaintată şi preocupările presante de acasă l-au eliberat eventual pe
Augustin de necesitate de a-i mai răspunde lui Iulian. ÎN 430, un grup de
barbari şi-au găsit drumul chiar şi în Africa. Vandalii, care au venit întâi din
Germani în Gaulul roman în 406 şi au trecut mai apoi prin Gaul în Spania, au
fost invitaţi în Africa de un guvernator roman în rebeliune împotriva
împăratului. Vandalii, ca şi saxonii de mai târziu din acelaşi secol, s-au
dovedit a fi aliaţi mortali. În vara lui 430 ei asediau oraşul Hippo în timp ce
episcopul înaintat în vârstă era pe moarte în interior. La scurt timp după
moartea sa ei au capturat oraşul. Nu mult după aceea, ei au capturat şi Carthage
şi au stabilit o împărăţie care a durat un secol.