Pneumatologie:
DUHUL SFÂNT
Charles
Hodge
Două puncte care
trebuiesc considerate cu referire la acest subiect sunt, primul natura, şi al
doilea oficiul sau lucrarea Duhului Sfânt. Referitor la natura Sa, este El o
persoană sau o simplă putere? Şi dacă este o persoană, este El creat sau divin,
finit sau infinit? Personalitatea Duhului a fost credinţa Bisericii încă de la
început. aceasta avea puţini oponenţi chiar şi în perioada haotică a teologiei;
iar în vremurile moderne a fost negată de nimeni decât de Socinieni, Arieni, şi
Sabelieni. Înainte de a considera dovada directă a doctrinei Bisericii a
faptului că Duhul Sfânt este o persoană, ar fi bine să remarcăm faptul că
termenii „Duhul”, „Duhul lui Dumnezeu”, „Duhul Sfânt”, şi atunci când Dumnezeu
vorbeşte, „Duhul Meu”, sau când se vorbeşte de Dumnezeu, „Duhul Său”, apar în
toate părţile Scripturii de la Geneza la Apocalipsa. Acestea şi alte termene
echivalente trebuiesc a fi înţelese în mod evident în acelaşi sens peste tot în
Scripturi.
Dacă Duhul lui
Dumnezeu care se mişca peste faţa apelor, care a fost cu antediluvieni, care a
fost peste Moise, care a dat îndemânare artizanilor, şi care a inspirat pe
profeţi, este puterea lui Dumnezeu, atunci Duhul care a venit peste apostoli, pe
care l-a promis Hristos să-l trimită ca un avocat şi mângâietor, şi despre care
se vorbeşte că îi instruieşte, sfinţeşte şi îi călăuzeşte pe poporul lui
Dumnezeu, trebuie de asemenea să fie puterea lui Dumnezeu. Dar dacă Duhul este
în mod clar revelat a fi o persoană în partea ultimă a Scripturii, este clar că
porţiunile mai timpurii trebuiesc înţelese în acelaşi fel. O parte a Bibliei, şi
cu atât mai puţin unul sau mai puţine pasaje nu trebuiesc luate laolaltă, şi să
primească vreo interpretare pe care le-ar putea purta cuvintele izolate, ci
Scriptura trebuie să interpreteze Scriptura. O altă remarcă evidentă despre
acest subiect este că Duhul lui Dumnezeu este proeminent în mod egal în toate
părţile cuvântului lui Dumnezeu. Intervenţia Lui nu are loc în ocazii rare, cum
ar fi la apariţia îngerilor, sau a Teofaniilor, despre a căror menţiune se face
ici şi acolo în volumul sacru; ci El este reprezentat ca fiind pretutindeni
prezent şi pretutindeni operativ. Am putea la fel de sigur să deducem din Biblie
numele şi doctrina despre Dumnezeu, precum şi numele şi slujba Duhului.
Doar în Noul
Testament El este menţionat nu mai mult de 300 de ori. Aceasta nu este, totuşi,
doar simpla frecvenţă cu care este menţionat Duhul, şi proeminenţa acordată
persoanei şi lucrării Lui, ci relaţiile multiplicate şi interesante în care este
El reprezentat ca stand cu poporul lui Dumnezeu, importanţa şi numărul darurilor
Sale, şi dependenţa absolută a credinciosului şi a Bisericii de El pentru viaţa
spirituală şi veşnică, ceea ce face ca doctrina Duhului Sfânt să fie absolut de
fundamentală faţă de evanghelie. Lucrarea Duhului în aplicarea răscumpărării lui
Hristos este reprezentată a fi la fel de esenţială ca răscumpărarea în sine.
Este prin urmare indispensabil ca noi să ştim ceea ce ne învaţă Biblia despre
Duhul Sfânt, atât referitor la natura cât şi la oficiul Său.
I.
Dovadă a
personalităţii Lui
Scripturile învaţă
în mod clar că El este o persoană. Personalitatea include inteligenţă, voinţă şi
subzistenţă individuală. Dacă, deci, se pot dovedi că toate acestea sunt
atribuite Duhului, este prin urmare dovedit faptul că EL este o persoană. Nu ar
fi necesar sau recomandabil să separăm dovezile acestor câteva puncte, şi să
cităm pasaje care îi atribuie Lui inteligenţă, apoi altele, care îi atribuie Lui
voinţă, şi încă altele pentru a dovedi subzistenţa Sa individuală, deoarece
toate acestea sunt adesea incluse într-unul şi acelaşi pasaj; şi argumentele
care dovedesc una, în multe cazuri le dovedesc şi pe celelalte.
-
Primul argument
pentru personalitatea Duhului Sfânt este derivat din folosirea pronumelui
personal în relaţie cu El. O persoană este aceea care, atunci când vorbeşte
spune eu; când i se adresează ceva este numit tu; şi când se
vorbeşte despre ea, este numit el sau lui. Este într-adevăr
admis faptul că există o astfel de figură retorică ca personificarea; că
fiinţele neînsufleţite şi iraţionale, sau sentimentele, ori atributele, pot fi
introduse ca vorbind sau fiind adresate ca persoane. Însă aceasta nu creează
nici o dificultatea. Cazurile de personificare sunt de o aşa natură încât,
doar în anumite instanţe, nu admit nici o îndoială. Faptul că oamenii
apostrofează uneori cerurile, sau elementele, nu oferă nici un pretext pentru
a le explica drept personificare a tuturor pasajelor în care Dumnezeu sau
Hristos este introdus ca o persoană. La fel este şi în privinţa Duhului Sfânt.
El este introdus ca o persoană aşa de des, nu doar poetic sau în discurs
emancipat, ci şi în simpla naraţiune, şi în instrucţiunile didactice; iar
personalitatea Sa este susţinută de atâtea dovezi colaterale încât a explica
folosirea pronumelor personale în relaţie cu El pe principiul personificării
înseamnă a brutaliza toate regulile de interpretare. Astfel în Faptele
Apostolilor 13:2, „Duhul Sfânt a zis: Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul
pentru lucrarea la care i-am chemat.”. Domnul nostru spune (Ioan 15:26), „Când
va veni mângâietorul, pe care-L voi trimite de la Tatăl, adică Duhul
adevărului, care purcede de la Tatăl, El va mărturisi despre Mine”. Folosirea
pronumelui personal El în locul lui acesta, arată faptul că Duhul este o
persoană. În următorul capitol (Ioan 16:13, 14) se spune: „Când va veni
mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El
nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit, şi vă va descoperi
lucrurile viitoare. El Mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al Meu, şi
vă va descoperi”. Aici nu este nici o posibilitate de a se da socoteală de
folosinţa pronumelui personal El pe oricare fundament decât personalitatea
Duhului.
-
Noi stăm în
relaţii faţă de Duhul Sfânt pe care le putem susţine doar faţă de o persoană.
El este subiectul credinţei noastre. Noi credem în Duhul Sfânt. Acest lucru îl
profesăm la botez. Noi suntem botezaţi nu numai în numele Tatălui şi al
Fiului, ci şi al Duhului Sfânt. Însăşi asocierea Duhului în astfel de
legături, cu Tatăl şi Fiul, după cum se admite că ei sunt persoane distincte,
dovedeşte că şi Duhul este o persoană. Pe lângă folosirea cuvintelor eis
faţă de onoma, faţă de nume, nu admite nici o altă explicaţie. Prin
botez noi profesăm să-L recunoaştem pe Duhul aşa cum îl recunoaştem pe Tatăl
şi Fiul, şi ne legăm de unul precum şi de ceilalţi. Dacă atunci când apostolul
le spune corintenilor că ei nu au fost botezaţi „în numele lui Pavel”, şi când
el spune că evreii au fost botezaţi în Moise, el vrea să spună că corintenii
nu erau, şi că evreii au fost făcuţi ucenici, unul al lui Pavel şi ceilalţi ai
lui Moise; atunci când suntem botezaţi în numele Duhului, însemnătatea este că
în botez noi profesăm a fi ucenicii lui; noi ne legăm de la a primi
instrucţiunile lui, şi să ne supunem controlului lui. Stăm în aceeaşi relaţie
cu El ca şi faţă de Tata şi Fiul; îl recunoaştem a fi o persoană atât de
distinctă precum recunoaştem personalitatea Fiului şi a Tatălui. Creştinii nu
numai profesează credinţa în Duhul Sfânt, dar ei sunt şi destinatarii
darurilor lui. El este pentru ei un obiect al rugăciunii. În binecuvântarea
apostolică, harul lui Hristos, dragostea Tatălui şi împărtăşirea Duhului
Sfânt, sunt invocate în mod solemn. Noi ne rugăm Duhului pentru ca El să se
comunice pe Sine nouă, ca El, conform promisiunii Domnului nostru, să
locuiască în noi, la fel cum ne rugăm lui Hristos ca noi să fim obiectele
dragostei lui nemeritate. În consecinţă noi suntem îndemnaţi să nu „păcătuim
împotriva”, „să nu ne împotrivim”, nici să „nu întristăm” pe Duhul Sfânt. El
este reprezentat, prin urmare, ca o persoană, care poate fi obiectul
acţiunilor noastre; pe care îl putem încânta sau ofensa; cu care putem avea
comuniune, adică, relaţie personală; care poate iubi şi să fie iubit; care ne
poate spune nouă „tu”; şi pe care îl putem invoca în fiecare vreme de nevoie.
-
Duhul susţine de
asemenea relaţiile faţă de noi şi îndeplineşte slujbe pe care nimic decât o
persoană le poate susţine sau îndeplini. El este învăţătorul nostru,
sfinţitorul, mângâietorul, şi ghidul. El guvernează pe fiecare credincios care
este condus de Duhul, şi întreaga Biserică. El cheamă, aşa cum i-a chemat pe
Barnaba şi Saul, la lucrarea de slujire, sa la un anumit câmp de lucru.
Pastorii sau episcopii sunt făcuţi supraveghetori de către Duhul Sfânt.
-
În exercitarea
acestora cât şi a altor funcţii, actele personale sunt în mod constant
atribuite Duhului în Biblie; anume, acte care implică inteligenţa, voinţa, şi
activitatea sau puterea. Duhul învaţă, selectează, revelează şi mustră. Citim
adesea că „Duhul a spus” (Fapte 13:2; 21:11; 1 Timotei 4:1; etc.). Aceasta
este făcut în mod aşa de constant încât Duhul apare ca un agent personal de la
un capăt la celalalt al Scripturilor, aşa că personalitatea Sa este dincolo de
orice dispută. Singura întrebarea posibilă este dacă El este o persoană
distinctă de Tatăl. Dar despre aceasta nu poate exista nici o îndoială
rezonabilă, după cum se spune că este Duhul lui Dumnezeu şi Duhul care este de
la Dumnezeu; aşa cum este el distins de Tatăl în formele botezului şi ale
binecuvântării; aşa cum El purcede de la Tatăl; şi aşa cum El este promis,
trimis, şi dat de către Tatăl. Aşa că confunda pe Duhul Sfânt cu Dumnezeu
înseamnă a declara Scripturile drept neinteligibile.
-
Toate elementele
personalităţii, anume, inteligenţa, voinţa şi subzistenţa individuală, sunt nu
numai implicate în tot ceea ce este astfel revelat referitor la relaţia în
care Duhul stă faţă de noi şi aceea pe care o susţinem noi faţă de El, dar ele
sunt toate în mod distinct atribuite Lui. Despre Duh se spune că cunoaşte,
voieşte, şi acţionează. El cercetează, sau cunoaşte toate lucrurile, chiar şi
acele lucruri adânci ale lui Dumnezeu. Nici un om nu cunoaşte lucrurile adânci
ale lui Dumnezeu decât Duhul lui Dumnezeu (1 Corinteni 2:10, 12). El
distribuie „fiecăruia în parte, cum voieşte” (1 Corinteni 12:11). Subzistenţa
Sa individuală este implicată în faptul că El este un agent, şi în faptul că
El este obiectul faţă de care se încheie activitatea altora. Dacă El poate fi
iubit, venerat, şi ascultat, sau ofensat sau păcătuit împotriva Lui, El
trebuie să fie o persoană.
-
Manifestările
personale ale Duhului, atunci când El s-a coborât peste Hristos la botezul
său, şi peste apostoli în ziua Cinzecimii, implică din necesitate subzistenţa
Sa personală. Aceasta nu a fost vreun atribut al lui Dumnezeu şi nici simpla
sa eficienţă, ci însăşi Dumnezeu, care a fost manifestat în rugul aprins, în
focul şi norii de pe Muntele Sinai, în stâlpul care i-a călăuzit pe israeliţi
prin pustie, şi în slava care locuieşte în Tabernacol şi în Templu.
-
Oamenii lui
Dumnezeu au privit întotdeauna pe Duhul Sfânt ca o persoană. Ei au privit la
EL pentru instrucţiune, sfinţire, direcţie, şi mângâiere. Aceasta este parte
din religia lor. Creştinismul (considerat în mod subiectiv) nu ar fi ceea ce
este fără acest sens de dependenţă de Duhul şi această reverenţă pentru
persoana Sa. Toate liturghiile, rugăciunile şi laudele Bisericii, sunt pline
de apeluri şi adresări către Duhul Sfânt. Acesta este un fapt care nu admite
nici o soluţie raţională dacă Scripturile nu învaţă de fapt că Duhul este o
persoană distinctă. Regula
Quod semper, quod ubique,
quod ab omnibus,
este susţinută de protestanţi precum şi de romanişti. Aceasta nu este
autoritatea consensului general ca o evidenţă a adevărului, pe care îl
obiectează protestanţii, dar faţă de care se fac aplicări ale acesteia de
către biserica papală, şi faţă de principiul pe care acea autoritate se
bazează. Toţi protestanţii admit faptul că adevăraţii credincioşi de fiecare
vârstă şi ţară au o credinţă, precum şi un singur Dumnezeu şi un singur Domn.
Divinitatea
Duhului Sfânt
Despre acest subiect
a fost puţină dispută în cadrul Bisericii. Duhul este aşa de proeminent
prezentat în Biblie ca deţinând atribute divine, şi exercitând prerogative
divine, încât din secolul al patrule adevărata sa divinitate nu a fost niciodată
negată de aceia care admit personalitatea sa.
-
În Vechiul
Testament, tot ceea ce este spus despre Iehova este spus despre Duhul lui
Iehova; şi prin urmare, dacă ultimul nu este decât o simplă parafrazare pentru
primul, el trebuie să fie în mod necesar divin. Expresiile Iehova a spus,
şi Duhul a spus, sunt inter-schimbate în mod constant; şi actele
Duhului se spune că sunt actele lui Dumnezeu.
-
În Noul Testament,
limbajul lui Iehova este citat ca limbajul Duhului. În Isaia 6:9, este scris,
Iehova a spus, „Du-te şi spune acestui popor”, etc. Acest pasaj este citat de
Pavel astfel, Fapte 28:25, „Bine a spus Duhul Sfânt prin proorocul Isaia”,
etc. În Ieremia 31:31, 33, 34, este spus, „Iată, vin zile, zice Domnul, când
voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legământ nou”; care este
citat de apostol în Evrei 10:15, 16 astfel, „Lucrul acesta ni-l adevereşte şi
Duhul Sfânt. Căci, după ce a zis: Iată legământul pe care-l voi face cu ei
după acele zile, zice Domnul: voi pune legile Mele în inimile lor, şi le voi
scrie în mintea lor”, etc. Astfel este citat în mod constant limbajul lui
Dumnezeu ca fiind limbajul Duhului Sfânt. Profeţii erau mesagerii lui
Dumnezeu; ei au rostit cuvintele Lui, au enunţat poruncile Lui, au pronunţat
ameninţările Lui şi au anunţat promisiunile Sale, deoarece ei vorbeau aşa cum
erau ei călăuziţi ei de Duhul Sfânt. Ei erau organele lui Dumnezeu, deoarece
erau organele Duhului. Duhul trebuie să fie, deci, Dumnezeu.
-
În Noul Testament
acelaşi mod de reprezentare este continuat. Credincioşii sunt templul lui
Dumnezeu, deoarece Duhul locuieşte în ei. Efeseni 2:22 spune: Voi sunteţi „un
lăcaş al lui Dumnezeu, prin Duhul”. 1 Corinteni 6:19: „Nu ştiţi că trupul
vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuieşte în voi, şi pe care L-aţi
primit de la Dumnezeu?” În Romani 8:9, 10, locuinţa lui Hristos se spune că
este locaşul Duhului lui Hristos, şi despre aceasta se spune că este locaşul
Duhului lui Dumnezeu. În Fapte 5:1-4, despre Anania se spune că a minţit
pentru Dumnezeu deoarece el a minţit împotriva Duhul Sfânt.
-
Domnul nostru şi
apostolii Săi vorbesc în mod constant despre Duhul Sfânt ca având perfecţiuni
divine. Hristos spune, „Orice păcat şi orice hulă vor fi iertate oamenilor;
dar hula împotriva Duhului Sfânt nu le va fi iertată” (Matei 12:31). Păcatul
de neiertat, deci, este a vorbi împotriva Duhului Sfânt. Aceasta nu putea fi
aşa dacă Duhul Sfânt nu era Dumnezeu. Apostolul, în 1 Corinteni 2:10, 11 spune
că Duhul cunoaşte toate lucrurile, chiar şi lucrurile adânci (scopurile cele
mai secrete) ale lui Dumnezeu. Cunoştinţa Lui este comensurabilă cu cunoştinţa
lui Dumnezeu. El ştie lucrurile lui Dumnezeu aşa cum duhul unui om ştie
lucrurile unui om. Conştiinţa lui Dumnezeu este conştiinţa Duhului. Psalmistul
ne învaţă că Duhul este omniprezent şi eficient pretutindeni. „Unde mă voi
duce departe de Duhul Tău, şi unde voi fugi departe de Faţa Ta?” (Psalmul
139:7). Prezenţa Duhului este prezenţa lui Dumnezeu. Aceeaşi idee este
exprimată de profet atunci când spune, „Poate cineva să stea într-un loc
ascuns fără să-l văd Eu? zice Domnul. Nu umplu Eu cerurile şi pământul? zice
Domnul” (Ieremia 23:24).
-
Lucrările Duhului
sunt lucrările lui Dumnezeu. El a modelat lume (Geneza 1:2). El regenerează
sufletul: a fi născut din Duhul este a fi născut din Dumnezeu. El este sursa
întregii cunoaşteri; dătătorul inspiraţiei; învăţătorul, ghidul, sfinţitorul,
şi mângâietorul Biserici în toate erele. El ne modelează trupurile; El a
format trupul lui Hristos, ca o locuinţă potrivită pentru plinătatea
Dumnezeirii; şi El este cel ce va învia trupurile noastre muritoare (Romani
8:11).
-
El este astfel
prezentat în Scripturi ca obiectul propriu al închinării, nu doar în formula
botezului şi în binecuvântarea apostolică, care aduce doctrina Trinităţii
într-o amintire constantă ca adevăr fundamental al religie noastre, dar şi în
cerinţa constantă ca noi să privim la El şi să depindem de El pentru tot
binele spiritual, şi să-l venerăm şi ascultăm ca învăţător al nostru divin şi
sfinţitor.
Relaţia Duhului
cu Tatăl şi cu Fiul
Relaţia Duhului faţă
de celelalte persoane ale Trinităţii au fost declarate anterior.
-
El este acelaşi în
substanţă şi egal în putere şi slavă.
-
El este subordonat
Tatălui şi Fiului, ca mod al său de subzistenţă şi operare, după cum se spune
că El este al Tatălui şi al Fiului; El este trimis de ei, şi ei operează prin
El.
-
El poartă aceeaşi
relaţie cu Tatăl ca şi faţă de Fiul; după cum se spune că el este al unuia
precum şi al celuilalt, şi El este dat de Fiul precum şi de către Tatăl.
-
Relaţia Sa veşnică
faţă de celelalte persoane ale trinităţii este indicată de cuvântul Duh, şi
despre faptul că se spune că el este din Dumnezeu, anume, Dumnezeu este sursa
din care se spune că a purces Duhul.
II.
Slujba Duhului Sfânt
În natură
Doctrina generală a
Scripturilor în acest subiect este că Duhul este executivul Dumnezeirii. Tot
ceea ce face Dumnezeu, El face prin Duhul. El este sursa imediată a întregii
vieţi. Chiar şi în lumea exterioară Duhul este pretutindeni prezent şi activ.
Materia nu este inteligentă. Ea are proprietăţile ei particulare, care
acţionează orbeşte conform legilor stabilite. Inteligenţa, prin urmare,
manifestată în structurile vegetală şi animală, nu trebuiesc a fi atribuite
materiei, ci Duhului omniprezent al lui Dumnezeu. El a fost cel care plutea
deasupra apelor şi a făcut ordine din haos. El a fost cel care a împodobit
cerurile. El este cel care face iarba să crească. Psalmistul spune despre toate
creaturile vii, „Îţi ascunzi Tu Faţa, ele tremură; le iei Tu suflarea: ele mor,
şi se întorc în ţărâna lor. Îţi trimiţi Tu suflarea: ele Sunt zidite, şi
înnoieşti astfel faţa pământului” (Psalmul 104: 29, 30). Compară cu Isaia 32:14,
15. Iov, vorbind despre cadrul său material, spune „Duhul lui Dumnezeu m-a
făcut” (Iov 33:4). Şi Psalmistul, după ce descrie omniprezenţa Duhului, atribuie
influenţei Lui minunatul mecanism al trupului uman. „Te laud că Sunt o făptură
aşa de minunată. Minunate Sunt lucrările Tale, şi ce bine vede sufletul meu
lucrul acesta! Trupul meu nu era ascuns de Tine, când am fost făcut într-un loc
tainic, ţesut în chip ciudat, ca în adâncimile pământului. Când nu eram decât un
plod fără chip, ochii Tăi mă vedeau; şi în cartea Ta erau scrise toate zilele
cari-mi erau rânduite, mai înainte de a fi fost vreuna din ele” (Psalmul
139:14-16).
Duhul, sursa
întregii vieţi intelectuale
Duhul este de
asemenea reprezentat ca fiind sursa întregii vieţi intelectuale. Atunci când
omul a fost creat se spune că Dumnezeu „i-a suflat în nări suflare de viaţă şi
omul s-a făcut astfel un suflet viu” (Geneza 2:7). Iov 32:8 spune, Suflarea
Celui Atotputernic, dă priceperea, adică, o natură raţională, căci aceasta este
explicată prin ceea ce spune că El „ne învaţă mai mult decât pe dobitoacele
pământului, şi ne dă mai multă pricepere decât păsărilor cerului” (Iov 35:11).
Scripturile atribuie în aceiaşi manieră Lui toate darurile speciale sau
extraordinare. Astfel se spune despre Beţaleel, „Să ştii că am ales pe Beţaleel,
fiul lui Uri, fiul lui Hur, din seminţia lui Iuda. L-am umplut cu Duhul lui
Dumnezeu, i-am dat un duh de înţelepciune, pricepere şi ştiinţă pentru tot felul
de lucrări, i-am dat putere să născocească tot felul de lucrări meşteşugite, să
lucreze în aur, în argint şi în aramă” (Exod 31:2-4). Prin Duhul Său, Dumnezeu
i-a dat lui Moise înţelepciunea necesară pentru marile lui sarcini, şi când i
s-a poruncit acestuia să transmită parte a poverii lui peste cei 70 de bătrâni,
se spune, „voi lua din duhul care este peste tine, şi-l voi pune peste ei”
(Numeri 11:17). Iosua a fost rânduit să-l urmeze pe Moise deoarece îl el era
Duhul (Numeri 27:18). În aceeaşi manieră judecătorii, care erau ridicaţi din
când în când, aşa cum o cerea urgenţa, erau calificaţi de Duhul pentru lucrarea
lor specifică, fie ca domnitori sau ca luptători. Despre Otniel se spune, „Duhul
Domnului a fost peste el. El a ajuns judecător în Israel, şi a pornit la război”
(Judecători 3:10). La fel se spune că Duhul Domnului a venit peste Ghedeon şi
Iefta şi Samson. Atunci când Saul l-a ofensat pe Dumnezeu, se spune că Duhul
Domnului s-a depărtat de la el (1 Samuel 16:14). Atunci când Samuel l-a uns pe
David, „Duhul Domnului a venit peste David, începând din ziua aceea şi în cele
următoare” (1 Samuel 16:13).
În aceeaşi manieră
sub noua dispensaţie Duhul este reprezentat nu numai ca autor al darurilor
miraculoase, ci şi dătătorul calificărilor de a învăţa şi a conduce Biserica.
Toate aceste operaţii sunt independente de influenţele de sfinţire ale Duhului.
Atunci când Duhul a venit peste Samson sau Saul, aceasta nu a fost pentru a-i
sfinţi, ci pentru a-i înzestra cu putere fizică extraordinară şi intelectuală;
şi atunci când se spune că El s-a depărtat de la ei, înseamnă că acele
înzestrări extraordinare au fost retrase.
Slujba Duhului în
lucrarea de răscumpărare
Referitor la slujba Duhului în lucrarea de răscumpărare, Scripturile învaţă
următoarele lucruri:
-
Că El a format
trupul, şi a înzestrat sufletul uman al lui Hristos cu fiecare calificare
pentru lucrarea lui. Fecioarei Maria i s-a spus, „Duhul Sfânt Se va pogorî
peste tine, şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri. De aceea Sfântul care Se
va naşte din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu” (Luca 1:35). Profetul Isaia
a prezis că Mesia avea să fie reumplut cu toate darurile spirituale. „Iată
Robul Meu, pe care-L sprijinesc, Alesul Meu, în care Îşi găseşte plăcere
sufletul Meu. Am pus Duhul Meu peste El; El va vesti neamurilor judecata”
(Isaia 42:1). „Apoi o Odraslă va ieşi din tulpina lui Isai, şi un Vlăstar va
da din rădăcinile lui. Duhul Domnului Se va odihni peste El, duh de
înţelepciune şi de pricepere, duh de sfat şi de tărie, duh de cunoştinţă şi de
frică de Domnul” (Isaia 11:1, 2). Atunci când Domnul nostru a venit pe pământ,
se pune că Lui i s-a dar Duhul fără măsură (Ioan 3:34). „Ioan a făcut
următoarea mărturisire: Am văzut Duhul pogorându-Se din cer ca un porumbel şi
oprindu-Se peste El” (Ioan 1:32).
-
Că Duhul este cel
ce revelează tot adevărul divin. Doctrinele Bibliei sunt numite lucrurile
Duhului. Referitor la scriitorii Vechiului Testament, este spus că ei vorbeau
pe măsură ce erau mişcaţi de Duhul Sfânt. Limbajul lui Mica se aplică tuturor
profeţilor, „Dar eu sunt plin de putere, plin de Duhul Domnului, Sunt plin de
cunoştinţa dreptăţii şi de vlagă, ca să fac cunoscut lui Iacov nelegiuirea
lui, şi lui Israel păcatul lui” (Mica 3:8). Ceea ce a spus David, se spune că
Duhul Sfânt a spus. Scriitorii Noului Testament erau în aceeaşi manieră organe
ale Duhului. Doctrinele pe care le-a predicat Pavel el nu le-a primit de la
oameni, „ci Dumnezeu ni le-a descoperit nouă prin Duhul său” (1 Corinteni
2:10). Duhul a călăuzit de asemenea şi rostirea acestor adevăruri; căci el
adaugă, „În adevăr, cine dintre oameni cunoaşte lucrurile omului, în afară de
duhul omului, care este în el? Tot aşa: nimeni nu cunoaşte lucrurile lui
Dumnezeu în afară de Duhul lui Dumnezeu”. Întreaga Biblie, prin urmare,
trebuie atribuită Duhului ca autor al ei.
-
Duhul nu numai că
revelează adevărul divin în acest fel, călăuzind în mod infailibil pe oamenii
sfinţi din vechime în înregistrarea acestuia, dar El îl însoţeşte pretutindeni
prin puterea Sa. Întregul adevăr este aplicat asupra inimii şi a conştiinţei
cu mai mult sau mai puţină putere de către Duhul Sfânt, oricând acel adevăr
este cunoscut. Faţă de această influenţă atotpătrunzătoare noi suntem datori
pentru tot ceea ce există din moralitatea şi ordinea din lume. Dar pe lângă
această influenţă generală, care este de obicei numită harul comun, Duhul
iluminează în mod special minţile copiilor lui Dumnezeu, ca ei să poată
cunoaşte lucrurile oferite gratuit (sau revelate lor) de către Dumnezeu. Omul
natural nu le primeşte, şi nici nu le poate cunoaşte, deoarece ele sunt
distinse din punct de vedere spiritual. Toţi credincioşii sunt numit prin
urmare spirituali, deoarece sunt astfel iluminaţi şi călăuziţi de Duhul.
-
Acesta este slujba
oficială a Duhului de a convinge lumea de păcat, de a-l revela pe Hristos, de
a regenera sufletul, de a-i conduce pe oameni spre exercitarea credinţei şi a
pocăinţei; să locuiască în aceia pe care îi reînnoieşte astfel, ca principiu
al unei vieţi noi şi divine. Prin această locuire a Duhului, credincioşii sunt
uniţi cu Hristos, şi unul cu altul, aşa încât ei formează un trup. Aceasta
este fundamentul comuniunii sfinţilor, făcându-i pe ei una în credinţă, una în
dragoste, una în viaţa lor interioară, şi una în speranţele şi destinul lor
final.
-
Duhul cheamă de
asemenea pe oameni la slujba din Biserică, şi îi înzestrează cu acele
calificative necesare pentru desfăşurarea cu succes a datoriilor lor. Slujba
bisericii, în această chestiune, este pur şi simplu aceea de a stabili şi a
autentifica chemarea Duhului. Astfel Duhul Sfânt este autorul imediat al
întregului adevăr, a întregii sfinţenii, a întregii consolări, a întregii
autorităţi, şi a întregii eficienţe din copiii lui Dumnezeu în mod individual,
şi în Biserică în mod colectiv.