Deoarece una din fortăreţele oponenţilor
calităţii adevărate şi proprii de Fiu a binecuvântatului Domn, constă în
varietatea obiecţiilor, ridicate în cea mai mare parte de raţionamentul carnal,
care au fost îndemnul feluritor predicatori şi scriitori împotriva acesteia, şi
deoarece unele dintre aceste obiecţii sunt foarte subtile şi, la prima vedere,
de o anumită greutate, am simţit că ar fi de dorit să observăm cele care au
vre-o importanţă, şi, atât de mult cât putem, să le înlăturăm din cale, pentru
că ele sunt adesea obstacole triste chiar şi pentru unii care cred şi iubesc
adevărul.
Dar înainte de a le lua separat una câte una, poate că este necesar să
introducem câteva observaţii cu privire la natura obiecţiilor în general, pentru
că acesta este un subiect care adesea nu este suficient înţeles nici de cei care
le folosesc, şi nici de cei care sunt influenţaţi de ele. Este o idee obişnuită,
că dacă o obiecţie puternică poate fi adusă împotriva unei doctrine, şi că dacă
la obiecţie nu se poate răspunde în mod satisfăcător şi în întregime, aceasta
este ca şi când ai pune un topor la rădăcina unui copac, care deodată îl derâmă
eficient şi pentru totdeauna. Dar nu poate exista o falsitate mai mare, aşa cum
va fi evident într-un moment din următoarele consideraţii: 1. Obiecţia poate fi
capabilă de un răspuns, deşi s-ar putea ca voi să nu puteţi să îi răspundeţi;
sau 2. Ea ar putea să se ridice din contestatorul care nu înţelege sau luând o
poziţie falsă cu privire la întrebare; sau 3. Întregul subiect ar putea să se
întindă dincolo de capacitatea de înţelegere a facultăţilor noastre raţionale;
sau 4. Comparată cu greutatea mărturiei în favoarea punctului avut în atenţie,
obiecţia ar putea să nu aibă nici o greutate în realitate. Pentru a face puţin
mai clară înţelegerea noastră, aplicaţi aceste consideraţii la subiectul
minunilor, şi vedeţi cum ele se referă la punctul de obiecţii ridicate împotriva
adevărului lor aşa cum este povestit în Vechiul şi în Noul Testament. Păgânii
precum Hume şi alţii, au adus cele mai puternice obiecţii împotriva minunilor,
ca fiind nu doar contrare întregii noastre experienţe din prezent, ci fiind
opuse chiar cursului şi legilor fixe ale naturii, cum ar fi de exemplu,
gravitaţia, când capul toporului de fier a fost făcut să plutească (2 Împărăţi
6:6), sau când Domnul a umblat pe apă. Acum, 1. S-ar putea ca voi să nu puteţi
să răspundeţi la aceste obiecţii acolo unde ei te pun în mod personal printr-un
păgân iscusit. Dar o altă persoană, care a considerat subiectul mai profund
decât tine, ar putea să facă ceea ce tu nu ai putea să faci. Sau, 2. Obiecţia
păgânului s-ar putea ridica din faptul că cel care obiectează ia un punct de
vedere fals cu privire la întregul subiect despre minuni ne-înţelegând
necesitatea lor de a stabili revelaţia, sau prin punerea deoparte a puterii lui
Dumnezeu care a făcut legile naturii să le suspende în mod temporar. Sau 3.
Explicaţia felului în care apa, de exemplu, a fost transformată în mod miraculos
în vin, sau puţinele pâini de orz şi peştii care au fost dintr-odată înmulţite
pentru a hrăni mii de oameni care au mâncat din pâini şi din peşti. Astfel,
chiar dacă nu se poate răspunde satisfăcător sau pe deplin obiecţiilor, la fel
cum tăierea unui copac poate curăţa o ramură de tulpină. De aceea, nu fiţi
descurajaţi sau ispitiţi să renunţaţi la adevărul despre calitatea veşnică de
Fiu a lui Hristos pentru că se pot aduce obiecţii puternice împotriva acesteia.
Dar în plus faţă de consideraţiile pe care le-am oferit cu privire la obiecţiile
în general, păstraţi în minte în ceea ce privesc misterele cereşti, că: 1. Nu
există nici măcar un adevăr al revelaţiei împotriva căruia să nu se poată ridica
obiecţii puternice; 2. Adevărul divin este o chestiune de credinţă, şi astfel nu
se poate atinge şi este dincolo de regiunea raţională, şi de aceea, noi nu
suntem chemaţi să argumentăm, ci să credem; 3. Nu există o unealtă mai obişnuită
a Satanei decât cea a sugerării obiecţiilor împotriva fiecărui mister sacru; şi
4. Dacă am asculta aceste obiecţii, şi am obţine vre-un control ferm asupra
minţii, efectul lor aproape inevitabil este sau să o concentreze în întregime
împotriva adevărului, sau să o umple cu suspiciuni, sau chiar sugestii păgâne,
care ar putea să o arunce în cel mai mare dezastru şi confuzie. Oricine ar putea
să găsească faptul că acesta este cazul care a privit puterea obiecţiilor minţii
sale, şi a simţit cum ele l-au jefuit de tăria şi mângâierea sa din ceasul
ispitei.
Dar haideţi să purtăm cu statornicie în minte de asemenea, faptul că nu există
nici măcar un adevăr revelat împotriva căruia să nu se pretindă obiecţii
puternice. Cel care neagă sau este ignorant cu privire la aceasta are o slabă
cunoştinţă a punctelor în sine, sau în ceea ce priveşte opoziţia care s-a
ridicat în toate erele împotriva lor. Profeţia, inspiraţia Scripturilor,
învierea trupului, Trinitatea, întruparea Fiului lui Dumnezeu, doctrinele
harului, şi alte nenumărate adevăruri vitale a trebuit să întâmpine cele mai
mari obiecţii, şi obiecţii de o asemenea natură încât raţiunea este absolut
incapabilă să le răspundă. Eu mărturisesc sincer despre mine, ca un rezultat a
mai mult de treizeci de ani de experienţă a puterii obiecţiilor asupra minţii,
că dacă eu le-aş fi ascultat, sau mai degrabă dacă ele nu ar fost supuse de
Duhul şi harul lui Dumnezeu, de multă vreme aş fi renunţat la fiecare adevăr
divin, şi aş fi devenit un păgân confirmat. Astfel, eu nu sunt nici străin faţă
de obiecţii, nici faţă de cale – singura cale – în care ele pot fi înfruntate.
Şi eu nu văd mai puţin clar în cazul acelor oameni nefericiţi a căror minte este
predispusă cu obiecţii care au fost ridicate împotriva calităţii veşnice de Fiu
a lui Hristos, faptul că ei sunt atât de credincioşi faţă de ele încât nu pot
crede aceasta, nici nu pot primi cea mai puternică şi mai clară mărturie a
Scripturii în favoarea ei.
Acum, pentru a aduce aceste observaţii la un cap, aplicaţi-le la felurite
obiecţii ridicate împotriva adevăratei, potrivitei şi veşnicei calităţi de Fiu a
binecuvântatului nostru Domn. Când ele sunt testate, ele vor fi găsite fie că
sunt neînţelegeri, sau prezentări greşite, sau deducţii false, sau simple
argumente naturale, şi de aceea pentru a sta exact pe acelaşi teren ca
obiecţiile faţă de minuni, pentru că ele sunt contrare unor anumite legi fixe
ale naturii; sau faţă de înviere, pentru că noi vedem trupul redus la ţărână, şi
nu putem înţelege cum acelaşi trup identic poate învia din nou; sau chiar faţă
de Biblia în sine, ce conţine multe afirmaţii aparent inconsecvente cu
descoperirile ştiinţei moderne. De aceea, este un lucru foarte riscant pentru o
persoană care doreşte să cunoască şi să creadă adevărul mântuitor pentru sine,
să asculte de obiecţiile împotriva acestuia, şi să le dea un loc în mintea sa.
Lăsaţi-l mai degrabă să caute învăţătura promisă a Duhului, şi să spună tuturor
obiecţiilor care ar vrea să smulgă adevărul din mâna sa, „Înapoia Mea, Satano:
tu eşti o piatră de poticnire pentru Mine! Căci gândurile tale nu sunt gândurile
lui Dumnezeu, ci gânduri de ale oamenilor.” (Matei 16:23)
De asemenea, trebuie să păstrăm cu grijă în mintea noastră faptul că, în
privinţa unor astfel de subiecte misterioase ca acel dinaintea noastră, este
imposibil pentru noi, cu facultăţile noastre din prezent, să le înţelegem, şi că
de aceea, raţiunea noastră carnală poate să ne sugereze întotdeauna obiecţii la
acestea, care nu pot fi întâlnite pe terenuri similare. Ce inteligenţă finită
poate înţelege infinitatea? „Pe Cel Atotputernic nu-L putem ajunge, căci este
mare în tărie, dar dreptul şi dreptatea deplină El nu le frânge.” (Iov 37:23)
„Poţi spune tu că poţi pătrunde adâncimile lui Dumnezeu, că poţi ajunge la
cunoştinţa desăvârşită a Celui Atotputernic? Cât cerurile-i de înaltă: ce poţi
face? Mai adâncă decât Locuinţa morţilor: ce poţi şti? Întinderea ei este mai
lungă decât pământul, şi mai lată decât marea.” (Iov 11:7-9). Atunci, oare nu
putem noi adăuga cu adevărat, împreună cu Ţofar, despre acei care au obiecţii la
misterele divine pentru că ele sunt aparent contradictorii faţă de raţiunea
umană, „Omul dimpotrivă, are minte de nebun, şi s-a născut ca mânzul unui măgar
sălbatic!” (Iov 11:12.)
Dar lăsaţi-mă să mă adresez acum unora dintre obiecţiile care au fost aduse faţă
de adevărata şi propria calitate de Fiu a Domnului nostru binecuvântat.
1. Prima obiecţie pe care o voi observa este că „de aceea, noi îl facem pe
Domnul Isus Hristos să fie un Dumnezeu născut.” Lipsa de respect a acestei
expresii este în păstrarea căii obişnuite prin care oponenţii adevărului caută
să discrediteze punctele de vedere ale adversarilor lor. Ne-satisfăcuţi cu
tragerea lor de concluzii false din punctele de vedere la care ei se opun, ei
îmbracă aceste concluzii într-un costum de manufactură proprie pentru a le face
ridicole sau vrednice de dispreţ. Dacă ei ar fi avut corectitudinea obişnuită,
nu ne-ar fi imputat o doctrină atât de degradantă, atât de lipsită de respect,
cum este cea a unui Dumnezeu născut. Expresia implică faptul că noi suntem
Triteişti; adică, susţine că există trei Dumnezei distincţi (nu trei Persoane
distincte), şi că din aceşti trei Dumnezei unul este Dumnezeul care naşte, al
doilea este Dumnezeul care este născut, şi al treilea este Dumnezeul care
purcede de la ceilalţi doi Dumnezei. Dar aceasta nu este Trinitarianism, nici
măcar Creştinism sub vre-o altă formă, ci Hinduism. Noi suntem Trinitarieni;
adică, noi credem că există un singur Dumnezeu, care există într-o Trinitate de
Persoane. Dacă noi susţinem, aşa cum ne impută ei nouă, un Dumnezeu născut,
aceasta ne-ar face pe noi să negăm nu numai Unitatea Esenţei divine, ci chiar
existenţa în sine a singurului Dumnezeu adevărat. De aceea, noi respingem
acuzaţia cu toată puterea noastră, şi negăm faptul că doctrina noastră conduce
la o astfel de concluzie. Aceasta este doar o deducţie naturală proprie lor. Dar
oare nu ştiu ei că în misterele cereşti noi nu putem, şi nu trebuie să tragem
concluzii naturale, în special dacă ele se ciocnesc sau se contrazic cu
adevărurile revelate? Oare nu cumva adevărul revelat este separat de atingerea
şi dincolo de înţelegerea minţii naturale, şi nu este supusă argumentului logic?
Dacă raţiunii i s-ar permite să calce pe terenul ceresc, şi să tragă după placul
ei concluzii logice din adevărurile Scripturii, noi trebuie să abandonăm curând
Trinitatea, Întruparea, Ispăşirea, şi doctrinele harului, pentru că concluziile
strict logice le-ar răsturna pe toate. Aceasta este fortăreaţa raţionalismului
german şi a necredinţei engleze, şi ea nu poate fi prea mult dezaprobată de unul
care crede în adevărul revelat.
Dar deoarece această obiecţie a fost considerată destul de mult în „the Review
of Mr. Crowther’s sermon” ("Gospel Standard," June. 1860), (Corectură la predica
lui Crowther din „Gospel Standard,” iunie 1860), mă voi mulţumi să reproduc ceea
ce a fost avansat acolo cu privire la acel punct.
Adversarii calităţii veşnice de Fiu a Domnului nostru binecuvântat ne aruncă
adesea în dinţi faptul că noi susţinem ceea ce ei sunt mulţumiţi să numească
(pentru că există o tristă lipsă de reverenţă sfântă în limbajul lor) „un
Dumnezeu născut.” Astfel, autorul predicii de mai sus spune, „Nu există nici
măcar o fărâmă de dovadă din Geneza până în Apocalipsa că Dumnezeirea lui
Hristos este ceva derivat, născut, generat, şi astfel o Dumnezeire creată şi nu
una originală;” şi din nou (p. 9), „Oricâte afirmaţii s-ar putea face despre
„calitatea veşnică de Fiu,” „generarea veşnică,” sau „Dumnezeu născut,” aceste
afirmaţii fiind în contradicţie totală deopotrivă cu litera şi spiritul
cuvântului, ele nu au dreptul să aibă nici o greutate.” Dl. Crowther şi alţii au
putut să deducă o astfel de concluzie, dar ei trebuie să fie cu tristeţe
ignoranţi cu privire la adevărul divin fără a şti că în astfel de mistere sacre
precum Trinitatea, şi adevăruri de un gen asemănător, nu este acceptabil să
deducem concluzii logice din premizele date, aşa cum este în raţionamentul
natural. Dar unde pot găsi ei astfel de expresii precum „un Dumnezeu născut”
folosite de vre-un scriitor sau predicator care apără calitatea veşnică de Fiu a
binecuvântatului Domn? Aceasta este o expresie foarte nedemnă de binecuvântatul
Isus, şi este intenţionată doar să arunce doar dispreţ asupra doctrinei
calităţii veşnice de Fiu a Lui. De aceea, câteva cuvinte cu privire la acest
punct nu sunt nelalocul lor. Atunci, noi trasăm o distincţie între Esenţa lui
Dumnezeu şi existenţa a Trei Persoane ale Dumnezeirii în acea Esenţă. Dumnezeu
„este” (Evrei 11:6). Măreţul şi gloriosul Său Nume ca Iehova este, „EU SUNT,”
sau „EU SUNT cel ce SUNT.” Aceasta este Esenţa Sa, care este în mod necesar
existent în sine; şi această Esenţă existentă în sine este comună celor Trei
Persoane din Dumnezeire. Dacă nu ar fi aşa, Iehova nu ar mai fi un Domn
(Deuteronom 6:4). Dar în această Esenţă existentă în sine există Trei Persoane,
şi Domnul Isus Hristos este Fiul Tatălui, nu în Esenţa Sa, care este existentă
în sine, ci în Personalitatea Sa, sau cea prin care El există ca o Persoană în
Dumnezeire. După părerea noastră, nici un scriitor nu a mânuit acest punct cu o
mai mare claritate şi abilitate precum Dr. Gill, şi deoarece cuvintele sale vor
avea în mod drept şi în mod necesar mai multă forţă şi greutate decât oricare
din cuvintele noastre, vom oferi un extras din cartea sa „Body of Divinity”
(Trupul Divinităţii) cu privire la acest subiect. Şi mai întâi să vedem ce spune
Doctorul despre Esenţa lui Dumnezeu: –
Există o natură care aparţine fiecărei creaturi care este dificil de înţeles; şi
la fel şi lui Dumnezeu Creatorul, care este cea mai dificilă dintre toate. Acea
Natură poate fi afirmată cu privire la Dumnezeu, este ceea ce sugerează
apostolul acolo unde el spune, că galatenii înainte de convertirea lor i-au
slujit pe cei care „prin natură nu sunt dumnezei” (Galateni 4:8), ceea ce
implică faptul că deşi aceia care ei îi adorau nu erau, totuşi exista Unul care
era, prin natură, DUMNEZEU; altfel nu ar fi nici o folosire improprie în negarea
acesteia lor ... Esenţa, care este acelaşi lucru cu natura, este atribuită lui
Dumnezeu; se spune că El este excelent, în esenţă (Isaia 28:29), pentru că aşa
pot fi redate cuvintele; adică, El are cea mai excelentă Esenţă sau Fiinţă.
Acest lucru este conţinut în numele Sale, Iehova şi EU SUNT CEL CE SUNT, care
sunt expresive Esenţei sau Fiinţei Sale, aşa cum s-a observat, şi nouă ni se
cere să credem că „El este,” adică El are o Fiinţă sau Esenţă, şi există (Evrei
11:6); şi esenţa este cea prin care o persoană sau un lucru este ceea ce este,
adică, natura sa.
Această natură este comună celor Trei Persoane din Dumnezeu, dar nu este
comunicată de la una la alta; fiecare dintre ei împărtăşesc din ea, şi o posedă
ca o natură neîmpărţită; Ei toţi se bucură de ea; nu există nici o parte din ea
care nu este savurată de unul, şi o parte din ea de altul, ci întregul de
fiecare; aşa cum „toată plinătatea Dumnezeirii locuieşte în Hristos,” aşa este
şi în Duhul Sfânt; şi despre Tatăl nu va fi nici o îndoială; acestea există în
mod egal în unitatea Esenţei divine, şi aceasta fără vre-o derivare sau
comunicare a acesteia de la unul la altul. Ştiu că aceasta este reprezentată de
unii care de altfel sunt sănătoşi în doctrina despre Trinitate, că natura divină
este comunicată de la Tatăl la Fiul şi Duhul, şi că El este fons Deitatis,
„fântâna Dumnezeirii,” pe care le consider a fi fraze riscante, de vreme ce ele
par să implice o prioritate în Tatăl faţă de celelalte Două Persoane; căci El
care comunică, trebuie cel puţin, în ordinea naturii şi potrivit concepţiei
noastre despre lucruri, să fie anterior celui căruia i se face comunicarea; şi
că El are o plenitudine abundentă de Dumnezeire în El, anterior acestei
comunicări. Este mai bine să spunem că Ei sunt existenţi în sine, şi există
împreună în aceeaşi Esenţă neîmpărţită; şi în comun, şi la fel de devreme unul
ca şi celălalt, posedă aceeaşi natură. Body of Divinity, Book I., Cap. iv
[Există un rezumat excelent al punctelor de vedere ale Doctorului cu privire la
aceste puncte în Memoir of Dr. Gill, prefixată la ediţia lui Dl. Doudney al
Comentariului său asupra Vechiului Testament, vol. i., p. 26.]
Atunci, Esenţa lui Dumnezeu, atât de clar explicată, este cea prin care El
există; şi deoarece nu poate exista decât un singur Dumnezeu, şi El este în mod
necesar existent în sine, Esenţa Sa este clar distinctă faţă de modurile de
existenţă ale celor Trei Persoane din Divinitate. Adversarii calităţii veşnice
de Fiu a Domnului nostru binecuvântat, nu vom spune în mod intenţionat, ci
probabil printr-o înţelegere greşită, vor reprezenta punctele noastre de vedere
cumva în următoarea lumină, care, oricum, noi o afişăm cu silă, asupra unui
subiect atât de sfânt şi de sacru la care nu îndrăznim să ne gândim, cu mult mai
mult să vorbim în vre-un fel nedemn faţă de slava unui Iehova Triunitar. Atunci,
ei vor să ne reprezinte ca susţinând că mai întâi a existat doar Tatăl; că El a
născut un alt Dumnezeu, pe care noi îl numim Fiul; şi că din Tatăl şi Fiul a
purces un alt Dumnezeu, pe care noi îl numim Duhul Sfânt. Dar această pervertire
a adevărului nu este doctrina noastră, nici o astfel de concluzie nu se poate
deduce în mod legitim din punctele noastre de vedere. Aceasta ar putea sluji
scopului lor de a căuta să răstoarne doctrina Scripturală despre calitatea
veşnică de Fiu a adorabilului Răscumpărător, prin îmbrăcarea punctele noastre de
vedere într-o îmbrăcăminte alcătuită de ei, sau trecând peste progenitura lor
ilegitimă ca urmaş născut cu adevărat din noi; dar noi refuzăm haina care ei vor
să o pună pe spatele lor, şi negăm copiii pe care ei ar vrea să îi pună la uşa
noastră. Pentru că Domnul Isus Hristos este singurul Fiu născut al lui Dumnezeu
în natura Sa divină, nu rezultă că El este „un Dumnezeu născut.”
Atunci se poate pune întrebarea, susţinem noi doctrina noastră a generării
veşnice şi în acelaşi timp înlăturăm o astfel de concluzie? Noi o susţinem
astfel. Deja am arătat că există o distincţie între Esenţa lui Dumnezeu, care
este una şi este existentă în sine, şi Personalitatea celor Trei Persoane din
Divinitate, care este întreită, şi astfel este comunicativă, şi astfel
dependentă. Trebuie să ne plângem de nepotrivirea limbajului, sau cel puţin de
limbajul nostru, de a arăta mistere atât de sublime; dar doctrina unei Trinităţi
în Unitate nu poate fi apărată decât aşa. Unitatea lui Dumnezeu implică
existenţa în sine; Trinitatea în Unitate implică relaţie. Astfel, în ce priveşte
Unitatea de Esenţă Hristos este existent în sine; dar în ce priveşte Trinitatea
El este născut. De aceea, El nu este un Dumnezeu născut, deşi El este un Fiu
născut. Această explicaţie poate fi numită mistică şi obscură; dar în subiecte
atât de adânci şi de nepătruns, toate gândurile cad şi orice limbă se bâlbâie.
Totuşi, deoarece noi suntem chemaţi uneori să afirmăm sau să apărăm punctele
noastre de vedere cu privire la adevărul divin, este de dorit să avem puncte de
vedere clare asupra celor crezute de noi, şi să le exprimăm cât mai clar
posibil. Astfel, noi credem că există Trei Persoane în Divinitate, şi că acestea
sunt distinse una de cealaltă prin anumite relaţii personale, şi că aceste
relaţii personale nu sunt titluri de legământ, nume sau slujbe, ci sunt
distinctive şi sunt moduri de existenţă veşnică. Astfel, noi suntem păziţi de
Sabellianism pe de o parte, care susţine că există doar un Dumnezeu cu trei nume
diferite; şi de Triteism pe de altă parte, acesta face trei Dumnezei distincţi.
Dar crezând într-o Trinitate de Persoane, în Unitatea Esenţei divine, noi spunem
că Tatăl este un Tată care naşte; Fiul este un Fiu ca fiind născut; Duhul Sfânt
este un Duh prin faptul că purcede. Dacă, aşa cum ni se impută, ar fi să spunem
că Fiul este „un Dumnezeu născut,” noi ar trebui să îi negăm auto-existenţa Sa
în Esenţa Sa, ca Una cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt; ca şi când ar trebui să spunem
că El este un Fiu prin slujbă sau prin întruparea Sa, ar trebui să negăm, ca Dl.
Crowther, propria şi adevărata Sa calitate de Fiu. Pentru a însuma totul în
câteva cuvinte, în Persoana Sa, nu în Esenţa Sa, El este singurul Fiu născut al
lui Dumnezeu. Dr. Gill a deschis această distincţie cu claritatea şi abilitatea
sa obişnuită în următorul extras din cartea sa Body of Divinity.
Când spun că aceasta este prin necesitatea naturii, nu vreau să spun că natura
divină în care Persoanele divine subzistă, Le distinge; pentru că acea natură
este una şi este comună pentru Ei toţi. Natura Fiului este aceeaşi cu aceea a
Tatălui; şi natura Duhului este la fel cu cea a Tatălui şi a Fiului; şi această
natură, pe care Ei o împărtăşesc în comun, este nedivizată; ea nu este împărţită
între Ei, astfel că unul are o parte, şi altul are partea a doua, şi altul are a
treia parte; nici că unul are o parte mai mare şi altul are o parte mai mică,
care ar putea să Îi distingă, ci întreaga plinătate a Divinităţii este în
fiecare.
Pentru a ajunge la subiect: relaţiile personale sau proprietăţile relative
distinctive care aparţin fiecărei Persoane sunt cele care Le disting una de
alta; ca paternitate în Prima Persoană, filiaţie în a Doua, şi spiraţie în a
Treia; sau, mai clar, generarea (Psalmul 2:7) este ceea ce aparţine în mod
specific Primei, şi nu este niciodată atribuită celei de-a Doua sau a Treia,
ceea ce Îl deosebeşte de Amândouă, şi Îi dă, cu o mare cuviinţă, Numele Tatălui;
şi a fi născut, adică relaţia personală, sau proprietatea relativă a celei de-a
Doua Persoane, de aici este numită „singurul născut din Tatăl” (Ioan 1:14), ceea
ce Îl distinge de Prima şi a Treia, şi Îi dă numele Fiul; şi proprietatea
relativă, sau relaţia personală celei de-a Treia Persoane, este că El este
suflat de Prima şi a Doua Persoană, de aici este numită suflarea Celui
Atotputernic, suflarea gurii lui Iehova Tatăl, şi suflarea gurii lui Hristos
Domnul, şi aceasta nu se spune niciodată despre celelalte Două Persoane, şi
astfel Îl distinge pe El de Ei, şi foarte potrivit, Îi dă numele Duhului, sau
suflării” (Iov 33:4; Psalmul 33:6; 2 Tesaloniceni 2:8). – „Body of Divinity”,
Book I., ch. xxviii.
Se va vedea din aceste extrase că este trasată o distincţie între Esenţă şi
Persoană; dar deoarece unii dintre cititorii mei ar putea simţi o dificultate în
adunarea distincţiei dintre cele două, voi oferi următoarea idee ca o
ilustraţie, dar, să fie amintit, doar ca o ilustraţie. Natura umană este
distinctă, sau cel puţin remarcabilă faţă de bărbaţii şi femeile individuale
care în comun posedă acea natură. Astfel, putem spune că natura umană este
comună tuturor bărbaţilor şi femeilor, şi totuşi bărbaţii şi femeile sunt
distincţi unii faţă de alţii ca indivizi. Deci, într-un sens înalt şi misterios,
Esenţa Dumnezeirii, care este existentă în sine, poate fi deosebită faţă de
Persoanele din Dumnezeire, care susţin una alteia o relaţie specifică şi
veşnică. În Esenţa Lor Ei sunt Una, în Personalitatea Lor Ei Sunt Trei; în
Esenţa Lor Ei sunt existenţi în sine, în Personalitatea Lor Ei subzistă, Tatăl
ca Tată faţă de Fiul, Fiul ca Fiu faţă de Tatăl, Duhul Sfânt faţă de amândoi
acţionând de la Tatăl şi Fiul. Astfel, noi întemeiem o Trinitate în Unitate.
„Ascultă, Israel, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn.” Acolo este
Unitatea Esenţei divine. „Sunt Trei care mărturisesc în cer, Tatăl, Cuvântul, şi
Duhul Sfânt.” Acolo avem Trinitatea de Persoane în Esenţa divină, pentru că
„aceşti Trei sunt Una” (1 Ioan 5:7).
2. O altă obiecţie adusă împotriva calităţii veşnice de Fiu a binecuvântatului
Domn este, că aceasta neagă co-eternitatea Sa şi co-egalitatea Sa cu Tatăl.
Pentru că aceasta este deducţia lor carnală din doctrina calităţii potrivite şi
adevărate de Fiu a lui Hristos, că aşa cum un tată există în mod necesar înainte
de un fiu, dacă Hristos ar fi adevăratul şi propriul Fiu al lui Dumnezeu, El
trebuie să fi venit în existenţă ulterior Tatălui, şi în consecinţă nu poate fi
co-etern cu El. Dar la aceasta noi răspundem: 1. Nu trebuie să purtăm idei
împrumutate de pe pământ şi din timp în cer şi în eternitate, iar greutatea şi
măsura naturii şi fiinţei lui Dumnezeu prin natura şi fiinţa omului. Dar, 2,
chiar pe temelii naturale, căci deşi un tată există ca om înainte ca să aibă un
fiu, totuşi el nu este un tată înainte de a avea un fiu. Astfel, chiar în timp,
tatăl şi fiul co-există doar în acelaşi moment, pentru că relaţia mutuală începe
în acelaşi moment. Dar, 3, chiar expresia „Fiul veşnic,” declară co-eternitatea
Sa cu Tatăl. Căci oare există două eternităţi? Astfel, prin afirmarea
eternităţii Sale, noi afirmăm co-eternitatea Sa. La fel este şi cu co-egalitatea
Sa. Prin faptul că îi dăm Lui toate perfecţiunile Dumnezeirii, făcându-L una cu
Tatăl şi Duhul Sfânt în Unitatea Esenţei divine, noi afirmăm egalitatea Sa, şi
dacă afirmăm egalitatea Sa, afirmăm co-egalitatea Sa; pentru că aşa cum nu
există două eternităţi, tot aşa nu există două egalităţi. Dacă binecuvântatul
nostru Domn este Fiul veşnic, El este în mod necesar Fiul co-etern; dacă El este
egalul Tatălui, El este co-egalul Său. Într-adevăr, ca Fiu al Său El este
co-egal cu Tatăl; pentru că, fiind Fiu El împărtăşeşte din natura Sa, aceasta
este strălucirea slavei Sale, şi Imaginea expresă a Persoanei Sale. De aceea, El
i-a spus lui Filip, „Isus i-a zis: „De atâta vreme sunt cu voi, şi nu M-ai
cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar:
„Arată-ne pe Tatăl?” (Ioan 14:9) Şi din nou, „Eu şi Tatăl una suntem.” În
Divinitate nu poate exista nici o inegalitate, în eternitate nici o prioritate
sau posteritate. Pentru că oamenii vor persista să ducă idei pământeşti în
lucruri cereşti, ei se vor împiedica şi vor cădea la temelia pe care Dumnezeu a
aşezat-o în Sion.
3. O altă obiecţie întocmită faţă de calitatea veşnică de Fiu a binecuvântatului
Domn este găsită în termenul, „generarea veşnică,” pe care preoţii au folosit-o
pentru a exprima aceasta. Această expresie pare să le mişte melancolia lor; şi
limbajul cu care unii dintre oponenţii calităţii adevărate şi proprii de Fiu a
lui Isus şi-au permis să îl folosească împotriva acesteia este cu adevărat
îngrozitor pentru o minte spirituală, care a văzut sau a simţit vre-odată
binecuvântarea acestui adevăr ceresc. Acesta a fost numit chiar „o balivernă,”
„o idee metafizică,” „o auto-contradicţie,” „o imposibilitate în natura
lucrurilor,” „carnal şi contrar Scripturilor,” „o fabulă,” „o minciună,” „o
eroare care şi-a văzut ziua ei, care acum moare, devenind istovită, îmbătrânind
şi dispărând,” ca şi când adevărata şi propria calitate de Fiu a lui Isus, ca
singurul născut din Tatăl, ar fi o poveste mincinoasă, o tradiţie zadarnică,
absurdă, pe care inteligenţa crescândă a erei a explodat-o rapid. Ba mai mult,
acelaşi scriitor a mers atât de departe încât să declare în scris că „el crede
solemn că doctrina generării veşnice este de dedesubt,” şi „este intenţionată de
duşmanul pentru a micşora şi a reduce Divinitatea şi Dumnezeirea absolută a lui
Hristos.” De unde vine „crezul său solemn” nu trebuie să ne pronunţăm noi, dar
noi suntem siguri că el nu este din aceeaşi sursă ca şi credinţa despre care a
spus Petru, „Şi noi am crezut, şi am ajuns la cunoştinţa că Tu eşti Hristosul,
Sfântul lui Dumnezeu.” (Ioan 6:69). Pentru cel care cunoaşte şi iubeşte adevărul
este dureros cu adevărat să citească astfel de declaraţii, şi a mărturisi
obrăznicia îndrăzneaţă cu care, oamenii şi pastorii, de la care se putea spera
lucruri mai bune, asaltează astfel binecuvântatul adevăr al Domnului nostru
„singurul născut din Tatăl;” pentru că deşi ei ar putea să-şi îndrepte săgeţile
lor în principal împotriva expresiei, „generarea veşnic,” totuşi ei nu vor să
supună faţă de termenul în sine, ci faţă de doctrina proclamată de termenul în
sine. Una dintre plângerile lor împotriva termenului este că „acesta nu este o
expresie care se poate găsi în Scripturi,” ca şi când noi am fi atât de legaţi
de fiecare cuvânt Biblic exact, ca şi când nu am avea voie să folosim oricare
altul. Limbajul precis al Duhului Sfânt este, dincolo de orice îndoială, cel mai
bun, şi nu ar trebui să fie folosit nici un termen care nu este în acord deplin
cu acel Cuvânt inspirat; dar noi nu suntem atât de legaţi de exact cuvintele
Scripturii atâta încât să ne interzice toate celelalte cuvinte. Dacă am fi atât
de legaţi de termenii exacţi din Scriptură, ar trebui cu stricteţe să nu folosim
nici o limbă decât greaca şi ebraica originală, sau dacă am permite
întrebuinţarea cuvintelor traducerii noastre engleze, ar trebui să observăm
întotdeauna ordinea lor exactă. Dar dacă doctrina ar fi acolo, ce obiecţie
raţională se poate aduce unui termen atâta timp cât el exprimă acea doctrină
clar şi corect? Uneori este necesar să folosim expresii condensate care comunică
în puţine cuvinte o doctrină sau un adevăr care de altfel ar cere o propoziţie
lungă pentru a o exprima pe deplin. Astfel noi folosim cuvintele „Trinitate,”
„Decret,” ca aplicate la Cina Domnului, „doctrinele harului,” „răscumpărarea
particulară,” „chemarea efectivă,” „perseverenţa finală,” nici unul dintre
aceşti termeni nu pot fi găsiţi totidem verbis, adică, în atât de multe cuvinte
precise, în Scripturi, dar sunt toate adevăruri Biblice, şi nu ar putea să fie
atât de bine exprimate prin alţi termeni. Dacă şi noi obiectăm faţă de cuvintele
„generarea veşnică,” nu doar ca nefiind Scripturale, ci, ca implicând o
contradicţie, oare de ce nu am obiecta, având aceeaşi motive, următoarele
cuvinte: „unirea veşnică,” „sfaturi veşnice,” „decrete veşnice,” „armătura
veşnică,” „scopurile veşnice,” „justificarea veşnică”? Şi totuşi aceste expresii
sunt folosite în mod continuu chiar de persoanele care obiectează faţă de
termenul, „generarea veşnică.”
Văzând astfel originea şi raţiunea expresiei, şi faptul că ea a fost
direcţionată în special împotriva ereziei Arian, haideţi să examinăm acum puţin
mai îndeaproape înţelesul ei, pentru că putem fi siguri că Părinţi străvechi au
vrut să spună ceva prin ea. Marii lideri de la Consiliul de la Nice, în care
erezia Ariană a fost condamnată, precum Atanasie, şi alţii, au ştiut acest sens,
pentru care ei s-au luptat cu oamenii care aveau cea mai mare îndrăzneală şi cel
mai subtil intelect, susţinuţi de o armată de aderenţi de pretutindeni din lumea
cunoscută atunci, şi într-o perioadă în care întreaga putere temporală era
împotriva lor. Astfel, era o zicală obişnuită în acel timp, „Atanasie împotriva
întregii lumi şi toată lumea împotriva lui Atanasie.” Acum, dacă aceşti măreţi
campioni pentru adevărul adoptat de termenul „generarea veşnică, pentru a
exprima adevărata descendenţă a lui Isus, putem fi siguri de faptul că ei au
avut anumite temeiuri bune pentru adoptarea ei. Astfel, prin ea, ei au vrut să
exprime acest adevăr măreţ şi glorios, că Isus este „Fiul Tatălui, într-adevăr
şi în dragoste!” (2 Ioan 3); „singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui”
(Ioan 1:18); „Fiul Său” (Romani 8:32); „singurul Lui Fiu” (Ioan 3:16); faptul că
El a fost acesta din toată veşnicia; şi aceasta, nu în virtutea vre-unei
convenţii, sau legământ, sau prevedere, sau constituţie a Persoanei Sale
complexe ca Dumnezeu-om, ci prin însuşi modul subzistenţei Sale ca Persoană în
Trinitate. Nu au încercat ei să explice misterul generării Sale veşnice, pentru
că „cine va declara generarea Sa?” (Isaia 53:8). Şi ei ar putea foarte bine să
spună celor care ar aduce cu plăcere un astfel de subiect adânc, de neînţeles,
pentru a fi încercat şi judecat în banca acuzaţiei raţiunii umane, „Cine s-a
suit la ceruri, şi cine s-a pogorât din ele? Cine a adunat vântul în pumnii lui?
Cine a strâns apele în haina lui? Cine a hotărât toate marginile pământului? Cum
se numeşte el, şi cum cheamă pe fiul său? Ştii tu lucrul acesta?” (Proverbe
30:4). Nici numele Său, numele Fiului Său, adică, nici fiinţa şi perfecţiunile
Tatălui, nici fiinţa şi perfecţiunile Fiului Său drag, nu pot fi înţelese de
intelectul uman mai mult decât poate aduna un om vânturile în pumnii săi, sau să
ascundă Atlanticul în haina sa. Ei s-au luptat să creadă şi să declare adevărul,
fără a se aventura să înţeleagă, şi cu mult mai puţin să explice misterul.
Milner, în a sa carte Istoria Bisericii, tratează acest punct cu o mare
claritate. Vorbind despre Consiliul de la Nice, el spune, „Dar fără anumiţi
termeni explicativi, curând s-a arătat în mod decisiv ceea ce Scripturile au
revelat, era imposibil să păzească împotriva subtilităţilor Arianilor. Au
afirmat Trinitarienii că Hristos era Dumnezeu? Arianii au admis aceasta, dar în
acelaşi sens în care oamenii sfinţi şi îngerii sunt descrişi ca dumnezei în
Scriptură. Au afirmat ei că El a fost cu adevărat Dumnezeu? Ceilalţi au admis că
El a fost făcut aşa de Dumnezeu. Au afirmat ei că Fiul era natural din Dumnezeu?
S-a spus, căci chiar noi,” au spus ei, „suntem din Dumnezeu, din care sunt toate
lucrurile.” S-a afirmat că Fiul era puterea, înţelepciunea şi imaginea Tatălui?
„Noi admitem aceasta.” Au răspuns ceilalţi; „pentru că şi despre noi se spune că
suntem imaginea şi slava lui Dumnezeu.” Acesta este raportul dat de Atanasie
despre controverse. El era în acea vreme diaconul bisericii din Alexandria, şi
şi-a sprijinit episcopia sa cu o atât de mare precizie şi tărie de argument
încât să aşeze temelia acelei faime pe care mai apoi el a dobândit-o prin zelul
său în această controversă. Ce puteau face Trinitarienii în această situaţie? A
lăsa chestiunea indecisă însemna să nu facă nimic; a se limita ei înşişi doar la
termenii Scripturii însemna să îi tolereze pe Ariani să explice doctrina în
felul lor propriu, şi să nu răspundă nimic. Fără îndoială, ei au avut un drept
de a comenta potrivit judecăţii lor proprii ca şi Arianii; şi ei au făcut
aceasta în următorul fel. Ei au adunat laolaltă pasaje din Scriptură care
reprezintă divinitatea Fiului lui Dumnezeu, şi au observat că luate împreună,
ele au însumat o dovadă a fiinţei Sale de aceeaşi substanţă cu Tatăl, că
creaturile erau într-adevăr din Dumnezeu, pentru că ne-existând din ele însele,
ele şi-au avut începutul din El, dar Fiul era în mod deosebit din Tatăl, fiind
din substanţa Sa ca născut din El.
Rămâne ca fiecare om care doreşte să cunoască simplu mintea lui Dumnezeu din
Cuvântul Său, să determine pentru el însuşi cât de mult din această interpretare
a Scripturii este adevărată. Totuşi, Consiliul a fost convins de majoritatea
lucrurilor spuse mai înainte, că aceasta era o explicaţie corectă, şi că
folosirea Ariană a termenului, Dumnezeu, adevărat Dumnezeu, şi cel asemenea lui,
era doar o înşelăciune, pentru că ei au adăugat la acestea idei pe care
Scriptura nu le-ar admite în nici un caz. Dar a cenzura Consiliul pentru a
introduce un nou termen atunci când tot ceea ce s-a înţeles prin el era
exprimarea interpretării lor a Scripturilor, pare a fi nerezonabil până în
ultimul grad, oricât ar fi de elegant. A spune că ei trebuie să se fi limitat
doar la cuvintele Scripturii, când Arianii au introdus pentru prima dată
explicaţia lor, pare aproape la fel cu a spune că Trinitarienii nu aveau acelaşi
drept ca şi Arianii de a-şi exprima interpretarea lor proprie a Scripturii şi în
limbajul lor propriu.” – Milner „Church History” Vol. ii., p. 58.
Arianii ar putea argumenta că aceasta a fost „o contradicţie,” o
„imposibilitate,” „o absurditate,” pentru că acestea nu sunt acuzaţii noi
împotriva adevăratei şi realei calităţi de Fiu a binecuvântatului Domn, ci
credinţa lor puternică, totuşi simplă, nu a fost mutată de astfel de argumente,
pentru că ea nu stătea în înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu,
şi au rămas fermi în mărturia sigură a lui Dumnezeu aşa cum este revelată în
Scripturi, şi în mărturia interioară a binecuvântatului Duh ca sigilând acea
mărturie cu o putere divină asupra inimii lor. Acesta a fost răspunsul lor
suficient, singurul atot-suficient la toate argumentele cicălitoare şi la
subtilele raţionamente ale vrăjmaşilor adevărului. Milner spune bine despre ei,
„A crede, a suferi, şi a iubi – nu a scrie” (şi am putea adăuga, „nu a
argumenta”) – „era savoarea primară;” pentru că ei erau din acea mulţime de
martiri despre care citim că „ei l-au biruit” pe Satan şi acuzaţiile sale „prin
sângele Mielului, şi prin cuvântul mărturisirii lor; şi nu şi-au iubit viaţa lor
până la moarte” (Apocalipsa 12:11). „Nu puţini dintre părinţii Niceeni nu au
purtat în trupul lor semnele Domnului Isus. Pavel, episcop din Neocćsarea, pe
malurile Eufratului, a fost debilitat prin aplicarea fierului fierbinte pe
amândouă mâinile sale, alţii au fost lipsiţi de ochiul drept, alţii au fost
lipsiţi de picioarele lor. O mulţime de martiri, în adevăr, au fost văzuţi
colectaţi într-un trup.” – Milner „Church History” Vol. ii., p. 61.
Aici, şi doar aici, şi eu, dorind să umblu pe urmele paşilor turmei, îmi găsesc
vre-o odihnă pentru sufletul meu. Am văzut şi am simţit o slavă şi o glorie
indescriptibilă, o frumuseţe şi o binecuvântare inexprimabilă în adevărata şi
reala calitate de Fiu a lui Isus, la care dacă aş renunţa ar însemna să renunţ
la toată speranţa vieţii veşnice. Astfel, ea nu este pentru mine o chestiune de
argument, cu atât mai puţin de teorie şi speculaţie, ci un adevăr de care se
agaţă întreaga greutate a sufletului meu pentru veşnicie. Cu aceste puncte de
vedere şi sentimente, atunci, şi în exerciţiul acestei credinţe şi speranţe, şi
a dragostei, pe care cred că mii din familia Domnului o împărtăşesc cu mine, pot
fi scuzat bine dacă m-am luptat sincer pentru un adevăr care a devenit atât de
preţios pentru sufletul meu. Ar trebui să îmi pară rău dacă m-am luptat pentru
acesta incorect, cu amărăciune, sau cu mânie, pentru că pe lângă rănirea
conştiinţei mele prin folosirea unor arme atât de ne sfinte, aş fi păgubit şi
cauza care stă atât de aproape de inima mea; pentru că mi se porunceşte să
înlătur „orice amărăciune, orice iuţime, orice mânie, orice strigare, orice
clevetire şi orice fel de răutate” (Efeseni 4:31); şi sunt asigurat de
autoritatea infailibilă că „căci mânia omului nu lucrează neprihănirea lui
Dumnezeu.” (Iacov 1:20). Este adevărat, poate că eu nu sunt în stare să răspund
pe deplin şi satisfăcător fiecare obiecţie pe care raţiunea carnală o poate
determina împotriva acesteia, sau să explic misterul unui singur născut Fiu. Dar
pot eu să explic cum Creatorul lumii a stat în pântecele Fecioarei? Pot eu să
rezolv misterul cum Iosua a făcut soarele să stea deasupra Gabaonului, şi luna
în valea Aialonului? (Iosua 10:12), sau pot eu să descurc miracolul cum cei trei
copii au fost aruncaţi în cuptorul cu foc, şi totuşi că nici măcar mirosul de
foc nu s-a prins de ei? (Daniel 3:27) Fiul lui Dumnezeu, am citit eu, era cu ei
în cuptor, şi eu ştiu că El nu era acolo în Persoana Sa complexă, pentru că
atunci nu îşi luase carne şi oasele copiilor; dar nu pot explica mai bine cum
era El acolo aşa cum nu pot explica generarea Sa veşnică. Dar pot crede ceea ce
nu pot înţelege, şi realizez o binecuvântare sacră într-un mister pe care nu pot
să îl explic. Nici nu îmi bazez credinţa mea pe unul sau două texte izolate. Eu
văd adevărata şi reala calitate de Fiu a binecuvântatului nostru Domn strălucind
ca o rază sfântă prin tot Noul Testament. O văd în dragostea lui Dumnezeu atât
de delicat revelată prin har, încât atunci când este înţeleasă prin credinţă,
topeşte inima în mulţumire şi afecţiune. Eu văd în ea o relaţie între Tatăl şi
Fiul atât de inefabilă şi veşnică, o intimitate şi o inter-comunicare între Fiul
şi Tatăl, despre care putem vedea o licărire plăpândă în Ioan 17, care atunci
când este simţită, penetrează sufletul cu admiraţie şi minunăţie sfântă. De
asemenea, eu văd în ea singurul titlu pe care sfinţii îl posedă pentru a deveni
„fii ai lui Dumnezeu,” şi astfel pentru a fi făcuţi „moştenitori ai lui
Dumnezeu, şi împreună moştenitori cu Hristos” (Romani 8:17), căci dacă El nu ar
fi Fiu, atunci nici ei nu sunt fii, dar pentru că Dumnezeu este Tatăl Său, de
aceea, El este Tatăl lor (Ioan 20:17). De asemenea, eu văd în ea o legătură a
unirii veşnice între Biserică şi Fiul, şi prin Fiul cu Tatăl, aşa cum este
exprimată aceasta de Însuşi binecuvântatul Domn (Ioan 17:21), care, priceput
prin credinţă, deschide inimii credincioase o panoramă care o umple cu uimire şi
adorare. Eu văd în ea o siguranţă a mântuirii aleşilor lui Dumnezeu, pentru că
ea o fixează în dragostea veşnică a Tatălui pentru Fiul Său, care îi iubeşte cu
aceeaşi dragoste ca aceea cu care El L-a iubit pe Acesta (Ioan 17:23); şi în
fine, eu văd în ea faptul că starea slavei finale şi veşnice la care vor fi
aduşi toţi sfinţii lui Dumnezeu este aceea că ei pot zări acea slavă pe care
Tatăl i-a dat-o lui Isus în faptul că El L-a iubit pe Acesta (Ioan 17:24). De
asemenea, eu văd că este absolut esenţial pentru susţinerea Trinităţii, că dacă
am respins inter-comunicarea veşnică şi intimă a celor Trei Persoane din sfânta
Trinitate, distrugem Unitatea din Divinitate, pentru că îi facem pe Ei trei
Dumnezei distincţi fără vre-o relaţie necesară sau naturală care Le dă acea
Unitate prin care, deşi Ei sunt Trei Persoane distincte, totuşi Ei sunt doar Un
Dumnezeu. Atunci, cum aş putea eu să renunţ la un astfel de ales şi binecuvântat
adevăr? Mai bine m-aş despărţi de viaţă, ştiind că dacă îmi pierd viaţa de
dragul lui Hristos, o voi găsi cu siguranţă; dar dacă Îl neg, El mă va nega cu
siguranţă. Oponenţii mei pot să mă insulte şi să îşi bată joc de mine, pot să mă
numească un „papă,” „un nebun,” şi „un măgar,” aşa cum au făcut deja. Ei pot
predica împotriva mea predicile lor abuzive, sau să scrie împotriva mea cărţile
lor abuzive, şi deja am avut o parte nu mică din amândouă; dar le voi lua pe
umărul meu ca ornament al meu, şi să le lipesc ca o coroană de mine (Iov 31:35,
36), căci ştiu că un astfel de tratament a fost din totdeauna soarta celor care
sunt „viteji pentru adevăr pe pământ.” Este puţin pentru mine ce pot spune şi ce
pot face cei care luptă împotriva adevăratei şi realei calităţi de Fiu a
Domnului vieţii şi a slavei. Ei nu încearcă să lupte împotriva noastră, a celor
care căutăm să înălţăm Numele Său vrednic, ci împotriva Lui pe care Tatăl L-a
pus să fie Rege peste muntele Său sfânt al Sionului, şi împotriva Celui care a
spus, „Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născut.” (Psalmul 2:6, 7). Ar fi mila lor
dacă ei ar putea asculta avertizarea cerească „Daţi cinste Fiului, ca să nu Se
mânie, şi să nu pieriţi pe calea voastră, căci mânia Lui este gata să se
aprindă!” Dar fie aşa fie nu aşa. „Ferice de toţi câţi se încred în El!”
(Psalmul 2:12).