IUSTIN MARTITUL
A DOUA APOLOGIE A LUI IUSTIN ÎN FAVOAREA CREŞTINILOR
ADRESATĂ SENATULUI ROMAN
CAPITOLUL I – INTRODUCERE
ROMANILOR, lucrurile care s-au petrecut curând în oraşul vostru, sub conducerea
lui Urbicus, şi cele săvârşite pretutindeni, nejustificat, de guvernatorii
voştri, m-au determinat să întocmesc această scriere de dragul vostru, oameni
care aveţi aceleaşi patimi, şi fraţi – deşi nu o ştiţi şi nu sunteţi dornici să
o recunoaşteţi din cauza slavei pe care o daţi lucrurilor pe care le preţuiţi
drept prestigiu. Căci pretutindeni, oricine este corectat de tată, de vecin, de
copil, prieten, soţ, sau soţie pentru vreo greşeală, pentru că este greu de
clintit, pentru că iubeşte patimile sau se lasă greu îndemnat să facă ce este
drept (cu excepţia celor care au fost convinşi că cei nedrepţi şi nechibzuiţi
vor fi pedepsiţi în focul cel veşnic, iar cei virtuoşi şi oamenii care au trăit
ca şi Cristos, vor locui cu Dumnezeu, într-o stare lipsită de suferinţe – adică
cei ce au devenit creştini) şi demonii cei răi, care ne urăsc şi care îi ţin pe
astfel de oameni în stăpânirea lor, aşa încât aceştia, în calitate de
judecători, îi slujesc pe demoni, îi incită şi îi determină pe conducători să ne
condamne la moarte. Dar vă voi relata ce s-a întâmplat, pentru ca motivul celor
petrecute sub conducerea lui Urbicus să vă fie clar.
CAPITOLUL II – URBICUS ÎI CONDAMNĂ PE CREŞTINI LA MOARTE
O anumită femeie avea un soţ nechibzuit; ea însăşi, la rândul ei, fusese la fel
înainte. Dar când a ajuns să cunoască învăţăturile lui Cristos, a devenit
cumpătată şi a căutat să îl convingă şi pe soţul ei să devină cumpătat, citând
învăţătura lui Cristos şi asigurându-l că cei ce nu trăiesc în cumpătare şi
conform bunului simţ, vor fi pedepsiţi în focul cel veşnic. Dar el, continuând
în aceleaşi excese, şi-a îndepărtat soţia prin acţiunile sale. Căci, ea,
considerând că este rău să mai trăiască alături de un soţ care căuta toate
mijloacele de a se complace în plăceri contrare legilor naturii şi încălcând ce
este corect, a vrut să divorţeze. Când a fost convinsă de prietenii ei, care au
sfătuit-o să rămână cu el în continuare, în ideea că, mai devreme sau mai
târziu, soţul ei îi va da speranţe că se va îndrepta, ea a trecut peste
sentimentele ei şi a rămas cu el. Dar când soţul ei a plecat în Alexandria şi ei
i s-a spus că el s-a comportat mai rău ca niciodată, ea – ca să nu devină
părtaşă cu el la ticăloşiile şi la lipsa lui de cucernicie, prin continuarea
legăturii matrimoniale cu el şi prin împărţirea mesei şi a patului – i-a dat
ceea ce voi numiţi o cerere de divorţ şi s-a despărţit de el. Dar acest nobil
soţ al ei – care ar fi trebuit să se bucure că ea a renunţat la acele acţiuni pe
care înainte le săvârşise fără ezitare cu servitorii şi cu oameni de nimic,
atunci când se desfăta cu băutură şi în orice fel de vicii, iar acum ea dorea ca
şi el să renunţe la ele – când ea a plecat împotriva dorinţei lui, a acuzat-o că
este creştină. Ea v-a prezentat o hârtie, Împărate, solicitând să i se îngăduie
mai întâi să-şi aranjeze afacerile şi apoi, după ce acestea au fost puse în
ordine, să se apere împotriva acuzaţiei aduse împotriva ei. Şi aţi fost de acord
cu aceasta. Fostul ei soţ, pentru că nu o mai putea da în judecată, şi-a
îndreptat atacurile împotriva unui om, Ptolemeu, pe care Urbicus l-a pedepsit,
şi care fusese învăţătorul ei cu privire la doctrinele creştine. Şi el a făcut
aceasta astfel: a convins un centurion, care îl aruncase în închisoare pe
Ptolemeu şi care fusese prietenos cu el, să îl ia pe acesta şi să îl interogheze
cu privire la un singur lucru – dacă era sau nu creştin. Iar Ptolemeu, care era
un iubitor al adevărului, un om a cărui atitudine nu era înşelătoare sau falsă,
a mărturisit că este creştin, a fost legat de centurion şi închis pentru multă
vreme. Iar când, în cele din urmă, omul a fost dus la Urbicus, i s-a pus o
singură întrebare: dacă era creştin. Din nou, fiind conştient de datoria lui şi
de nobleţea acesteia, prin învăţătura lui Cristos, el a mărturisit că era
ucenicul virtuţii divine. Căci cel care neagă, o face fie pentru că el condamnă
acel lucru în sine, fie se dă înapoi de la a mărturisi, fiind conştient că este
nevrednic sau departe de credinţa creştină – ceea ce nu este cazul unui creştin
adevărat. Când Urbicus a poruncit să fie luat şi pedepsit, unul numit Lucius,
care era de asemenea creştin, văzând că judecata făcută nu era justificată, i-a
spus lui Urbicus: „Care este temeiul acestei hotărâri? De l-ai pedepsit pe acest
om, care nu este nici curvar, nici preacurvar, nici ucigaş, hoţ, tâlhar sau unul
condamnat pentru vreo infracţiune, ci doar a mărturisit că se numeşte creştin?
Judecata ta, o, Urbicus, nu este demnă de împăratul Pius, nici de fiul lui,
filozoful, nici de senatul cel sacru”. El nu i-a răspuns lui Lucius nimic
altceva decât. „Mi se pare că şi tu eşti unul dintre ei”. Când Lucius i-a
răspuns: „Cu siguranţă că sunt”, a poruncit ca şi el să fie luat. Iar Lucius
şi-a exprimat mulţumirea că era izbăvit de asemenea conducători ticăloşi şi că
mergea la Tatăl şi Regele cerurilor. Un al treilea a mai venit în faţă şi a fost
condamnat să fie pedepsit.
CAPITOLUL III – IUSTIN ÎL ACUZĂ PE CRESCENS DE O PREJUDECATĂ IGNORANTĂ
ÎMPOTRIVA CREŞTINILOR
Şi eu mă aştept să se comploteze împotriva mea şi să fiu ars la stâlp de către
unii pe care i-am numit, sau poate de Crescens, cel care iubeşte fanfaronada şi
lauda de sine. Căci acesta om nu este demn de numele de filozof, când el aduce
mărturie împotriva noastră cu privire la lucruri pe care nu le înţelege, spunând
că noi, creştinii, suntem atei şi oameni lipsiţi de evlavie; el face aşa pentru
a câştiga bunăvoinţa mulţimii induse în eroare şi pentru a o mulţumi. Căci dacă
ne atacă fără să fi citit învăţăturile lui Cristos, este cu totul decăzut şi cu
mult mai rău decât un analfabet, care deseori se abţine să discute sau să aducă
mărturie falsă cu privire la lucruri pe care nu le înţelege. Sau, dacă le-a
citit şi nu înţelege măreţia din ele, sau, înţelegând-o, acţionează aşa ca să nu
poată fi bănuit că este astfel [creştin], este chiar mai josnic şi cu totul
imoral, fiind cucerit de opinii înguste, nechibzuite şi de teamă. Vreau să ştiţi
că i-am pus anumite întrebări pe tema aceasta, l-am interogat şi am descoperit,
în mod cu totul convingător, că, într-adevăr, nu cunoaşte nimic. Ca să dovedesc
că spun adevărul, eu sunt gata ca, dacă aceste dispute nu v-au fost aduse la
cunoştinţă, să le port din nou în prezenţa voastră. Şi acesta ar fi un act demn
de un prinţ. Dar dacă întrebările mele şi răspunsurile lui v-au fost făcute
cunoscute, sunteţi deja conştienţi că el nu este familiar cu nici unul din
lucrurile care ne privesc. Dar dacă le cunoaşte şi, de teama celor care l-ar
putea auzi, nu îndrăzneşte să vorbească, asemeni lui Socrate, nu se dovedeşte a
fi un filozof, cum am spus înainte, ci un om încăpăţânat; cel puţin, el nu ţine
cont de zicala admirabilă a lui Socrate: „Un om nu trebuie onorat cu nici un
chip înaintea adevărului”. Dar nu este cu putinţă pentru un cinic, al cărui
sfârşit este indiferenţa, să cunoască vreun alt lucru decât indiferenţa.
CAPITOLUL IV – DE CE NU SE SINUCID CREŞTINII
Ca să nu ne spună cineva: „Atunci, mergeţi toţi sau tu şi sinucideţi-vă, treceţi
chiar acum la Dumnezeu şi nu ne mai tulburaţi”, vă voi spune de ce nu facem
astfel şi de ce mărturisim fără teamă atunci când suntem cercetaţi. Noi am fost
învăţaţi că Dumnezeu nu a creat lumea fără un scop, ci de dragul rasei umane şi
am declarat înainte că El se bucură de cei care Îi imită caracterul şi că este
nemulţumit de cei ce îmbrăţişează lucrurile fără valoare, fie prin vorbă, fie
prin faptă. Dacă toţi ne-am sinucide, am deveni motivul pentru care nu s-ar mai
naşte nimeni, oamenii nu ar mai fi învăţaţi doctrinele divine şi chiar rasa
umană nu ar mai exista. Dacă am face aşa, am acţiona noi înşine împotriva voii
lui Dumnezeu. Dar când suntem cercetaţi, noi nu negăm, pentru că nu suntem
conştienţi de vreun rău săvârşit, dar considerăm că este lipsit de cucernicie să
nu spunem adevărul în toate lucrurile, ceea ce Îi place şi lui Dumnezeu, şi
pentru că suntem acum foarte dornici să vă scutim de o prejudecată nedreaptă.
CAPITOLUL V – CUM AU PĂCĂTUIT ÎNGERII
Dacă îi vine cuiva ideea că noi, dacă Îl recunoaştem pe Dumnezeu drept
sprijinitorul nostru, nu ar trebui să fim apăsaţi şi persecutaţi de cei răi, voi
rezolva şi această dilemă. Când Dumnezeu a creat întreaga lume, a supus
lucrurile pământeşti omului, a aranjat elementele cereşti în vederea creşterii
roadelor şi a schimbării anotimpurilor, a stabilit această lege divină – căci şi
aceste lucruri le-a creat pentru om – a încredinţat grija omului şi a tuturor
lucrurilor de sub cer îngerilor desemnaţi de El. Dar aceşti îngeri au încălcat
slujba încredinţată lor şi au fost stăpâniţi de iubirea pentru femei, cu care au
dat naştere la copii; aceştia sunt cei ce sunt numiţi demoni. În plus, ei şi-au
supus apoi rasa umană, în parte prin scrieri magice, în parte prin frică şi prin
pedepsele ocazionate de ei, în parte învăţându-i să le aducă sacrificii, jertfe
de băutură şi tămâie, de care aveau nevoie după ce au fost robiţi de patimi
desfrânate. Ei au semănat printre oameni ucideri, războaie, adultere, fapte
necumpătate şi toată ticăloşia. Poeţii şi mitologii, neştiind că îngerii şi
demonii născuţi de ei au făcut bărbaţilor, femeilor, oraşelor şi naţiunilor
lucrurile pe care ei le-au relatat, le-au atribuit lui dumnezeu însuşi şi celor
ce erau socotiţi a fi copiii lui şi copiilor fraţilor lui, Neptun şi Pluto şi
odraslelor acestor copii. Căci ei i-au numit pe îngeri şi pe copiii acestora
după numele pe care aceştia şi le-au dat.
CAPITOLUL VI – SEMNIFICAŢIA ŞI PUTEREA NUMELUI LUI DUMNEZEU ŞI AL LUI CRISTOS
Nu este nici un nume dat Tatălui tuturor, care nu are început. Căci, cu orice
nume ar fi numit, ar însemna că cel ce Îl numeşte este mai vârstnic decât El.
Dar cuvintele Tată, Dumnezeu, Creator, Domn, Stăpân, nu sunt nume, ci apelative
derivate din faptele Lui bune şi din atributele Lui. Iar Fiul Lui, singurul pe
drept numit Fiu, Cuvântul, care era cu El şi care a fost născut înainte de
creaţie, atunci când, la început, El a creat şi a aranjat toate lucrurile prin
El, este numit Cristos, cu referire la faptul că El a fost uns şi că Dumnezeu a
poruncit toate lucrurile prin El. Acest nume conţine şi el o semnificaţie
necunoscută, după cum şi apelativul „Dumnezeu” nu este un nume, ci o părere
implantată în natura oamenilor cu privire la un lucru care cu greu poate fi
explicat. Dar „Isus”, numele Lui ca om şi Mântuitor, are şi el o semnificaţie.
Căci El a devenit om, după cum am spus înainte, fiind conceput potrivit voii lui
Dumnezeu, Tatăl, de dragul oamenilor credincioşi şi pentru distrugerea
demonilor. Şi puteţi afla aceasta pe baza lucrurilor pe care le puteţi observa.
Căci mulţi creştini au exorcizat nenumăraţi demonizaţi în întreaga lume şi în
oraşul vostru. Ei au făcut-o în numele lui Isus Cristos, care a fost răstignit
în timpul lui Pilat din Pont, vindecându-i în trecut şi acum, lăsându-i fără
putere şi scoţându-i afară pe aceşti demoni care îi posedau, deşi toţi ceilalţi
exorcişti şi cei ce foloseau incantaţii şi leacuri nu i-au putut vindeca.
CAPITOLUL VII – LUMEA ESTE PĂSTRATĂ DE DRAGUL CREŞTINILOR. RESPONSABILITATEA
OMULUI
De aceea Dumnezeu întârzie producerea confuziei şi distrugerii întregii lumi,
prin care toţi cei răi – îngeri, demoni şi oameni vor înceta să existe, datorită
seminţei creştinilor, care ştiu că ei sunt cauza menţinerii naturii. Căci, dacă
nu ar fi aşa, nu ar fi fost posibil ca voi să săvârşiţi toate aceste lucruri şi
să fiţi îndemnaţi de duhuri rele. Dar focul judecăţii se va coborî şi va
distruge în întregime toate lucrurile, aşa cum înainte potopul nu a lăsat în
urmă pe nimeni, decât pe cel pe care noi îl numim Noe, iar voi Deucalion –
împreună cu familia lui. Din el au ieşit iarăşi mari mulţimi, iar dintre
aceştia, unii au fost răi, iar alţii buni. Noi afirmăm că va fi o conflagraţie,
dar nu ca şi stoicii, a căror doctrină spune că toate lucrurile vor fi schimbate
unele cu altele, ceea ce pare extrem de degradant. Dar noi nu afirmăm că oamenii
fac ceea ce fac sau suferă ceea ce suferă din cauza destinului, ci că fiecare om
acţionează corect sau păcătuieşte pe baza liberei alegeri. Prin influenţa
demonilor răi, oameni cinstiţi, precum Socrate şi alţii, sunt persecutaţi şi
legaţi, în vreme ce Sardanapalus, Epicur şi alţii asemeni lor, par să fie
binecuvântaţi cu abundenţă şi glorie. Stoicii, care nu au observat aceasta, au
susţinut că toate lucrurile au loc din cauza necesităţii destinului. Dar, din
moment ce Dumnezeu, la început, i-a creat pe îngeri şi pe oameni cu voinţă
liberă, ei vor suferi, pe drept, în focul cel veşnic, pedeapsa oricăror păcate
comise. Iar aceasta este natura tuturor celor create – sunt capabile de viciu
sau de virtute. Căci nimeni nu ar fi vrednic de laudă dacă nu ar avea puterea de
a se întoarce spre ambele [virtute şi viciu]. Acest fapt este arătat şi de acei
oameni care, pretutindeni, au dat legi şi au filozofat potrivit judecăţii
drepte, prescriind înfăptuirea unor lucruri şi abţinerea de la altele. Chiar şi
filozofii stoici, în doctrina lor despre morală, cinstesc în mod constant
aceleaşi lucruri, aşa încât este evident că nu este prea nimerit ceea ce spun ei
despre principii şi lucrurile necorporale. Căci dacă spun că acţiunile umane au
loc din cauza sorţii, ei – fie susţin că Dumnezeu nu diferă cu nimic de
lucrurile schimbătoare, care se deteriorează şi se transformă în aceleaşi
lucruri, părând să înţeleagă numai lucrurile pieritoare şi să-L vadă pe Dumnezeu
ieşind la iveală atât în parte, cât şi în întregime, în fiecare ticăloşie – fie
susţin că nici virtutea, nici viciul nu sunt nimic, ceea ce contravine oricărei
idei sănătoase, oricărei raţiuni şi bun simţ.
CAPITOLUL VIII – TOŢI CEI ÎN CARE A LOCUIT CUVÂNTUL AU FOST URÂŢI DE OAMENI
Cei care aparţin şcolii stoice, care au fost admirabili în ce priveşte
învăţătura lor morală, după cum au fost şi poeţii în unele cazuri, din cauza
seminţei raţiunii [Logos-ul] implantate în fiecare rasă de oameni, ştim că au
fost urâţi şi condamnaţi la moarte: Heraclit, de exemplu, iar dintre cei din
vremea voastră, Musonius şi alţii. Căci, aşa cum am lăsat să se înţeleagă,
diavolii au făcut întotdeauna ca cei care trăiesc în cumpătare, cu seriozitate
şi care se feresc de viciu, să fie urâţi. Şi nu este nimic minunat în faptul că
se dovedeşte că diavolii sunt în spatele urii ce cade asupra celor ce nu trăiesc
numai potrivit unei părţi a cuvântului răspândit [printre oameni], ci prin
cunoaşterea şi contemplarea întregului Cuvânt, care este Cristos. Iar diavolii,
fiind prinşi în focul cel veşnic, vor suferi pedeapsa dreaptă. Căci dacă ei sunt
chiar acum înlăturaţi de oameni, prin numele lui Isus Cristos, aceasta este
numai o aluzie la pedeapsa din focul veşnic, ce va fi aplicată asupra lor şi a
celor ce îi slujesc. Căci astfel au prevestit toţi profeţii şi ne-a învăţat
Isus, învăţătorul nostru.
CAPITOLUL IX – PEDEAPSA VEŞNICĂ NU ESTE DOAR O AMENINŢARE
Pentru ca nimeni să nu poată spune ce zic cei ce sunt consideraţi filozofi – că
afirmaţiile noastre legate de faptul că cei răi sunt pedepsiţi în focul veşnic,
sunt cuvinte pompoase şi sperietori, şi că noi dorim ca oamenii să trăiască
virtuos de frică, nu pentru că o asemenea viaţă este bună sau plăcută – voi
răspunde pe scurt la aceasta. Dacă nu am avea dreptate, ar însemna că Dumnezeu
nu există sau dacă există, nu Îi pasă de oameni şi nici virtutea, nici viciul nu
sunt nimic şi, aşa cum am spus înainte, legiuitorii îi pedepsesc pe nedrept pe
cei ce încalcă poruncile bune. Dar aceştia nu sunt nedrepţi şi Tatăl lor îi
învaţă prin cuvânt să facă aceleaşi lucruri ca şi El, iar cei ce sunt de acord
cu ei nu sunt nedrepţi. Iar dacă cineva ar obiecta că legile oamenilor sunt
diverse şi ar spune că unii consideră unele lucruri bune, iar pe altele rele, în
vreme ce pentru alţii, ceea ce pentru primii părea rău, este bun, iar ceea ce
primilor li se părea bun, ei apreciază ca fiind rău, să asculte ce avem de spus
în această privinţă. Ştim că îngerii cei răi au dat legi conform răutăţii lor,
în care se desfată oamenii care sunt ca ei. Iar atunci când a venit
Înţelepciunea dreaptă a dovedit că nu toate părerile şi nu toate doctrinele sunt
bune, ci unele sunt rele, iar altele bune. De aceea, voi declara aceleaşi
lucruri unor astfel de oameni, iar dacă este nevoie, voi vorbi mai pe larg
despre ele. Dar acum mă întorc la subiect.
CAPITOLUL X – CRISTOS ESTE COMPARAT CU SOCRATE
Deci, doctrinele noastre par a fi mai presus de toate învăţăturile omeneşti,
pentru că Cel ce a venit de dragul nostru, Cristos, a devenit fiinţa pe deplin
raţională, deopotrivă trup, raţiune şi suflet. Căci tot ce au formulat corect
legiuitorii sau filozofii, au elaborat prin găsirea şi contemplarea unei părţi a
Cuvântului. Dar, din moment ce ei nu au cunoscut întregul Cuvânt, care este
Cristos, ei înşişi se contrazic deseori. Iar cei ce s-au născut înainte de
Cristos, când au încercat să judece şi să demonstreze lucrurile pe baza
raţiunii, au fost aduşi înaintea tribunalelor, fiind consideraţi o pacoste şi
oameni lipsiţi de cucernicie. Socrate, care a fost mai zelos în această direcţie
decât toţi ceilalţi, a fost acuzat de aceleaşi infracţiuni ca şi noi. S-a spus
despre el că a introdus divinităţi noi şi că nu îi considera zei pe cei
recunoscuţi de stat. El i-a îndepărtat din stat atât pe Homer [4] cât şi pe
ceilalţi poeţi, i-a învăţat pe oameni să-i respingă pe demonii cei răi şi pe cei
care au săvârşit lucrurile relatate de poeţi şi i-a îndemnat să caute să Îl
cunoască pe Dumnezeul care le era necunoscut, prin mijloacele de investigare ale
raţiunii, spunând: „Nu este uşor nici să Îl găseşti pe Tatăl şi Creatorul
tuturor, nici nu eşti în siguranţă dacă Îl mărturiseşti tuturor, odată ce L-ai
găsit”. [5] Dar Cristos a făcut aceste lucruri prin puterea Lui. Căci nimeni nu
s-a încrezut în Socrate aşa încât să moară pentru doctrina lui, dar în Cristos,
care a fost cunoscut parţial chiar de Socrate (căci El a fost şi este Cuvântul
care există în fiecare om şi care a prevestit lucrurile care aveau să se
întâmple, prin profeţi şi în propria persoană, când a avut aceleaşi pasiuni ca
şi noi şi ne-a învăţat aceste lucruri), nu au crezut numai filozofii şi
învăţaţii, ci şi meşteşugari şi oameni cu totul needucaţi, care au dispreţuit
gloria, frica şi moartea, căci El este o putere a Tatălui cel inefabil, nu doar
un instrument al raţiunii umane.
CAPITOLUL XI – CUM VĂD CREŞTINII MOARTEA
Dar noi nu ar trebui să fim condamnaţi la moarte, nici oamenii cei răi şi
diavolii nu ar trebui să fie mai puternici decât noi, dacă moartea nu ar fi
datoria oricărui om care s-a născut vreodată. De aceea, noi suntem mulţumitori
când plătim această datorie. Credem că este bine şi oportun să spunem acum, de
dragul lui Crescens şi a celor care aiurează ca şi el, ceea ce relatează
Xenofon. El spune că Hercule a ajuns la răscrucea a trei drumuri şi acolo a
întâlnit Virtutea şi Viciul, care i s-au arătat sub înfăţişarea unor femei: cea
care reprezenta Viciul era îmbrăcată luxos, afişând o expresie seducătoare,
înfloritoare din pricina atâtor podoabe, iar privirea din ochii ei avea o
tandreţe înduioşătoare; ea i-a spus lui Hercule că, dacă o va urma, ea va face
ca el să-şi poată petrece întotdeauna viaţa în plăceri, înfrumuseţată cu cele
mai atrăgătoare podoabe, precum cele care o împodobeau pe ea. Virtutea, care
avea o înfăţişare şi o îmbrăcăminte sărăcăcioasă, i-a spus: „Dacă mă asculţi pe
mine, nu te vei împodobi cu ornamente sau cu frumuseţi trecătoare, care pier, ci
cu un farmec veşnic şi preţios”. Noi suntem convinşi că cei ce fug de lucrurile
care par bune şi le urmează cu stăruinţă pe cele socotite dificile şi
neobişnuite, ajung într-o stare de fericire. Căci Viciul, imitând ceea ce este
nepieritor (întrucât Viciul nici nu are, nici nu poate produce ceea ce este
nepieritor), îşi maschează propriile acţiuni sub proprietăţile Virtuţii şi sub
calităţile care sunt cu adevărat remarcabile şi astfel îi duce în captivitate pe
oamenii preocupaţi de cele lumeşti. Viciul atribuie Virtuţii proprietăţile lui
malefice. Dar cei ce înţeleg desăvârşirea care aparţine lucrurilor cu adevărat
reale, sunt incoruptibili în ce priveşte virtutea. Orice persoană chibzuită ar
trebui să gândească astfel despre creştini şi despre atleţi, pe de o parte, şi
despre cei care au săvârşit faptele pe care poeţii le atribuie aşa-numiţilor
zei, pe de altă parte, trăgând concluzii în urma dispreţului nostru pentru
moartea pe care o alegem, deşi am putea scăpa de ea.
CAPITOLUL XII – NEVINOVĂŢIA CREŞTINILOR ESTE DOVEDITĂ DE DISPREŢUL LOR FAŢĂ
DE MOARTE
Eu însumi, de asemenea, pe vremea când îmi găseam plăcerea în doctrinele lui
Platon şi am auzit că aceşti creştini erau ucişi, am văzut că sunt neînfricaţi
în faţa morţii şi a altor lucruri considerate înfricoşătoare şi mi-am dat seama
că nu era cu putinţă ca ei să trăiască în ticăloşie şi plăceri. Căci ce om care
trăieşte în senzualitate şi necumpătare sau care socoteşte că este bine să se
ospăteze cu carne de om, [4] ar spune bun venit morţii care îl va lipsi de
bucuriile lui şi nu ar prefera să-şi trăiască viaţa în continuare, încercând să
scape de sub observaţia conducătorilor? Cu atât mai puţin s-ar denunţa el
însuşi, când consecinţa ar fi moartea. Demonii cei răi au făcut ca aceste
lucruri să fie săvârşite de oameni ticăloşi. Căci, condamnându-i pe unii la
moarte, pe baza falselor acuzaţii aduse împotriva noastră, ei i-au supus
torturii şi pe cei din familiile noastre, fie copii sau femei lipsite de putere
şi, prin chinuri înspăimântătoare, i-au silit să admită faptele acelea
groaznice, pe care ei înşişi le săvârşesc făţiş. Noi suntem mai puţin preocupaţi
de astfel de fapte, căci nici una din ele nu este comisă de noi şi Îl avem ca
martor atât al gândurilor, cât şi al faptelor noastre pe Dumnezeul cel fără
început şi inefabil. Dacă ar fi adevărate, de ce nu spunem public că acestea
sunt lucrurile pe care noi le socotim bune şi de ce nu dovedim că ele reprezintă
filozofia divină, spunând că efectuăm misterele lui Saturn atunci când ucidem un
om şi când bem sânge, aşa cum se spune că facem – căci am acţiona aşa cum o
faceţi voi în faţa acelui idol pe care îl cinstiţi şi pe care îl stropiţi cu
sânge de animal şi de om, aducând o jertfă de băutură celui ucis de mâna omului
celui mai ilustru şi mai nobil dintre voi? Dacă l-am imita pe Jupiter şi pe alţi
zei în ce priveşte actele de sodomie şi relaţiile cu femei, nu am putea invoca
în favoarea noastră scrierile lui Epicur şi ale poeţilor? Dar pentru că îi
convingem pe oameni să evite asemenea indicaţii şi pe cei care le practică şi
imită astfel de exemple, iar prin acest discurs am căutat să vă convingem şi pe
voi, suntem atacaţi în toate felurile. Dar nu ne îngrijorăm, căci ştim că
Dumnezeu este drept şi El supraveghează toate lucrurile. De s-ar întâmpla chiar
acum ca cineva să ridice o tribună înaltă şi să strige cu glas tare:
„Ruşinaţi-vă voi, cei care îi acuzaţi pe cei nevinovaţi de faptele pe care voi
înşivă le săvârşiţi făţiş şi atribuiţi lucruri care vi se aplică vouă, celor
care nu nici cea mai mică slăbiciune pentru ele. Schimbaţi-vă, fiţi înţelepţi”.
CAPITOLUL XIII – ÎN CE FEL SE AFLĂ CUVÂNTUL ÎN TOŢI OAMENII
Eu însumi, când am descoperit travestirea cea ticăloasă pe care au încercat
spiritele cele rele să o arunce asupra doctrinelor divine ale creştinilor,
pentru a-i împiedica pe alţii să li se alăture, am râs atât de cei ce au
întocmit acest neadevăr, cât şi de travestirea în sine şi de părerea care s-a
răspândit despre creştini. Mărturisesc că eu mă laud şi lupt cu toată tăria mea
să fiu găsit creştin, nu pentru că învăţăturile lui Platon diferă de cele ale
lui Cristos, ci pentru că nu se aseamănă în toate privinţele, după cum nu
seamănă nici cu cele ale altora, stoici, poeţi şi istorici. Căci fiecare om a
vorbit bine, în măsura părţii pe care a avut-o din cuvântul viu şi în funcţie de
felul în care a văzut lucrurile raportându-se la acesta. Dar cei ce se contrazic
pe ei înşişi cu privire la lucrurile cele mai importante arată că nu deţin
înţelepciunea cerească şi cunoştinţa împotriva căreia nu poate vorbi nimeni.
Toate lucrurile corecte spuse de oameni sunt proprietatea noastră, a
creştinilor. Căci, pe lângă Dumnezeu, noi adorăm şi iubim Cuvântul, care provine
de la Dumnezeul cel inefabil şi fără început, întrucât El a devenit om de dragul
nostru, pentru ca, luând parte la suferinţele noastre, să ne poată aduce
vindecare. Toţi scriitorii au putut vedea realităţile înceţoşat, datorită
semănării cuvântului implantat în ei. Căci sămânţa şi imitarea potrivit
abilităţii cuiva este una, dar cu totul altceva este lucrul în sine, la care
participă şi pe care îl imită oamenii potrivit harului dat de El.
CAPITOLUL XIV – IUSTIN STĂRUIEŞTE CA ACEST APEL SĂ FIE FĂCUT PUBLIC
De aceea, vă rugăm să puneţi în circulaţie această cărticică, adăugând ceea ce
credeţi că este bine, pentru ca părerea noastră să poată fi cunoscută de alţii,
iar aceştia să aibă şansa dreaptă să fie eliberaţi de noţiunile eronate şi de
ignoranţa binelui. Aceşti oameni, din propria lor vină sunt supuşi pedepsei.
Astfel, dorim ca aceste lucruri să fie aduse la cunoştinţa oamenilor, căci stă
în natura umană să discearnă între bine şi rău. Prin faptul că ei ne condamnă
fără să ne înţeleagă, pentru acţiuni despre care spun că sunt rele, în vreme ce
ei se bucură de zeii care au săvârşit astfel de lucruri şi care cer şi acum de
la oameni acţiuni similare, de care noi nu suntem vinovaţi, ei se condamnă pe ei
înşişi, aşa încât nu mai este nevoie de alţi judecători.
CAPITOLUL XV – CONCLUZIE
Eu am dispreţuit doctrina rea şi înşelătoare a lui Simon, cel care e din aceeaşi
naţiune ca şi mine. Şi dacă veţi acorda autoritatea voastră acestei cărţi, îl
vom demasca înaintea tuturor, pentru ca, dacă e cu putinţă, oamenii să fie
convertiţi. Căci acesta este singurul scop pentru care am compus acest tratat.
Iar doctrinele noastre nu sunt condamnabile, potrivit unei judecăţi sănătoase,
ci sunt mai înalte decât orice filozofie umană. Şi dacă n-ar fi aşa, cel puţin
nu sunt asemeni doctrinelor Sotadists and Philaenidians, and Dancers, ale
epicurienilor şi alte învăţături similare ale poeţilor, pe care tuturor
oamenilor le este îngăduit să le cunoască, deopotrivă puse în scenă sau scrise.
De acum înainte vom păstra tăcerea, căci am făcut tot ce am putut şi adăugăm
rugăciunea ca toţi oamenii de pretutindeni să fie socotiţi vrednici să afle
adevărul. Puteţi face şi voi aceasta, într-un mod potrivit pietăţii şi
filozofiei, dacă judecaţi drept de dragul vostru!