Cina Domnului
De R. L. Dabney

Partea II

Există un sens, în care toţi creştinii evanghelici ar admite o prezenţă reală la Cina Domnului. A doua Persoană a Trinităţii fiind însăşi Dumnezeu, imens şi omniprezent, este cu siguranţă prezent oriunde pâinea şi vinul sunt distribuite.

În acelaşi fel, operaţiile Sale sunt prezent, prin puterea Duhului Sfânt care foloseşte elementele ca mijloace de har, cu toţi credincioşii adevăraţi care se împărtăşesc (Matei 18:28). Dar aceasta este singurul fel de prezenţă admis de noi.

Zwinglius, aparent cel mai emancipat dintre toţi Reformatorii din superstiţie şi prejudiciu, a învăţat că sacramentul este doar un sigiliu comemorativ, şi că partea umană a persoanei lui Hristos nu este prezentă în sacrament, decât pentru credinţa inteligentului credincios. Aceasta el susţine incontestabil prin multele pasaje în care noi suntem învăţaţi că umanitatea lui Hristos s-a înălţat la ceruri, şi astfel nu are să se mai întoarcă decât la sfârşitul tuturor lucrurilor. Că această umanitate, totuşi glorificată, are ubi a sa, la fel de strict ca oricare trup uman, şi dacă există vreo umanitatea literală prezentată pentru răscumpărare de către credinciosul care se împărtăşeşte, aceasta trebuie să fie umanitatea sa pasibilă şi suferindă, în timp ce umanitatea corespunzătoare a lui Hristos este acum glorificată (care ar necesita oferirea lui Hristos a unei duble umanităţi); şi că limbajul sacramental este tropic, aşa cum este arătat printr-o exegeză sănătoasă şi mărturie a Părinţilor mai buni. Defectul părerii Zwingliane este, că în timp ce aceasta face aluzie, nu afirmă destul de distinct, natura sigilatoare a sacramentelor.

Atât mintea Romanistă cât şi cea Luterană, obişnuite să privească Eucharistul din punctele de vedere intensiv de mistice, au primit pe cea Zwingliană cu protest puternic, a ca şi când ar fi evident de goală şi raţionalistă. Calvin, prin urmare, fiind probabil cam influenţat de afecţiunile personale faţă de Melancthon, şi de o dorinţă de a vindeca dimensiunile deplorabile ale Reformaţilor şi Luteranilor, a propus (în Inst. a sa şi în altă parte) o părere intermediată. Aceasta este că umanitatea, precum şi divinitatea lui Hristos, într-un cuvânt, întreaga sa persoană, este în mod spiritual, şi totuşi în mod real prezentă, nu către gura trupească, dar către sufletele adevăraţilor împărtăşiţi, aşa încât deşi umanitatea este doar în ceruri, aceasta încă mai este alimentată într-un fel inefabil, şi totuşi real şi literal, de către sufletele credincioşilor. Inventiva şi acuta apărarea a acestei păreri stranii, conţinut în Inst. Bk. 4: Ch. 17, continua asupra acestui postulat, pe care au îl privesc ca corect, şi ca eminent de ilustrativ al adevăratei naturi a suficienţei sacramentale; că Cina Domnului reprezintă şi aplică uniunea vitală, mistică a Domnului cu credincioşii. Aşa cum este şi uniunea vitală, la fel trebuie să fie părerea noastră despre sacramentul Cinei. Este atunci uniunea vitală, doar o relaţie secretă dintre Hristos şi suflet, instituit atunci când credinţa este mai întâi exercitată, şi constituită de locuirea şi operaţia Duhului Sfânt: sau este aceasta o legătură misterioasă şi totuşi substanţială, a substanţei spirituale, sufletul, cu întreaga substanţă a Persoanei meditatoare, incluzând în special şi umanitatea? Într-un cuvânt, se propagă vitalitatea spirituală în sine într-un mod strict analog către cel în care vitalitatea vegetală este propagată din trunchi în altoire, prin legătura actuală de substanţă? Acum Calvin răspunde, în mod energic: uniunea este de ultimul fel. Părerea sa pare să fie, că nu numai Persoana meditatoare, dar în special partea corporală din aceasta, a fost stabilită de întrupare, ca un fel de canal prin care viaţa spirituală inerentă a lui Dumnezeu, fântâna este transmisă către credincioşi, prin uniunea mistică. Argumentele sale sunt, că trupul lui Hristos este declarat a fi viaţa noastră, în locuri aşa de numeroase şi de energice (Ioan 1:1, 14; 6:27, 33, 51-59; Efeseni 5:30; 1 Corinteni 6:15; Efeseni 4:16) încât fidelitatea exegetică ne cere să înţelegem prin aceasta mai mult decât o participare în locuirea spirituală şi influenţele procurate pentru credincioşi prin moartea Sa; că incomprehensibilitatea unei legături spirituale, deşi adevărată şi literală, substanţială a sufletelor noastre cu trupul lui Hristos în ceruri, nu ar trebui să ne ducă să respingem cuvântul Dumnezeului nostru; şi acea credinţă nu poate fi întreaga cantitate de uniune vitală a credincioşilor cu Hristos, în măsura în care se spune că este prin credinţă. Uniunea trebuie să fie mai mult decât mijloacele care o constituie.

Acum, această părere a lui Calvin, pe care o găsim că o afirmă Hill, şi Dick şi Cunningham o neagă, ca doctrina stabilită a Bisericilor Anglicane şi Scoţiene, şi a Adunării Westminster. O examinare atentă a Ch. 29: secţiunea 7, pasajul decisiv al Confesiunii noastre, ca arăta, cred eu, că a fost intenţia Adunării Westminster, în timp ce nu repudia părerile sau frazeologia lui Calvin într-o manieră marcată şi individuală, cu toate acestea să modifice tot ceea ce era de neapărat şi nescriptural în sine. Se declară faptul că persoanele vrednice de împărtăşanie „primesc de fapt şi într-adevăr, deşi nu carnal şi corporal, ci spiritual, şi să hrănesc din Hristos cel crucificat şi din toate beneficiile morţii sale: trupul şi sângele lui Hristos nefiind nici corporal sau carnal în, cu, sau sub pâine şi vin; cu toate acestea pe câte este de real, dar şi spiritual, prezent către credinţa credincioşilor”, pe măsură ce însăşi elementele par faţă de simţurile lor. Notaţi mai întâi: că ei spun că credincioşii primesc şi se hrănesc în mod spiritual din Hristosul crucificat şi din beneficiile morţii Lui; nu cu Calvin, din trupul şi sângele Lui literal. Apoi, prezenţa care motivează această primire, este doar o prezenţă pentru credinţa noastră, a trupului şi sângelui lui Hristos! De aici noi interpretăm faptul că Confesiunea pe care o credem corectă, înseamnă prin primire şi hrănire, în mod precis actele spirituale de credinţă în Hristos ca Răscumpărător al nostru, şi din trupul Lui jertfit, şi sângele vărsat, ca paşi ai lucrării Sale de ispăşire; aşa că lucrul pe care-l îmbrăţişează de fapt sufletul, nu este substanţa corporală a trupului Său jertfit şi al sângelui Său vărsat, ci virtutea lor de Răscumpărare. Remarcile discriminante ale lui Turrettin, Qu. 28, (Introducere), sunt fără îndoială corecte: şi sunt fără îndoială expresia însăşi părerii Adunării intenţionată de a o întruchipa. Persoana umană a lui Hristos nu se poate spune că este prezentă în sensul apropierii şi a contactului substantiv; dar numai în acest sens; prin care noi spunem că un lucru este prezent, când acesta este sub competenţa aptitudinii natural adaptate pentru priceperea proprie. Astfel soarele este numit prezent ziua, absent noaptea. El nu este mai distant de fapt; dar razele sale nu operează asupra organului nostru vizual. Despre mul orb se spune că este fără lumină; deşi razele pot să atingă ochii lui lipsiţi de văz. La fel şi o prezenţă mintală şi spirituală, este cea care pune obiectul înaintea cunoaşterii aptitudinii mintale corespunzătoare. Doar în acest sens, sacramentul îl aduce pe Hristos înaintea noastră; că acesta Îl pune, în credinţă, înaintea cunoaşterii înţelegerii sfinţite şi a inimii.

Noi respingem părerea lui Calvin referitor la prezenţa reală [recunoscând obligaţia noastră de a ne întâlni şi a justifica Scripturile pe care le citează el, într-un duh crezător şi nu într-unul raţionalist]; mai întâi, pentru că este nu numai incomprehensibil, dar şi imposibil. Oare nu ne cere aceasta să admitem, în acceptarea primirii literale (prin spiritual) a părţii corporale a lui Hristos, aceasta într-un cer distant, iar noi pe pământ; că materia poate exista fără de atributele sale esenţiale de localitate şi dimensiune? Oare nu au sufletele noastre ubi ale lor? Ele sunt limitate, din punct de vedere substantiv, la anumite pete din cadrul suprafeţei trupurilor noastre, de pară ar fi de fapt materiale. Oare nu are trupul lui Hristos ubi al său, deşi glorificat, şi cu atât mai mult de strălucit decât al nostru, aşa cum este un diamant faţă de un carbon? Pentru mintea mea, prin urmare, există o reală încălcare a raţiunii mele intuitive, în această doctrină; ca şi când transubstanţierea îmi cere să cred că trupul lui Hristos este prezent, indivizibil şi neextins, într-o firimitură sau picătură a elementelor. Ambele sunt contrare faţă de legile de extindere. Şi că trupul glorificat al lui Hristos locuieşte în înălţime, care să nu se mai întoarcă pe pământ până la consumarea finală este afirmat prea clar şi frecvent de a fi disputat (Matei 26:11; Ioan 16:28; 17:11; 16:7; Luca 24:51; Fapte 3:21; 1:2).

În al doilea rând. Pâinea frântă şi vinul vărsat simbolizează trupul frânt şi înjunghiat, şi sângele vărsat, prin moarte. Acum, conform lui Calvin, aceasta este o uniune mistică care este sigilată şi aplicată în Cina Domnului, ca şi când ar propaga viaţa spirituală; şi în Ioan 6, unde se vorbeşte aşa de mult de trupul Său dătător de viaţă, aceasta nu este Cina Domnului, ci uniunea credincioşilor cu Hristos, care este descris. Ei bine, cât de nerezonabil este să presupunem viaţa spirituală comunicată prin substanţa actuală, corporală a trupului lui Hristos, la însăşi stagiul în care trupul este în sine fără de viaţă?

În al treilea rând. În timp ce credincioşii Vechiului Testament nu aveau sacramentele identice pe care le avem noi, ei aveau acelaşi fel de viaţă spirituală, alimentat în acelaşi fel (vezi Romani 4:5; Evrei 11, şi în special 1 Corinteni 10:1-4). Aici se întrebuinţează aceiaşi figură – acea de mâncat şi de băut. Cum poate fi aceasta o mâncare a trupului său, când acel trup nu era încă în existenţă.

Această remarcă aduce acea teorie a uniunii mistice, pe care doctrinele Romane, Luterane şi cea patristică a „locuirii prezenţei reale”, către un test decisiv. Au fost sfinţii Vechiului Testament salvaţi în acelaşi fel evanghelic cu noi? Da. Atunci acea teorie care face Persoana divină şi umană în acelaşi timp canalul corporal al vieţii spirituale, nu este adevărată: căci atunci când ei au fost salvaţi, nu exista nici o Persoană divină şi umană în acelaşi timp.

În al patrulea rând. Al şaselea capitol din Ioan conţine multe semne interne, prin care hrănirea din Hristos este identificată cu credinţa, şi trupul Lui este arătat a fi doar o figură pentru beneficiile răscumpărării Lui. Ocazia – miracolul hrănirii miilor cu cinci pâini şi doi peşti, şi urmarea prin consecinţă a lui Hristos de către mulţime, a făcut aceasta foarte natural faptul că Hristos ar adopta figura unei mâncări de hrană, pentru a reprezenta primirea Lui. Versetul 29 arată că mâncatul este simplu crezutul; căci dacă sensul lui Calvin nu ar fi fost adevărat, Salvatorul nostru nu ar fi spus aşa de autoritar, că credinţa era lucrarea lui Dumnezeu. În versetul 35, din nou, se implică faptul că mâncatul este doar venirea, adică, credinţa. La fel şi versetele 40, 47 cu 50. În versetul 53, avem un limbaj care este la fel de distructiv al hrănirii spirituale al trupului literal în sacramente, ca al unui corporal; căci în oricare caz acesta ar fi făcut să înveţe doctrina nescripturală, că un suflet nu poate fi salvat fără de sacramente. În versetul 63, Salvatorul nostru interpretează clar înţelesul Său propriu. Atotştiinţa lui Hristos arătându-I faptul că ascultătorii înţelegeau greşit cuvintele Lui, ca o mâncare literală şi corporală, El purcede aici să corecteze acea greşeală. Scopul Său poate fi astfel parafrazat: „Sunt minţile voastre aşa de grosolane încât să presupună că mântuirea se poate obţine printr-o mâncare literală a trupului material al Salvatorului? Nu-i mirare că sunteţi scandalizaţi de o idee aşa de grosolană! Nu este aceasta o dovadă suficientă a erorii acesteia, că în câteva lunii o să vedeţi persoana Răscumpărătorului (divin şi corporal) ridicându-se la ceruri de unde s-a coborât Cuvântul? De sigur, acea izolare totală a trupului Său material faţă de Biserica militantă explodează în mod suficient orice idee a unei prezenţe materiale şi mâncare literală. Dar în pus: toate noţiunile de acest gen concep greşit adevărata natură a răscumpărării. Aceasta este o lucrare spirituală; nici un trup material nu poate avea vreun agent profitabil pentru a-l promova, aşa cum este o propagare a vieţii în suflet; agentul trebuie să fie spiritual, nu fizic. Şi vehiculul acelui agent este cuvântul evangheliei, nu orice trup material, oricât de legat ar fi de Persoana răscumpărătoare. Lucrul care vă lipseşte, nu este o astfel de mâncare literală (un lucru atât de nefolositor pe cât de imposibil) dar într-adevăr, credinţa vie în Hristos” (versetele 60-64). Cea mai bună dovadă a dreptăţii acestei expuneri este coerenţa sa perfectă cu contextul. Calvin (Com. in loco) se luptă din greu, dar fără succes, să facă din pasaj să aibă alt sens, are nu ar fi fatal către caracteristica specifică a teoriei lui. Şi întreaga direcţie a Scripturii (de exemplu, Matei 15:17, 18), este nefavorabil către conceperea condiţiei morale a fiinţei sufletului făcut dependent într-o recepţie a substanţei corporale.

În final. (Vezi 1 Corinteni 11:27, 29). Efectele distructive ale comunicării fără de valoare sunt descrise aici în termeni care fac în principal din această greşeală corespondentul beneficiului pe care îl derivă adevăratul credincios, prin comunicarea adecvată. Acum, dacă acesta din urmă este un acces de viaţă spirituală printr-o primire substanţială (deşi spirituală) a Persoanei lui Hristos, primul trebuie să fie o propagare a morţii spirituale, prin efectele otrăvitoare ale acestei aceleiaşi Persoane, prezente în mod substantiv faţă de suflet. Dar, spune Calvin, fără de corectitudinea evidentă, necredinciosul părtaş nu primeşte deloc Persoana lui Hristos în contact cu sufletul său! Lucrul pe care el îl face în mod vinovat, este ţinerea lui Hristos departe de sufletul său în mod total, prin necredinţa sa.

Noi susţinem că Cina Domnului este un mijloc de har; şi conceperea spirituală a acestei fraze explică maniera în care sacramentul este eficace pentru vrednicii părtaşi la ea. Aceasta lămureşte adevărurile centrale ale răscumpărării, într-o manieră admirabil de adaptată faţă de natura noastră sfinţită; şi aceste adevăruri, aplicate de Duhul Sfânt, sunt instrumentele de sfinţire şi viaţă spirituală, într-o manieră în general aceiaşi cu, deşi în grad mult mai energic, decât cuvântul scris şi vorbit. Astfel, vina părtaşului vinovat nu este osândirea inevitabilă; dar aceasta este vina respingerii lui Hristos, în ciuda Salvatorului crucificat prin care el trebuia să fie răscumpărat; şi aceasta sub circumstanţele profanităţii specifice. Dar profanarea variază conform gradului de ipocrizie conştientă, şi a motivului actului.

În concluzia acestora, aş remarca faptul că toate aceste obiecţii faţă de acea formă modificată a prezenţei reale care a susţinut-o Calvin, aplică a fortiori, faţă de doctrinele mai grosolane ale Luteranilor şi Romaniştilor. Studentul inteligent poate trece peste aplicaţia în sine.

Roma afirmă cel mai energic că Cina Domnului este un sacrificiu adecvat şi literal, în care elementele, devenind deja însăşi trupul, sângele, duhul uman, şi divinitatea lui Hristos, sunt din nou oferite lui Dumnezeu pe altar; şi tranzacţia este astfel o repetare a însăşi sacrificiului crucii, şi este de folos pentru a ispăşi pentru păcatele celor vii şi ale celor morţi din purgatoriu. Şi toate acestea sunt dependente de intenţia preotului. După autoritatea Părinţilor Bisericeşti şi conciliilor, pe care le punem aparte cu o negare simplă, Roma argumentează din Scriptură, că Hristos era un preot după ordinul lui Melhisedec; dar El a prezentat ca preot, pâinea şi vinul ca un prinos către Dumnezeu, şi l-a făcut pe Avraam să se împărtăşească din aceasta: Că Hristos este un „preot pentru totdeauna”, şi prin urmare trebuie să aibă o repetare perpetuă de sacrificiu până în prezent: Că Maleahi (1:11), prezice continuarea unui sacrificiu creştin printre neamuri, sub Noul Testament. Că cuvintele instituirii: „Acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi”, a fost luat literal, aşa cum ar trebui să fie ele, implică un sacrificiu, deoarece pâinea, devenind trupul veritabil, trebuie să fie orice este trupul; dar trupul este aici un sacrificiu. Şi că Pavel (1 Corinteni 10:21), contrastează masa Domnului cu cea a diavolilor (adică a idolilor). Dar cea din urmă era în mod deschis o masă de sacrificiu, de unde şi prima trebuie să fie aşa. Dar adevăratul argument cu Roma pentru învăţarea acestei doctrine, este acela al Fapte 19:25; ei „ştiu că prin meseria lor ei au bogăţia lor”. Marea necesitate a sufletului uman, slăbit de remuşcare, sar de convingerea Duhului lui Dumnezeu, este ispăşirea. Prin a face această oribilă şi profană intervenţie, Roma a adusa conştiinţele vinovate a păcătoşilor mizerabili sub dominaţia sa, pentru a putea face marfă din păcatul şi vina lor. În timp ce nimic nu poate transcende calitatea nescripturală a doctrinei Transubstanţierii, eu privesc acest act al Mesei ca una dintre cele mai profane şi mai rău intenţionate erezii ale Romei.

Ca răspuns la pretinsele ei argumente scripturale: Nu există nici un cuvânt de evidenţă că pâinea şi vinul lui Melhisedec, dacă chiar erau un prinos, să fi fost un sacrificiu. Oare vrea Roma să reprezinte sacramentul Cinei Domnului ca fiind în exerciţiu cu 1400 de ani înainte ca Hristos să fi avut vreun trup pentru a fi comemorat? Preoţia lui Hristos este perpetuă; dar aceasta este perpetuată, conform cu Evrei, în funcţia Sa de mijlocire, pe care El o îndeplineşte în mod continuu în Sanctuarul ceresc. Şi în plus: acesta este un mod bizar de perpetuare a funcţiilor Lui preoţeşti, prin a avea o linie de alţi preoţi care să-L ofere ca victima sacrificiilor lor! Roma răspunde, că preotul ei, în oferire, acţionează în locul lui Hristos, şi vorbeşte în numele Său. O astfel de impietate nu este străină din partea Romei. Noi punem deoparte întregul vis prin a revendica, unde este evidenţa că Hristos nu a chemat niciodată pe vreunul din lucrătorii Lui un preot, sau să fi pus peste el această funcţie? Prezicerea lui Maleahi trebuie să fie explicată în mod evident de remarca, că el prezice preponderenţa instituţiilor creştine între neamuri, în termeni şi imagini împrumutate din ritualurile evreieşti. Aceiaşi interpretare de mântuială pe care Roma o face aici, ar dovedi în mod egal din Isaia 2:1, 4, că marile festivaluri anuale de la Ierusalim trebuiesc să fie ţinute în mod personal de toţi oamenii Europei, Australiei, Americii, etc.; şi din Isaia 56:7, că nu numai „jertfa nesângeroasă a Mesei”, dar şi arderile de tot literale ar trebui să fie prezentate sub Noul Testament de către neamuri. Prin dezaprobarea transsubstanţierii pâinii, noi am răsturnat deja argumentul bazat pe aceasta. Şi în final: aceasta este o supraîncordare a cuvintelor apostolului, de a deduce din 1 Corinteni 10:21 că lucrul care se mănâncă în mod literal la masa Domnului trebuie să fie un sacrificiu literal. Din moment ce elementele mâncate sunt simboluri ale sacrificiul divin, există în aceasta o bază abundentă pentru paralela apostolului. Şi în plus, când păgânii s-au întâlnit după sacrificiu, să mănânce trupul victimei, masa nu era pe altar, şi nici actul nu era unul sacrificial.

Respingerea directă a acestei dogme a fost aşa de bine executată de Calvin, Turrettin şi alţi Protestanţi, încât nu mai rămâne nimic mai mult, decât de a colecta şi a afirma în ordinea lor corespunzătoare argumentele mai importante. Tăcerea Scripturii este doar o obiecţie faţă de aceasta; deoarece povara dovezii stă pe cei care afirmă doctrina. Circumstanţele primei administrări a Cinei exclude tot caracterul sacrificial. Nimeni nu va nega că acest sacrament trebuie să poarte acelaşi înţeles şi caracter în toate repetiţiile subsecvente, pe care Hristos le-a oferit la început. Dar în acea noapte, acesta nu putea fi un sacrificiu, pentru că sacrificiul Său nu fusese încă făcut. Hristos nu era încă ucis. Nimic nu a fost oferit lui Dumnezeu, ci din contra, Hristos a dat elementele omului: prin care, într-un sacrificiu corespunzător, omul este cel care oferă lui Dumnezeu. nici una din urmele adecvate sau caracteristicile unui sacrificiu adevărat nu este prezent. Nu este nici o victimă, care să verse sângele Său; şi „fără vărsare de sânge nu este iertare”. Nu este nici un act sacrificial; şi aceasta este fatal în special pentru Romanişti; pentru că singura ofrandă către Dumnezeu, care se poate găsi prin orice pretext în istoria instituirii din Scriptură, este cea a rugăciunii eucharistice. Dar, spun ei, transubstanţierea nu are loc decât după aceasta, în pronunţarea cuvintelor instituirii. Nu există nici o moarte şi consumare a vreunei victime prin foc; căci singurul lucru asemănător omorârii este frângerea pâinii: dar conform Romaniştilor, aceasta a avut loc în instituirea Salvatorului nostru, înaintea transsubstanţierii. Din nou: Simplul fapt că Cina este un sacrament este incompatibil cu faptul că ea este un sacrificiu; căci natura celor două este diferită. Într-adevăr, Paştele a fost a fost ambele, dar aceasta a fost la stagii diferite. Dar noi obiectăm cu şi mai multă accentuare, că doctrina este profan de derogatoare faţă de singura preoţie şi sacrificiu al lui Hristos, şi către suficienţa din el, aşa cum este declarat în Scriptură. Hristos este preot unic (1 Timotei 2:5; Evrei 7:24; 9:12), şi El oferă un singur sacrificiu, care nici nu are nevoie şi nici nu admite repetarea (Evrei 7:27; 9:25; 10:1, 2, 10, 12, 14 şi 26 cu 9:12-14).

Protestanţii neagă proprietatea comuniunilor private deoarece ei neagă faptul că Cina este un sacrificiu. Aceasta este o comemorare a morţii lui Hristos, şi arată la moartea Sa. Ar trebui să fie prin urmare cei care se împărtăşesc la care să li se arate, sau cel puţin spectatori. Aceasta este o comuniune, care reprezintă calitatea noastră de membrii în trupul comun al lui Hristos. De aici a celebra aceasta atunci când nici un membru nu este prezent pentru participare este un abuz. Motivul pentru dorinţa unei comuniuni private este de obicei superstiţioasă, şi prin urmare Biserica noastră face bine în a o respinge.

Motivele pe care Roma reţine paharul de la laici poate fi văzut declarat în Conciliul de la Trent, şi citat în Dick. Ele sunt prea banale să mai aibă nevoie de respingere. Este destul să spunem că afirmaţia că pâinea este în sine un sacrament întreg, deoarece sângele este în trup, este falsă. Căci este însăşi natura Cinei Domnului de a semnifica, că sângele nu este în trup, fiind vărsat din acesta în moarte. Am putea să ne întrebăm în mod drept: De ce nu este pâinea singură suficientă şi pentru preoţi, dacă aceasta este un sacrament întreg? Revolta asupra instituirii lui Hristos este în mod autentic privită sever, deoarece dispoziţia de a da paharul celor care se împărtăşesc este atât de clar şi de pozitiv ca şi a observa sacramentul întreg. Şi Salvatorul nostru, de parcă prevedea abuzul, în Marcu 14:23 şi Matei 26:27, a declarat autoritar că toţi cei care mănâncă să şi bea. Această inovaţie a Romei este comparativ de modernă, fiind nu mai mult împotriva Cuvântului lui Dumnezeu, decât împotriva vocii şi folosirii antichităţii creştine. Aceasta prezintă unul dintre cele mai puternice exemple ale aroganţei sale insolente faţă de poporul ei şi faţă de Dumnezeu.

Adevăratul motiv, fără îndoială, este acela de a înalta preoţia într-o castă superioară.