Erezii:

DONATISMUL
 

Donatus şi Donatismul

 

Donatus şi donatismul. Donatiştii au fost primii creştini care s-au despărţit de biserică pe temeiul disciplinei, deşi biserica fusese deja hărţuită de erezii, precum gnosticismul şi maniheismul, care îi afectaseră doctrinele. Este important să ne amintim că donatismul nu a fost o erezie, aşa cum este adesea înţeles acest cuvânt. Toţi ereticii sunt, într-un anume sens, schismatici, dar nu toţi schismaticii sunt eretici; şi donatiştii înşişi au protestat, pe bună dreptate, împotriva faptului că erau consideraţi eretici.

Mensurius era episcop al Cartaginei în timpul şi după persecuţia lui Diocleţian (303 AD). La cererea consulului Anulinus de a renunţa la câteva copii ale Sfintelor Scripturi pe care le avea în posesie, el le-a ascuns şi a dat lucrări eretice în schimbul lor. Consulul, fiind înştiinţat de „pioasa fraudă”,

275

Text Box: 275 
a refuzat să ia măsuri. Mensurius a considerat de datoria lui să oprească reverenţa crescândă şi exagerată faţă de martiraj. El a văzut că erau prea mulţi potenţiali martiri al căror caracter n-ar fi făcut faţă unei priviri atente şi, împreună cu arhidiaconul Cecilian, au făcut tot posibilul să descurajeze în creştinii de bună credinţă, dar înşelaţi, reverenţa faţă de aceşti oameni nedemni. Acest fapt i-a atras, fireşte, oprobriul celor pentru care martirajul devenise consecinţa supremă a vieţii creştine.

În timpul vieţii sale, furtuna stătea să se dezlănţuie şi în cele din urmă a izbucnit când Cecilian l-a succedat în 311 AD. Această numire a fost resimţită ca o mare lovitură pentru toţi cei care preamăreau martirajul. Oponenţii săi îşi bazau principala obiecţie pe faptul că fusese ordinat de către un trădător, Felix din Aptunga, şi s-au grăbit să-l aleagă pe Majorinus ca succesor al lui Mensurius. Era o învinuire ciudată din partea oponentului de vârf al lui Cecilian, SECUNDUS, episcop de Tigisis, dat fiind că există documente care atestă că Secundus însuşi era un trădător, în pofida laudelor lui în faţa lui Mensurius. Din acea dată, donatismul, aşa cum a fost numit ulterior, a avut o existenţă separată şi schismatică. Ambele părţi au apelat la Constantin, şi împăratul imediat a supus pretinsa trădare a lui Felix unei examinări amănunţite de către un conciliu din Roma (313 AD), care a decis în favoarea lui Felix, i-a lămurit caracterul şi, în consecinţă, a declarat validă ordinarea lui Cecilian. Chestiunea a fost din nou discutată pe larg în faţa consulului Aelianus, care, la rugămintea lui Constantin, le-a dat donatiştilor la Cartagina încă o oportunitate (314 AD) să-şi susţină cu dovezi învinuirea adusă lui Felix. Concluzia tribunalului a fost unanimă: „Nemo in eum (Felicem) aliquid probare potuerit quod religiosissimas scripturas tradiderit vel exusserit.”

Episcopul Majorinus a murit în 315 AD, dar fusese un lider cu puţin impact. Urmaşii lui s-au auto-numit, de dragul convenienţei, partidul lui Majorinus; însă, după moartea sa, dacă nu cumva înainte, şi-au luat numele de donatişti, prin care sunt, de altfel, cunoscuţi. Au existat probabil doi episcopi cu numele Donatus, (1) din Casae Nigrae, care, încă înainte de ridicarea lui Cecilian, îşi arătase deja tendinţele schismatice; şi (2) succesorul lui Majorinus şi supranumit „cel Mare”. Această distincţie însă a fost pusă la îndoială în ultimul timp; vezi Sparrow Simpson, Sfântul Augustin şi divizările creştinilor africani (1910, p. 31; Monceaux, Revue de l'Hist. de Religion (1909)).

Ostilitatea personală a lui Donatus cel Mare faţă de Mensurius şi Cecilian şi iritarea împotriva deciziilor de la Roma şi de la Arles [CECILIAN], ale lui Aelianus şi Constantin, a dus la constituirea unei atitudini sfidătoare faţă de Biserică şi faţă de Stat. Cei ce îl dezaprobau pe Cecilian au refuzat, destul de consecvent, să-i acorde bisericii acestuia titlul de Biserică a lui Dumnezeu şi şi-au luat acest titlu pentru sine. Clerul cecilianist a fost condamnat pentru legătura lor cu un trădător şi actele lor au fost repudiate ca nevalide; prin urmare, cei ce l-au urmat pe Majorinus au fost botezaţi din nou. Edictul lui Constantin, însă, în 316 AD, le-a luat bisericile, iar mâna aspră a lui Ursacius le-a luat vieţile. Sectanţii au găsit în Donatus un bărbat suficient de îndrăzneţ încât să denunţe puterea imperială şi să infuzeze vigoare luptei lor împotriva cecilianiştilor. El nu era nici „înger” aşa cum îl numeau urmaşii lui, nici „diavol” aşa cum îl descriau oponenţii lui. Era un bărbat de o profunzime, elocvenţă şi capacitate neîndoielnică, un Ciprian al grupului său, după cum l-a numit Sf. Augustin; dar şi aspru şi lipsit de milă faţă de duşmani, mândru şi dominator faţă de prieteni. Optatus şi Sf. Augustin aveau dreptate să-l compare cu arogantul „prinţ al Tirului” (Ezech. xxviii. 2) pe bărbatul care în timpul vieţii sale le-a permis urmaşilor săi să jure pe numele său şi pe perii săi albi şi care putea să-i întrebe pe umilii episcopi „Ce aveţi de spus grupului meu?” şi care, după moartea sa, a fost descris la conferinţa de la Cartagina de către donatişti drept făcătorul de minuni, „mândria bisericii din Cartagina, omul cu reputaţia unui martir.”

Când soldaţii lui Ursacius au apărut în Nordul Africii, Donatus a fost capabil să le facă faţă şi curajul său i-a „infectat” pe cei timizi şi pe prelaţi. Numele său a devenit punctul de referinţă pentru fiecare om care avea vreo nemulţumire reală sau imaginară împotriva puterilor ecleziaste, civile şi sociale existente, între care se aflau şi Circumcellionii. „Aceştia erau o clasă de oameni”, spunea Sf. Augustin, „care nu urmăreau nici o ocupaţie folositoare, îşi priveau propriile vieţi cu un dispreţ fanatic şi credeau că nu există moarte prea crudă pentru cei diferiţi de ei; hoinăreau din loc în loc, mai ales în districtele de la ţară, şi bântuiau colibele ţăranilor cu scopul de a obţine mâncare.” De aici li se trage numele de ‚Circumcellioni’. Clasa mai bună a donatiştilor s-a îndepărtat cu groază de fanaticii care îşi mânjeau mâinile cu sângele nevinovaţilor împreună cu cel al vinovaţilor; dar, odată ce fusese acceptată oferta de partizani, era imposibil să fie retrasă dintr-o dată. Donatus, Parmenian, Petilian şi Cresconius în schimb au fost forţaţi să facă să pară cât mai inofensive acţiunile acestor aliaţi, care preferau să fie numiţi agnostici, campioni ai lui Cristos, şi care se avântau în luptă cu „Deo laudes” ca strigăt de război şi cu a weapon dubbed „Israelite” as their war-club.

Constantin a aflat curând că donatismul nu putea fi înăbuşit prin puterea săbiei. În 317 AD, lui Ursacius i s-a poruncit să se abţină de la violenţe iar Cecilian a fost îndemnat să-şi trateze blând opozanţii şi să lase răzbunarea în seama Domnului. Scrisoarea împăratului a fost un amestec de adevăr şi sarcasm: „Toate schismele”, scria el, „sunt de la diavolul ; şi aceşti separatişti vin de la el. Ce bine poţi aştepta de la cei care sunt adversarii lui Dumnezeu şi duşmanii sfintei Biserici? Astfel de oameni trebuie să se despartă de biserică şi să se ataşeze de diavol. Cu siguranţă, acţionăm mult mai înţelept dacă le lăsăm ceea ce au apucat să ia de la noi. Prin răbdare şi bunătate putem spera să-i câştigăm. Să lăsăm răzbunarea în seama Domnului. Mă bucură gândul că le veţi întâmpina brutalitatea cu blândeţe şi cu calm. De îndată ce am primit de veste că aceşti oameni v-au distrus o biserică în Constantinopol, am dat ordin ministrului meu de finanţe să vă construiască una nouă. Facă Dumnezeu ca aceşti separatişti înşelaţi să-şi poată vedea în cele din urmă greşeala şi să se întoarcă la singurul Dumnezeu adevărat!” Nu era o scrisoare care intenţiona să-i domolească pe donatişti.

276

Text Box: 276 
 Imediat aceştia au răspuns împăratului că trebuie să înţeleagă limpede că ei nu vor avea nimic de a face cu „nebunul lui de episcop” (adică Cecilian) şi că el poate foarte bine să facă ceea ce putea mai rău. Cu acest dispreţ şi incriminări reciproce, lucrurile au luat sfârşit pentru acea perioadă. Pentru restul zilelor sale, Constantin i-a ignorat pe donatişti, însă aceştia au sporit foarte mult în număr în districtele lor- în 330 AD au ţinut un sinod la care au luat parte 270 de episcopi- şi şi-au stabilit câteva ramuri nesemnificative şi în alte locuri.

Constans, fiul lui Constantin, a urmat tatălui său în posesiunile sale Nord Africane şi, iniţial, a făcut eforturi înspre a-i concilia pe donatişti prin bunătate. A publicat un edict (340 AD) în care le-a cerut donatiştilor să se întoarcă în biserică, îndemnându-i astfel: „acum trebuie să existe unitate, fiindcă Cristos a fost un iubitor de unitate” şi i-a instruit pe funcţionarii săi, Ursacius (probabil nu cel deja menţionat până acum) şi Leonţiu să distribuie bani ca pomeni atât în bisericile donatiste cât şi in cele catolice. Donatiştii i-au refuzat cu dispreţ ca fiind aur oferit de diavolul pentru a-i seduce pe oameni de la credinţa lor. Atunci, sabia persecuţiei a fost scoasă din teacă ca să-i lipsească pe donatişti de bisericile lor; supravieţuitorii priveau victimele ca martiri şi mormintele lor ca platforme pentru a predica rezistenţa. În anul 345 AD, Gregorie a călătorit prin provincie, oferind nu doar pomeni, ci şi vase bisericeşti de mare valoare tuturor celor care acceptau invitaţia imperială de a se supune. Donatus a trimis scrisori circulare prin toate provinciile, interzicând acceptarea oricăror daruri şi i-a scris şi lui Gregorie într-o manieră foarte injurioasă. În 347 AD o a treia comisie, alcătuită din Paul, Macarie şi Taurinus, a venit la Donatus însuşi cu aur în mâini. Episcopul i-a ascultat nerăbdător şi la un moment dat a izbucnit: „Ce legătură are împăratul cu biserica?”. Chiar şi la acea vreme, acestea erau cuvinte care însemnau foarte mult, însă de atunci înainte au ajuns să însemne încă şi mai mult.

Limbajul lui Donatus a fost repetat de după fiecare amvon donatist de către predicatori care proclamau datoria separării de o biserică „care a comis adulter cu prinţul acestei lumi” şi ai cărei prelaţi erau mai degrabă unelte ale împăratului. Această insultă a avut rolul de a-i înnebuni pe fanatici, deşi a adus asupra lor persecuţii pline de furie. S-au ridicat Circumcellionii şi, după ei, vărsări de sânge înspăimântătoare. Aceşti „campioni creştini” au traversat ţara, distrugând totul. Sclavii şi debitorii erau numiţi fraţi; stăpânii şi creditorii erau tirani. Excesele Circumcellionilor au fost aşa de mari încât Donatus şi fraţii episcopi au fost forţaţi să apeleze la Taurinus pentru a-i monitoriza. Circumcellionii au sărutat mâinile care i-au trădat şi şi-au atras furia acestora asupra lor. Tânjeau după martiraj. Invadau templele păgâne ca să-şi găsească moartea din mâna vreunui idolatru înfuriat; intrau în săli de judecată şi judecători înspăimântaţi porunceau execuţia lor instantanee; călătorii erau opriţi şi ameninţaţi cu moartea pe loc dacă nu-i omorau pe solicitanţi. Dădeau zile, ore şi locuri în care mulţimile îi puteau asista în admiraţie în timp ce, înşiruiţi impetuos, se aruncau de pe câte o stâncă în morminte pe care posteritatea avea să le venereze ca pe cele ale martirilor. Macarie nu a făcut nici o diferenţă între donatiştii moderaţi şi Circumcellionii extremi. I-a strivit pe ambii cu o mână de fier. Donatus a fost alungat şi a murit în exil. Biserica era triumfătoare. Optatus l-a felicitat pe Constans ca servitor al lui Dumnezeu care avusese privilegiul de a restaura unitatea; însă, mulţi regretau că unitatea fusese obţinută cu un astfel de  preţ. Când, ulterior, donatiştii i-au numit pe creştini „macarieni”, într-o aluzie plină de dispreţ la persecutorul sectei lor, Sf. Augustin a răspuns: „Da, suntem macarieni, fiindcă acest nume înseamnă „binecuvântat”, şi cine altul este mai binecuvântat decât Cristos căruia îi aparţinem?”, însă a fost firesc şi demn din partea sa să adauge: „Să nu ne mai dăm diverse nume unii altora. Nu-mi aruncaţi în faţă vremurile lui Macarie şi eu nu vă voi aduce aminte de nebunia Circumcellionilor. Pe cât posibil, să lucrăm împreună, fiindcă suntem cu toţii orfani.”

Probabil că abia după încetarea persecuţiei, Gratus, succesorul lui Cecilian, a organizat un sinod la Cartagina, în care s-a stabilit (1) neiterarea botezului, atunci când acesta a fost luat în numele Sfintei Treimi; (2) restricţiile necesare în ce priveşte reverenţa faţă de martiri şi atribuirea acestui titlu.

În 361 AD, Iulian a devenit împărat. Edictul său „i-a chemat înapoi pe toţi episcopii şi clericii alungaţi în timpul domniei lui Constantin şi a garantat libertate egală tuturor partidelor bisericii creştine”. Donatiştii nu au fost incluşi aici. Doi dintre episcopii lor, Rogaţian şi Ponţiu, erau în aşteptarea ordinelor împăratului şi au plecat cu permisiunea de a se întoarce în ţara lor. Întoarcerea a fost marcată de violenţă şi crimă. Donatiştii au tratat bisericile ca pe nişte locuri care fuseseră profanate, au spălat pereţii şi altarele, au sfâşiat veşmintele în bucăţi, au aruncat afară la câini vasele sfinte şi elementele sacre. Apoi au introdus din nou disciplina riguroasă. Apostaţii erau primiţi numai după cea mai umilitoare penitenţă, laicii erau re-botezaţi iar clericii re-ordinaţi. Timp de doi ani, donatismul a fost în ascensiune şi s-a încălzit în razele soarelui imperial. Dar strigătul care a ieşit de pe buzele muribundului Iulian (363 AD), „Galileanule, ai învins” a fost, de asemenea, strigatul care le-a transmis donatiştilor că ziua victoriei lor luase sfârşit.

Donatus fusese succedat de Parmenian, poate cel mai capabil şi mai puţin prejudiciat dintre episcopii donatişti. Străin prin naştere şi, de fapt, ignorant în ce priveşte multe dintre episoadele cele mai crude şi mai triste din istoria donatistă, şi-a intrat în drepturi şi datorii la Cartagina, liber de vederile pasionate care i-au marcat pe atât de mulţi dintre urmaşii săi şi a dat ordin să se ia mai în uşor multe lucruri care pentru ei erau de mare importanţă. Meritul său literar este mare şi a incitat admiraţia lui Optatus, episcop de Milevi, şi a Sf. Augustin, fiecare dintre aceştia având un cuvânt de spus despre opiniile donatiste curente. Disputele teologice dintre Optatus şi Parmenian sunt păstrate în marea operă a primului amintit şi opiniile lui Parmenian sunt, în mod evident, redate cu onestitate. Optatus a fost un bărbat de o pioşenie,un talent dialectic şi o ortodoxie indiscutabile; perfect indiferent faţă de ameninţările, mita şi corupţia Circumcellionilor; purtând în suflet o dorinţă arzătoare după unitate, dacă aceasta putea fi obţinută fără sacrificarea principiului;

277

Text Box: 277 
şi a căutat atât de mult teren comun pe cât era posibil înainte de a afirma fără ezitare unde trebuie să se despartă el şi opozanţii săi. Dacă tonul obişnuit de bunătate şi curtoazie este ocazional dat uitării, dacă titlul de „frate” dat lui Parmenian este înlocuit cu  „Antihrist” când este menţionat Donatus, dacă raţionamentul rece, argumentativ face loc uneori vociferării pasionale, diferenţa este inteligibilă într-un caracter covârşit în aceeaşi măsură de caritate, dar şi de zel, încât Sf. Augustin l-a numit „un al doilea Ambrozie din Milan”.

Au existat două puncte asupra cărora, teoretic, amândoi bărbaţii erau de acord: (1)Că exista doar o singură biserică; şi (2) că în acea unică biserică exista un singur botez şi că acesta nu trebuia repetat. Curând însă au început divergenţele. „O biserică”, spunea donatistul, „în care existau trădători şi aceştia luau parte la sacramente nu era de fapt biserică, iar botezul administrat de trădători nu era de fapt botez”. Unde era atunci biserica cea curată? De partea catolicilor sau de partea donatiştilor? Până unde depindea validitatea sacramentelor de validitatea şi puritatea bisericii şi de caracterul personal al celor ce le distribuiau? Acestea erau întrebări vechi, dar au fost discutate de Optatus şi Parmenian ca niciodată înainte. [OPTATUS (6); PARMENIANUS]

Existenţa donatismului a fost în continuare ameninţată de diviziuni din interior. „Aşa cum Donatus”, spune Sf. Augustin, „a căutat să-l dividă pe Cristos, la fel şi Donatus a fost divizat de diviziunile care apăreau zilnic în mijlocul propriilor ucenici.” Rogatiştii şi maximianiştii, sau indivizi precum Tichonius, s-au ridicat să conteste sau să modereze vederile fondatorilor sectei. [TICHONIUS]

Cu toate acestea, cea mai cruntă lovitură pentru donatism a fost dată de schisma maximianistă. [MAXIMIANUS (2)]. Parmenian a murit în 392 AD şi a fost succedat de Primian. Primian a impus o penitenţă asupra unuia dintre diaconii săi, Maximian; diaconul a protestat, a fost excomunicat şi a apelat la câţiva episcopi din vecinătate, care i-au preluat cauza şi i-au solicitat respectuos lui Primian o audienţă. Primian a refuzat. În 393 AD, peste 100 de episcopi nemulţumiţi s-au adunat într-un sinod la Cabarsussis, l-au chemat pe Primian înaintea lor şi, după ce din nou a refuzat să le acorde atenţie, i-au recitat păcatele într-un document elaborat, l-au excomunicat şi l-au ales pe Maximian, procurându-i consacrarea la Cartagina. Donatiştii din Cartagina, divizaţi acum între primianişti şi maximianişti, la rândul lor, au avut experienţa mizeriei unui altar împotriva altui altar. „Dumnezeu”, spune Sf. Augustin, „le plătea înapoi cu aceeaşi măsură cu care ei i-au plătit lui Cecilian”. Primian şi partidul său erau totuşi mult mai puternici. Episcopii de Numidia şi Mauritania, în număr de 310, li s-au alăturat; şi la conciliul de la Bagai (394 AD), prezidat de însuşi Primian, Maximian a fost excomunicat şi celor ce l-au ordinat şi susţinut li s-a poruncit să se întoarcă în partidul primianist până la o anumită dată. Maximianiştii şi-au arătat prea puţin dispoziţia de a se supune acestei decizii şi astfel au început persecuţiile. Biserica lui Maximian a fost făcută una cu pământul şi casa sa a fost cedată unui preot păgân. Proconsulului Seranus i s-a cerut să asiste la îndeplinirea sentinţei luată de conciliu în ce-i privea pe cei refractari. Maximianiştii erau vânaţi dintr-un loc în altul şi modul în care a fost tratat vârstnicul şi preaiubitul episcop de Membresa, Salvius, a fost cu totul scandalos şi crud peste măsură. Cu toate acestea, doar câţiva maximianişti s-au întors în corpul principal; majoritatea s-au chinuit în continuare ca martiri, botezându-i şi ordinându-i din nou pe cei care li s-au alăturat. Donatismul primise o lovitură mortală.

Acţiunea Bisericii catolice şi a statului începând cu această perioadă a contribuit la verificarea răspândirii donatismului. Mulţi donatişti, preoţi şi laici împreună, dezgustaţi de certurile de partide şi de crudele excese, şi-au îndreptat ochii înspre biserică. Şi au fost întâmpinaţi cu căldură. În 393 AD un conciliu s-a reunit la Hippo sub prezidarea lui Aurelius, episcop al Cartaginei. Măsurile adoptate au fost liberale în spirit şi în intenţie. Ele permiteau întoarcerea clericilor donatişti la poziţiile şi funcţiile lor, cu condiţia să nu fi acordat a doua oară botezul şi să-şi aducă congregaţiile cu ei; au decis că copiii donatiştilor, chiar dacă au primit botezul donatist, să nu fie excluşi de la slujirea la altar.

Acţiunea statului a suferit diverse variaţiuni în funcţie de modul în care evenimentele politice atrăgeau atenţia asupra donatiştilor sau o îndepărtau de la ei. Edictul lui Valentinian (373 AD) care îndepărta orice cleric care acordase botezul a doua oară şi decretele succesive ale lui Graţian care- primul, în 375 AD, poruncea supunerea bisericilor lor; al doilea, în 377 AD, emis pentru donatişti, Flavian, reprezentantul imperial în Africa, autorizând în continuare confiscarea caselor folosite de aceştia; al treilea, în 378 AD, poruncind expulzarea din Roma a unui Claudian, care mersese acolo să propage opiniile donatiste- au produs multă mizerie; însă, neliniştea politică legată de asasinarea lui Graţian (383 AD), războaiele între Maximus şi Theodosie, îndepărtarea lui Maximus şi restaurarea lui Valentinian (388 AD), au făcut imposibilă implementarea acestor decrete sau a unor odine similare şi pentru acea vreme, Donatiştii s-au bucurat de o relativă libertate faţă de interferenţe.

În 392 AD, Theodosie a emis legile sale împotriva ereticilor în general, distribuind amenzi tuturor celor care au deţinut asemenea funcţii preoţeşti. Acest fapt nu era îndreptat în mod specific împotriva donatiştilor şi probabil că nici nu li s-a aplicat acestora înainte de moartea lui Theodosie (395 AD). Acel eveniment a fost urmat de uzurparea de putere a lui Gildo în Africa şi alianţa sa cu unul dintre cei mai cruzi episcopi donatişti, Optatus de Thamugas. Ravagiile comise au fost oprite doar de victoria lui Honorius asupra lui Gildo în 398 AD, iar lui Optatus şi ucenicilor săi Seranus le-a impus pedeapsa lui Theodosie. Edictul lui Honorius (398 AD) prin care se decreta pedepsirea cu moartea a tuturor celor care au îndrăznit să violeze bisericile şi să maltrateze clericii a fost în mod evident îndreptat împotriva Circumcellionilor.

Cu toate acestea, corpul donatiştilor se afla pe o poziţie mai bună decât biserica catolică. Cea mai mare parte a Africii era donatistă, iar biserica zăcea zdrobită şi oprimată. Spre sfârşitul secolului al IV-lea, părea aproape că locul bisericii apostolice catolice străvechi va fi luat de către această nouă sectă uzurpatoare.

278

Text Box: 278 
Atunci, buna providenţă a lui Dumnezeu l-a ridicat pe Sf. Augustin, a cărui pietate şi abilitate au apărat atunci şi de atunci înainte adevărata biserică a lui Cristos. În 391 AD a venit la Hippo şi votul popular l-a ales pe loc ca viitor succesor al bătrânului Valerie. În 395 AD a fost consacrat episcop adjunct. Hippo era un pat cald al donatismului. Într-o scrisoare (Ep. 33) către Proculeianus, episcopul donatist din Hippo, Sf. Augustin întreabă patetic: „Oare ce ne-a făcut Cristos de Îi sfâşiem mădularele în toate direcţiile? Ce trist e că domneşte vrajba în casele şi familiile creştine. Soţul şi soţia, care în viaţa lor de căsnicie nu ştiu de despărţire, se despart la altarul lui Cristos! Copiii îşi trăiesc viaţă împreună cu părinţii lor în aceeaşi clădire, dar acea clădire nu este şi locuinţa lui Dumnezeu.” Plin de zel, Sf. Augustin, s-a aruncat în vâltoarea luptei. Predicile sale atrăgeau în egală măsură atât catolici cât şi donatişti şi sectanţii i-au ameninţat viaţa, însă lucrările sale au avut mare impact. Oameni ca Petilian au fost reduşi la tăcere, iar preoţi, laici şi chiar comunităţi întregi s-au întors în sânul bisericii. În 401 un conciliu s-a reunit de două ori la Cartagina pentru a rezolva cererea de clerici catolici; ispita donatistă sau persecuţiile le redusese atât de mult numărul încât multe biserici nu aveau diaconi şi, prin urmare, duceau lipsă de mijloacele de ocupare a posturilor mai înalte. Conciliul de la Hippo le impusese restricţii clericilor donatişti, care s-au întors în biserică, exersându-şi funcţiile. A fost permis un apel la papa Anastasie pentru îndepărtarea acestor restricţii. Sf. Augustin a servit de exemplu în primirea diaconilor ordinaţi de donatişti, deşi aparent el refuzase să primească din nou- în funcţia lor oficială- pe  cei care înainte trecuseră din biserică la sectanţi. Aceste măsuri, deşi însoţite de cuvinte iubitoare de salut, i-au stârnit pe donatişti. Ei erau încă o majoritate, puternici şi perseverenţi. Au chemat în ajutorul lor fanatismul brutal al Circumcellionilor, în mod special împotriva donatiştilor apostaţi şi a clericilor catolici. Încă o dată, focul şi sabia au dărâmat biserici şi au distrus altare. Sf. Augustin a fost ameninţat, urmărit şi încercuit; preoţii catolici erau opriţi pe străzi şi opţiunea care li se oferea era: „Promiteţi că nu veţi mai predica, altfel pregătiţi-vă pentru un tratament rău!”. Donatiştii moderaţi priveau toate acestea cu groază, însă erau lipsiţi de putere pentru a împiedica barbariile. Înainte de a apela la stat, catolicii au dorit o conferinţă (403 AD). Episcopul donatist, Primian, le-a respins iniţiativa şi i-a insultat zicându-le: „Fii martirilor şi stirpea trădătorilor nu se pot întâlni vreodată.” La fel de lipsite de succes au fost şi încercările Sf. Augustin şi ale lui Possidius de a se consulta cu episcopii donatişti conducători. În cele din urmă, într-un conciliu la Cartagina (404 AD) au hotărât să apeleze la Honorius pentru a aplica legile lui Theodosie împotriva donatiştilor şi pentru a restrânge excesele Circumcellionilor. Dar înainte de a ajunge comisia la împărat, mânia acestuia a fost aprinsă de relatările ofiţerilor săi. Cruzimea donatiştilor faţă de doi episcopi catolici, Servus şi Maximinian din Bagai, l-au făcut prea puţin dispus să accepte măsurile blânde propuse de conciliul de la Cartagina, iar în 405 a emis un edict prin care îi amenda pe cei care cauzaseră maltratări şi îi ameninţa cu expulzarea pe episcopii şi clericii donatişti. În acelaşi an, legile imperiale au interzis botezul acordat a doua oară, i-au condamnat pe donatişti ca eretici, le-au confiscat casele de întâlnire şi bunurile celor care acordaseră botezul a doua oară, i-au exclus de la moştenirea prin testament şi au proclamat tuturor că „singura şi adevărata credinţă catolică a Dumnezeului Atotputernic trebuia să fie primită.” Acestea, împreună cu alte edicte asemănătoare, i-au adus în biserică pe cei care oscilau. Catolicii i-au primit cu dragoste şi cu iertare, şi în unele oraşe, Cartagina de exemplu, s-a declarat şi s-a celebrat în mod public uniunea dintre catolici şi donatişti. Însă aceste edicte i-au exasperat încă şi mai mult pe donatiştii extremişti. Oraşul Sf. Augustin, Hippo, a suferit greu de pe urma Circumcellionilor. În 409 AD, Sf. Augustin s-a plâns plin de amărăciune (Ep. 111) de jafurile şi de ravagiile lor, de faptele lor răzbunătoare şi de cruzimile faţă de episcopii şi laicii catolici. Scrisorile către episcopii donatişti sau către funcţionarii imperiali au fost de puţin folos, de vreme ce oamenii la care făceau referire se omorau singuri dacă erau încolţiţi de prada lor, sau se aruncau în focuri aprinse tot de ei. Au auzit de moartea lui Stilicho în 408 AD. În mod corect sau greşit, ei considerau că el fusese iniţiatorul decretelor severe emise în ultimul timp şi au întâmpinat vestea alăturându-se păgânilor în omorurile, maltratările şi izgonirea mult-urâţilor episcopi catolici. Noi delegaţii au mers la Roma; Sf. Augustin a scris scrisori primului ministru Olimpius şi au fost trimise în Africa edicte noi, care întăreau aplicarea legilor anterioare, a amenzilor şi pedepselor.

În acest timp, Sf, Augustin a publicat alte lucrări care aduceau multă lumină asupra controversei donatiste: (a) Despre Botezul Unic, scris în 406-411 AD, ca răspuns la un tratat al lui Petilian cu acelaşi titlu. (b) Împotriva lui Cresconius, scris în 409 AD. Cresconius a obiectat faţă de numirea partidului său cu numele de donatişti: „Nu Donatus, ci Cristos era fondatorul lor. Nu erezia, ci schisma i-a separat pe ei de biserica catolică”; Cresconius a pretins că nu ei erau schismaticii, ci catolicii, care pierduseră astfel biserica şi botezul.

In 408 a avut loc invazia Romei de către regele Alaric al Goţilor şi se zvonea că donatiştii din Africa era gata să-i sprijine pe invadatori. Împăratul Honorius şi-a anulat decretele extreme împotriva păgânilor şi schismaticilor, dar în 410 o comisie de 4 episcopi din Cartagina i-a adus din nou plângeri împotriva donatiştilor. Comisia a fost însărcinată să înainteze o petiţie pentru organizarea unei conferinţe intre catolici şi donatişti sub prezidare imperială. În Octombrie 410, Honorius i-a dat ordine proconsulului din Africa, Marcellinus, să facă toate pregătirile necesare şi să acţioneze ca preşedinte la dezbateri. El a emis un edict (Ianuarie 411) prin care îi invita pe episcopii donatişti şi catolici să se întâlnească în Iunie la Cartagina şi să-şi aleagă reprezentanţi, promiţând desfăşurarea paşnică a dezbaterilor şi suspendând până atunci toate procesele împotriva donatiştilor. Ambele părţi au acceptat dornice planul: 286 episcopi catolici şi 279 episcopi donatişti s-au prezentat la Cartagina în luna Mai, şi, după multe dificultăţi în a-i aduce pe donatişti la subiectul dezbaterilor, preşedintele a pronunţat sentinţa.

279

Text Box: 279 
 S-a considerat că Actele oficiale şi mărturia Sfintelor Scripturi dovedeau lipsa de temei a acuzaţiilor împotriva lui Cecilian şi a părerii că un om, prin păcătoşenia altui om, devenea în consecinţă părtaş la vina celuilalt. „De aceea, eu”, spunea Marcellinus, „îi avertizez pe toţi oamenii ... să împiedice adunările donatiştilor în oraşe şi sate şi să restaureze bisericile catolicilor. Fiecare episcop al comunităţii lui Donatus trebuie, la întoarcerea acasă, să revină în sânul singurei biserici adevărate, sau, cel puţin, să nu stingherească execuţia cu credincioşie a legii. Dacă îi au pe Circumcellioni în preajmă şi nu depun eforturi pentru a restrânge şi a reprima excesele acestor oameni, ei vor fi lipsiţi de locurile lor în stat.”

Donatiştii condamnaţi, între care se aflau şi episcopii principali, răniţi de înfrângere, l-au insultat pe Marcellinus şi au apelat la împărat. Răspunsul a venit în 412 AD, concis şi aspru, şi i-a clasificat drept eretici. Le-a poruncit să se întoarcă în biserică, i-a amendat după rangul şi statutul lor, şi, în faţa nesupunerii lor încăpăţânate, le-a confiscat casele şi averile. Mulţi donatişti s-au supus edictului, alţii l-au dispreţuit. Comunităţi întregi, precum cea de la Cirta, episcopi şi laici de pretutindeni, s-au întors în biserică; unii din convingere, alţii din motive de eficienţă şi confort. Circumcellionii au izbucnit cu forţe proaspete, au ars biserici, au distrus case, au aruncat în flăcări acele Scripturi care vorbeau împotriva lor şi i-au maltratat cu cruzime pe clericii care le predicau. Cei mai puţini violenţi proclamau cu batjocură că scrinurile bisericii şi cuferele imperiale erau îmbogăţite cu aurul separatiştilor şi sugerau că moartea lui Marcellinus (413 AD) a fost judecata divină peste judecătorul care i-a nedreptăţit. În 414 AD, un decret încă şi mai aspru anunţa că clădirile bisericilor donatiştilor urmau să devină proprietatea bisericii catolice, iar toţi clericii donatişti erau suspendaţi şi expulzaţi. Amenzile au fost dublate; confiscările şi expulzările le râdeau în faţă separatiştilor; mărturiile lor în tribunale erau ilegale şi nevalide; condiţia lor socială a fost degradată până la cea mai de jos; faptul că pedepsele se opreau puţin înainte de moarte se datorează în cea mai mare parte Sf. Augustin, care s-a străduit cu succes să-i împiedice pe alţii să-şi murdărească mâinile de sângele acelor fanatici înşelaţi. Biserica, pentru bunul ei nume fie amintit, a reuşit prin bunătate şi blândeţe să facă durerea înfrângerii mai uşor de suportat pentru duşmanii săi, deşi nu a neglijat nici profitul din avantajele ce decurgeau din victorie. După ce episcopii catolici s-au întors la casele lor, au răspândit vestea victoriei pretutindeni şi în următorul post au proclamat-o în mod public în bisericile lor. Au fost puse în circulaţie rezumate ale actelor şi judecăţilor de la conferinţă, una dintre acestea de către însuşi Sf. Augustin. Acestea erau adresate în principal catolicilor; altele, precum „Ad Donatistas post collectionem” a Sf. Augustin erau adresate sectanţilor care ar fi putut fi derutaţi prin rapoartele unilaterale ale episcopilor donatişti sau prin exprimarea calomnioasă despre Marcellinus şi despre catolici. În 418 un conciliu la Cartagina a aprobat hotărâri care să reglementeze procedurile când episcopii, clericii şi congregaţiile donatiştilor reveneau în biserică. Nimic nu ar putea dovedi mai limpede marea măsură in care această revenire avusese loc.

Biserica nu mai era umilă şi rugătoare, ci triumfătoare; şi schimbarea poate fi observată de asemenea în câteva scrisori şi acte ale Sf. Augustin în această perioadă, despre care se poate spune că sunt ultimele sale cuvinte despre marea controversă donatistă. Lucrarea sa De Correctione Donatistarum se adresează unui soldat, Bonifacie, şi este scrisă într-un stil şi limbaj aproape militar în ce priveşte impunerea riguroasă a disciplinei. Bonifacie întrebase despre diferenţa dintre arieni şi donatişti. Sf. Augustin, după ce i-a răspuns la întrebare, a mers mai departe şi a vorbit despre donatişti ca fiind „nişte rebeli împotriva unităţii bisericii lui Cristos”. Conferinţa de la Cartagina şi împăratul adoptaseră legi pe care ei le încălcaseră şi de aceea meritau să fie pedepsiţi (Dan. iii. 29). Domnul le poruncise ucenicilor Săi să-i forţeze pe cei se împotrivesc să vină la ospăţul de nuntă şi acel ospăţ de nuntă era unitatea Trupului lui Cristos. Biserica era Trupul; cât timp cineva mai avea viaţă, Dumnezeu în bunătatea Sa avea să-l aducă pe acel om la pocăinţă şi să-l conducă în biserica care era templul Duhului Sfânt; Duhul Sfânt nu-i dădea viaţă omului în afara Trupului, Biserica. Aceeaşi afirmaţie puternică apare şi în îndemnurile sale poruncitoare către Emeritus, episcopul donatist din Cezarea. Majoritatea congregaţiei lui Emeritus se întorsese în biserică. Sf. Augustin pledase cu episcopul: „In afara bisericii poţi avea orice altceva, dar nu mântuirea. Poţi avea funcţii, Sacramente, Liturgie, Evanghelie, credinţe, predici, în numele Sfintei Treimi; dar mântuirea o poţi găsi numai în Biserica Catolică”.

Ultimele scrisori ale Sf. Augustin erau adresate unui episcop donatist Gaudenţiu. Marcellinus fusese urmat de Dulciţiu, care a încercat să ducă la îndeplinire cât mai blând legile aspre împotriva donatiştilor şi a fost interesat în mod special de restrângerea fanatismului Circumcellionilor. Din nefericire, anumite cuvinte ale sale au fost înţelese greşit, cum că i-ar fi pedepsit cu moartea dacă nu se întorceau în biserică. Gaudenţiu şi congregaţia sa s-au adunat în biserica lor, hotărâţi să-i dea foc şi să piară împreună în flăcări. Dulciţiu a reuşit să oprească acest lucru printr-o scrisoare către Gaudenţiu, care a scris două scrisori în apărarea faptei pe care şi-o propunea şi a vederilor partidului său. Dulciţiu a apelat la Sf. Augustin, care a răspuns argumentelor lui Gaudenţiu. Lucrarea sa Contra Gaudentium, în două volume, tratează vechea dispută, în acelaşi timp expunând nebunia şi crima suicidului.   

Donatismul îşi dusese traiul. Nu au apărut noi campioni care să-l apere; şi schisma şi-a mai ridicat capul o singură dată. Spre sfârşitul secolului al VI-lea, a existat o reînviere momentană de energie şi prozelitism, însă papi precum Leo şi Gregorie cel Mare şi legile imperiale au fost irezistibile. Mişcarea s-a stins. Donatiştii au continuat să existe până când invazia Africii de către Mahomedani i-a şters sau i-a contopit cu corpuri schismatice ulterioare.

See Optatus, ed. Alba Spinaeus (Par. 1631), or ed. Dupin (Antw. 1635); S. Augustini, Opera, vol. vii. (Par. ed. 1635); Vogel, "Donatisten" in Herzog's Real-Encyclop.; Hefele, do. in Wetzer's Kirchenlexicon. and Concil-Geschichte;

280

Text Box: 280 
Neander, Church History, iii. 258, etc. ed. Bohn; Niedner, Lehrbuch d. Christlichen Kirchengeschichte 324; Robertson, Hist. of the Christian Church, i. 175, etc.; Hagenbach, Kirchengeschichte, i. 547; Ribbeck, Donates and Augustinus (1858); M. Deutsch, Drei Actenst?ur Geschichte der Donatismus (Berlin, 1875); Harnack, Dog. Gesch. (3rd. ed.) iii. 36 ff.; Thomasius, Dog. Gesch. (2nd ed.) i. 606 ff.

[J.M.F.]

(prin bunăvoinţa http://www.ccel.org)