Erezii:

CATARISMUL
 

Introducere la Catarism

 

Istoric, Catarismul a apărut într-un timp crucial în timpul Evului Mediu. Acesta s-a manifestat la început după anul 1000 la răsăritul unei ere a Cruciadei, o eră bogată în consecinţe pentru civilizaţia vestică. Consecinţele sale s-au extins spre începutul Războiului de o sută de ani. Evenimentele ulterioare au mascat acest curent spiritual care lasă o urmă foarte importantă în istoria spirituală Europeană. Catarismul a influenţat în special secolele 12 şi 13.

 

Importanţa istorică esenţială a Catarismului constă în Cruciada Albigensiană. În timpul unui război care a durat ultimii cincizeci de ani, cruciada a condus spre anexarea progresivă a Occitaniei în sud de Împărăţia Franţei în nord. În spatele evenimentelor istorice, realităţile politice, şi confruntarea dintre două civilizaţii creştine, a avut loc o aventură spirituală prin eforturile unui grup de oameni care încercau să realizeze, poate chiar să construiască, un ideal uman în acord cu spiritul fundamental al creştinismului: învăţarea unei căi a auto-realitării. Această auto-realizare era disponibilă oricărui individ care era atent la chemarea interioară a Duhului. Acest grup de oameni lucra într-o lume haotică, încă dominată de impulsuri barbare. În timp ce timpul a trecut după persecuţie, această spiritualitate, încă aparţinând unei mişcări religioase adaptată timpului ei, a dispărut în spatele evenimentelor istorice şi politice. Spiritul a devenit neclar în chinurile unei civilizaţii prea crud dezintegrată şi deja apropiindu-se de Renaştere; conţinuturile sale s-au pierdut în conştiinţa colectivă. Doar conştiinţa individuală a fost în stare să reţină o legătură cu mesajele transcendente, şi aceasta în cazuri rare. Căci Catarismul nu este doar o povestea unei religii, el este de asemenea un pas în înceata evoluţie a conştiinţei umane, o tradiţie care deţine o înţelepciune care nu poate fi negată. În consecinţă, el a avut un mesaj. Acest mesaj a fost avangardist la mai mult de un nivel, şi a lansat o nouă orientare pentru evoluţia spirituală a omului. Acesta este mesajul unei comunităţi umane în căutarea sensului şi deznodământului destinului uman.

 

Această carte intenţionează să urmeze urma spirituală a Catarismului. A dedica o carte spiritualităţii Catare nu este o sarcină uşoară. Azi, după secole de tăcere grea, pare imposibilă separarea elementelor pur spirituale şi ideale de cele istorice şi faptice, şi de conştiinţa medievală colectivă generală. De aceea, să nu separăm mintea gânditoare de contextul ei ci mai degrabă să extragem, cât mai mult posibil, dimensiunea fără sfârşit, spiritul care se ridică din înlănţuirea evenimentelor istorice, pentru a observa într-un mod mai profund realitatea spirituală a acestei religii. Într-adevăr istoria şi spiritualitatea Catarismului sunt distincte. Prima este subiectul unei analize obiective, studiul unor evenimente şi documente; ultima este mai interpretativă, fără îndoială mai subiectivă, în care intervin alţi factori în afara analizei. Spiritualitatea este în aceeaşi măsură o afacere a sufletului şi a minţii. Regiunile adânci ale sufletului uman recheamă peste timp legături intime cu toate expresiile evoluate ale conştiinţei colective. Spiritualitatea trebuie să fie întrupată în canalele tuturor aspectelor sufletului dacă vrem ca ele să fie realizate pe deplin. Din acest motiv, sensibilitatea umană, „inteligenţa inimii,” cât şi experimentarea individuală sunt unelte la fel de folositoare ca şi raţiunea pentru a realiza un astfel de proiect. Toate mişcările spirituale îşi descoperă conţinutul lor universal om fazele diferite ale progresului lor. Întrebarea este, cum este legat Catarismul de evoluţia generală a spiritului uman, în special evoluţia gândirii vestice?

 

Scopul meu este să investighez realitatea Catară şi să o studiez ca o expresie universală a progresului sufletului uman printre alte progresii de un fel asemănător.

 

Puţinele documente originale Catare care există sunt surse insuficiente pentru a descrie fie tradiţia ca un întreg fie detaliile sale. Prea multe puncte rămân vagi sau nedovedite. Mai mult, când spiritualitatea este avută în vedere, nu totul conduce spre traducerea în sine în formă scrisă. Altă material referinţă este oferit de documente originale ale adversarilor Catarilor, cum ar fi cronicarii şi inchizitorii. Caracterul lor puternic parţial ne îndeamnă să le considerăm cu precauţie. Acestea sunt de asemenea insuficiente în detalii pentru a descrie natura a ceea ce, pentru autorii lor, era erezie periculoasă. Se găsesc de asemenea mărturiile oamenilor care au avut contact cu Catarii şi care au subscris la credinţa lor. Aceste mărturii sunt adunate în arhivele Inchiziţiei, şi unele sunt accesibile nouă. Ele oferă informaţii esenţiale despre puncte generale şi specifice despre această tradiţie persecutată. Totuşi, venind de la oameni laici, multe pot fi considerate a fi interpretări, de vreme ce oamenii înţelepţi şi cei sociali nu vorbesc în mod necesar acelaşi limbaj. O bibliografie impresionantă de aproape o mie de titluri din Evul Mediu se poate găsi azi. Majoritatea au fost scrise în secolul 20, şi chiar dacă unele sunt de o înaltă calitate, multe sunt repetitive şi doar reflectă fanteziile autorilor lor. Cercetătorul, compilând feluritele surse originale, încă este în faţa unui material parţial sau incomplet. Totuşi, este posibil să facem acest material să „vorbească” dacă acesta este confruntat prin canalele tradiţionale ale spiritualităţii şi experimentelor cu conţinuturile spiritului uman. Adevărurile psihologice acceptate treptat de era noastră şi căile pentru a înţelepţi acea umanitate, mulţumită unei mâini de indivizi, s-a dezvoltat încă din cea mai îndepărtată antichitate, rămâne practic neschimbată prin timp şi spaţiu în ceea ce exprimă sufletul şi duhul. De aceea, esenţa spiritualităţii rămâne a-temporală. Toată religia oferă formă instituţională şi o modalitate de închinare. Structura este fixată de o doctrină dictată de timpul ei şi de oameni. Spiritualitatea este forţa vie a religiei, care traduce în căutarea individuală în cadrul structurii. Intim legat de psihicul şi natura spirituală a omului, spiritualitatea nu se modifică. Din timpul străvechi ea a condus oamenii de-a lungul căilor similare spre iluminare. Neoficial, fără structurile externe, şi uneori chiar în afara oricărui context religios, spiritualitatea animă sufletul individului care caută o experienţă dincolo de graniţe. Conţinutul spiritual împărtăşeşte din această experienţă interioară.

 

Astfel religia poate fi studiată ca un obiect. Spiritualitatea vine în mod necesar din individ, şi pentru a o observa aceasta necesită exteriorizarea unei experienţe subiective. Despărţită de dogma sa, orice religie adevărată descoperă un „mister” sau o cale spirituală a unei experienţe subiective prin care individul trebuie să exploreze lumea şi pe sine. O religie nu poate fi înţeleasă dacă cineva consideră doar aspectul său dogmatic. Pentru a înţelege sau cel puţin pentru a discuta aspectul misterios, nu documentul istoric este cel relevant ci chiar natura omului. Spiritualitatea se prezintă pe sine ca o funcţie a sufletului uman. Această funcţie este potenţial activă şi se dezvoltă în fiecare persoană potrivit unor anumite constante. De aceea tradiţiile religioase sau cele spirituale care pot fi foarte diferite în formele lor externe şi înfăţişarea temporală devin mai similare în timp ce cineva abordează filozofiile lor centrale, unde mesajul universal este acelaşi. Aşa cum vom vedea, Catarismul este o religie definită printr-o închinare foarte simplă şi prin doctrine flexibile. Este o religie în care experienţa spirituală personală rămâne predominantă. Acest lucru este un motiv suficient pentru a justifica deficitul de scrieri şi puţinele comentarii Catare despre calea lor spirituală. Un mister are nevoie să fie explorat, dar acesta nu poate fi în mod necesar explicat sau tradus. La timpul lor inchizitorii au fost intelectuali. Alături de dezacordurile teologice despre dualism sau alte atribute ale dogmei, ele nu au putut înţelege că cei care căutau ceea ce este divin în om făceau aceasta pentru a crea o fiinţă îndeplinită, nu încercau să creeze o reflecţie umană a lui Dumnezeu ...

 

Intelectualii moderni interesaţi de Catarism sunt adesea uluiţi în acelaşi fel.

 

Chiar după dezbaterea dacă, Catarii erau sau nu dualişti stricţi, cineva nu a înţeles în mod necesar Catarismul în esenţa sa. Catarismul este definit printr-o înţelepciune în desfăşurare, o cale spre realizarea sinelui. În aceasta stă spiritualitatea sa, tăria sa adevărată, care se desfăşoară dincolo de îndoielile înţelegerii şi în afara timpului istoric al manifestării sale. Într-adevăr, este necesar să laşi în spate studiul istoric când vrei să te concentrezi asupra miezului spiritual al mişcării. O religie nu poate trăi fără aventura sa interioară de vreme ce cineva nu poate descoperi esenţa adevărată a cuiva dacă nu ajunge să o cunoască. Mai târziu, oameni extraordinari ca Sf. Ioan al Crucii au încercat să recreeze o cale de înţelepciune pentru Biserică când structurile instituţiei sale deveneau tot mai rigide. Desigur, structura religioasă a Catarismului a dispărut cu Evul Mediu. Cuvintele şi simbolurile sale acum aparţin istoriei. Dar experienţa spirituală a Catarismului rămâne înscrisă în sufletul uman. În acelaşi timp un anumit pentru de „creştinismul triumfător” era absorbit în lenea temporală, un alt tip de creştinism îşi făcea o cale în conştiinţa câtorva oameni liberi. Toate curentele spirituale referitoare la căutarea pentru îmbunătăţirea şi perfecţiunea omului par cumva asemănătoare în învăţăturile lor şi descrierile fiinţei umane şi a lumii. Mai presus şi dincolo de formele culturale specifice, ele toate vibrează cu acelaşi spirit şi urmează aceeaşi linie evolutivă. Ele toate cultivă legătura dintre omul întrupat şi divinitatea interioară, căutând educaţia celui dintâi prin cel din urmă. Din aceste similarităţi, se pot deduce construcţii, deşi informaţiile precise rămân neclare în cazul unei tradiţii experimentate mai mult individual decât ca o construcţie socială. Ca o consecinţă, este o îmbogăţire să comparăm Catarismul cu alte tradiţii spirituale contemporane cât şi cu cele din perioade diferite de timp. Aşa cum am menţionat mai înainte, a trage similarităţi dintre o spiritualitate şi alta nu implică în mod necesar că există o filiaţie sau o legătură istorică între ele, nici nu implică faptul că ele împărtăşesc o origine comună. Hristos a spus, „Duhul suflă unde vrea el.” Suflarea este mereu aceeaşi dar direcţia variază. Spiritualitatea emană din sufletul omului. Similaritatea dintre structurile practice este interioară înainte de a deveni exterioară.

 

Psihologul C. G. Jung descrie în lucrarea sa caracterul universal al simbolismului sufletului uman prin ceea ce el denumeşte inconştientul colectiv. Alături de aceleaşi linii, el descoperă existenţa unei funcţii spirituale prin care sunt elaborate procesele psihice, procese ale maturizării individuale care sunt o funcţie prin care conţinuturile active ale inconştientului colectiv apar aşa cum le numeşte el „arhetipuri.” Fiecare mitologie prinde din nou mai mult sau mai puţin precis evenimente şi imagini arhetipale (adesea foarte similare printre oamenii de culturi diferite) conţinute în realităţile adânci ale sufletului uman care în mod regulat revin în conştiinţa omului. Pentru a încerca să pătrundem înţelesul unei tradiţii spirituale, este necesar să ne întrebăm ce spiritualitate este, ce a condus mereu omul să dezvolte această dimensiune prin vehicule religioase, filozofice, artistice, sau simplu umaniste. Aceasta nu este simplu o chestiune de raţiune. Spiritualitatea determină modurile de gândire şi acţiune care nu sunt în mod necesar explicabile într-un mod raţional de vreme ce raţiunea doar la al doilea nivel intervine. Comportamentul Catarilor confirmă această observaţie, cu atât mai mult deoarece raritatea documentelor învăluie mai departe experienţa lor spirituală. Ei erau spiritualişti şi mistici. După căderea Castelului din Montsegur în 1244 unii Catari au avut de ales între o moarte oribilă sau libertatea. Nu doar unul, ci aproape douăzeci de Catari au renunţat la libertate şi au ales să moară şi să primească consolamentum. Istoricii se întreabă natural când şi unde a avut loc arderea pe rugăciune şi cine a murit. Totuşi, o altă întrebare importantă rămâne de pus: ce tărie interioară a determinat această atitudine, ce experienţă interioară i-a condus pe aceşti oameni să accepte un astfel de destin? Într-adevăr, aceasta este o întrebare esenţială. Experienţa lor a lumii i-a pus într-un cadru mintal specific, un cadru comun întregii înţelepciuni spirituale. Pentru a comenta acţiunile lor, a înţelege învăţătura lor, şi a reda chiar o imagine autentică imperfectă a Catarismului, este legitim şi necesar să ne uităm şi să recuperăm această atitudine şi să adoptăm punctul lor de vedere cât de mult posibil. De aceea, multe fapte trebuie să fie interpretate potrivit sensibilităţilor Catare, care urmează o logică total diferită de mintea raţionalistă a omului modern. Această discrepanţă, când este trecută cu vederea azi, poate fi responsabilă pentru faptul că un mare număr de scriitori contemporani în mod neglijent inventează lucruri despre misterele Catarismului.

 

Mentalitatea noastră seculară, care până de recent era colectiv recunoscută ca „valori” materiale, a declanşat o nevoie distinctă într-un număr crescând de oameni de a căuta rădăcini spirituale. Mulţi se întorc spre trecut căutând o fantezie pentru a-şi umple goliciunea lor, şi totuşi ei îşi reţin modul lor modern de gândire. Ei sfârşesc prin a pierde adevărul despre rădăcinile spirituale şi au nevoie să reinventeze o formă pentru aceste rădăcini în contextul nevoii lor actuale. De exemplu, dacă cineva încearcă să înţeleagă contextul mintal al unui creştin evanghelic din Evul Mediu (determinat de o psihologie precisă) trebuie să accepte faptul că creştinul medieval era mai interesat în Katharsis (purificare), punctul de sprijin adevăr al evoluţiei spiritual Catare, decât în închinarea la soare sau aşezarea pietrelor în aranjamente particulare aşa cum s-a făcut de recent. Noţiunea de Katharsis nu este nici un concept raţional nici unul rezonabil pentru o mentalitate pragmatică, dar cu toate acestea, este unul dintre motivele evoluţiei noastre. Noi ne-am cunoscut întotdeauna imperfecţiunile şi limitele noastre. Azi noi încercăm să compensăm aceste limite prin exercitarea puterii noastre tehnologice asupra naturii şi umplerea găurii cauzate de imperfecţiunile noastre prin crearea unor legi şi structuri tot mai elaborate. În alte vremuri, şi potrivit unei presupuneri diferite, alţii au încercat să dizolve eul individual şi să dea naştere unei fiinţe spirituale din omul obişnuit. Acest lucru a fost dăunător bunăstării trupului şi interesului personal, dar a avut beneficiul real de a creşte conştiinţa şi tăria interioară. Evident cineva poate explica noţiunea de Catari prin rezultatele pe care acesta le produce în modelele de comportament ale acestuia. Dar aceasta nu elucidează metamorfoza interioară a celui care o trăieşte, nici conştiinţa specifică nu îl îndeamnă să recunoască un adevăr activ în această încercare. De aceea, studiul oricărei spiritualităţi necesită mai mult decât o investigaţie în aceasta. Cunoştinţa faptelor care aparţin în general de spiritualitate trebuie să fie combinată cu observaţia funcţiei spirituale a omului. De îndată ce cineva lasă de o parte raţiunea, elementele subiective apar pentru a oferi o orientare pentru gândire într-o modalitate aparent constantă. Nu este spiritualitatea o evoluţie a ceea ce este subiectiv în om spre un concept universal despre lume, un ideal pe care toţi îl care în sine? Este necesar să considerăm realitatea subiectivă de vreme ce realitatea este cu adevărat canalul autentic prin care individul loveşte în arhetipuri colective.

 

Azi istoria Catarismului este bine cunoscută. Fiecare document, urmăreşte, şi locul a fost căutat, analizat şi interpretat. Noi avem o reconstrucţie istorică şi o claritate relativă despre manifestarea acestei religii în lume. Totuşi multe puncte rămân fără răspuns pentru care interpretarea personală joacă un rol evident, cum ar fi problema filiaţiei. Dar multe manifestări şi fapte spirituale din învăţătura Catară au scăpat de investigaţie. Anumite zone de spiritualitate sunt învăţate prin viaţa în sine şi prin aplicarea eficientă a vehiculelor tradiţiei. La acest nivel, noi putem considera Catarismul ca o expresie a funcţiei spirituale al eului şi, mulţumită a ceea ce este descoperit prin istoria sa, noi putem observa spiritul care a animat indivizii animaţi sub influenţa sa. Am menţionat raritatea surselor obiective care face o investigaţie personală chiar mai dificilă. Cineva trebuie să investigheze între raritatea de referinţe folositoare şi masa de erori sau chiar de bârfe transmise de-a lungul secolelor de atacatorii Catarilor. Acestea sunt bârfe pe care unii autori moderni le transmit în timp ce alţii încearcă să le împrăştie. Oponenţii săi au ignorat contribuţia spirituală şi de civilizare a Catarismului, limitaţi de fanatism sau dornici să justifice Cruciada Albigensiană şi consecinţa ei imediată, unificarea Franţei. În decursul vremii, adevăruri opuse s-au înrădăcinat. A fost necesar să aşteptăm până la sfârşitul secolului 19 pentru ca să apară o abordare mai obiectivă şi pentru a se descoperi uneori o atitudine inversă.

 

Un alt punct este să recunoaştem Catarismul ca o spiritualitate creştină de vreme ce el îşi trage argumentele din izvorul comun al Tradiţiei primare. În ciuda faptului că ele nu apar în nici un document declarat Catar, unele consideraţii şi învăţături sunt derivate din această tradiţie care exercită o influenţă decisivă asupra profilului mişcării. Încă nu a fost determinată importanţa primară a Noului Testament, care a fost mereu cartea de bază a spiritualităţii creştine. Catarismul este reflectat şi conţinut în acest text în multe moduri. Noul Testament este prima referinţă de consultat dacă cineva intenţionează să comenteze tradiţia Catară. De aceea cineva trebuie să studieze surse datând din originile creştinismului şi să accentueze Evanghelia după Ioan, de vreme ce această evanghelie a fost privilegiată de Catari. Aici noi găsim documentul care reprezintă Catarismul cel mai îndeaproape, unul descoperind miezul său spiritual, chiar misterul său.

 

În această carte presupun că cititorul are ceva cunoştinţă despre faptele istorice ale Cruciadei Albigensiane şi evenimentele legate de aceasta. Mă voi limita la câteva ilustraţii în aceste pagini şi la o viziune panoramică a evenimentelor remarcabile la sfârşitul cărţii. Această perioadă a istoriei contrastează măreţia şi sublimul cu infamia, mârşăvia şi masacrul cumplit. Aceasta mărturiseşte tuturor tipurilor de rău de care este capabilă umanitatea, o aptitudine care din nefericire nu este limitată la Evul Mediu. Eu nu contemplu petrecerea timpului la acest nivel deoarece intenţia mea este să tratez cu spiritul care a inspirat această eră şi cu mesajul spiritual pe care îl conţine. De asemenea nu este intenţia mea să indic spre criminali nici să proslăvesc un trecut care şi-a realizat rolul său. Aceasta fiind spusă, Catarismul ca un întreg a cedat sub persecuţie şi chiar virtutea sa a fost înfrântă, chiar dacă pe partea învingătorilor de asemenea au crescut nişte agenţi individuali ai fermentului evolutiv.

 

Biserica Romano Catolică nu a recunoscut niciodată că ea nu este singura depozitară a creştinismului. Cât de mult a putut, ea a încercat să dezrădăcineze şi să defăimeze tot ce s-a depărtat de punctul ei de vedere. În complicaţiile istoriei spirituale a umanităţii, unele curente de gândire se nasc, unele căi noi sunt clarificate, potenţial conducătoare spre un viitor nesigur. La răsăritul primului mileniu, lumea vestică a intrat în astfel de vremuri nesigure. Activitatea mintală şi spirituală a devenit pasionată în cadrul structurilor unei societăţi închise şi compartimentate care era limitată la un orizont ierarhic. Scurt după anul 1000 aceste curente spirituale au încercat să aducă noua eră într-o creştinătate letargică şi degenerată. Biserica Romană s-a luptat să îi distrugă pe baza infailibilităţii dogmei sale. Aceasta nu a fost cea mai bună atitudine de adoptat cu privire fie la idealul creştinismului fie faţă de dinamica spirituală din vest. Anihilând aceste mişcări care adesea compensau erorile sale, Biserica a pierdut multe ocazii pentru a se renova serios pe sine. Pentru a atinge puterea temporară şi psihologică asupra maselor ea a asigurat o dominaţie evidentă, deşi era una fragilă. De îndată ce libertatea personală s-a putut dezvolta, primele semne ale declinului Bisericii Romane au început să apară.

 

Azi, deoarece ştiinţa a moştenit raţionalismul ultimului secol şi deţine referinţa pragmatică, Biserica creştină, în formele sale felurite, a trecut printr-un declin remarcabil. Simbolurile sunt adesea văzute ca demodate, şi deşi trecutul uneori ne ciupeşte conştiinţa noastră cu o anumită vină, prezentul nu mai are nevoie să justifice trecutul şi să transmită mesajul său.

 

(courtesy of www.religioperennis.org)