Scrierile Primelor
Secole:
IDOLII NU SUNT DUMNEZEI
de Sfântul Ciprian
Ciprian din Cartagina, episcop şi martir
13 septembrie 258 A.D.
Ciprian s-a născut în jurul anului 200 d.Cr., în nordul Africii, din părinţi păgâni. A fost un proeminent avocat pledant şi profesor de retorică. În jurul anului 246 a devenit creştin şi, în 248, a fost ales episcop al Cartaginei. Un an mai târziu a început persecuţia din timpul împăratului Decius şi Ciprian a căutat să se ascundă. El a fost aspru criticat pentru aceasta (pe nedrept, după părerea mea – vezi Matei 2:13; 10:23; 24:16). După ce persecuţia a încetat, s-a pus problema modului în care trebuia să fie trataţi cei căzuţi în păcat, adică acei creştini care, fiind constrânşi, şi-au negat credinţa. Ciprian a susţinut că ei ar trebui să fie reprimiţi în părtăşia deplină, după o perioadă potrivită de probă şi de ispăşire, potrivit cu gravitatea dezicerii lor. În această problemă, el a adoptat o cale de mijloc, între Novatus, care i-a primit pe apostaţi fără nici o perioadă de probă şi Novatian, care nu a vrut să-i reprimească deloc şi care a rupt legătura cu Biserica din pricina acestei chestiuni. El a format un grup dizident, puternic în special în Roma şi în Antiohia. (Oarecum surprinzător, Novatus a sfârşit prin a se alătura partidei lui Novatian.) Ciprian, care avea aceeaşi poziţie ca şi episcopul Romei cu privire la tratamentul care trebuia aplicat apostaţilor, a scris creştinilor din Roma, îndemnându-i să îl sprijine pe episcopul lor.
Mai târziu s-a ridicat întrebarea dacă botezurile oficiate de grupări eretice ar trebui să fie recunoscute ca valide de către Biserică sau dacă cei convertiţi din asemenea grupări ar trebui rebotezaţi. Ciprian era în favoarea rebotezării, spre deosebire de episcopul Romei, Ştefan. Controversa care a rezultat de aici nu a fost soluţionată în timpul vieţii lui Ciprian.
În timpul domniei împăratului Valerian, Cartagina a suferit de o epidemie gravă de ciumă. Ciprian a organizat un program de ajutor medical şi de îngrijire a celor bolnavi, disponibil pentru rezidenţi, dar aceasta nu a împiedicat masele să fie convinse că epidemia se datora mâniei zeilor, din pricina răspândirii creştinismului. A început o altă persecuţie şi, de data aceasta, Ciprian nu a fugit. A fost arestat, judecat şi, în final, decapitat, în 14 septembrie 258. (Pentru că în 14 este Ziua Sfintei Cruci, el este comemorat de obicei într-o zi apropiată). Deţinem o relatare a judecării şi martirajului său.
Multe din scrierile sale s-au păstrat. Eseul
lui „Despre unitatea Bisericii Catolice” subliniază importanţa unităţii vizibile
şi concrete între creştini şi rolul pe care îl are episcopul în garantarea
acestei unităţi. Această lucrare a influenţat foarte mult gândirea creştină,
după cum au făcut-o şi eseurile lui cu privire la botez şi la cina Domnului. El
a fost citat atât pentru, cât şi împotriva pretenţiilor romano-catolice legate
de autoritatea papală.
Capitolul 1
Faptul că cei cărora populaţia le aduce închinare nu sunt dumnezei, se cunoaşte
potrivit următoarelor lucruri: au existat regi care, din pricina amintirii
despre ei, au început mai târziu să primească închinare, după ce muriseră. Ca
urmare, au fost desemnate temple pentru ei, iar pentru a păstra trăsăturile
celor morţi, sub forma unei imagini, au fost plămădite statui şi oamenii au adus
jertfe şi au sărbătorit zile festive în cinstea lor. După aceasta, ritualurile
au devenit sacre pentru posteritate, fiind considerate drept o mângâiere pentru
cei pe care îi vizaseră la început. Să vedem dacă acest adevăr se aplică şi în
cazuri particulare.
Capitolul 2
Melicerte şi Leucotea sunt azvârliţi în mare şi, mai târziu, devin divinităţi
ale mării; Castorii mor pe rând ca să poată avea viaţă; Aesculap este lovit de
fulger pentru a se transforma în zeu; Hercule e mistuit de focul Oetei pentru a
îndepărta partea sa umană. Apolo a îngrijit turmele lui Admetus; Neptun a
ridicat ziduri pentru Laomedon şi nefericitul constructor nu a primit nici o
plată pentru munca sa. Peştera lui Jupiter se vede în Creta şi mormântul lui
este indicat acolo. Este clar că el l-a trimis pe Saturn în exil; Latium şi-a
primit numele din ascunzătoarea lui. Acesta a fost primul care a învăţat pe
alţii cum să tipărească litere şi să bată monedă în Italia. Pornind de aici,
tezaurul a fost numit „al lui Saturn”. El a cultivat întotdeauna viaţa rustică
şi, de aceea, este descris ca purtând o seceră. Ianus l-a primit când era în
exil, arătându-i ospitalitate şi de la numele lui vine cel de Ianiculum, precum
şi cel al lunii ianuarie. El însuşi este reprezentat cu două feţe, aşezat în
mijloc, fiind văzut deopotrivă la începutul şi la sfârşitul anului. Maurii se
închină în mod evident regilor şi nu ascund acest nume sub vreo acoperire.
Capitolul 3
Pornind de la aceasta, religia zeităţilor s-a schimbat în mod variat în cadrul
diferitelor naţiuni şi provincii, dat fiind faptul că nu toţi se închinau
aceluiaşi Dumnezeu, ci se păstra cultul strămoşilor fiecăruia. Alexandru cel
Mare scria despre aceasta mamei lui, într-o carte faimoasă, spunând că, din
pricina temerii de puterea lui, secretul referitor la zeii care iau chip de om,
care fusese păstrat în amintirea strămoşilor şi a regilor, i-a fost destăinuit
de un preot. Pornind de aici, s-au dezvoltat ritualurile închinării şi jertfelor.
Însă dacă zeii s-au născut cândva, de ce nu se nasc şi astăzi - dacă nu cumva
Jupiter a îmbătrânit sau Junona şi-a pierdut capacitatea de procreare?
Capitolul 4
Dar de ce credeţi că zeii romanilor au putere când vedeţi că zeii nu le-au
folosit la nimic propriilor lor (închinători) împotriva armelor romanilor? Căci
ştim că zeii romanilor sunt indigeni. Romulus a devenit zeu când Proculus a
comis sperjur, iar lui Picus, Tiberinus, Pilumnus şi Consus, Romulus a dorit să
li se aducă închinare, ca zei ai înşelăciunii, ai sfaturilor, după ce perfidia
lui a sfârşit prin agresarea sabinelor. De asemenea, Tatius a inventat şi s-a
închinat zeiţei Cloacina; Hostilius, Pavor and Pallor??. Îndată, unii l-au
consacrat pe Februss, iar alţii pe prostituatele Acce şi Flora. Aceştia sunt zei
romani. Însă Marte provine din Tracia, Jupiter din Creta, iar Juno fie din Argur,
Samos sau Cartagina, Diana din Taurus, mama zeilor din Muntele Ida, iar monştrii,
nu divinităţile egiptene, cu siguranţă, dacă ar fi avut vreo putere, i-ar fi
salvat pe ai lor şi regatele poporului lor. În mod clar, există şi la romani zei
ai casei învinşi, dintre cei pe care Eneas îi adusese aici pe când era fugar.
Mai este şi Venus cea goală, făcută de ruşine mai degrabă aici, prin goliciunea
ei, decât prin rana pe care Homer spune că a suferit-o.
Capitolul 5
Pe lângă aceasta, împărăţiile nu iau naştere pe baza meritului, ci diferă în
funcţie de întâmplare. Şi sirienii şi perşii au stăpânit în trecut un imperiu;
ştim că şi grecii şi egiptenii au fost la putere. Astfel, schimbările de putere
au făcut să vină vremea ca romanii şi alţii să conducă. Însă dacă v-aţi întoarce
la originea lor, aţi roşi de ruşine: se formează un popor prin reunirea celor
plini de vicii şi a criminalilor şi, după stabilirea acestui refugiu, absenţa
pedepsei pentru fărădelegi a sporit numărul locuitorilor. Regele însuşi deţine
locul dintâi în ce priveşte crima, devenind patricid iar, pentru a încheia o
căsătorie, începe prin dezacord o relaţie ce presupune înţelegere. Ei fură, se
dezlănţuie, înşală pentru a spori resursele statului, căsniciile lor presupun
încălcarea acordurilor de ospitalitate şi lupte crude cu socrii lor. Consulatul
reprezenta treapta cea mai înaltă a onorurilor la romani. Astfel, vedem că el a
început o dată cu regatul; Brutus îşi ucide fiii, pentru ca aprobarea faţă de
fapta lui să dea naştere laudelor la adresa demnităţii sale. Prin urmare, nu
prin observări sacre, nici prin auspicii sau auguri a crescut regatul roman, ci
el îşi păzeşte timpul care i-a fost atribuit şi care are o limită clară. Mai
mult, Regulus a urmat auspiciile şi a fost capturat, Mancinus şi-a păstrat
religia şi a ajuns în jug; Paulus avea pui pe care îi hrănea (şi care îi serveau
pentru a indica voia zeilor – n. trad.) şi totuşi, a fost ucis la Cannae; Gaius
Cezar nu a ţinut seama de auspiciile şi augurii care îl împiedicau să trimită
corăbii în Africa înainte de începerea iernii şi, deopotrivă, a pornit la drum
şi a învins.
Capitolul 6
Totuşi, în toate aceste chestiuni, există un principiu al inducerii în eroare,
al înşelării şi al conducerii pe un drum greşit a oamenilor nechibzuiţi şi
risipitori, prin amăgiri care întunecă adevărul. Acestea sunt duhuri pângărite
şi rătăcitoare, care, după ce s-au cufundat în vicii pământeşti şi s-au
îndepărtat de vigoarea cerească, din pricina contaminării cu cele lumeşti, s-au
distrus pe ele însele şi nu încetează să-i distrugă şi pe alţii; ele însele
fiind depravate, infiltrează eroarea depravării în alţii. Şi poeţii îi cunosc pe
aceşti demoni, iar Socrate declară că el a fost instruit şi s-a condus după
voinţa unui demon, aşadar Magii au puterea de a provoca pericole şi batjocură;
conducătorul acestora, Ostanes, neagă faptul că forma adevăratului Dumnezeu
poate fi văzută şi spune că adevăraţii îngeri stau lângă tronul Lui. Şi Platon
este de acord cu aceasta, printr-un raţionament similar, şi, păstrând ideea unui
singur Dumnezeu, numeşte celelalte făpturi îngeri sau demoni. Hermes
Trismegistus vorbeşte despre un singur Dumnezeu şi mărturiseşte că acesta este
incomprehensibil şi nu poate fi evaluat.
Capitolul 7
Astfel, aceste duhuri se ascund în spatele statuilor şi imaginilor consacrate;
ele inspiră inimile clar-văzătorilor cu elanul lor; ele animă fibrele
străfundurilor; ele controlează zborul păsărilor; ele îi conduc pe mulţi,
realizează oracolele, amestecă întotdeauna falsul cu adevărul, tulbură viaţa şi
somnul; de asemenea, aceste spirite se strecoară pe furiş în trupurile oamenilor,
îngrozindu-le mintea, deformează mădularele, afectează sănătatea, provoacă boli,
aşa încât să îi constrângă pe oameni să li se închine, pentru ca să pară că,
atunci când sunt îndestulate cu aburul altarelor şi cu grămezile de vite, au
adus vindecarea, prin faptul că au îndepărtat ceea ce ele provocaseră. Aceasta
este vindecarea adusă de ele: încetarea vătămării închinătorilor lor, iar ele nu
au altă dorinţă decât să îi atragă pe oameni departe de Dumnezeu şi să îi
întoarcă de la înţelegerea adevăratei religii spre superstiţia cu privire la ele.
Întrucât ele însele se află sub pedeapsă, (nu au altă dorinţă decât) să îşi
caute tovarăşi pentru pedeapsă, pe care, prin erorile provocate, îi vor face
părtaşi ai nelegiuirilor lor. Totuşi, aceste (duhuri), când sunt conjurate de
noi prin Dumnezeul cel adevărat, se retrag îndată, mărturisesc şi sunt obligate
să iasă din trupurile pe care le-au posedat. S-ar putea să le vedeţi lovite de
biciul maiestăţii nevăzute, prin glasul şi rugăciunea noastră, arse de foc,
chinuite de sporirea unei pedepse crescânde, ţipând şi gemând, implorând,
mărturisind în faţa ascultătorilor lor, care li se închină, de unde vin şi când
pleacă, aşa încât dispar fie deodată, fie treptat, după cum ajută credinţa celui
în cauză sau după cum se apropie harul vindecătorului. În aceste condiţii,
duhurile îi obligă pe oameni să ne urască numele, aşa încât aceştia încep să ne
urască înainte să ne cunoască. Ele fac aceasta de teamă ca ei să nu ne poată
imita atunci când ne cunosc sau să nu le poată condamna.
Capitolul 8
Aşadar, există un singur Domn peste toate lucrurile. Căci acel caracter sublim
nu poate avea pereche, întrucât el singur deţine toată puterea. Să luăm chiar de
pe pământ un exemplu al guvernării divine. Când a început vreodată o alianţă de
înrudire cu încredere şi a încetat fără vărsare de sânge? Astfel s-a întrerupt
frăţietatea tebanilor, iar discordia s-a prelungit chiar şi în moarte,
neînţelegerea vizând şi rugurile lor funerare. Un regat nu i-a primit pe gemenii
romani, cărora începutul le-a fost adăpostit într-un alt cămin. Pompei şi Cezar
au fost înrudiţi, totuşi, nu au păstrat legătura relaţiei lor, din cauza
aspiraţiei spre putere. Şi nu ar trebui să vă minunaţi de om, căci întreaga
natură îşi dă acordul în această privinţă. Albinele au un singur rege şi există
un singur conducător al turmelor sau cirezilor. Cu atât mai mult există un
singur conducător în lume, care, prin cuvântul Lui, porunceşte toate lucrurile
care există, le aranjează potrivit unui plan şi le îndeplineşte prin puterea Sa.
Capitolul 9
Acest Unul nu poate fi văzut, El este prea strălucitor pentru a-L vedea; nu
poate fi înţeles, este prea pur pentru a fi zărit; nu poate fi evaluat, este
prea mare pentru ca imaginaţia să-L cuprindă. Şi atunci când declarăm că nu
putem să-L evaluăm pe Dumnezeu, apreciem astfel că este El vrednic. Într-adevăr,
ce templu poate avea Dumnezeu, al cărui templu este întreaga lume? Şi când eu,
ca om, locuiesc în lungul şi latul pământului, să închid puterea unei maiestăţi
atât de mari într-un mic templu? El trebuie să fie consacrat în mintea şi în
inima noastră. Nu ar trebui să cauţi un nume pentru Dumnezeu; Dumnezeu este
numele Lui. Este nevoie de cuvinte acolo unde o mulţime trebuie diferenţiată
prin trăsăturile corespunzătoare lucrurilor desemnate. Lui Dumnezeu, care este
unul singur, Îi aparţine întregul nume de Dumnezeu. De aceea, El rămâne unul,
oriunde ar fi răspândit. Căci chiar şi oamenii Îl mărturisesc pe Dumnezeu prin
multe lucruri, când mintea şi sufletul lor le este mustrat de Cel care este
autorul şi originea lor. Auzim deseori spunându-se: „O, Dumnezeule”, „Dumnezeu
vede”, „Laud pe Dumnezeu”, „Dumnezeu îmi va răsplăti”, „Cum va vrea Dumnezeu” şi
„Dacă Dumnezeu va îngădui”. Dar ce păcat mare este acesta – să nu fii dispus să
Îl recunoşti pe Cel pe care nu Îl poţi ignora.
Capitolul 10
Faptul că Cristos există şi că prin El a venit la noi mântuirea reprezintă
planul şi calea. La început, evreii au avut favoare înaintea lui Dumnezeu. La un
moment dat, ei au fost drepţi; înaintaşii lor au fost ascultători de perceptele
lor religioase. Pornind de aici a înflorit superioritatea regatului lor şi a
sporit măreţia neamului lor. Însă mai apoi nu au rămas disciplinaţi şi s-au
mândrit cu încrederea în părinţii lor şi pentru că au dispreţuit preceptele
divine, au pierdut bunăvoinţa pe care Dumnezeu le-o arătase. Ei înşişi sunt
martorii felului în care vieţile lor au devenit pângărite şi a ofenselor aduse
religiei lor încălcate şi, deşi fără glas, o mărturisesc prin sfârşitul lor;
dispersaţi şi împrăştiaţi, ei rătăcesc exilaţi din tărâmul şi mediul lor, lăsaţi
pe seama ospitalităţii străinilor.
Capitolul 11
Ba mai mult, Dumnezeu prevăzuse înainte că aceste lucruri aveau să se întâmple,
pe măsură ce istoria se desfăşura şi finalul universului era aproape şi anume,
că Dumnezeu va strânge lângă Sine mult mai mulţi închinători credincioşi, din
fiecare neam şi popor, iar aceştia vor obţine din darurile divine acea
bunăvoinţă a lui Dumnezeu pe care evreii au pierdut-o după au primit-o, din
cauza dispreţului arătat principiilor lor religioase, De aceea, în calitate de
domnitor şi stăpân al acestui har şi a acestei învăţături a fost trimis Cuvântul
şi Fiul lui Dumnezeu, care este proclamat de toţi profeţii drept Luminătorul şi
Învăţătorul rasei umane. El este puterea lui Dumnezeu; El este raţiunea; El este
înţelepciunea şi gloria Lui; El intră într-o fecioară; Duhul Sfânt Îi dă trup;
Dumnezeu Se împleteşte cu omul. Acesta este Dumnezeul nostru; acesta este
Cristosul nostru, care, ca mijlocitor între cei doi, Se îmbracă cu omul, pentru
a-l conduce la Tatăl. Cristos a dorit să fie ceea ce este omul, pentru ca omul
să poată fi ceea ce este Cristos.
Capitolul 12
Şi evreii ştiau că va veni Cristos, căci El fusese anunţat prin avertismentele
profeţilor. Însă venirea Lui avea o dublă semnificaţie, cea potrivit căreia va
îndeplini îndatoririle şi exemplul de om şi cea care Îl va mărturisi pe Dumnezeu,
iar ei nu au înţeles prima sa venire, care a avut loc mai întâi, ascunsă în
patimile Lui şi cred numai în cea care se va manifesta prin puterea Sa. Mai mult,
poporul evreu nu a putut înţelege că aceasta a fost plata păcatelor lor. Ei au
fost pedepsiţi astfel pentru orbirea înţelepciunii şi inteligenţei lor, aşa
încât cei care nu erau meritau viaţa, au primit viaţă, sub ochii lor, fără ca ei
să vadă.
Capitolul 13
Astfel, Isus Cristos, potrivit prezicerilor trecute ale profeţilor, prin
cuvântul şi porunca glasului Său a scos demonii afară din oameni, a eliberat pe
paralitici, a curăţit leproşii, a dat lumină orbilor şi putere să meargă celor
şchiopi, a redat viaţa celor morţi, a impus elementelor naturii să-L slujească,
vânturilor să-i fie servitori, mărilor să-L asculte, celor din ţinuturile de jos
să I se supună; atunci evreii care Îl crezuseră un simplu om, din cauza
umilinţei înfăţişării şi trupului Său, L-au considerat vrăjitor, la vederea
libertăţii puterii Lui. Pornind de la aceasta, conducătorii şi liderii lor,
adică cei pe care El îi întrecuse în ce priveşte învăţătura şi înţelepciunea,
s-au aprins de mânie şi, stârniţi de indignare, au pus mâna pe El în cele din
urmă şi L-au predat lui Pilat din Pont, care era procuratorul romanilor în Siria.
Ei au cerut crucificarea şi moartea Lui printr-o aprobare oficială violentă şi
încăpăţânată.
Capitolul 14
El Însuşi prezisese, de asemenea, că ei vor acţiona astfel, fiind precedat de
mărturia tuturor profeţilor, că El va suferi, nu că va simţi moartea, ci că o va
birui şi că, după ce va fi suferit, Se va întoarce din nou în cer, pentru a
arăta puterea maiestăţii divine. Astfel, cursul evenimentelor a împlinit
profeţiile. Căci atunci când a fost răstignit, a luat-o înaintea călăului şi Şi-a
dat duhul de bună voie, iar a treia zi, potrivit voii Lui, a înviat dintre cei
morţi. El S-a arătat ucenicilor întocmai cum fusese; El a îngăduit să fie
recunoscut de cei care au privit şi care fuseseră una cu El şi, cu totul
remarcabil prin trăinicia substanţei sale corporale, a zăbovit timp de patruzeci
de zile, pentru a-i instrui potrivit învăţăturilor vieţii şi pentru a-i învăţa
ceea ce trebuia să spună altora. Apoi, a fost înălţat la cer când un nor L-a
înconjurat, aşa încât, ca un învingător să aducă înaintea Tatălui omul pe care
îl iubise, cu care Se îmbrăcase, pe care îl protejase de moarte, pentru ca în
curând să vină din cer să-l pedepsească pe diavol şi să judece rasa umană cu
tăria unui răzbunător şi cu puterea unui judecător; iar ucenicii împrăştiaţi în
lume, cu sfătuirea Stăpânului şi Dumnezeului lor, au proclamat învăţătura
mântuirii, au condus pe oameni din eroarea întunericului spre calea luminii, i-au
înzestrat pe cei orbi şi ignoranţi cu ochi, aşa încât să recunoască adevărul.
Capitolul 15
Pentru ca dovada să nu fie mai puţin solidă şi mărturisirea lui Cristos să nu
fie o chestiune care ţine de bunul plac, ei sunt încercaţi de suferinţe, de
cruci, prin diferite pedepse. Durerea, care este martorul adevărului, le este
aplicată pentru ca Fiul lui Dumnezeu, Cristos, despre care ei cred că este dat
omului pentru toată viaţa, să fie proclamat nu doar cu vocea, ci şi prin
mărturia suferinţei. De aceea, noi Îl însoţim, Îl urmăm, Îl facem Conducătorul
călătoriei noastre, Sursa luminii, Autorul mântuirii, căci El şi Tatăl
deopotrivă promit cerul celor care caută şi cred. Noi, creştinii, vom fi ceea ce
este Cristos, dacă Îl urmăm.
Pus la dispoziţie pe internet de:
Paul Halsall
Halsall@murray.fordham.edu