Istorie Creştină:

Petru Movilă, Metropolitan de Kiev (1633-47),

Mărturisirea de Credinţa Ortodoxă

 

 

Î. 23. Care este starea inocenţei omului?

 

R. Starea inocenţei este dublă, potrivit lui Sf. Basil. În primul rând, există separarea faţă minte şi intenţie faţă de toate păcatele prin practica lungă a faptelor bune. În al doilea rând, există o absenţă a experienţei răului, fie datorită vârstei sau altor motive. În acest al doilea mod starea de inocenţă a lui Adam înainte de păcat este luată, în toată perfecţiunea şi justiţia originală în ce priveşte intelectul cât şi voinţa. Toată cunoştinţa este prezentă în intelect după cum este toată bunătatea este în voinţă. Căci de când Adam l-a cunoscut pe Dumnezeu foarte bine (până la gradul că era permis potrivit), în cunoaşterea lui Dumnezeu el a ştiut totul prin el, acesta fiind un semn al fiinţei divine. Şi când animalele au fost aduse înaintea sa pentru a fi denumite, el a atribuit fiecăruia un nume prin cunoştinţa sa a naturii lor. Singura sa preocupare era cunoştinţa de Dumnezeu şi reflectarea la harurile sale. În măsura în care voinţa era preocupată, aceasta urma principiul că aceasta era cu adevărat liberă şi că omul era liber să păcătuiască sau să nu păcătuiască, după cum era tratat în Sfânta Scriptură: Nu spune că Dumnezeu este sursa minciunii mele, pentru că „tu nu trebuie să faci lucrurile pe care el le urăşte.” Şi mai târziu: „Dumnezeu l-a făcut pe om de la început în mâna sfatului său, dacă vreţi să ţineţi poruncile şi să împliniţi loialitatea acceptată.” Şi mai târziu: „Înaintea omului sunt viaţa şi moartea, binele şi răul; orice alege el i se va da. Dumnezeu a poruncit ca nimeni să nu facă rău şi nu a dat nimănui licenţa de a păcătui.” Şi astfel în această stare de inocenţă, omul era asemenea îngerilor. De îndată ce a păcătuit, el a devenit muritor chiar în clipa aceea prin înşelarea în starea de păcat. Căci astfel spune Sfânta Scriptură: „Plata păcatului este moartea.” Apoi el imediat şi-a pierdut perfecţiunea raţiunii şi a cunoaşterii, voinţa sa a devenit înclinată mai mult spre rău decât spre bine. Astfel a fost schimbată starea de inocenţă, prin experienţa răului, în starea de păcat, şi omul perfect a apărut atât de inutil încât a putut spune acum cu Psalmistul: „Sunt un vierme, nu un om.”

 

Î. 24. Sunt toţi oamenii supuşi aceluiaşi păcat al lui Adam?

 

R. După cum toţi oamenii erau în starea de inocenţă cu Adam, aşa când el a păcătuit, toţi oamenii au păcătuit în el şi au rămas în starea de păcat. De aceea, ei sunt supuşi nu doar de a păcătui ci de asemenea pedeapsa pentru păcat, care este exprimată în decretul lui Dumnezeu: „În orice zi veţi mânca din el, veţi muri.” Repetând acelaşi lucru, sfântul Apostol spune: „După cum printr-un singur om păcatul a intrat în lume, şi prin păcat – moartea, astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor în care toţi au păcătuit.” Din acest motiv noi suntem concepuţi în pântecele matern şi născuţi chiar azi în acest păcat, după cum spune Psalmistul: „Căci iată am fost născut în fărădelegi; şi în păcate m-a născut mama mea.” Acest păcat este numit original din aceste motive: primul, pentru că înainte de acest timp omul nu era pătat de nici un păcat, deşi diavolul păcătuise, prin a cărui iniţiativă păcatul cunoscut ca original a apărut în om. Adam, făptaşul păcatului, este supus lui după cum suntem şi noi, posteritatea sa. În al doilea rând, el este numit original pentru că nici un om nu este născut fără el.

 

Î. 25. Dacă Dumnezeu a prevăzut păcatul lui Adam, de ce l-a creat?

 

R. Dumnezeu a ştiut foarte bine nu doar că Adam va păcătui, ci de asemenea că răul lui Lucifer însuşi, chiar înainte ca cel din urmă să fie creat; de fapt, el ştie cele mai neînsemnate gânduri ale fiecărei creaturi, ce gândesc ei şi ce fac ei. Dar de vreme ce el nu a dorit ca păcatul omului şi răutatea Diavolului să biruie bunătatea Divină, el a creat, ca un semn al bunătăţii sale mai mari, acel Înger bun, care mai târziu a devenit rău prin propria sa voinţă liberă. Acelaşi lucru este şi cu omul, care a păcătuit din propria sa iniţiativă. Dar pentru că, cu păcatul omului Dumnezeu a prevăzut că bunătatea sa divină va străluci mai mult, când el îşi va trimite singurul său Fiu născut în această vale pământească pentru a-l răscumpăra pe om, luând trupul său din cea mai pură Fecioară prin activitatea Duhului Sfânt, în consecinţă adunând omul – din confuzia Diavolului – în împărăţia lui Dumnezeu, într-o onoare mai mare decât cea a Paradisului, de aceea, că păcatul nu l-a oprit pe Dumnezeu să îl creeze pe om.

 

Î. 26. Dacă Dumnezeu a cunoscut dinainte toate lucrurile înainte ca el să creeze lumea, atunci a predestinat el toate lucrurile, deopotrivă bune şi rele, să se întâmple aşa cum o fac acum?

 

R. Dumnezeu a cunoscut mai dinainte toate lucrurile înainte de crearea lumii, dar el a predestinat doar pe cei buni, după cum spune Sf. Damascene, căci este contrar bunătăţii divine de a predestina răul. Înţelege răul, totuşi, ca păcat, de vreme ce nu există nimic în lume cu adevărat rău doar cu excepţia păcatului, care este călcarea legii şi Voinţei divine. Pentru restul, ei sunt căile de pedepsire a păcatelor noastre de către Dumnezeu, cum ar fi epidemiile, foametea, războiul şi altele, care sunt rele în relaţie cu noi. Acestea din urmă determină dureri pe care noi le suportăm cu mare dificultate. Dar, ele nu sunt rele în relaţie cu Dumnezeu, pentru că ele conţin în ele puterea bunătăţii. Căci, prin pedepsirea noastră astfel, el cheamă binele. Un astfel de rău este numit pedepsirea dreaptă a lui Dumnezeu, după cum spune Scriptura: „Va fi vre-un rău în cetatea, pe care Domnul nu a făcut-o?” Tot astfel, Dumnezeu a predestinat doar potrivit propriei sale înţelepciuni şi dreptăţi acele lucruri care nu se raportează la liberul nostru arbitru. Dar el a predestinat acele lucruri care se referă la liberul nostru arbitru după buna sa plăcere cu voinţa noastră, pentru că el nu ne ia liberul arbitru.

 

Î. 27. Ce este liberul arbitru?

 

R. Liberul arbitru este decizia nerestrânsă a omului din raţiunea care apare şi conduce spre înfăptuirea binelui şi răului, de când o creatură raţională ar trebui să aibă în capacitatea sa o astfel de natură şi să o ghideze în mod liber prin raţiunea sa mandatată. Această raţiune era completă în perfecţiunea sa în timpul stării de inocenţă a omului, dar a devenit afectată datorită păcatului. Cu toate acestea, voinţa a rămas nu mai puţin înclinată mai mult spre rău în unele lucruri decât spre bine în alte lucruri în totalitatea apetitului său, fie în privinţa binelui fie a răului, despre aceasta chestiune Sf. Basil cel Mare vorbeşte astfel: „Din intenţia cuiva şi din liberul arbitru oricine poate fi sfânt sau opusul acestuia. Ascultaţi ce spune Pavel: „În Isus Hristos prin evanghelia prin care v-am născut.” Şi aceste cuvinte: „Tuturor celor care l-au primit, el le-a dat puterea să se facă fii ai lui Dumnezeu.”” Sfântul Doctor învaţă că deşi voinţa umană a fost stricată prin păcatul original, cu toate acestea, încă rămâne acum în voinţa fiecărui om să fie bun şi fiul lui Dumnezeu, sau să fie rău şi fiul diavolului. Toată aceasta rămâne în puterea şi în mâinile omului, cu harul divin ajutându-l spre bine şi îndepărtându-l de rău, dar nu forţându-l, aceasta aparţine voinţei libere a omului.

 

Î. 64. Există suflete la mijloc, între cei binecuvântaţi şi cei pierduţi?

 

R. Nu se găseşte nici un om de acest fel; cu toate acestea, mulţi păcătoşi sunt eliberaţi de închisorile iadului, dar nu prin propria lor pocăinţă sau mărturisire, aşa cum spune Scriptura: „Cine va mărturisi pentru tine în iad?” Şi în altă parte: „Nu morţii te vor lăuda, O Doamne, nici cei care merg jos în iad.” Dar ei sunt eliberaţi prin faptele bune ale celor vii şi prin rugăciunile Bisericii pentru ei, majoritatea dintre toţi prin jertfă fără sânge, care este oferită în anumite zile pentru toţi cei vii şi cei morţi, chiar după cum Hristos Domnul a murit la fel pentru aceştia. Despre astfel de suflete care nu sunt eliberate prin puterea lor, Sf. Theophylactus, în explicarea acelor cuvinte ale lui Hristos, vorbeşte astfel: „Ca să ştiţi că Fiul are putere pe pământ să ierte păcatul.” Dar vedeţi, el spune, „că pe acest pământ păcatele sunt iertate. Căci atâta vreme cât suntem pe pământ, vom fi în stare să ne ştergem păcatele: după ce vom fi călătorit de pe acest pământ, nu vom mai fi în stare să ne curăţăm păcatele noastre prin mărturisire, căci poarta este închisă.” Şi în altă parte înainte de acele cuvinte: „Mâinile şi picioarele noastre au fost legate; adică, doar puterile sale”, spune el, „sunt în operare. Căci în era actuală noi putem funcţiona, dar în era viitoare toate puterile operatoare ale sufletului sunt legate, şi nimic bun nu poate veni prin iertarea păcătoşilor.” Şi în altă parte: „După această viaţă nu există nici o vreme pentru pocăinţă şi fapte.” Este evident din aceste cuvinte că sufletul după moarte nu se poate nici elibera pe sine, nici să se pocăiască, nici să facă vre-un bine, prin care să poată fi eliberat din închisorile iadului, ci doar prin jertfa fără sânge, rugăciunile Bisericii şi pomeni, pe care cei vii sunt deprinşi să le facă pentru ei. Prin acestea acele suflete primesc cel mai mare ajutor şi sunt eliberaţi de închisorile iadului.

 

Î. 65. Dacă într-adevăr rugăciunile şi faptele evlavioase sunt înfăptuite de obicei pentru cei morţi, cum trebuie să fie privite ele?

 

R. Acelaşi Theophylactus vorbeşte despre aceasta în explicarea cuvintelor lui Hristos Domnul: „Temeţi-vă de cel care are puterea să arunce în iad.” „Fiţi atenţi,” spune el, „că el nu a spus: „Temeţi-vă de el, care după ce a omorât, eu îl voi trimite în iad,” ci care are puterea să trimită. Căci păcătoşii care sunt morţi nu sunt aruncaţi în iad; ci stă în puterea lui Dumnezeu ca el să poată chiar să îi ierte. Dar spun aceasta datorită jertfelor şi pomenilor făcute de dragul celor morţi, care fapte nu sunt de un beneficiu mic nici chiar pentru cei care au murit în păcate grave. De aceea, nu este sigur că Dumnezeu îl trimite în iad pe cel care a omorât, ci mai degrabă că el are puterea să îl trimită. Şi astfel să nu în încetăm să lucrăm din greu prin pomeni şi rugăciuni să îl câştigăm pe el, care are într-adevăr puterea de a trimite, ca el să nu îşi folosească această putere deplină ci să fie în stare să ierte.” Şi astfel, este dedus din învăţătura Sfintei Scripturi şi acest Părinte că noi suntem obligaţi să ne rugăm lui Dumnezeu cu siguranţă pentru astfel de decedaţi, să oferim jertfe fără sânge şi să dăm milostenii, de vreme ce ei nu pot face astfel pentru ei.

 

Î. 66. Cum trebuie să fie considerată viaţa purgatorială?

 

R. Nici o Scriptură nu menţionează faptul că după moarte există o pedeapsă temporală care curăţă sufletele; ce este mai mult, opinia lui Origen a fost condamnată de Biserică la al doilea Consiliu de la Constantinopol pentru aceasta. De asemenea, sufletul nu poate primi sacramente după moarte; şi dacă ar fi atunci pentru a compensa pentru păcatele sale, acesta ar trebui să înfăptuiască o parte din sacramentul sfintei Pocăinţe, care ar fi contrar învăţăturii ortodoxe. De aceea, Biserica realizează în mod corect pentru ei jertfa fără sânge şi rugăciuni, dar ei nu se curăţă pe sine suferind ceva. Dar, Biserica nu a susţinut niciodată ceea ce aparţine poveştilor fanteziste a unora referitoare la sufletele morţilor lor, care nu s-au pocăit şi sunt pedepsiţi, în şuvoaie, râuri şi mlaştini.

 

Î. 82. Care este al nouălea articol al credinţei?

 

R. „Într-o Biserică sfântă catolică şi apostolică.”

 

Î. 83. Ce învaţă sfânta Biserică despre acest articol al credinţei?

 

R. Aceasta învaţă patru lucruri. Primul, că Biserica este una, sfântă, catolică şi apostolică, în acord cu învăţătura Apostolului, când el spune: „Căci v-am promis unui om, pentru a prezenta o fecioară pură lui Hristos.” Şi tocmai precum Hristos este unul, astfel şi soţia sa este una, după cum este evident din capitolul 4 din Efeseni, versetul 5: „Un Domn, o credinţă, un botez şi un Dumnezeu.”

 

Î. 84. Care este al doilea lucru învăţat în acest articol?

 

R. În al doilea rând, acest articol Biserica Catolică îşi primeşte numele său şi titlul din nici un loc, mai important decât oricare altul, de vreme ce aceste Biserici sunt particulare, precum cele din Efes, Filadelfia, Laodicea, Antioh, Ierusalim, Roma, Alexandria, etc. Dar, dintre aceste Biserici, aceea este numită Mama, care a ţinut prima prezenţa lui Hristos, cu mântuirea veşnică cât şi iertarea păcatelor fiind întemeiată acolo; tot astfel, predicarea Evangheliei în toată lumea şi-a avut începutul de acolo, aşa cum mărturiseşte Scriptura: „Astfel s-a cuvenit ca Hristos să sufere, şi să învie dintre morţi, a treia zi; şi ca pocăinţa şi iertarea păcatelor să fie predicată în numele său, tuturor naţiunilor, începând din Ierusalim. Voi sunteţi martori ai acestor lucruri.” Şi în alt loc: „Voi îmi veţi fi martori în Ierusalim, şi în toată Iudea, şi Samaria, şi până la marginile pământului.” Similar, această biserică a cărei lumină a strălucit înaintea tuturor celorlalte biserici deopotrivă în învăţătură şi trăire, şi din ea Apostolii au redat relatările lor, după cum poartă mărturie Scriptura: „Şi când Petru a venit la Ierusalim, cei care erau circumcişi argumentau cu el spunând: „De ce te-ai dus la oameni necircumcişi şi ai mâncat cu ei?”” Petru le-a răspuns: „Cine eram eu, să mă pot împotrivi lui Dumnezeu?” Auzind aceste lucruri, ei şi-au păstrat pacea lor, şi l-au slăvit pe Dumnezeu, spunând: „Dumnezeu a dat şi neamurilor pocăinţa spre viaţă.”” Şi mai târziu: „Şi au ajuns veşti la urechile bisericii care era la Ierusalim, atingând aceste lucruri, şi ei l-au trimis pe Barnaba până la Antiohia.” Şi în altă parte: „Ei au hotărât ca Pavel şi Barnaba, şi anumiţi alţii de cealaltă parte, să meargă la Apostoli şi Preoţii din Ierusalim cu privire la această chestiune.” Apoi s-a părut bine Apostolilor şi Preoţilor chiar întregii Biserici să trimită oameni aleşi din mijlocul lor la Antiohia cu Pavel şi Barnaba cu aceste cuvinte: „Căci s-a părut bine Duhului Sfânt şi nouă, să nu mai punem nici o sarcină în plus pe voi decât aceste lucruri necesare.” Acelaşi lucru este chiar mai clar în alt pasaj: „Şi în timp ce treceau prin oraşe, ei le-au dat decretele care să le ţină, care au fost decretate de Apostoli şi străbunii care erau la Ierusalim.” De aceea, Biserica de la Ierusalim, este Mama tuturor bisericilor şi prima, (deşi conducătorii au dat mai târziu întâietatea Vechii şi Noii Rome datorită scaunului Imperiului, potrivit celui de-al treilea Canon al celui de-al Doilea Consiliu Ecumenic din Constantinopol) datorită răspândirii Evangheliei spre toate ţinuturile pământului care au început acolo; şi datorită acesteia, Biserica a devenit catolică, de vreme ce aceasta a acceptat în învăţătura credinţei de către toate naţiunile.

 

Î. 106. Care este cel de-al treilea mister?

 

R. Eucharistul sau trupul şi sângele lui Hristos Domnul sub forma pâinii şi a vinului şi prezenţa reală. Acest sacrament le depăşeşte pe celelalte şi conduce în mare parte spre mântuirea sufletului. Căci în acest sacrament toate harurile şi bunătatea lui Hristos sunt descoperite şi oferite celor credincioşi, aşa cum va fi evident mai târziu.

 

Î. 107. Ce ar trebui să fie menţionat cu privire la acest mister?

 

R. În primul rând, nimeni altcineva nu poate da acest mister decât unui preot legitim, chiar în cea mai cumplită necesitate. În al doilea rând, trebuie să se vadă că acolo este un altar, sau aşa cum o numim „antimension”, în absenţa căruia jertfa fără sânge nu poate fi legiferată în nici un fel. În al treilea rând, provizia trebuie să fie făcută ca acolo să fie materia potrivită, adică, cea mai pură pâine plămădită de grâu şi vin lipsit de orice fel de altă substanţă. În timpul „proskomedia”, totuşi, apa este turnată astfel ca Scriptura să fie împlinită: „Dar unul dintre soldaţi cu o suliţă i-a străpuns coasta sa, şi imediat de acolo a ieşit sânge şi apă.” În al patrulea rând, trebuie să fim atenţi la faptul că preotul are, în timpul consacrării, intenţia ca substanţa reală a pâinii şi substanţa vinului să fie transubstanţiată în trupul şi sângele real al lui Hristos prin acţiunea Duhului Sfânt. El face această chemare când confecţionează acest mister rugându-se şi spunând: „Trimite Duhul tău cel Sfânt peste noi şi asupra acestor daruri care sunt oferite aici şi fă această pâine trupul preţios al Hristosului tău, şi ceea ce este în acest potir sângele preţios al Hristosului tău, schimbându-le prin Duhul tău cel Sfânt.” Transubstanţierea are loc imediat cu aceste cuvinte, şi pâinea este transubstanţiată în trupul real al lui Hristos şi vinul în sângele real al lui Hristos, cu singurele înfăţişări vizibile rămânând; şi aceasta se întâmplă în acord cu dispoziţia divină din două motive. Primul, astfel că nu vedem trupul lui Hristos, ci mai degrabă credem că el este astfel, datorită cuvintelor vorbite de Hristos Domnul: „Acesta este trupul meu”, etc. şi „Acesta este sângele meu...”, vorbit nu simţurilor noastre, de vreme ce el ne-a promis fericire pentru aceasta cu cuvintele: „Binecuvântaţi sunt cei care nu văd, dar cred.” În al doilea rând, deoarece natura umană dă înapoi de la a mânca carnea vie, totuşi omul trebuie să fie unit cu Hristos Domnul prin comuniunea cu trupul lui Hristos Domnul şi cu sângele lui Hristos Domnul; ca omul, astfel, să nu se întoarcă, Domnul a hotărât să îşi dea trupul şi sângele pentru a fi mâncat şi băut de cei credincioşi sub înfăţişarea pâinii şi a vinului. Sfântul Damascene şi Gregory de Nyssa au expus în cele din urmă acest punct. Participarea în acest mister ar trebui să aibă loc pentru două categorii, pentru cei religioşi cât şi pentru cei seculari, de vreme ce Hristos aşa a poruncit, fără a exclude pe cineva, când el a spus: „Amin, amin vă spun: Dacă nu mâncaţi carnea Fiului omului, şi nu beţi din sângele său, nu veţi avea viaţă în voi.” Tot astfel: „Cel care mănâncă carnea mea, şi bea sângele meu, rămâne în mine, şi eu în el.” Această modalitate de comunicare în două moduri deopotrivă pentru cei religioşi şi cei seculari, Apostoli, aşa cum au primit de la Hristos Domnul, astfel au oferit, asupra punctului despre care Apostolul Pavel scrie Corintenilor: „Ce am primit de la Domnul aceea vă încredinţez şi eu vouă, şi anume, că Domnul Isus, în aceeaşi noapte în care a fost trădat, a luat pâinea, şi dând mulţumiri, a frânt-o şi a spus: „Luaţi şi mâncaţi; acesta este trupul meu, care se dă pentru voi; să faceţi aceasta spre pomenirea mea.” În aceeaşi manieră de asemenea potirul, după ce a cinat, spunând: „Acest potir este noul testament în sângele meu; faceţi aceasta, ori de câte ori veţi bea, în amintirea mea.”” Reverenţa arătată faţă de acest mister este cea care este datorată lui Hristos însuşi, după cum s-a spus mai devreme, tocmai cum Sf. Petru, în numele tuturor apostolilor, a spus despre el: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului viu.” Şi astfel noi vorbim de asemenea în termenii închinării latria: „Cred, O Doamne, şi mărturisesc că tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului viu.” Acest mister este de asemenea o jertfă pentru cei vii şi cei morţi, pentru cei care au murit în speranţa învierii, care jertfă nu va înceta până la ultima judecată. Dar, avantajele acestui mister sunt acestea. Primul, este comemorarea suferinţei nevinovate şi a morţii lui Hristos Domnul, în acord cu zicerea: „Căci cât de des veţi mânca această pâine, şi beţi din potir, veţi arăta moartea Domnului, până când el vine.” Al doilea avantaj este că acest mister are ca rezultat o împăcare pentru păcatele celor vii cât şi a celor morţi, astfel că nici o liturghie sacră nu este sărbătorită pentru că Domnul Dumnezeu nu este implorat pentru păcatele noastre. Al treilea avantaj este: oricine este prezent frecvent la această jertfă şi frecvent se împărtăşeşte din acest mister, este eliberat el însuşi de toate ispitele şi ameninţările diavolului; căci duşmanul sufletului nu îndrăzneşte să persecute astfel de oameni, de vreme ce el percepe cu adevărat că Hristos este prezent în ei. Pregătirea pentru cele mai sacre mistere ar trebui să fie făcută potrivit ritualului Bisericii Ortodoxe, adică: înfăptuirea sfintei mărturisiri, post, împăcarea cu toţi şi alte astfel de lucruri.