Scrierile Primelor
Secole:Fragmente din Papias
Notă introductivă la Fragmentele din Papias
[70 – 155 d. Cr.] Pare nedrept faţă de acest om sfânt, din a cărui contribuţie
extinsă la literatura creştină timpurie s-au păstrat numai asemenea relicve, ca
ele să fie prezentate în asemenea versiuni, fără a fi însoţite de adnotările
bogate ale lui Dr. Routh. Deşi chiar aceste fărâmituri de la masa lui nu sunt
lipsite de valoare practică, în ce priveşte Canonul şi alte chestiuni, putem da
crezare mărturiei (deşi disputată) lui Eusebius, că a fost un om învăţat şi
priceput în privinţa Sfintei Scripturi. Toţi cei care îl numesc modest pe
Papias, fac la fel şi cu calificarea apologetică a acestui istoric, potrivit
căruia avea o capacitate limitată. Nimeni din cei care îi atribuie lui
plăsmuirile despre mileniu, cu privire la care el a fost doar naratorul, ca şi
cum acestea ar fi mai degrabă caracteristicile decât neajunsurile lucrărilor
sale, nu poate să nu accepte această estimare despre autor. Mai multe se pot
spune când vine vorba de marele nume al lui Irineu, care se face răspunzător de
aceste aprecieri.
Se apreciază că Papias a fost asociat cu Policarp, prin prietenia Sfântului Ioan
însuşi şi „a altora care Îl văzuseră pe Domnul.” Se spune despre el că a fost
episcop în Hierapolis, în Frigia, şi că a murit cam în aceeaşi vreme în care a
suferit Policarp; însă şi aceste lucruri sunt îndoielnice. Cunoaştem atât de
puţin despre unul ale cărui cărţi pierdute, dacă ar putea fi recuperate, ar
putea răsturna judecata anterioară şi ar stabili pretenţia lui la o contribuţie
disputată, care face să se spună despre el, ca şi despre Apolo, că „avea darul
vorbirii şi era tare în Scripturi.”
În continuare urmează nota introductivă originală:
Informaţiile principale cu privire la Papias provin din pasajele cuprinse în
fragmentele din lucrările lui Irineu şi Eusebiu. A fost episcop al bisericii din
Hierapolis, un oraş din Frigia, în prima jumătate a secolului al doilea.
Scriitorii de mai târziu afirmă că el a suferit martirajul în jurul anului 163
d. Cr.; unii spun că Roma, iar alţii că Pergamul a fost scena morţii sale. El a
fost unul din cei care l-au auzit pe apostolul Ioan şi a avut relaţii strânse cu
mulţi din aceia care Îl cunoscuseră pe Domnul sau pe apostoli. De aici a adunat
el tradiţia orală cu privire la spusele Domului şi a ţesut-o într-o lucrare
împărţită în patru părţi. Această lucrare nu pare să fi fost limitată la cele
spuse de Cristos, ci a conţinut multe informaţii istorice.
Eusebiu 288 vorbeşte despre Papias ca despre un om învăţat în toate lucrurile şi
bine familiarizat cu Scripturile. În alt pasaj, îl descrie ca având o capacitate
scăzută. Fragmentele din Papias sunt traduse după textul din „Reliquiae Sacrae”,
de Routh, vol. I.
Fragmente din Papias
I.
Din Expunerea Profeţiilor Domnului.
[Scrierile lui Papias aflate în circulaţie sunt cinci la număr şi sunt numite o
Expunere a Profeţiilor Domnului. Irineu le menţionează ca fiind singurele
lucrări scris de el, în următoarele cuvinte: „Aceste lucruri sunt atestate de
scrierile lui Papias, un om din vechime, care a fost un ascultător al lui Ioan
şi prieten al lui Policarp, în cea de-a patra din cărţile sale; căci el a
alcătuit numai cinci cărţi.” Astfel a scris Irineu. Mai mult, Papias însuşi, în
introducerea cărţilor sale, arată că el nu a fost un ascultător sau un martor
ocular al sfinţilor apostoli; însă el ne spune că a primit adevărul religiei
noastre de la cei care îi cunoşteau pe ei [pe apostoli], în următoarele
cuvinte:]
Nu voi fi lipsit de dorinţa de a scrie, alături de interpretările mele,
toate instrucţiunile pe care le-am primit, cu grijă, de-a lungul timpului, de la
bătrâni şi pe care le-am înmagazinat atent în memorie, asigurându-vă în acelaşi
timp de veridicitatea lor. Căci eu, spre deosebire de cei mulţi, nu mi-am găsit
plăcerea în cei care vorbeau mult, ci în cei care învăţau adevărul, nici în cei
care relatau porunci neobişnuite, ci în cei care repetau poruncile date de
Domnul, cu credinţă, şi care proveneau din adevărul însuşi. Apoi, dacă
venea vreunul din cei care i-a însoţit pe bătrâni, după cele spuse de ei, îi
întrebam adesea ce a spus Andrei sau Petru, ori ce a spus Filip, Toma, Iacov,
Ioan, Matei sau oricare altul dintre ucenicii Domnului – ce lucruri au
spus Aristion şi prezbiterul Ioan, ucenicii Domnului. Căci mă gândeam că
lucrurile pe care le puteam afla din cărţi nu îmi erau de acelaşi folos ca cele
care veneau din glasul cel viu şi trainic.
II.7
[Creştinii primari] îi numeau pe cei care
trăiau o neprihănire evlavioasă 8 copii, [după cum declară Papias în prima carte
a Expunerilor Domnului şi Clement din Alexandria în lucrarea sa, Paedagogue].
III.9
Iuda a dat un trist exemplu de impietate,
în această lume; căci, întrucât trupul lui s-a umflat în aşa măsură încât nu
putea încăpea pe acolo pe unde un car ar fi putut trece cu uşurinţă, a fost
zdrobit de un car, aşa încât intestinele i s-au revărsat în afară.
IV.12
[Bătrânii care l-au văzut pe Ioan, ucenicul
Domnului, şi-au amintit că auziseră de la acesta cum i-a învăţat Domnul cu
privire la acele vremuri şi le-a spus]: „Vor veni zile când viţa de vie va
creşte aşa încât fiecare viţă va avea zece mii de ramuri, fiecare ramură va avea
zece mii de mlădiţe, fiecare mlădiţă adevărată va avea zece mii de vlăstari, pe
fiecare vlăstar vor creşte zece mii de ciorchini, în fiecare ci ciorchine vor fi
zece mii de boabe şi din fiecare boabă de strugure, când va fi stoarsă, vor ieşi
douăzeci şi cinci de galoane de vin. Iar atunci când oricare dintre sfinţi va
pune mâna pe un ciorchine, un altul va striga: „Eu sunt un ciorchine mai bun,
ia-mă pe mine; binecuvântează-L pe Domnul prin mine.” În acelaşi fel, [El a spus]
că un grăunte de grâu va produce zece mii de spice, fiecare spic va avea zece
mii de grăunţe şi fiecare grăunte va da zece livre de făină pură, curată, bună;
merele, seminţele, iarba se vor înmulţi în aceleaşi proporţii şi toate animalele,
hrănindu-se numai cu ceea ce produce pământul, vor trăi în pace şi armonie,
fiind deplin supuse omului.” [Aceste lucruri sunt întărite în scris de
Papias, un om din vechime, care a fost un ascultător al lui Ioan şi prieten al
lui Policarp, în cea de-a patra din cărţile sale; căci el a alcătuit numai cinci
cărţi. Şi el a adăugat, spunând: „Aceste lucruri sunt demne de crezare pentru
credincioşi. Iuda, trădătorul,” spune el, „întrucât nu a crezut, a întrebat:
„Cum va săvârşi Domnul astfel de creştere?” „Domnul i-a răspuns: „Vor vedea cine
va veni la ele.” Acestea sunt vremurile menţionate de profetul Isaia: „Şi lupul
va locui împreună cu mielul,” etc. (Isa. xi. 6 ff.)."]
V.14
După cum spun prezbiterii, apoi, cei care sunt consideraţi vrednici de un
locaş în ceruri, vor merge acolo, alţii se vor bucura de plăcerile Paradisului,
iar alţii vor stăpâni splendoarea cetăţii; căci Mântuitorul va fi văzut
pretutindeni, după cum acei oameni vor fi vrednici să-L vadă. Însă există
această deosebire în ce priveşte modul de locuire, între cei care aduc roadă
însutit, cei care aduc de şaizeci de ori mai mult sau de treizeci. Căci primii
vor fi duşi în ceruri, a doua categorie va locui în Paradis, iar a treia în
cetate. Şi pe această bază a spus Domnul: „În casa Tatălui meu sunt multe
locaşuri,” căci toate îi aparţin lui Dumnezeu, care asigură fiecăruia o
locuinţă potrivită, după cum spune chiar cuvântul Său, că Tatăl dă fiecăruia o
parte, după cum fiecare este sau va fi vrednic. Şi acesta este divanul
pe care cei invitaţi la nuntă se vor odihni în timpul ospăţului. Prezbiterii,
ucenicii apostolilor, spun că aceasta este ordinea şi modul de aranjare a celor
mântuiţi şi că ei înaintează prin treptele acestei vieţi; mai mult, ei se înalţă
la Fiul prin Duhul şi la Tatăl prin Fiul; iar la vremea potrivită, Fiul va preda
lucrarea Sa Tatălui, după cum spune apostolul: „Căci trebuie ca El să
împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii Săi sub picioarele Sale. Vrăjmaşul
cel din urmă care va fi nimicit va fi moartea.” Căci în vremea împărăţiei,
omul neprihănit care va fi pe pământ va uita să moară. „Dar când spune că totul
I-a fost supus, se înţelege că afară de Cel ce I-a supus totul. Şi când toate
lucrurile Îi vor fi supuse, atunci chiar şi Fiul Se va supune Celui care I-a
supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi.”
VI.22
[Papias, pe care îl menţionăm, afirmă că a primit cele spuse de apostoli de la
cei care i-au însoţit şi, mai mult, pretinde că i-a auzit el însuşi pe Aristion
şi pe prezbiterul Ioan. Ca urmare, el le menţionează frecvent numele şi
redă în scrierile sale tradiţia provenită de la ei. Faptul că observăm aceste
împrejurări nu este inutil. S-ar putea, de asemenea, să merite osteneala să
adăugăm declaraţiilor lui Papias deja arătate, alte pasaje ale acestuia în care
relatează unele fapte miraculoase, afirmând că a dobândit cunoaşterea lor din
tradiţia menţionată. Şederea apostolului Filip şi a fiicelor lui în Hierapolis a
fost amintită mai sus. Trebuie acum să subliniem felul în care Papias, care a
trăit în aceeaşi vreme, povesteşte că a primit o relatare minunată de la fiicele
lui Filip. Căci el spune că un om a fost înviat din morţi în vremea lui.
El mai menţionează un alt miracol în legătură cu Iust, numit Barsaba, care a
înghiţit o otravă de moarte care nu i-a pricinuit nici un rău, din pricina
harului Domnului. În plus, aceeaşi persoană a scris şi alte lucruri ca
parvenindu-i din tradiţia nescrisă, printre care unele pilde neobişnuite, unele
instrucţiuni ale Mântuitorului şi alte lucruri a căror natură aduce a fabulă.
Printre acestea, el spune că, după învierea din morţi va urma mileniul, când
domnia lui Cristos Însuşi va fi stabilită pe acest pământ. În scrierile sale, el
mai transmite şi alte naraţiuni provenind de la anterior menţionatul Aristion,
referitoare la cele spuse de Domnul şi alte tradiţii venind de la prezbiterul
Ioan. Pentru informaţii cu privire la aceste chestiuni, putem numai să îi
îndrumăm pe cititorii noştri spre cărţile acestuia; însă acum, pe lângă pasajele
deja menţionate, vom adăuga, ca fiind de importanţă primară, o tradiţie
privitoare la Marcu, cel care a scris Evanghelia, pe care el [Papias] o redă în
următoarele cuvinte]: „Prezbiterul a spus aceasta: Marcu, devenind translatorul
lui Petru, a notat cu acurateţe tot ceea ce şi-a amintit. Totuşi, el nu a
relatat în ordine exactă cuvintele sau faptele lui Cristos. Căci el nici nu Îl
auzise pe Domnul, nici nu Îl însoţise. Dar mai târziu, după cum am spus, l-a
însoţit pe Petru, care şi-a adaptat instrucţiunile nevoilor [ascultătorilor săi],
însă fără intenţia de a prezenta o naraţiune ordonată a cuvintelor Domnului.
Prin urmare, Marcu nu greşeşte scriind, astfel, unele lucruri aşa cum şi le-a
amintit. Însă unui lucru i-a acordat o atenţie deosebită – să nu omită nimic din
ceea ce auzise şi să nu includă nimic închipuit în afirmaţiile redate. [Aceasta
relatează Papias cu privire la Marcu; iar în legătură cu Matei, a făcut
următoarele afirmaţii]: Matei a strâns laolaltă profeţiile [Domnului] în limba
ebraică şi fiecare le-a interpretat cât de bine a putut. [Aceeaşi persoană
foloseşte dovezi din întâia Epistolă a lui Ioan şi din Epistola lui Petru, într-un
mod asemănător. El mai redă istoria unei femei, care a fost acuzată
înaintea Domnului de multe păcate, aceasta regăsindu-se în Evanghelia după evrei.
VII.27
Papias spune astfel, cuvânt cu cuvânt: Unora dintre ei [îngeri] El le-a dat
stăpânire peste ordinea lumii şi i-a însărcinat să îşi exercite bine stăpânirea.
Şi, imediat după aceasta, el spune: dar s-a întâmplat că nu s-a ales nimic de
ordinea lor.
VIII.29
Cu privire la inspiraţia cărţii (Apocalipsa), credem că este de prisos să mai
adăugăm vreun cuvânt; căci binecuvântatul teolog Grigorie şi Cyril şi chiar
oameni de mai demult, Papias, Irineu, Methodius, Hipolit, au adus o mărturie pe
deplin satisfăcătoare în ce o priveşte.
IX.30
Pornind de la ilustrul Papias din Hierapolis, un ucenic al apostolului care s-a
sprijinit pe pieptul lui Cristos, Clemens şi Pantenus – preotul [bisericii] din
Alexandria, înţeleptul Ammonius, aceşti primi prezentatori au căzut de acord
unii cu alţii şi au înţeles lucrarea celor şase zile ca referindu-se la Cristos
şi la întreaga Biserică.
X.31
(1.) Maria, mama Domnului; (2.) Maria, soţia lui Cleopa sau Alfeu, care a fost
mama episcopului şi apostolului Iacov, a lui Simon şi a lui Tadeu, precum şi a
unuia dintre cei numiţi Iosif; (3.) Maria Salome, soţia lui Zebedeu, mama
evanghelistului Ioan şi a lui Iacov; (4.) Maria Magdalena. Acestea patru se
găsesc în Evanghelie. Iacov, Iuda şi Iosif erau fiii unei mătuşi (2) a Domnului.
Iacov şi Ioan erau şi ei fiii altei mătuşi (3) a Domnului. Maria, (2) mama lui
Iacov cel mic şi a lui Iosif, soţia lui Alfeu, era sora Mariei, mama Domnului,
pe care Ioan o numeşte Cleopa fie după tatăl ei, fie după numele familiei din
seminţia lor, fie dintr-un alt motiv. Maria Salome (3) este numită Salome fie
după soţul ei, fie după satul ei. Unii afirmă că este aceeaşi cu Maria a lui
Cleopa, pentru că a avut doi soţi.