Istorie Creştină:

Monotelitismul
 

Informaţii Generale

Monotelitismul a fost o doctrină bizantină din secolul 7 care accepta învăţătura despre două naturi existente în Isus Hristos, aşa cum a fost definit (451) în cadrul Conciliului de la Chalcedon, dar declara că el avea doar o voinţă sau mod de activitate (energeia). Formula monotelitică a fost adoptată (624) de către împăratul bizantin Heraclius ca un compromis care ar putea fi acceptabil pentru Monofziţii  (Monofizitism) din Egipt şi Siria. Sergius, patriarh de Constantinopol, a apărat doctrina şi a câştigat sprijinul monofiziţilor egipteni şi armeni.

Controversele cristologice dintr-o epocă mai veche au reapărut. Sergius a căutat sprijinul Papei Honorius I, care a aprobat formula Monotelitică, respingând specific învăţătura Calcedoniană a celor „două voinţe”. Monotelitismul a fost condamnat de către de urmaşii lui Honorius şi de cel de-al treilea Conciliu de la Constantinopol (680). Deoarece scrierile lui Honorius contribuiseră la împrăştierea acestei învăţături, a fost şi el condamnat, deşi nu a fost acuzat de învăţătura iniţială a ereziei.  

Agnes Cunningham

Monotelitismul

Informaţii avansate

Monotelitismul a fost o erezie predominantă în special în Biserica estică în secolul al şaptelea, care spunea că aşa cum Hristos nu a avut decât o natură (monofizitism) la fel nu a avut decât o singură voinţă (greceşte monos, „singur”; thelein, „a voi”). Împăratul Heraclius a încercat să împace episcopii monofiziţi, care susţineau că naturile umană şi divină din Hristos au fost contopite pentru a forma o a treia, oferind în această ecthesis (declaraţie de credinţă) în 638 vederea că Hristos lucra printr-o energie divin-umană. Acest compromis a fost la început acceptat de către Constantinopol şi Roma, dar Sofronius care urma curând să fie episcop de Ierusalim, a organizat opoziţia ortodoxă la monotelitism. O apărare frumoasă a persoanei lui Hristos ca Unul în două naturi cu două voinţe, a fost oferită de către Ioan de Damasc. Conciliul de la Chalcedon declarase că „Hristos are două naturi”. Aceasta a fost acum îmbunătăţită de Conciliul de la Constantinopol, care a declarat că Hristos a avut două voinţe, voinţa Lui umană fiind supusă voinţei Lui divine.  

W N Kerr
(Dicţionarul Evanghelic Elwell )

Bibliografie
Ioan de Damasc, Expunere a credinţei ortodoxe, III; A Harnack, Istoria dogmei, IV; A A Luce, Monofizitism; H P Liddon, Divinitatea Domnului nostru.