Mântuirea
experimentală
Arthur W. Pink
MÂNTUIREA poate fi privită din diferite unghiuri şi contemplată sub diferite
aspecte, însă din oricare parte am privi-o trebuie să ne amintim întotdeauna că
„Mântuirea este a Domnului”. Mântuirea a fost planificată de Tatăl pentru aleşii
Săi înainte de întemeierea lumii. Aceasta a fost cumpărată pentru ei prin viaţa
sfântă şi moartea mandatară a Fiului Său întrupat. Aceasta este aplicată şi
lucrată în ei de către Duhul Său cel Sfânt. Ea este cunoscută şi savurată prin
studiul Scripturilor, prin exercitarea credinţei şi prin comuniunea cu Dumnezeul
triunic.
Teama cea mare este faptul că există o mulţime în cadrul Creştinismului care îşi
imaginează şi cred în mod sincer că ei sunt printre cei mântuiţi, dar care sunt
încă străini totali de lucrarea harului divin în inimile lor. Este un lucru să
ai concepţii intelectuale clare despre adevărul lui Dumnezeu şi este un alt
lucru să ai o cunoştinţă personală, de inimă cu aceasta. Este un lucru să crezi
că păcatul este lucrul groaznic pe care îl declară Biblia, însă este o altă
chestiune să ai o oroare sfântă şi ură a acestuia în suflet. Este un lucru să
ştii că Dumnezeu cere pocăinţa şi este un alt lucru să plângi şi să te jeleşti
în mod experimental peste ticăloşia noastră. Este un lucru să crezi că Hristos
este singurul Mântuitor pentru păcătoşi, este o altă chestiune să te încrezi
într-adevăr în El din inimă. Este un lucru să crezi că Hristos este Suma
excelenţei, dar este un alt lucru SĂ-L IUBEŞTI mai presus de toţi alţii. Este un
lucru să crezi că Dumnezeu este Cel măreţ şi sfânt, este chiar un alt lucru să
îi acorzi reala reverenţă şi frică de El. Este un lucru să crezi că mântuirea
este a Domnului, însă este o altă chestiune a deveni un părtaş actual al
acesteia prin lucrările Sale graţioase.
În timp ce este adevărat faptul că Sfintele Scripturi insistă asupra
responsabilităţii omului, şi că prin toate acestea Dumnezeu se ocupă de păcătos
în calitatea de fiinţă răspunzătoare, este de asemenea adevărat că Biblia arată
în mod clar şi constant faptul că nici un fiu al lui Adam nu s-a măsurat cu
responsabilitatea sa, că fiecare a eşuat în mod mizerabil să se scape de
responsabilitatea sa. Aceasta este ceea ce constituie nevoia profundă ca
DUMNEZEU să lucreze în păcătos şi să facă pentru el ceea ce el este incapabil să
facă pentru sine. „Cei care sunt în firea păcătoasă nu pot să placă lui
Dumnezeu” (Romani 8:8). Păcătosul este „fără putere” (Romani 5:6). Separaţi de
Domnul noi nu „putem face nimic” (Ioan 15:5).
În timp ce este adevărat că Evanghelia oferă o chemare cât şi o poruncă pentru
toţi cei ce o aud, este de asemenea adevărat că TOŢI cei care dispreţuiesc
această chemare şi nu ascultă de acea poruncă – „Dar toţi, fără excepţie au
început să se scuze” (Luca 14:18). Aici este locul unde păcătosul comite cel mai
mare păcat şi manifestă cel mai mult groaznica sa duşmănie împotriva lui
Dumnezeu şi a Hristosului Său: căci atunci când i se prezintă acestuia un
Salvator, potrivit nevoilor sale, el îl „dispreţuieşte şi îl respinge” pe Acesta
(Isaia 53:3).
Aici arată păcătosul cât de este el de rebel incorigibil, şi demonstrează că el
merită doar chinurile veşnice. Însă chiar în acest punct Dumnezeu îşi manifestă
suveranitatea şi HARUL Său minunat. El nu numai că a planificat şi a oferit
mântuirea, ci El o acordă de fapt asupra acelora pe care El i-a ales.
Această acordare a mântuirii este mai mult decât o simplă proclamare a faptului
că mântuirea s-ar găsi în Domnul Isus: este chiar mai mult decât o invitaţie
pentru păcătoşi să-l primească pe Hristos ca Mântuitor al lor. Este de fapt
momentul lui Dumnezeu de salvare a poporului Său. Aceasta este propria Sa
suveranitate şi lucrarea atotputernică a harului faţă şi în aceia care sunt în
întregime destituiţi de merit, şi care sunt aşa de depravaţi în ei înşişi încât
ei nu vor face şi nu vor putea face un pas pentru obţinerea mântuirii. Aceia
care au fost de fapt mântuiţi datorează mult mai mult harului divin decât îşi
imaginează ei. Nu numai că Hristos a murit pentru a înlătura păcatele lor, ci şi
Duhul Sfânt a produs o lucrare în ei – o lucrare care aplică lor virtuţile
morţii ispăşitoare a lui Hristos.
În acest punct eşuează mulţi predicatori în expunerea lor a Adevărului. În timp
ce mulţi dintre ei afirmă faptul că Hristos este singurul Mântuitor pentru
păcătoşi, ei mai învaţă faptul că El a devenit de fapt al nostru doar prin
consimţământul nostru. În timp ce aceştia admit faptul că Duhul Sfânt face
lucrarea de convingere de păcat şi că doar El ne arată condiţia noastră decăzută
şi nevoia de Hristos, cu toate acestea ei mai insistă asupra ideii că factorului
decisiv în mântuire este propria voinţă a omului. Sfintele Scripturi învaţă însă
că „mântuirea este a DOMNULUI” (Iona 2:9), şi că nimic din creatură nu intră în
acesta în oricare punct. Dumnezeu poate sfinţi numai ce a fost produse de El
Însuşi. Deşi este adevărat că mântuirea nu devine partea personală a păcătosului
până ce acesta a crezut, din inima sa, în Domnul Isus Hristos, aceeaşi ÎNCREDERE
este lucrată în el de către Duhul Sfânt: „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin
credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu” (Efeseni
2:8).
Este extrem de solemn să descoperi faptul că există o „încredere” în Hristos din
partea omului natural, care NU este o încredere spre mântuire. Aşa cum şi
budiştii cred în Buda, la fel şi în Creştinism sunt mulţimi care cred în Hristos
Şi această „încredere” este ceva mai mult decât una intelectuală. Adesea este
mult sentiment conectat cu acesta – emoţiile pot fi profund stârnite. Hristos a
învăţat, în cadrul Pildei Semănătorului, că există o clasă de oameni care aud
Cuvântul şi îl primesc cu bucurie, dar nu are rădăcină în ei înşişi (Matei
13:20, 21). Aceasta este temător de solemn, căci încă se mai întâmplă şi astăzi.
Scripturile ne mai spun că Irod l-a auzit pe Ioan „cu plăcere”. Astfel, simplul
fapt că cititorul acestor pagini se bucură să asculte la un predicator sănătos
nu este deloc o dovadă că el este un suflet regenerat. Domnul Isus a spus
fariseilor despre Ioan Botezătorul, „Doar pentru o vreme aţi fost gata să vă
bucuraţi în lumina lui”, totuşi continuarea arată clar că nici o lucrare reală a
harului nu a avut loc în ei. Şi aceste lucruri sunt înregistrare în Scriptură ca
avertizări solemne!
Este uluitor şi solemn să remarcăm faptul exactităţii cuvintelor din ultimele
două citate scripturale la care am făcut referinţă. Notaţi repetatul pronume
personal din Marcu 6:20: „Căci Irod se temea de Ioan (nu de ‚Dumnezeu’!, fiindcă
îl ştia om neprihănit şi sfânt; îl ocrotea, şi, când îl auzea, de multe ori sta
în cumpănă, neştiind ce să facă; şi-l asculta cu plăcere”. A fost personalitatea
lui Ioan ceea ce l-a atras pe Irod. Cât de des este şi cazul din zilele noastre!
Oamenii sunt fermecaţi de personalitatea predicatorului: ei sunt duşi prin
stilul său şi câştigaţi de sinceritatea sa faţă de suflete. Însă dacă nu este
nimic mai mult decât aceasta, pentru ei va exista într-o zi o trezire
rudimentară. Ceea ce este de fapt vital este o „dragoste pentru adevăr”, nu
pentru cel care îl prezintă, aceasta este ceea ce-i distinge pe oamenii lui
Dumnezeu de „mulţimea amestecată” care s-a asociat cândva cu ei.
Aşa că în Ioan 5:35 Hristos a spus fariseilor referitoare la precursorul său:
„Ioan era lumina, care este aprinsă şi luminează, şi voi aţi vrut să vă veseliţi
câtva vreme la lumina lui”, nu „în lumină”! În aceeaşi manieră, sunt mulţi
astăzi care ascultă la acela căruia Dumnezeu i-a permis să deschidă câteva din
misterele şi minunile Cuvântului Său şi ei se bucură „în lumina acestuia” în
timp ce ei înşişi se află în întuneric, neprimind niciodată în mod personal
„vreo ungere de la Duhul Sfânt”. Aceia care „iubesc adevărul” (2 Tesaloniceni
2:10) sunt aceia în care o lucrare divină a harului a fost lucrată. Ei au ceva
mai mult decât o înţelegere clară şi intelectuală a Scripturii: aceasta este
hrana sufletelor lor, bucuria inimilor lor (Ieremia 15:16). Ei iubesc adevărul,
şi pentru că fac aceasta, ei urăsc eroarea şi se feresc de ea ca de o otravă
mortală. Ei sunt geloşi pentru slava Autorului Cuvântului, şi nu vor asculta
vreun predicator a cărui învăţătură Îl dezonorează; ei nu vor asculta la
predicarea care înaltă omul în locul de supremaţie, aşa încât el să fie cel ce
hotărăşte propriul său destin.
„DOAMNE, Tu ne vei da pacea, căci Tu ai împlinit pentru noi toate lucrările
noastre” (Isaia 26:12). Aici este inima şi confesiunea necalificată a
adevăratului popor al lui Dumnezeu. Notaţi prepoziţia: „Tu ai împlinit pentru
noi toate lucrările noastre”. Aceasta vorbeşte despre o lucrare divină a harului
împlinit în inima sfântului. Acesta nu este singurul text. Cântăriţi cu atenţie
şi următorul: „Dar când Dumnezeu – care m-a pus deoparte din pântecele maicii
mele, şi m-a chemat prin harul Său – a găsit cu cale să descopere în mine pe
Fiul Său” (Galateni 1:15, 16).
„Iar a Celui ce, prin puterea care lucrează în noi, poate să facă nespus mai
mult decât cerem sau gândim noi” (Efeseni 3:20). „Sunt încredinţat că Acela care
a început în voi această bună lucrare, o va isprăvi până în ziua lui Isus
Hristos” (Filipeni 1:6). „Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi, şi vă
dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea” (Filipeni 2:13). „Voi pune
legile Mele în inimile lor, şi le voi scrie în mintea lor” (Evrei 10:16).
„Dumnezeul păcii… să vă facă desăvârşiţi în orice lucru bun, ca să faceţi voia
Lui, şi să lucreze în noi ce-I este plăcut” (Evrei 13:20). Aici sunt şapte
pasaje care vorbesc despre lucrările interioare ale harului lui Dumnezeu, sau în
alte cuvinte despre mântuirea experimentală.
„DOAMNE, Tu ne dai pace, căci tot ce facem noi, Tu împlineşti pentru noi” (Isaia
26:12). Există vreun răspuns care să răsune în inima noastră faţă de aceasta,
cititorul meu? Este oare pocăinţa ta ceva mai adânc decât remuşcarea şi
lacrimile omului natural? Îşi are aceasta rădăcina într-o lucrare divină a
harului pe care să o fi lucrat-o Duhul Sfânt în sufletul nostru? Este credinţa
ta în Hristos ceva mai mult decât o chestiune intelectuală? Este relaţia ta ci
El mai vitală decât oricare alt act comis de tine, fiind făcut deja una cu El
prin puterea şi operaţia Duhului? Este dragostea ta pentru Hristos ceva mai mult
decât un sentiment pios, ca acela al îndrăgostitului care cântă despre
„gentilul” şi „dulcele” Isus? Purcede dragostea ta pentru El dintr-o natură
total nouă, pe care a creat-o Dumnezeu în tine? Ai putea spune şi tu cu
Psalmistul: „Pe cine altul am eu în cer în afară de Tine? Şi pe pământ nu-mi
găsesc plăcerea în nimeni decât în Tine”. Este oare profesia ta însoţită de o
blândeţe şi un caracter umil al inimii? Este uşor să îţi dai singur nume şi să
spui, „Sunt o creatură nevrednică şi neprofitabilă”, însă eşti tu chiar aşa? Te
simţi că eşti „cel mai mic şi mai neînsemnat dintre toţi sfinţii”? Pavel s-a
simţit! Dacă nu te simţi astfel, şi dacă în schimb te consideri superior
rangului şi nivelului creştinilor, cine le deplânge căderile lor, mărturiseşte
slăbiciunea lor şi strigă, „O, nenorocitul de mine!” – este un motiv grav de a
conclude faptul că tu eşti un străin pentru Dumnezeu!
Ceea ce face distincţia dintre evlavia autentică şi religiunea umană este
aceasta: una este externă, cealaltă este internă. Hristos se plângea de farisei
zicând, „Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentru că voi curăţiţi
partea de afară a paharului şi a blidului, dar înăuntru Sunt pline de răpire şi
de necumpătare” (Matei 23:25). O religie carenală este în întregime la
suprafaţă. Dumnezeu lucrează cu inima şi cu inima se ocupă El. Referitor la
poporul Său, El spune: „Iată legământul pe care-l voi face cu ei după acele
zile, zice Domnul: voi pune legile Mele în inimile lor, şi le voi scrie în
mintea lor” (Evrei 10:16).
„Doamne, Tu ne dai pace, căci tot ce facem noi, Tu împlineşti pentru noi”. Cât
de umilitor este aceasta pentru mândria omului! Aceasta face totul din Dumnezeu
şi nimic din creatură! Tendinţa naturii umane de care este plină lumea este de a
fi auto-suficientă şi auto-satisfăcută; ca să spunem împreună cu laodicenii,
„Sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic” (Apocalipsa 3:17). Însă
aici este ceva care să ne smerească şi să ne golească de mândrie. Din moment ce
Dumnezeu a făcut toate lucrările noastre în noi, atunci noi nu mai avem nici o
tendinţă să ne lăudăm. „Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai
primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit?” (1 Corinteni 4:7).
Cine sunt dar aceia în care Dumnezeu lucrează astfel? Din partea divină, poporul
Său favorizat, ales şi răscumpărat. Din partea umană: aceia care, în ei înşişi
nu au nici o revendicare despre lucrarea Lui; care sunt destituiţi de orice
merit; care au totul în ei pentru a putea provoca mânia Sa sfântă; aceia care
sunt eşecuri mizerabile în vieţile lor, şi total depravaţi şi corupţi în
persoanele lor. Însă acolo unde păcatul a fost mult, harul a făcut mult mai
mult, şi a făcut pentru ei şi în ei ceea ce ei nu ar face şi nu ar putea face
pentru ei înşişi.
Dar ce „lucrează” Dumnezeu în poporul Său? – Toate lucrările lor. În primul rând
El îi impulsionează: „Duhul este acela care dă viaţă, carnea nu foloseşte la
nimic” (Ioan 6:63). „El, de bună voia Lui, ne-a născut prin Cuvântul adevărului”
(Iacov 1:18). În al doilea rând, El acordă pocăinţa: „Pe acest Isus, Dumnezeu
L-a înălţat cu puterea Lui, şi L-a făcut Domn şi mântuitor, ca să dea lui Israel
pocăinţa şi iertarea păcatelor” (Faptele Apostolilor 5:31). „Dumnezeu a dat,
deci, şi Neamurilor pocăinţă, ca să aibă viaţa” (Faptele Apostolilor 11:18; 2
Timotei 2:25). În al treilea rând, El dă credinţă: „Căci prin har aţi fost
mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui
Dumnezeu” (Efeseni 2:8). „Fiind îngropaţi împreună cu El, prin botez, şi înviaţi
în El şi împreună cu El, prin credinţa în puterea lui Dumnezeu, care L-a înviat
din morţi” (Coloseni 2:12). În al patrulea rând, El oferă pricepere spirituală:
„Ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit, şi ne-a dat pricepere să cunoaştem pe Cel ce
este adevărat” (1 Ioan 5:20). În al cincilea rând, El efectuează serviciul
nostru: „Prin harul lui Dumnezeu Sunt ce Sunt. Şi harul Lui faţă de mine n-a
fost zădarnic; ba încă am lucrat mai mult decât toţi: totuşi nu eu, ci harul lui
Dumnezeu, care este în mine” (1 Corinteni 15:20). În al şaselea rând, El ne
asigură perseverenţa noastră: „Voi Sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin
credinţă, pentru mântuire” (1 Petru 1:5). În al şaptelea rând, El produce roada
noastră: „De la Mine îţi vei primi rodul” (Osea 14:8). „Roada Duhului” (Galateni
5:22). Da, El a înfăptuit toate lucrările noastre în noi.
De ce a „lucrat Dumnezeu toate lucrările noastre în noi”? În primul rând, dacă
El nu o făcea aşa, toţi am fi pierit pentru veşnicie (Romani 9:29). Noi eram
„fără putere”, incapabili de a împlini cerinţele neprihănite ale lui Dumnezeu.
De aceea, în harul suveran, El a făcut ceea ce ar fi trebuit să facem noi, dar
nu am putut. În al doilea rând, că toată slava să fie a Lui. Dumnezeu este un
Dumnezeu gelos. El o spune. El nu-şi va împărţi slava cu un altul. Prin aceasta
se înţelege că El asigură toată lauda, aşa că noi nu avem nici un fundament
pentru a ne lăuda. În al treilea rând, ca mântuirea noastră să poată fi
realizată şi asigurată. Dacă ar mai fi existat vreo parte a mântuirii noastre
lăsate pentru noi, aceasta nu ar fi fost nici eficientă şi nici asigurată. Orice
atinge omul aceea el spurcă: eşec este scris peste tot ceea ce încearcă el. Însă
ceea ce face Dumnezeu este perfect şi dăinuieşte în veci: „Am ajuns la
cunoştinţa că tot ce face Dumnezeu dăinuieşte în veci, şi la ceea ce face El nu
mai este nimic de adăugat şi nimic de scăzut, şi că Dumnezeu face aşa pentru ca
lumea să se teamă de El” (Eclesiastul 3:14).
Cum pot să fiu sigur că lucrările mele au fost „înfăptuite în mine” de Dumnezeu?
Prin efectele sale. Dacă ai fost născut din nou, ai în interior o natură nouă.
Această nouă natură este spirituală şi contrară firii – contrară în dorinţele şi
aspiraţiile ei. Deoarece natura cea veche şi cea nouă sunt contrare una faţă de
alta, există un război continuu între ele. Eşti conştient de acest conflict
interior?
Dacă pocăinţa ta este una produsă de Dumnezeu, atunci tu te auto-deteşti; dacă
pocăinţa ta este una autentică şi spirituală, atunci te minunezi de ce nu te-a
aruncat mai devreme Dumnezeu în iad. Dacă pocăinţa ta este darul lui Hristos,
atunci jeleşti zilnic întoarcerea mizerabilă pe care o faci faţă de harul
minunat al lui Dumnezeu; tu urăşti păcatul, te necăjeşti în secret înaintea lui
Dumnezeu pentru multele tale nelegiuiri. Aceasta nu o faci aşa de simplu ca la
convertire, ci zilnic.
Dacă credinţa ta este una comunicată de Dumnezeu, ea este evidenţiată de
întoarcerea ta de la toate încrederile în creatură, printr-o renunţare a
propriei tale neprihăniri, printr-o repudiere a propriilor tale fapte. Dacă
credinţa ta este „credinţa aleşilor lui Dumnezeu” (Tit 1:1), atunci te odihneşti
în Hristos ca fundament al acceptării tale înaintea lui Dumnezeu. Dacă credinţa
ta este rezultatul „operării lui Dumnezeu”, atunci tu crezi în mod implicit în
Cuvântul Său, îl primeşti cu blândeţe, crucifici raţiunea şi accepţi tot ceea ce
El a spus cu o simplicitate ca de copil.
Dacă dragostea ta pentru Hristos este roada Duhului (Galateni 5:22, 25), atunci
aceasta se evidenţiază pe sine prin căutarea constantă în a fi plăcut lui
Dumnezeu, şi prin abţinerea de la ceea ce tu ştii că nu este plăcut pentru El:
într-un cuvânt, printr-o umblare de ascultare. Dacă dragostea ta pentru Hristos
este dragostea „omului nou”, atunci tu tânjeşti după El, îţi câştigi comuniunea
cu el mai presus de orice altceva. Dacă dragostea pentru Hristos este de acelaşi
fel (deşi nu în grad) cu cea a Lui pentru tine, atunci tu priveşti cu ardoare la
glorioasa Sa revenire, atunci când El va apărea să primească la Sine pe poporul
Său, ca ei să fie pentru totdeauna cu Domnul. Fie ca harul discernământului
spiritual să fie dat cititorului pentru a vedea dacă profesarea sa de creştin
este reală sau o ipocrizie, dacă speranţa sa este clădită pe Stânca Veacurilor
sau pe nisipurile mişcătoare ale rezoluţiilor, eforturilor, deciziilor sau a
sentimentelor umane; dacă, pe scurt, mântuirea sa este „A DOMNULUI” sau
imaginaţia deşartă a propriei sale inimii înşelătoare.