Soteriologie:  

 

Planul mântuirii – Partea III (Sacerdotalismul)

Benjamin B. Warfield

 

 

Este mărturia consistentă a Bisericii universale faptul că mântuirea este de la Dumnezeu şi numai de la Dumnezeu. Tendinţa care se prezintă în mod constant în toate ramurile Bisericii asemănătoare este aceea de a concepe mântuirea ca, într-un fel sau altul, la un grad mai mare sau mai mic, faţă de om, fiind întipărită de întreaga Biserică în cadrul mărturiei sale oficiale ca o amintire pentru păgâni care nu a fost încă eliminată pe deplin din gândirea şi simţirea acelora care profesează şi se numesc creştini. Continua reapariţie a acestei tendinţe într-o formă sau alta în cadrul Bisericii este destul de evidentă, totuşi, a dificultăţii pe care o simt oamenii în păstrarea în puritatea sa a atribuirii creştine de mântuire doar lui Dumnezeu. Şi această dificultate se impune pe sine într-un alt fel într-o diferenţă mult mai depărtată care a apărut în cadrul mărturiei organizate a însăşi Bisericii cu referire la modul operaţiei divine din lucrarea de mântuire din oameni.

 

Deşi mântuirea este declarată a fi în întregime a lui Dumnezeu, care doar El poate mântui, s-a învăţat într-o mare porţiune a Bisericii (până în zilele de astăzi într-o mare porţiune a Bisericii), că Dumnezeu atunci când produce mântuirea nu operează asupra sufletului uman în mod direct ci indirect; adică, prin instrumentalităţi pe care El le-a stabilit ca mijloace prin care harul Său salvator este comunicat oamenilor. Atunci când aceste instrumentalităţi sunt încredinţate în mâini umane pentru administrarea lor, un factor uman este astfel nepoftit între harul salvator al lui Dumnezeu şi operaţia sa eficientă în sufletele oamenilor; şi acest factor uman este făcut de fapt factorul determinant în mântuire. Împotriva acestui sistem Sacerdot, după cum este acesta numit corespunzător, întreaga Biserică Protestantă, în toate părţile ei, Luterană şi Reformată, Calvinistă şi Arminiană, îşi ridică protestul ei mânios. În interesul supranaturalismului pur de mântuire aceasta insistă asupra faptului că Dumnezeu însuşi lucrează prin harul Său în mod imediat asupra sufletelor oamenilor, şi că nu a suspendat mântuirea nici unui om pe credincioşia sau capriciul urmaşilor Săi. În cuvintele lui John Hooper, aceasta condamnă ca „o opinie neevlavioasă” noţiunea „care atribuie mântuirea omului pe primirea unui sacrament extern,” „ca şi când Duhul Sfânt al lui Dumnezeu nu ar putea fi dus prin credinţă în conştiinţa penitentă şi mâhnită decât dacă aceasta călăreşte într-o căruţă şi un sacrament extern.” Opus faţă de această „opinie neevlavioasă” Protestantismul suspendă bunăstarea sufletului în mod direct, fără nici un intermediar, în favoare doar a harului lui Dumnezeu.

 

Principiul sacerdot îşi găseşte expresia completă în sistemul compactat complet dezvoltat şi logic al Bisericii din Roma. Conform acestui sistem Dumnezeu Domnul nu face nimic referitor la mântuirea omului în mod direct şi imediat: tot ceea ce face El pentru mântuirea oamenilor o face prin medierea Bisericii, către care, fiind înzestrată cu puteri adecvate acestei sarcini, El i-a încredinţat întreaga lucrare a mântuirii. „Este foarte incorect să spunem,” remarca Dr. W. P. Peterson în explicarea doctrinei Bisericii din Roma despre acest punct, „că în concepţia Romano-catolică trăsătura centrală din religia creştină este instituţia supranaturală care reprezintă pe Hristos, care continuă lucrarea Sa, şi care acţionează ca mediator virtual al binecuvântării şi a mântuirii. Vocaţia sau comisiunea ei este cu nimic mai puţin decât perpetuarea lucrării Răscumpărătorului. Aceasta nu elimină, de sigur, lucrarea lui Hristos. Presupoziţia sa este că Hristos, Fiul Veşnic al lui Dumnezeu, a pus temelia lucrării ei în întruparea şi în moartea Sa ispăşitoare; ca prin El să vină în final toată puterea, autoritatea şi harul, şi ca din El purced toate binecuvântările spirituale, aşa că Lui îi aparţine toată slava. Însă în dispensaţia prezentă, Biserica, în mare măsură, a preluat lucrarea lui Hristos. Aceasta este într-un sens real, o reincarnare a lui Hristos spre finalul continuării şi completării misiunii Sale răscumpărătoare. Prin Biserica Sa, El continuă să execute funcţiile de Profet, Preot, şi de Rege. Slujba Sa profetică o perpetuează aceasta prim mărturisirea adevărului odată dat sfinţilor, şi prin interpretare şi determinarea doctrinei cu o autoritate infailibilă care poartă aceeaşi greutate şi asigurare cu cea a revelaţiei Lui originale. În ceea ce priveşte slujba de preot, biserica în succede pe pământ pentru a exercita această funcţie. Aceasta Îl reprezintă atât de complet în funcţia preoţească de mediator dintre Dumnezeu şi om încât aşa cum nu mai este nici un alt nume dat printre oameni decât cel al lui Isus, prin care să fim mântuiţi, în acelaşi fel nu există nici o mântuire de înţelegere în afara organizaţiei vizibile în care El este Capul nevăzut. Aceasta este mai departe concepută că Îl reprezintă în calitate de preot jertfitor prin repetarea perpetuă din cadrul Împărtăşaniei a ispăşirii pe care El a oferit-o odată pe cruce. În acest sacrificiu divin care este sărbătorit la Mesa, se învaţă că ‚acelaşi Hristos este conţinut şi sacrificat într-o manieră netrupească pe altarul crucii; şi aceste sacrificiu este într-adevăr binefăcător’. Şi, în cele din urmă, aceasta administrează puterea împărătească a lui Hristos pe pământ. Aceasta are o revendicare absolută la ascultare din partea membrilor ei în toate materiile de credinţă şi datorie, cu dreptul şi sarcina de a pedepsi pe cei neascultători pentru încălcarea legilor ei, şi spre a constrânge pe cei nesupuşi.

 

Într-un cuvânt, Biserica din acest sistem este concepută a fi însăşi Isus Hristos în forma Sa pământească, şi este prin urmare substituită pentru El ca obiect apropiat de credinţa creştinilor. „Biserică vizibilă,” declară Mohler, „este Fiul lui Dumnezeu care apare în mod continuu, se repetă pe Sine însuşi şi îşi reînnoieşte tinereţea printre oameni în formă umană. Aceasta este întruparea perpetuă.” Deci, oamenii trebuie să privească la Biserică pentru mântuirea lor; doar prin ea şi decretele ei este comunicată oamenilor mântuirea; cu alte cuvinte este Biserica mai degrabă decât Hristos sau harul lui Dumnezeu către care este atribuită în mod imediat mântuirea oamenilor. Doar „prin cele mai sfinte sacramente ale Bisericii,” este declarat simplu, „se începe judecata adevărată, sau dacă a început este crescută; sau dacă s-a pierdut, aceasta este reparată.” „Defectul religios al concepţiei,” comentează Dr. Peterson cu justeţe, „este că acesta îl face pe păcătos să cadă în mâinile oamenilor, mai degrabă decât în mâinile atotmilostivului Dumnezeu. Noi privim la Dumnezeu pentru mântuire, şi noi suntem referiţi la o instituţie, care în ciuda revendicărilor ei elevate, este prea coruptă în mod manifestat şi controlată de gândurile oamenilor ca noi înşine.” Şi din nou: „Eroarea radicală a sistemului Roman a fost că Biserica vizibilă, care este umană atât de mult cât este divină, şi care a devenit mai mult umană, s-a împins pe sine în locul lui Dumnezeu şi al Mântuitorului: şi pentru intuiţia religioasă mai profundă se părea că oamenii erau invitaţi şi li se cerea să facă o aventură nesatisfăcătoare de a se încrede pe ei înşişi în proviziile şi legile de origine umană drept condiţie pentru obţinerea mântuirii divine. S-a simţit că nevoia sufletului a fost aceea de a presa instrumentul pământesc nesigur, cu serviciile şi revendicările ei mediatoare, spre promisiunile lui Dumnezeu şi spre o lucrare terminată a Salvatorului divin, şi să privească la Dumnezeu pentru o mai bună asigurare a adevărului şi a mântuirii care este oferită în interior de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Revizia Protestantă, pe scurt, a fost cu mult mai justificată de nevoia religioasă de a baza mântuirea pe un fundament pur divin, şi de împărţire cu maşinăria eclesiastică ceea ce era în mare uman în originea şi concepţia sa.” Întrebarea care se naşte în sacerdotalism, într-un cuvânt, este dacă e Dumnezeu Domnul care ne mântuieşte, sau sunt oamenii, acţionând în numele şi îmbrăcaţi cu puterea lui Dumnezeu, spre care trebuie să privim în ceea ce priveşte mântuirea. Aceasta este chestiunea care divizează sacerdotalismul şi religia evanghelică.

 

Esenţa schemei sacerdote referitoare la mântuirea actuală a oamenilor individuali, s-ar putea a fi exprimată mai bine prin a spun că, conform acesteia, Dumnezeu doreşte cu adevărat (sau aşa cum o spune şi jargonul în fraza, voieşte printr-o voinţă condiţională antecedentă)mântuirea tuturor oamenilor, şi a făcut proviziile adecvate pentru mântuirea lor în Biserică cu sistemul ei sacramental: însă El încredinţează lucrarea actuală a Bisericii şi a sistemului ei sacramental operaţiei cauzelor secundare prin care aplicare harului prin Biserică şi sistemul ei este efectuat. În timp ce acest sistem de cauze secundare nu a fost instituit cu ideea de transmitere a sacramentelor la oameni particulari sau la reţinerea lor de la aceştia, ci aparţine proviziei Sale generale pentru guvernarea lumii, distribuirea actuală a harului lui Dumnezeu prin Biserică şi sacramente stă în afara guvernării voii Sale graţioase. Aceia care sunt mântuiţi prin obţinerea sacramentelor, şi aceia ce sunt pierduţi prin pierderea lor, sunt salvaţi sau respectiv pierduţi, nu prin ordinea divină, ci prin lucrarea naturală a cauzelor secundare. Voia condiţională antecedentă a lui Dumnezeu ca toţi să fie mântuiţi, adică, prin condiţia ca ei să primească harul prin sacramentele distribuite sub guvernarea cauzelor secundare, este înlocuită de o voinţă absolută subsecventă de mântuire, deci, doar în cazul acelora care El îi prevede, fiind sub guvernarea cauzelor secundare, vor primi de fapt sacramentele şi harul care este transmis de ei. Astfel, se presupune că Dumnezeu este eliberat de toată responsabilitatea în ceea ce priveşte inegalitatea de distribuire a harului divin. Prin voinţa Sa condiţional antecedentă El vrea mântuirea tuturor. Faptul că nu toţi sunt mântuiţi se datorează eşecului unora de a primi harul necesar prin intermediul sacramentelor; iar aceasta se datorează acţiunii cauzelor secundare faţă de care au fost încredinţată distribuirea sacramentelor, adică, înspre lucrarea unei cauze generale, destul de independente de voinţa antecedentă a lui Dumnezeu de mântuire. Aceasta pare să satisfacă minţile raţionaliştilor sacerdoţi. Pentru unul din afară aceasta ar părea că înseamnă doar că Dumnezeu, prin faptul că a făcut anumite provizii generale pentru mântuire, încredinţează mântuirea oamenilor în lucrarea sistemului general de cauze secundare; adică, El declină în a fi personal preocupat de mântuirea oamenilor şi îi lasă pe oameni în seama „naturii” pentru şansele mântuirii lor.

 

Întregul materie este foarte precis explicată  de un scriitor iezuit acut, William Humphrey S. J., cu referinţă particulară la cazul special al copiilor care mor nebotezaţi (şi, prin urmare, sunt pierduţi în mod inevitabil), care este privit aparent ca fiind un caz destul de greu, necesitând un tratament foarte atent. Aceasta ne va recompensa pentru a-i urma expunerea sa.

 

„Ordinea de gândire,” ne spune el, „este după cum urmează. Consecvent pe provizia păcatului original, şi de infecţia ulterioară a întregii rase umane, prin libera infracţiune a lui Adam, progenitura şi capul acestuia, Dumnezeu în mila Sa doreşte restaurarea întregii rase umane. Pentru acest moment El este menit din veşnicie, şi promite şi trimite la plinătatea vremii, pe Fiul Său Întrupat, cu o natură însuşită de la aceeaşi rasă umană. El doreşte ca acest Fiu Întrupat, care este Hristos, să expună întreaga compensaţie pentru toate păcatele, pe care El, aşa cum a fost prevăzut, o acceptă. La vremea rânduită, Hristos o oferă de fapt pentru toate păcatele umane. ‚Dumnezeu a trimis pe Fiul Său ca lumea să fie mântuită prin EL.’ ‚El este jertfa de ispăşire pentru păcatele întregii lumi.’ În cadrul rasei umane restaurate toate sunt cuprinse, chiar şi cei ce mor în pruncie, înainte să-şi folosească raţiunea. În voinţa de răscumpărare toţi aceşti prunci sunt prin urmare cuprinşi. În cadrul voii divine care acceptă compensaţia, şi în voinţa umană a lui Hristos care oferă compensaţia pentru toate păcatele umane, mai există şi o acceptare şi o oferire a compensaţiei pentru păcatul original cu care toţi aceşti prunci sunt infectaţi. De aici, în perspectiva şi în meritele vărsării de sânge a lui Hristos, Dumnezeu instituie pentru toţi aceşti prunci un sacrament, prin ca cărui mijloc se poate aplica fiecăruia meritele şi compensaţia lui Hristos. Toate aceste provizii au fost, prin natura lor, predestinate de Dumnezeu pentru mântuirea pruncilor.

 

„O voinţă de mântuire care este ca aceasta nu mai este o complezenţă în bunătatea obiectului privit de aceasta, în acest caz, complezenţa în bunătatea mântuirii. Din partea lui Dumnezeu aceasta este o voinţă activă şi operativă de a mântui pruncii. Iar această voinţă de răscumpărare această relatată pentru toţi şi fiecare dintre ei.

 

„Dumnezeu voieşte să efectueze aplicare sacramentului de botez, nu prin sine în mod imediat, ci prin intermediul cauzelor secundare; iar prin aceste cauze nu la toţi pruncii prin voinţă absolută, ci la toţi pruncii în ceea ce priveşte cauzele secundare, aşezate în conformitate cu providenţa Sa universală şi ordinară, care acţionează sub ea.

 

„Printre aceste cauze secundare sunt, în primul rând, voinţele libere ale fiinţelor umane, asupra cărora aplicarea sacramentului în cazul a cel puţin foarte mulţi prunci, este dependentă. Dumnezeu anticipează aceste voinţe umane, le agită şi le înclină prin preceptele, sfaturile şi ajutoarele Sale, atât de prin natural câte şi supranatural. El oferă aceasta prin sârguinţa şi solicitudinea acelora preocupaţi; prin ascultare şi cooperarea lor cu harul primit, prin meritele corespunzătoare şi fapte bune, prin fapte de milostenie şi în special de rugăciunile părinţilor, şi a acelora spre care au fost încredinţaţi spre tutelă pe cei micuţi, şi prin faptele apostolice ale lucrătorilor Lui, copii trebuie aduşi la harul botezului. Ca şi în cazul ordinii naturale la fel este şi în cel supranatural de sfinţire şi mântuire veşnică, Dumnezeu voieşte să se îngrijească şi pentru prunci prin alte fiinţe umane, şi în concordanţă cu cerinţele legii generale ale providenţei divine.

 

„În acest fel voinţa divină a actelor de mântuire bazat pe voinţele oamenilor pentru a procura mântuirea a cât mai mulţi prunci care, cu toate acestea, din greşeala oamenilor nu sunt mântuiţi. În ceea ce priveşte pe aceşti prunci, voia antecedentă a lui Dumnezeu este una activă, ca ei să fie mântuiţi; deşi aceasta nu este absolută, ci sub condiţia ca oamenii din partea lor să secundeze voinţa divină, aşa cum pot de fapt şi ar trebui să facă, şi cu toate acestea, în consecinţa acţiunii contrare din partea oamenilor, Dumnezeu permite moarte în cadrul păcatului original, şi, în prevederea acestuia, nu voieşte cu o voinţă consecventă salvarea acelor prunci.

 

Pe lângă voinţele fiinţelor umane, care sunt în ordinea morală şi sunt libere, mai există şi cauzele secundare ale ordinii fizice şi acestea nu sunt libere. Aceste cauze contribuie, în conformitate cu legile comune şi ordinare ale providenţei, la acordarea botezului ca fiind ori posibil or imposibil. Cursul acestor cauze, şi legile universale prin care sunt acestea guvernate, Dumnezeu, consecvent faţă de păcatul original, voieşte ca ei să rămână aşa cum sunt acum. Dumnezeu nu a restaurat starea supranaturală a nemuririi, chiar după ce răscumpărarea rasei umane de către Hristos a fost decretată şi efectuată. De aici, în concordanţă cu cursul ordinar al acestor legi, urmează moartea a mulţi prunci înainte de a folosi raţiunea, iar aceasta uneori în mod independent de orice exerciţiu al voinţei şi a liberei acţiuni a fiinţelor umane.

 

„Odată cu acest curs natural al evenimentelor, există în întregime consistentă o voinţă antecedentă condiţională în Dumnezeu despre mântuirea a tuturor acestor prunci. Condiţia în care El voieşte ca lor să li se aplice botezul este pe departe ca ordinul general, care a fost instituit pe drept şi înţelepţeşte, permiţând.

 

„Dacă Dumnezeu a voit această ordine de cauze fizice până la sfârşit ca pruncii să moară în păcatul original, cu siguranţă că El a voit salvarea acestora. Dumnezeu nu a instituit acest ordin până la acest final şi nici nu îl direcţionează prin voia Sa. EL voieşte aceasta pentru alte sfârşituri, cele mai înţelepte.

 

„De aici, Dumnezeu nu intenţionează în mod direct moartea consecventă a pruncilor în păcat. El doar permite aceasta, tot atât de mult precum nu împiedică, pentru toţi pruncii, cerinţele naturale ale legilor fizice, printr-o schimbare a ordinii generale sau prin minuni continue.

 

„O astfel de permisiune dovedeşte doar că în Dumnezeu nu există o voinţă absolută de salvare a acestor prunci şi că nu există deloc în Dumnezeu o voinţă condiţională de salvarea tuturor acestora.

 

„Pe scurt, Dumnezeu voieşte mântuirea tuturor pruncilor care mor în păcatul original printr-o voinţă antecedentă, în conformitate cu providenţa Sa comună. În cadrul acesteia Dumnezeu predefineşte pentru toate un anumit sfârşit, El concepe şi pregăteşte mijloacele suficiente în vederea obţinerii acelui sfârşit, El lasă toate lucrurile să folosească aceste mijloace, în conformitate cu cererea naturii sale. Aceasta este pentru a spune că El lasă cauzele naturale şi cele necesare pentru a acţionat în consecinţă, cauzele accidentală să acţioneze accidental, iar cauzele libere să acţioneze în mod liber.”

 

Destul! Întreaga schemă este acum înaintea noastră (care generalizează din exemplul particular tratat) şi în mod evident este după cum urmează: că Dumnezeu a făcut provizii suficiente pentru mântuirea tuturor oamenilor, le-a pus toate în lume sub guvernarea cursului ordinar al naturii, şi a lăsat mântuirea actuală a oamenilor să se desfăşoare de la sine în conformitate cu acest curs ordinar al naturii. Aceasta este un fel de concepţie Deistă a planului de mântuire: Dumnezeu introduce în afluenţa cauzelor prin care este guvernată lumea un nou set de cauze, lucrând în conformitate ce acestea, lucrând pentru mântuire, iar apoi le lasă spre lucrarea interioară a acestor două seturi de cauze atârnarea rezultatelor actuale. El nu va „schimba ordinea generală”; şi El nu va interveni în ordinea generală prin „miracole continui”. El doar încredinţează mântuirea ordinii generale aşa cum a fost stabilit de fapt. Aceasta este în mod evident a atribui mântuirea individului lui Dumnezeu, doar în sensul în care îi atribui lui Dumnezeu oricare alt eveniment care îl face El să se întâmple; acesta are loc sub operarea legilor generale. Nu există nici un supranaturalism special în mântuirea Sa, deşi El a mântuit prin operaţia mijloacelor speciale supranaturale inserate în ordinea lumii. Dumnezeu se retrage în spatele faptelor Sale, şi omul, dacă vrea să fie mântuit, este mântuit prin lege.

 

Prin urmare dacă ne întrebăm, după această schemă, de ce un om este mântuit mai degrabă decât altul, trebuie să răspundem, Pentru că sacramentele ajung la unul şi nu la altul. Dacă ne întrebăm de ce sacramentele vin la unul mai degrabă decât altul, trebuie să răspundem, Deoarece ordinea generală a providenţei, instituită cu dreptate şi înţelepciune pentru guvernarea lumii le permite acestora să vină la unul şi nu la altul; iar agenţii liberi implicaţi, sub comanda lui Dumnezeu se desfăşoară la acel sfârşit într-un caz şi nu într-altul. Dacă întrebăm dacă nu este Dumnezeu acela care a dispus astfel providenţa pentru a produce aceste efecte precise, trebuie să răspundem, Nu, căci ordinea generală a providenţei a fost instituită pentru guvernarea înţeleaptă generală a lumii şi aceste efecte particulare sunt doar incidentale faţă de aceasta. Dacă continuăm şi întrebăm, Nu a putut oare Dumnezeu să aranjeze în aşa fel providenţa Sa generală încât să producă rezultate mai bune, şi nu putea El oare să guverneze lumea în aşa fel încât să asigure tot ce ar mai fi dorit El şi încă şi mântuirea oamenilor în numere mari şi cu o particularitate mai mare a alegerii din partea sa, că noi suntem posaci. Căci există o supunere clară a activităţilor lui Dumnezeu aici faţă de lucrarea mijloacelor pe care le-a rânduit El; există o subordonare evidentă a lui Dumnezeu în operaţiile Sale faţă de cauzele secundare; sau, să o punem în alt fel, există o clară înlăturare a omului în materia mântuirii Sale de la controlul direct al lui Dumnezeu şi încredinţarea Lui în schimbul îndurărilor unui mecanism.

 

Explicaţia Creştinismului în termeni de sacerdotalism nu este din nefericire limitată în zilele noastre de vechea Biserică nereformată din care s-a rupt Protestantismul, mai precis ca aceasta să poată scăpa de dependenţa de Biserică mai degrabă decât doar de Dumnezeu în materia mântuirii. O grupare foarte influentă (poate că în prezent este cea mai influentă, şi în special pentru spectatori, cea mai evident) în marea Biserică Protestantă a Angliei şi, urmând aceasta, în multe grupări în cadrul Bisericilor ei fiice, a revitalizat aceasta într-o completare mai mică sau mai mare de expresie şi cu siguranţă fără nici o ezitare de afirmare. Este comun în zilele de astăzi să auzi de oameni referiţi de scriitori anglicani Bisericii mai degrabă decât lui Dumnezeu pentru mântuire, mai ale să ai Biserica drept definiţie pentru ei ca fiind „extensia întrupării”. „La oricine care se gândeşte cu atenţie şi crede în Întrupare,” ni se spune de către clericul influenţator al Bisericii Angliei, cu tot accentul pe convingere, „este evident faptul că Biserica, Trupul lui Hristos, unit din totdeauna cu Capul ei divin, deţine în sine forţele vieţii lui,” şi prin urmare este „echipată,” nu doar ca să vorbească pentru Domnul ei, ci în mod predominant „să aplice sufletului individual harul câştigat pentru Biserica Sa de către Răscumpărătorul nostru binecuvântat, şi să locuiască în acel Trup datorită unirii sale veşnice de Cap.” Întregul sistem sacerdot este împachetat în această afirmaţie. Biserica, după cum ne spune Darwell Stone, este o societate vizibilă, a cărei lucrare este dublă, aceea de a corespunde lucrării Domnului, după cum este exprimat în Ioan 1:17: „Harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos”: „Biserica, în calitate de trup mistic şi organ al Său în lume, este învăţătorul adevărului şi depozitul harului.” „De la Rusalii, ziua înfiinţării Bisericii Creştine,” explică acesta mai departe, „felul normal prin care Dumnezeu atribuie har asupra sufletelor oamenilor este prin umanitatea glorificată a Domnului nostru, şi prin lucrarea lui Dumnezeu Duhul Sfânt. Cele mai apropiate mijloace de uniune cu umanitatea glorificată a lui Hristos, şi cel mai imediat mod de contact cu Dumnezeu Duhul Sfânt, sunt în cadrul trupului mistic al lui Hristos, adică Biserica, şi sunt deschise pentru oameni în cadrul folosirii sacramentelor. Astfel Biserica Creştină este canalul harului.” De la început, domnul Stone continuă să clarifice sistemul sacerdot într-o manieră nedistingătoare de expunerea sa ordinară din cadrul Bisericii din Roma.

 

Vom întreba, totuşi, un preot american să ne explice sistemul sacerdot aşa cum a fost acesta învăţat în Bisericile Episcopale Protestante. „Omul,” citim în cartea Dr. A. G. Mortimer, Catholic Faith and Practice [Credinţa şi practica catolică], „fiind căzut dinaintea scopului iubitor al lui Dumnezeu putea fi împlinit, el trebuie să-şi amintească aceasta, adus înapoi din robia sa, eliberat de păcatul său, reunit încă o dată cu Dumnezeu, aşa încât Viaţa Divină să poată curge din nou în natura sa slăbită” (p. 65). „Prin viaţa şi moartea Sa, Hristos a compensat pentru păcatele tuturor oamenilor, adică, suficient pentru toată omenirea, căci prin Ispăşire harul suficient se acordă fiecărui suflet pentru mântuirea sa; dar harul, deşi este suficient, dacă este neglijat, devine nefolositor” (p. 82). „Întruparea şi Ispăşirea a afectat omenirea doar ca rasă. Era astfel nevoie de anumite mijloace pentru a se transmite darurile nepreţuite care curgeau din acestea înspre indivizii pentru care rasa a fost compromisă, nu numai la vremea când Domnul nostru a fost pe pământ, ci până la capătul lumii. Pentru această nevoie, prin urmare, Domnul nostru a fondat Biserica” (p. 84). „Astfel Biserica a devenit agentul viu prin care harurile şi binecuvântările, care curgeau din Hristos, au fost revărsate peste fiecare suflet individual care s-ar apropia de ele” (p. 84). „Biserica revendică nu numai că ar fi învăţătorul adevărului şi ghidul în lucrurile morale, ci. . . şi dispensatoarea acelui har care ne ajută să-i împlinim legile ei” (p. 100), „a acelui har care doar el poate permite omului să creadă ceea ce este adevărat, să facă ceea ce este drept şi să-şi atingă adevăratul său final, să-l slujească în mod acceptabil pe Dumnezeu aici, şi să trăiască cu Dumnezeu fericit în viaţa de apoi” (p. 114). „Mijloacele principale ale harului sunt Sacramentele” (p. 120). „Aceste sunt canalele prin care darurile spirituale sunt transmise sufletelor noastre. . . . Sacramentele Creştine, prin urmare, nu semnifică doar har, ci îl şi conferă. De aici ele sunt numite semne ‚efective’ ale harului. Acţiunea lor este ex opere operato” (p. 122). „Botezul este absolut necesar pentru mântuire, căci o persoană nu poate avea viaţă dacă nu s-a născut. Acesta este numit ‚necessitas medii’, din moment ce Botezul este mijlocul prin care viaţa supranaturală este oferită sufletului şi individul este întrupat în Hristos.” „Fără ajutorul (Eucharistului), mântuirea ar fi atât de dificilă de obţinut pe cât este de imposibil de practicat” (p. 127). Aici este evident un sacerdotalism ca cel al Bisericii din Roma, de la care, într-adevăr aceasta s-a împrumutat pur şi simplu. Biserica a preluat în mod complet locul Duhului lui Dumnezeu ca sursă proximă a harului, şi acţiunea Duhului divin în aplicare mântuirii este amânată şi supusă operaţiilor Bisericii prin decretele ei. Astfel sufletul este scos din dependenţa imediată de Dumnezeu şi este învăţat mai degrabă să vină la Biserică şi să se aştepte la toate înzestrările harului directe de la aceasta.

 

O formă modificată şi mai blândă de sacerdotalism este inerentă în Luteranismul Confesional, şi continuă să se ridice la o proeminentă mai mică sau mai mare în anumite faze ale gândirii luterane, astfel creând o mare partidă bisericească şi în cadrul Bisericii Luterane. A fost lauda Luteranismului că acesta reprezintă, în distincţia faţă de Calvinism, o reformă „conservativă”. Lauda este justificată, însă în alte privinţe precum şi în cel menţionat, acesta a integrat în cadrul sistemului său confesional esenţa sacerdotalismului care a caracterizat învăţătura Bisericii vechi. Luteranismul Confesional, ca şi Romanismul, învaţă să harul mântuirii este transmis oamenilor în mijloacele harului, altfel nu. Însă acesta face anumite modificări în învăţătura sacerdotă pe care acesta la preluat de la Biserica veche, şi aceste modificări sunt de un caracter aşa de depărtat încât transformă întregul sistem. Nu auzim prea comun în cadrul sacerdotalismului Luteran prea multe despre „Biserică”, care este de fapt cor cordis al sacerdotalismului Roman: ceea ce auzim în schimb este „mijloacele harului”. Printre aceste mijloace ale harului, principalul accent nu este pus pe sacramente, ci pe „Cuvântul” care este definit ca principalul „mijloc de har”. Şi mijloacele harului nu sunt reprezentate ca acţionând ex opere operato ci este constant declarat că ele sunt eficiente doar faţă de credinţă. Nu spun că schema este una consistentă: de fapt este îngrădită cu inconsistenţe. Însă acesta rămâne suficient de sacerdot a limita activităţile harului salvator către mijloacele harului, adică, către Cuvânt şi sacramente, şi astfel să interpună mijloacele harului dintre păcătos şi Dumnezeul lui. Răul central din sacerdotalism este prin urmare prezent în această schemă în deplina sa manifestare, şi oriunde îl vedem a fi pe deplin operativ descoperim oameni care înalţă mijloacele harului şi uită mai mult sau mai puţin de adevăratul agent a tuturor operaţiunilor graţioase, însăşi Duhul Sfânt, în preocuparea lor cu mijloacele doar prin care poate el să lucreze. Într-un sens de interes pur religios Reformaţii, precum şi Luteranii, insistă cu energie că, pe cât sunt de importante mijloacele harului, şi pe cât de onorate trebuie să fie acestea de către noi pentru că sunt onorate de Dumnezeu Duhul Sfânt ca instrumente de şi prin care El lucrează harul în inimile oamenilor, deşi tot harul pe care El îl înfăptuieşte de şi prin ele, El le împlineşte nu din ele ci în mod imediat din Sine, extrinsecus accedens.

 

Există trei aspecte ale lucrării sistemului sacerdot care trebuiesc ţinute clar în vedere, dacă dorim să apreciem cu vreo acurateţe injuriile faţă de interesele religioase pe care acesta le produce în mod inevitabil. La acestea s-a făcut mai multă sau mai puţină aluzie deja, însă se pare că este de dorit să atragem atenţia asupra lor în mod formal şi laolaltă.

 

În primul loc, sistemul sacerdot separă sufletul de contactul direct cu dependenţa imediată de Dumnezeu Duhul Sfânt ca sursă a tuturor activităţilor sale graţioase. Acesta se interpune între suflet şi sursa întregului har cu un trup de instrumentalităţi de care se vrea să se depindă; şi acesta trădează astfel sufletul în favoarea unei concepţii mecanice despre mântuire. Biserica, mijloacele harului, iau locul lui Dumnezeu Duhul Sfânt în cadrul gândirii creştinului, şi astfel acesta pierde toată bucuria şi puterea care vine în urma unei comunicări directe conştiente cu Dumnezeu. Acesta face toată diferenţa în viaţa religioasă cât şi în ceea ce priveşte confortul şi asigurarea speranţei religioase, fie că suntem sau nu dependenţi în mod conştient de mijloacele harului, sau de însăşi Dumnezeu Domnul, experimentată în mod personal de sufletele noastre, lucrând mântuirea în harul Său iubitor. Cele două tipuri de pietate, nutrite de dependenţa de mijloacele jarului şi comuniunea conştientă cu Dumnezeu Duhul Sfânt ca un Salvator personal, sunt total diferite, şi diferenţa din punctul de vedere al religiei vitale nu este favorabil sacerdotalismului. Acesta este interesul religiei vitale, deci, ca spiritul Protestant să repudieze sacerdotalismul. Şi această repudiere este cea care constituie esenţa în sine a evanghelismului. Mai precis ceea ce înseamnă religia evanghelică este dependenţa imediată a sufletului de Dumnezeu şi doar de Dumnezeu pentru mântuire.

 

În al doilea loc, sacerdotalismul are de a face cu Dumnezeu Duhul Sfânt, sursa întregului har, în totală neglijare a personalităţii Sale, de parcă El ar fi o forţă naturală care operează, nu când unde şi cum îi place Lui, ci uniform şi regular acolo unde activităţile Sale sune eliberate. Acesta vorbeşte despre Biserică în calitate de „instituţie a mântuirii,” sau chiar ca „depozit al harului” cu o aparentă inconştienţă completă că astfel el vorbeşte de mântuire ca ceva ce poate fi acumulat sau depozitat pentru folosinţă după nevoie. Concepţia nu este diferită de cea a depozitării electricităţii, să spunem, într-un borcan Leyden, de unde se poate scoate ca să fie folosită. Cât de teribilă este concepţia poate fi văzut prin simpla vorbire despre ea cu francheţe sub adevăratele ei forme de expresie: este echivalent a spune că harul salvator, Dumnezeu Duhul Sfânt, este ţinut la robinet, şi este eliberat la voinţa Bisericii de a face lucrarea cerută de ea. Probabil că nu ar fi nici o exagerare să spunem că nici o erezie nu ar putea fi mai grosolană decât acea erezie care îşi imaginează operaţiile lui Dumnezeu Duhul Sfânt sub formele acţiunii unei forţe naturale, impersonale. Şi totuşi este destul de evident că la bază aceasta este concepţia care subliniază sistemul sacerdot. Biserica, mijloacele harului, conţin în el Duhul Sfânt ca o putere făcătoare de mântuire care operează oricând şi oriunde aceasta, abia dacă am putea spune că El, este aplicată.

 

Şi aceasta implică în mod evident al treilea loc, supunerea Duhului Sfânt în cadrul operaţiilor Sale graţioase controlului oamenilor. În schimbul Bisericii şi a sacramentelor, mijloacele harului, fiind exprimate, aşa cum sunt ele reprezentate în Scripturi, şi aşa cum trebuiesc ele învăţate în toate concepţiile religioase sănătoase despre ele, ca mijloace pe care Duhul Sfânt le foloseşte în înfăptuirea mântuirii, Duhul Sfânt este făcut un instrument pe care Biserica, mijloacele harului, îl folosesc în a produce mântuirea. Iniţiativa este pusă în Biserică, în mijloacele harului, şi Duhul Sfânt sunt puse la dispoziţia lor. El merge acolo unde este El transmis de acestea; lucrează atunci când îl eliberează să lucreze; operaţiile lui aşteaptă permisiunea lor; şi aparte de direcţia şi controlul lor El nu poate înfăptui nici o mântuire. Nu ar mai fi necesar să spunem că există o concepţie degradantă a modurilor de activitate ale Duhului Sfânt. Afinităţile ei nu sunt cu religia în nici un sens vrednic al cuvântului, care implică relaţii personale nu cu un Dumnezeu personal, ci cu magia. În fine, aceasta se exprimă cu privire la operaţiile divine ca fiind la dispoziţia omului, care îl foloseşte pe Dumnezeu pentru propriile sale ţeluri; şi uită în totalitate că mai degrabă Dumnezeu trebuie să fie conceput ca fiind Cel ce îl foloseşte pe om pentru ţelurile Lui.

 

Să ne rupem de toate aceste şi să ne întoarcem la Dumnezeu Duhul Sfânt într-o umilă dependenţă de El ca Salvator graţios al nostru, Domnul nostru personal şi sfântul nostru Guvernator şi Lider, ca evanghelismul să refuze să nu aibă nimic de a face cu sacerdotalismul şi să se întoarcă de la toate mijloacele de mântuire pentru a-şi pune unica încredere în Salvatorul personal al sufletului.