Ce vrem să spunem prin Sola Scriptura?
de Dr. W. Robert Godfrey
Există două mari probleme care îi împart pe Protestanţii Catolici de Romano
Catolici. Amândouă dintre grupuri pretind a fi catolici, adică, o parte din
biserica apostolică universală a lui Isus Hristos. Romano Catolicii cred că noi
Protestanţii ne-am îndepărtat de acea biserică din secolul al şaisprezecelea.
Protestanţii Catolici cred că ei s-au îndepărtat mai devreme.
Tema acestui capitol de început este una din chestiunile care încă ne împart:
sursa adevărului religios pentru poporul lui Dumnezeu. (Cealaltă chestiune
importantă este cum este omul îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu, şi a fost
tratată în cartea Justificarea NUMAI prin credinţă! Publicată de Soli Deo Gloria
în 1995.) Ca şi Protestanţi noi susţinem că numai Scriptura singură este
autoritatea noastră. Oponenţii noştri Romani susţin că prin sine Scriptura este
insuficientă ca autoritate a poporului lui Dumnezeu, şi că tradiţia şi
autoritatea bisericii trebuie adăugate la Scriptură.
Acesta este un subiect solemn. Nu este timpul pentru jocuri. Trebuie să căutăm
adevărul. Dumnezeu a declarat că oricine adaugă sau scoate din Cuvântul Său este
supus blestemului Său. Biserica Romană a declarat că noi Protestanţii suntem
blestemaţi („anatemizaţi”) pentru că am înlăturat Cuvântul lui Dumnezeu aşa cum
este găsit în tradiţie. Noi Protestanţii am declarat că biserica Romană este o
biserică falsă pentru că a adăugat tradiţiile umane la Cuvântul lui Dumnezeu. În
ciuda dezbaterilor sincere dintre apologeţi buni în decursul a aproape 500 de
ani, în principiu diferenţele au rămas aşa cum erau în secolul al şaisprezecelea.
Nu voi spune multe lucruri noi aici, dar trebuie să continuăm să urmărim
adevărul.
În ciuda dificultăţii de a înţelege, sunt nerăbdător ca să mă alătur acelui tren
istoric de apologeţi Protestanţi pentru a apăra doctrina că numai Scriptura
singură este ultima autoritate religioasă. Cred că aceasta poate fi arătat
faptul că această poziţie este poziţia clară a Scripturii în sine. Şi sper că,
prin harul lui Dumnezeu, cei care sunt încredinţaţi de doctrina tradiţiei Romane
vor descoperi tragica eroare de a defăima suficienţa şi agerimea Cuvântului
inspirat al lui Dumnezeu.
Să încep prin anumite clarificări pentru a nu fi înţeles greşit. Nu vreau să
arăt că tot adevărul se găseşte în Biblie, sau că Biblia este singura formă în
care adevărul lui Dumnezeu a venit la poporul Său. Nu vreau să arăt că fiecare
verset din Biblie este în mod clar fiecărui cititor. Nu vreau să arăt că
biserica – şi poporul lui Dumnezeu şi oficiul ministerial – nu este de mare
valoare şi de ajutor pentru înţelegerea Scripturii. Aşa cum William Whitaker a
afirmat în nobila sa lucrare: „Căci şi noi spunem că biserica este interpretul
Scripturii, şi că darul interpretării locuieşte numai în biserică: dar noi negăm
că acesta aparţine unor persoane speciale, sau că el este legat de o anumită
viziune sau de o succesiune de oameni.”1
Poziţia Protestantă şi poziţia mea, este că toate lucrurile necesare pentru
mântuire şi în legătură cu credinţa şi viaţa sunt învăţate în Biblie destul de
clar pentru ca un credincios obişnuit să le găsească şi să le înţeleagă.
Poziţia pe care o apăr eu este ceea ce este învăţat chiar de Biblia în sine. De
exemplu Deuteronom 31:9 afirmă: „Moise a scris această lege. . . .” Moise a
instruit poporul scriind legea şi apoi a poruncit ca ea să fie citită pentru „ca
să audă, şi să înveţe să se teamă de Domnul, Dumnezeul vostru, să păzească şi să
împlinească toate cuvintele legii acesteia.” Deuteronom 31:9, 12.
Moise a declarat întregului Israel: „Puneţi-vă la inimă toate cuvintele pe cari
vă jur astăzi să le porunciţi copiilor voştri, ca să păzească şi să împlinească
toate cuvintele legii acesteia. Căci nu este un lucru fără însemnătate pentru
voi; este viaţa voastră,” Deuteronom 32:46, 47.
Observaţi elementele clare din aceste pasaje:
Cuvântul pe care Moise l-a vorbit a fost scris.
Poporul poate şi trebuie să îl asculte şi să îl înveţe.
În acest Cuvânt ei pot găsi viaţă.
Poporul nu are nevoie de o instituţie adiţională pentru a interpreta Cuvântul.
Preoţii, profeţii şi scribii din Israel în mod sigur funcţionau pentru a ajuta
ministerial poporul. Dar Cuvântul singur era suficient pentru mântuire. Profeţii
care au fost cu adevărat inspiraţi au venit în duhul lui Mica, care a spus: „Ţi
s-a arătat, omule, ce este bine,” Mica 6:8. Funcţia profeţilor şi a preoţilor nu
era să adauge şi nici măcar să clarifice legea; ci mai degrabă ei o aplicau
poporului care era păcătos indiferent.
Dacă acest principiu al suficienţei şi al clarităţii Cuvântului este adevărat în
Vechiul Testament, putem presupune că acesta este mai adevărat în Noul
Testament. Noul Testament împlineşte glorios ceea ce promite Vechiul Testament.
Dar nu trebuie să presupunem aceasta; ci mai degrabă Noul Testament clarifică
faptul că, caracterul Scripturii este suficient şi clar. Un exemplu este
întâlnit în 2 Timotei 3, 4. Aici Pavel îi scrie fratelui său mai tânăr în
credinţă, Timotei. El scrie că Timotei – care a fost instruit în credinţă de
mama şi de bunica lui – a învăţat totul despre învăţătura lui Pavel (3:10).
Timotei a fost foarte mult ajutat de tot felul de învăţături orale, unele fiind
apostolice. Totuşi Pavel i-a scris aceste cuvinte lui Timotei:
De altfel, toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus, vor fi
prigoniţi. Dar oamenii răi şi înşelători vor merge din rău în mai rău, vor amăgi
pe alţii, şi se vor amăgi şi pe ei înşişi. Tu să rămâi în lucrurile, pe cari le-ai
învăţat şi de cari eşti deplin încredinţat, căci ştii de la cine le-ai învăţat:
din pruncie cunoşti Sfintele Scripturi, cari pot să-ţi dea înţelepciunea care
duce la mântuire, prin credinţa în Hristos Isus. Toată Scriptura este insuflată
de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea
înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu
totul destoinic pentru orice lucrare bună. Te rog fierbinte, înaintea lui
Dumnezeu şi înaintea lui Hristos Isus, care are să judece viii şi morţii, şi
pentru arătarea şi Împărăţia Sa: propovăduieşte Cuvântul, stăruieşte asupra lui
la timp şi ne la timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândeţea şi învăţătura.
Căci va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă; ci
îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute, şi îşi vor da învăţători după
poftele lor. Îşi vor întoarce urechea de la adevăr, şi se vor îndrepta spre
istorisiri închipuite. Dar tu fii treaz în toate lucrurile, rabdă suferinţele,
fă lucrul unui evanghelist, şi împlineşte-ţi bine slujba. (2 Timotei 3:12 - 4:5)
Vedeţi, Pavel îi aminteşte lui Timotei că Scripturile îl pot face înţelept spre
mântuirea în Hristos Isus (3:15). El învaţă că Scripturile sunt folositoare
pentru învăţătură, mustrare, corectare, şi antrenare în neprihănire (3:16).
Pentru că Scripturile au acest caracter, ele pot să îl echipeze în întregime pe
omul lui Dumnezeu pentru orice lucrare bună (3:17). Deci Pavel îi spune lui
Timotei că el trebuie să predice Cuvântul, deşi vine vremea când oamenii nu vor
mai dori să îl audă, ci mai degrabă vor dori învăţători care să urmărească
fanteziile lor, care să îi instruiască mai degrabă în mituri decât în adevărul
Cuvântului (4:1-4).
Forţa şi claritatea învăţăturii Apostolului de aici este extraordinară. În ciuda
învăţăturii orale bogate pe care Timotei a avut-o, el trebuie să predice
Scripturile deoarece acele Scripturi îi dau cu claritate tot ceea ce el are
nevoie de înţelepciune şi pregătire pentru a instrui poporul lui Dumnezeu în
credinţă şi în toate faptele bune. Scriptura îl face înţelept pentru mântuire,
şi îl echipează cu tot ceea ce el are nevoie pentru a face fiecare lucrare bună
care se cere de la predicatorul lui Dumnezeu. Suficienţa şi claritatea
Cuvântului sunt învăţate în această secţiune din Scriptură din nou şi din nou.
Ioan Crisostom a parafrazat înţelesul cuvintelor lui Pavel către Timotei în
acest fel: „Ai Scriptura ca stăpân în locul meu; de acolo poţi învăţa tot ceea
ce vrei să ştii.”2
Am ascultat o serie de dezbateri pe această temă pe casete audio. Adesea
apologeţii Protestanţi au citat 2 Timotei 3 împotriva oponenţilor Romani.
Răspunsul obişnuit al apologeţilor Catolici a fost în mod repetat că 2 Timotei 3
nu învaţă suficienţa. Uneori ei se refereau la Iacov 1:4, Matei 19:21, sau
Coloseni 1:28 şi 4:12 ca texte paralele, pretinzând că cuvântul „complet” din 2
Timotei 3:17 nu înseamnă suficient. Dar astfel de pasaje nu sunt paralele; un
cuvânt grecesc complet diferit este folosit acolo. Unde 2 Timotei 3:17 foloseşte
exartizo, care are de a face cu a fi potrivit pentru o sarcină, celelalte pasaje
folosesc cuvântul teleios, care se referă la maturitate sau că a ajuns la un
rezultat dorit.
Afirmaţiile repetate nu dovedesc un punct; aceasta este doar o tehnică de
propagandă. Oponenţii noştri ar trebui să răspundă într-un mod responsabil şi
minuţios.
Încrederea pe care Pavel a avut-o în Scripturi, şi care l-a învăţat pe Timotei,
a fost clar înţeleasă de marele părinte bisericesc, Augustin. În tratatul său
pentru a pregăti liderii bisericii pentru a înţelege Biblia (Despre Doctrina
Creştină), Augustin a scris: „Printre acele lucruri care sunt spuse în mod
deschis în Scriptură se găsesc toate acele învăţături care implică credinţa,
moravurile vieţuirii, şi acea speranţă şi generozitate despre care am discutat.”3
Nu ar trebui să fim surprinşi că Apostolul Pavel, Vechiul Testament, şi cel mai
mare învăţător al bisericii antice au susţinut suficienţa şi claritatea
Scripturii. Aceasta este poziţia pe care a luat-o Isus în unul din cele mai
importante momente din viaţa sa. La începutul slujirii sale publice, Isus a
întâmpinat ispita concentrată a diavolului în pustie. El a întâmpinat ispita ca
Fiul lui Dumnezeu, dar şi ca al doilea Adam şi adevăratul Israel. Şi cum a
întâmpinat El acea ispită? El nu a apelat la tradiţia orală a lui Israel; El nu
a apelat la autoritatea rabinilor sau a Sanhedrinului; nici măcar nu a apelat la
propria Sa divinitate sau la inspiraţia Duhului Sfânt. Mântuitorul nostru,
atunci când a întâmpinat ispita, s-a întors din nou şi din nou şi din nou la
Scripturi. „Este scris,” a spus El.
Scripturile L-au făcut înţelept; ele L-au echipat pentru orice lucrare bună. Ele
au fost clare, aşa cum El a presupus că şi diavolul ştia aceasta. Când diavolul
a citat Scriptura, Isus nu s-a întors spre o altă autoritate. Mai degrabă Isus a
spus: „Mai este scris.”
Când diavolul sau reprezentanţii săi folosesc greşit Biblia, sau presupun că ea
este neclară, Isus ne învaţă că trebuie să ne uităm mai adânc în Cuvântul scris,
şi nu departe de el.
Apologeţii Romani vor încerca să ne convingă de faptul că aceste texte din
Scriptură nu înseamnă ceea ce spun cu claritate. Lăsaţi-mp să anticipez unele
din argumentele lor şi să vă pregătesc pentru unele modalităţi în care ei tind
să răspundă.
1. Cuvântul lui Dumnezeu. În primul rând ei vor încerca să spună că fraza „Cuvântul
lui Dumnezeu” poate însemna mai mult decât doar Biblia. Am admis deja aceasta.
Chestiunea dinaintea noastră este dacă azi mai este necesar ceva în afara
Scripturilor pentru a cunoaşte adevărul lui Dumnezeu pentru mântuire. Textele
din Scripturi pe care le-am citat arată că nu mai este nevoie de nimic altceva.
Oponenţii noştri nu trebuie să arate că Pavel s-a referit la predicile sale cât
şi la scrierile sale ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu – admit aceasta; ei trebuie
să arate că Pavel a învăţat că învăţătura orală a apostolilor va fi necesară
pentru a suplimenta Scripturile pentru Biserica de-a lungul erelor. Ei nu pot
arăta aceasta deoarece Pavel nu a învăţat aceasta, şi Scripturile ca un întreg
nu învaţă aceasta!
2. Tradiţia. Oponenţii noştri Romani, în timp ce vor face multă tradiţie, nu vor
defini niciodată cu adevărat tradiţia şi nu vor spune ce conţine ea. Tradiţia
este un cuvânt care poate fi folosit într-o varietate de feluri. Aceasta se
poate referi la o anumită şcoală de înţelegere a Scripturilor, cum ar fi
tradiţia Luterană. Se poate referi la tradiţiile – presupuse a fi de la apostoli
– care nu sunt în Biblie. Se poate referi la tradiţiile care s-au dezvoltat în
istoria bisericii care în mod clar nu sunt vechi ca origine. De obicei, la
părinţii antici ai bisericii, cuvântul „tradiţie” se referă la interpretarea
standard a Bibliei printre ei. Şi noi Protestanţii preţuim astfel de tradiţii.
Dar ce vor să spună apologeţii Romani când afirmă autoritatea tradiţiei? Istoric,
ei nu au fost de acord între ei cu privire la natura şi conţinutul tradiţiei. De
exemplu, unul a spus că tradiţia nu adaugă nimic la Scriptură. Dar aproape toţi
apologeţii Romani, la peste trei sute de ani de la Consiliul de la Trent, au
argumentat că tradiţia adaugă la Scripturi. Unii apologeţi Romani cred că toată
tradiţia obligatorie a fost învăţată de apostoli, în timp ce alţii cred că
tradiţia evoluează şi se dezvoltă de-a lungul veacurilor bisericii aşa că există
tradiţii necesare pentru mântuire care nu au fost niciodată cunoscute de
apostoli. Este imposibil să cunoaştem care este adevărata poziţie Romană cu
privire la această chestiune.
Al Doilea Conciliu de la Vatican s-a exprimat folosind o ambiguitate
intenţionată: „Această tradiţie care vine de la apostoli se dezvoltă în Biserică
cu ajutorul Duhului Sfânt. Căci există o creştere în înţelegerea realităţilor şi
a cuvintelor care au fost transmise. . . . Căci aşa cum secolele s-au succedat
unul pe altul, Biserica se mişcă în mod constant spre plinătatea adevărului
divin până când cuvintele lui Dumnezeu ajung la o împlinire deplină în ea.”4 Ce
înseamnă aceasta? În mod clar nu ne oferă nici o înţelegere clară cu privire la
caracterul sau conţinutul tradiţiei.
În mod obişnuit Roma încearcă să îşi clarifice poziţia sa spunând că autoritatea
ei este Scriptura, tradiţia şi biserica împreună. Vatican II a declarat: „De
aceea, este clar că acea tradiţie sacră, sacre Scripturi şi autoritatea de a
învăţa a Bisericii, în acord cu cel mai înţelept proiect al lui Dumnezeu, sunt
atât de legate şi unite împreună încât una nu poate sta fără celelalte, şi că
toate împreună şi fiecare în propriul său fel sub acţiunea Duhului Sfânt
contribuie în mod efectiv la mântuirea sufletelor.”5
De fapt, totuşi, dacă ascultaţi cu atenţie, veţi observa că adevărata autoritate
pentru Roma nu este nici Scriptura şi nici tradiţia ci biserica. Ce este
Scriptura, şi ce învaţă ea? Numai biserica iţi poate spune. Ce este tradiţia şi
ce te învaţă ea? Numai biserica iţi poate spune. Aşa cum a spus teologul Roman
John Eck: „Scripturile nu sunt autentice, cu excepţia autorităţii bisericii.”6
Aşa cum a spus Papa Pius IX în timpul Primului Consiliu de la Vatican din 1870:
„Eu sunt tradiţia.”7 Copleşitoarea aroganţă a unei astfel de afirmaţii este
zguduitoare. Dar aceasta confirmă pretenţia noastră că pentru Roma, adevărata
autoritate este biserica: sola ecclesia.
Protestantismul s-a ridicat în secolul al şaisprezecelea ca o reacţie la astfel
de pretenţii şi învăţături ale bisericii Romane. În Evul Mediu, majoritatea din
biserică a crezut că Biblia şi tradiţia bisericii învaţă la fel, sau cel puţin
doctrine complementare. Dar în timp ce Luther şi alţii au studiat Biblia cu o
mai mare grijă şi profunzime decât a făcut biserica timp de secole, atunci ei au
început să descopere că de fapt tradiţia contrazicea Biblia. De exemplu ei au
descoperit că:
(1) Biblia învaţă că slujba de episcop şi presbiter sunt una şi aceeaşi slujbă
(Tit 1:5-7), dar tradiţia spune că ele sunt două slujbe diferite.
(2) Biblia învaţă că toţi au păcătuit cu excepţia lui Isus (Romani 3:10-12,
Evrei 4:15), dar tradiţia spune că Maria a fost fără păcat.
(3) Biblia învaţă că Hristos şi-a oferit sacrificiul Său odată pentru toţi (Evrei
7:27, 9:28, 10:10), dar tradiţia spune că preotul îl sacrifică pe Hristos pe
altar la masă.
(4) Biblia spune că nu trebuie să ne închinăm la statui (Exod 20:4, 5), dar
tradiţia spune că trebuie să ne închinăm la statui.
(5) Biblia spune că toţi creştinii sunt sfinţi şi preoţi (Efeseni 1:1; 1 Petru
2:9), dar tradiţia spune că sfinţii şi preoţii sunt caste speciale în cadrul
comunităţii creştine.
(6) Biblia spune că Isus este singurul Mijlocitor între Dumnezeu şi om (1
Timotei 2:5), dar tradiţia spune că Maria este co-mijlocitoare împreună cu
Hristos.
(7) Biblia spune că toţi creştinii ar trebui să ştie că ei au viaţă veşnică (1
Ioan 5:13), dar tradiţia spune că toţi creştinii nu pot şi nu trebuie să
cunoască că ei au viaţă veşnică.
Reformatorii au văzut că cuvintele lui Isus către farisei se aplicau în mod egal
zilelor lor: „aţi desfiinţat astfel cuvântul lui Dumnezeu în folosul datinii
voastre” (Matei 15:6).
Reformatorii au mai descoperit că tradiţia contrazicea tradiţia. De exemplu,
tradiţia bisericii Romane învaţă că papa este capul bisericii, un episcop peste
toţi episcopii. Dar Gregory cel Mare, papă şi sfânt la sfârşitul perioadei
bisericii antice, a spus că o astfel de învăţătură vine de la spiritul lui
Anticrist („Afirm cu încredere că oricine se numeşte pe sine sacerdos
universalis, sau doreşte să fie numit astfel de alţii este în mândria sa un
precursor al lui Anticrist”)8
Mai direct cu privire la discuţia noastră este evidenta tensiune în tradiţie cu
privire la valoarea citirii Bibliei. Indexul Cărţilor Interzise ale lui Papa
Pius IV din 1559 spunea:
De vreme ce experienţa ne învaţă că, dacă citirea Sfintei Biblii în limba
naţională este permisă în general fără discriminare, mai multă pagubă decât
avantaj va rezulta datorită îndrăznelii oamenilor, judecata episcopilor şi a
inchizitorilor este pentru a servi ca un ghid în această privinţă. Episcopii şi
inchizitorii ar putea, în acord cu recomandarea preotului şi confesorului local,
să permită citirea traducerilor Catolice ale Bibliei de către cei care
realizează că astfel de citire nu va conduce la paguba ci la creşterea credinţei
şi a evlaviei. Permisia trebuie să fie dată în scris. Oricine citeşte sau are o
astfel de traducere în proprietatea sa fără această permisie nu poate fi iertat
de păcatele sale până ce nu dă aceste Biblii.9
În contrast marcant, Vatican II a afirmat: „Accesul uşor la sfânta Scriptură ar
trebui să fie oferit pentru toţi credincioşii creştini. . . De vreme ce Cuvântul
lui Dumnezeu ar trebui să fie disponibil în orice vreme, Biserica având o
preocupare maternă va avea grijă ca să fie făcute traduceri corecte şi potrivite
în diferite limbi, în special din textele originale ale cărţilor sfinte.”10
Crede tradiţia că Biblia este periculoasă sau este ajutătoare? Biblia s-a
dovedit a fi periculoasă în secolul al şaisprezecelea; mai ales când a fost
citită cu grijă de către Protestanţi!
Astfel de descoperiri despre tradiţie i-a condus pe Reformatori înapoi la Biblie.
Acolo ei au învăţat că Scripturile trebuie să stea ca un judecător pentru toate
învăţăturile. Scriptura învaţă că este revelaţia lui Dumnezeu, şi de aceea este
adevărată în tot ceea ce învaţă. Dar nicăieri Scriptura nu spune că biserica
este adevărată în tot ceea ce spune. Mai degrabă, deşi biserica, ca un întreg va
fi păstrată în credinţă, lupi se vor ivi în biserică (Fapte 20:29, 30) şi chiar
omul nelegiuirii va sta în inima bisericii învăţând minciuni (2 Tesaloniceni
2:4).
3. Aceasta ne conduce spre a treia noastră preocupare, biserica şi canonul.
Oponenţii noştri Romani vor folosi în mod repetat cuvântul „biserică”. Cei
dintre noi care sunt Protestanţi vor fi înclinaţi în mod normal să interpreteze
folosirea cuvântului „biserică”, ca referindu-se la trupul celor credincioşi.
Dar nu în acest fel folosesc ei în mod caracteristic acest cuvânt. Când ei se
referă la autoritatea bisericii, ei se referă la autoritatea infailibilă a
învăţăturii conciliilor şi a papei. Acea vedere a bisericii ei o iau din Evul
Mediu şi într-un mod romantic o citesc înapoi în perioada bisericii antice. Deci
să observaţi cu atenţie cum folosesc ei cuvântul „biserică.” Şi aduceţi-vă
aminte că nici Scripturile şi nici marea majoritate a părinţilor perioadei
bisericii antice, nu înţeleg autoritatea bisericii în felul în care ei îl
înţeleg.
Lăsaţi-mă să vă ofer ca o ilustraţie două exemple din munca lui Augustin, citate
adesea împotriva poziţiei Protestante cu privire la chestiunea autorităţii
bisericii. La un punct al dezbaterii sale cu Pelagianii, un episcop al Romei a
fost de partea lui Augustin, şi Augustin a declarat: „Roma a vorbit, chestiunea
este stabilită.” Totuşi mai târziu, un alt papă i s-a opus lui Augustin cu
privire la acest subiect, şi Augustin a răspuns zicând: „Hristos a spus,
chestiunea este stabilită.” Augustin nu s-a plecat înaintea autorităţii
episcopului de Roma, ci s-a întors spre cuvântul lui Hristos pentru a evalua
învăţătura Romei.
O altă afirmaţie a lui Augustin adesea citată de apologeţii Romani este: „Nu aş
fi crezut că nu autoritatea biserici catolice m-a mişcat.” Aceasta pare foarte
tare şi clară. Dar în alt loc Augustin a scris: „Nu l-aş fi înţeles niciodată că
Plotinus nu a avut autoritatea profesorilor mei neo-Platonici m-a mişcat.”
Această paralelă arată că Augustin nu vorbeşte despre vre-o autoritate absolută,
infailibilă în biserică, ci mai degrabă despre lucrarea ministerială a bisericii
şi despre profesori care îi ajută pe studenţi să înţeleagă.
Să ne uităm mai departe asupra părintelui bisericesc ridicând o problemă
referitoare la el: canonul Scripturii. Romanii nu vor folosi prea mult
chestiunea canonului. Ei vă vor spune că Biblia singură nu poate fi autoritatea
noastră deoarece Biblia nu ne spune ce cărţi sunt în Biblie. Ei vor argumenta că
biserica trebuie să ne spună ce cărţi sunt în Biblie. Când ei spun că biserica
ne spune, ei vor să zică faptul că papa şi consiliile ne spun. Aceasta implică
faptul că noi nu am avut o Biblie până când Papa Damasus a oferit o listă a
canonului în 382 sau probabil până în 1546 când Consiliul de la Trent a devenit
primul consiliu „ecumenic” care a definit canonul. Dar desigur poporul lui
Dumnezeu a avut Biblia înainte de 1546 şi înainte de 382.
În primul rând, biserica a avut întotdeauna Scriptura. Predicarea apostolică şi
scrierea în primul secol a verificat în mod repetat învăţătura ei citând din
Vechiul Testament. Citatele şi aluziile din Vechiul Testament abundă în Noul
Testament. Noul Testament nu îl respinge pe Vechiul, ci îl împlineşte (Romani
1:2; Luca 16:29; Efeseni 2:19, 20). Biserica a avut întotdeauna o fundaţie
canonică în Vechiul Testament.
În al doilea rând, putem vedea că apostolii au simţit că noul legământ inaugurat
de Domnul nostru Isus va avea un canon nou crescut. Canonul şi legământul au
legătură unul cu altul şi sunt interdependente în Biblie (vezi Meredith G.
Kline, Structura Autorităţii Biblice). Petru mărturiseşte despre acest canon
care a apărut când a inclus scrisorile lui Pavel ca o parte din Scripturi (2
Petru 3:16).
În al treilea rând, trebuie să vedem că canonul Scripturii este într-un sens
real stabilit de Scriptura în sine, deoarece cărţile canonice sunt auto-autentifcate.
Ca şi revelaţie a lui Dumnezeu, ele sunt recunoscute de poporul lui Dumnezeu ca
fiind propriu Cuvânt al lui Dumnezeu. Aşa cum a spus Isus: „Eu sînt Păstorul cel
bun. Eu Îmi cunosc oile Mele, şi ele Mă cunosc pe Mine. Ele . . . vor asculta de
glasul Meu” (Ioan 10:14-16). În cel mai adânc sens nu putem judeca Cuvântul, dar
Cuvântul ne judecă. „Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai
tăietor decât orice sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte
sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii.”
(Evrei 4:12). Caracterul auto-autentifcat al canonului este demonstrat de
remarcabila unanimitate la care a ajuns poporul lui Dumnezeu cu privire la
canon.
În al patrulea rând, trebuie să vedem că istoric canonul a fost format nu de
papa sau de consilii; aceste acţiuni pur şi simplu au recunoscut consensul care
a apărut în poporul lui Dumnezeu când ei au recunoscut Scripturile autentice.
Într-adevăr, orice criterii au fost folosite de papa şi de consilii pentru a
recunoaşte canonul (autoritatea, stilul, conţinutul, mărturia Duhului, etc.),
aceste criterii au fost disponibile poporului lui Dumnezeu ca un întreg.
Putem vedea această înţelegere simplă asupra formării canonului afirmată în Noua
Enciclopedie Catolică, ce afirmă: „Canonul, implicit deja prezent în era
apostolică, a devenit explicit gradat printr-un număr de factori providenţiali
care l-au format şi l-au fixat.”11
Mai putem vedea apropierea de bază de canon reflectată în cuvintele lui Augustin,
scrise în tratatul său important intitulat Despre Doctrina Creştină. Acest
tratat a fost scris între anii 396 şi 427 – după presupusa decizie autoritară a
Papei Damasus cu privire la canon, şi după un consiliu ţinut în Hippo care a
discutat canonul. Augustin a scris:
În privinţa Scripturilor canonice, el ar trebui să urmeze autoritatea celui mai
mare număr de Biserici catolice, printre care sunt cei care au meritat să aibă
locuri apostolice şi să primească epistole. El va observa această regulă cu
privire la Scripturile canonice încât îi va prefera pe cei acceptaţi de toate
Bisericile catolice în locul celor pe care unii nu îi acceptă; printre cei care
nu sunt acceptaţi de toţi, el i-ar prefera pe cei care sunt acceptaţi de cel mai
mare număr de Biserici importante faţă de acelea care sunt ţinute de câteva
Biserici mici sau care au autoritate mai mică. Dacă el descoperă că unele sunt
menţinute de un mare număr de Biserici şi altele de Biserici de cea mai
importantă autoritate, deşi această condiţie nu este posibilă, el ar trebui să
le considere ca având o valoare egală.12
Această afirmaţie ne arată că Augustin nu s-a uitat la papa sau la consilii
pentru soluţia la chestiunea canonului. El a recunoscut varietatea printre
biserici, şi oportunitatea unei pluralităţi de biserici. El i-a îndemnat pe toţi
studenţii în Scriptură să examineze chestiunea şi să caute consensul în poporul
lui Dumnezeu. Ca şi Augustin, noi nu discredităm valoarea mărturiei poporului
lui Dumnezeu faţă de canon. Noi preţuim slujirea bisericii în toate lucrurile.
Dar noi negăm că biserica cu slujbele şi consiliile sale stabileşte în mod
autoritar Scriptura în baza unei anumite cunoştinţe sau puteri care nu este
disponibilă în general creştinilor. Caracterul cărţilor canonice conduce poporul
lui Dumnezeu spre ei.
4. Unitatea. Observaţi cum catolicii folosesc cuvântul „unitate.” Ei vor sugera
că noi Protestanţii combatem pretenţia noastră asupra clarităţii Scripturii prin
eşecul nostru de a fi de acord cu privire la înţelesul Scripturii. Recunoaştem
că Protestanţii sunt divizaţi în felurite denominaţii. Dar toţi Protestanţii
care sunt urmaşii Reformei suntem uniţi în înţelegerea evangheliei şi în
respectarea unul de către altul ca fraţi în Hristos. Noi toţi am găsit aceeaşi
evanghelie clară în Biblie.
Când discutăm unitatea şi autoritatea, să ne asigurăm că facem comparaţii
corecte şi exacte. Oponenţii noştri Romani vor dori să compare teoria Romană cu
practicile Protestante. Aceasta nu este corect. Trebuie să comparăm teorie cu
teorie sau practică cu practică. În practică, nici un grup nu are înţelegerea pe
care ar trebui să o avem. Amintiţi-vă că în timp ce Roma este unită
organizatoric, este împărţită teologic aşa cum este în general înţeles
Protestantismul. Instituţia unui papă infailibil nu a creat unitate teologică în
biserica Romană. Mai degrabă teologii Romani în mod constant nu sunt de acord
unul cu celălalt cu privire la ceea ce a învăţat papa, şi cu privire la acele
învăţături dacă ele sunt proclamate cu autoritate şi de aceea sunt infailibile.
Starea modernă a bisericii Romane ne-a arătat cu adevărat că instituţia papală
nu a clarificat suficient conţinutul adevărului creştin. Bănuiesc că fiecare
membru cinstit al bisericii Romane va trebui să recunoască aceasta.
În secolul al şaptesprezecelea teologul Reformat Francis Turretin a observat
diviziunile teologice serioase din biserica Romană şi a întrebat de ce papa nu a
rezolvat aceste dispute dacă slujba sa a fost atât de eficientă.13 Astfel de
probleme teologice sunt cu siguranţă mult mai mari azi decât în zilele lui
Turretin şi întrebarea de ce papa este atât de ineficient rămâne fără răspuns.13
Nu ar trebui să fim surprinşi că există divergenţe în biserică. Hristos şi
apostolii Săi au prezis aceste lucruri. Apostolul Pavel ne-a spus că astfel de
divergenţe sunt folositoare. El a scris: „căci trebuie să fie şi partide între
voi, ca să iasă la lumină cei găsiţi buni.” (1 Corinteni 11:19) Diferenţele ar
trebui să ne umilească şi să ne conducă înapoi la Scripturi pentru a testa toate
pretenţiile cu adevărul. Dacă nu acceptăm Scripturile ca standard şi judecător
printre noi, într-adevăr nu mai există nici o speranţă pentru unitate.
Biserica trebuie să aibă un standard prin care să judece toate pretenţiile cu
adevărul. Biserica trebuie să aibă un standard al adevărului prin care să se
reformeze şi să se purifice pe sine atunci când apar divergenţele. Biserica nu
poate pretinde că este acel standard şi să apere acea pretenţie apelând la ea
însăşi. Astfel de raţionament circular nu este numai ne convingător; este auto-înfrângător.
Argumentul Romei se evaporă astfel: trebuie să credem Roma deoarece Roma spune
aşa.
Biblia ne spune că Cuvântul lui Dumnezeu este lumina care ne face în stare să
umblăm în căile lui Dumnezeu. Ascultaţi la Psalmul 119:99, 100, 105, 130: „Sunt
mai învăţat decât toţi învăţătorii mei, căci mă gândesc la învăţăturile Tale. Am
mai multă pricepere decât bătrânii, căci păzesc poruncile Tale. Cuvântul Tău
este o candelă pentru picioarele mele, şi o lumină pe cărarea mea. Descoperirea
cuvintelor Tale dă lumină, dă pricepere celor fără răutate.”
Oponenţii Romani de obicei obiectează la folosirea Psalmului 119 având temelia
faptului că acesta vorbeşte despre Cuvântul lui Dumnezeu, şi nu despre Biblie,
şi de aceea ar putea include în lauda sa tradiţia la fel ca şi Scriptura. Dar
argumentul lor este irelevant cu privire la folosirea Psalmului 119 de către noi,
deoarece noi îl folosim pentru a dovedi claritatea şi nu suficienţa Scripturii!
Psalmistul spune aici că lumina Cuvântului străluceşte atât de mult şi de clar
încât dacă meditez la el şi îl ascult, sunt mai înţelept decât orice învăţător
sau bătrân. Cei simpli îl pot înţelege. Cuvântul este ca o străfulgerare
puternică într-o pădure întunecată. Aceasta mă ajută să merg pe cale fără a
călători.
Trebuie să ascultăm Scripturile pentru ca să acţionăm aşa cum ne învaţă Cuvântul
lui Dumnezeu. Consideraţi povestea lui Pavel în Berea, Fapte 17:10-12. Pavel a
predicat acolo în sinagogă şi mulţi evrei au răspuns predicii sale cu ardoare.
Ni se spune că după ce îl ascultau pe Pavel în fiecare zi ei cercetau
Scripturile pentru a vedea dacă ceea ce spunea Pavel era adevărat. Cum a
reacţionat Pavel? A spus el că Scripturile nu erau clare, şi că numai el ca şi
apostol sau rabini sau Sanhedrinul putea să le spună ceea ce înseamnă cu
adevărat Scripturile? Sau le-a spus că ei nu ar trebui să se aştepte să găsească
adevărul în Scripturi deoarece ele erau incomplete şi aveau nevoie să fie
suplimentate de tradiţie? Sau a spus că ei îi insultă autoritatea sa apostolică,
şi că ei ar trebui pur şi simplu să i se supună lui ca unui interpretator
infailibil al Bibliei? Sau a spus Pavel că ei ar trebui să ţină cont de Petru ca
fiind singurul care putea interpreta Biblia? Nu! El nu a spus nici unul din
aceste lucruri. Practica celor din Berea este lăudată în Biblie. Ei sunt numiţi
nobili deoarece ei au evaluat toate lucrurile pe baza Cuvântului scris al lui
Dumnezeu.
Dacă noi am vrea să fim copiii credincioşi ai lui Dumnezeu, dacă noi am vrea să
fim nobili, ar trebui să facem aşa cum au făcut cei din Berea. Noi trebuie să
urmăm exemplul lui Moise şi al lui Pavel şi al Domnului nostru Isus. Nu vă
puneţi încrederea în înţelepciunea oamenilor care pretind infailibilitate. Mai
degrabă staţi alături de Apostolul Pavel care a scris în 1 Corinteni 4:6: „să nu
treceţi peste ce este scris.”