Soteriologie:  

Planul mântuirii – Partea V (Calvinismul)
Benjamin B. Warfield

În contrast cu toate încercările de a exprima operaţiile lui Dumnezeu referitoare la mântuire din punct de vedere universalist, care este direcţionată faţă de omenire în masă, Calvinismul insistă asupra faptului că operaţiile de mântuirea ale lui Dumnezeu sunt direcţionate în fiecare caz imediat indivizilor care sunt mântuiţi. Particularismul din cadrul procesului de mântuire devine astfel nota calvinismului. Aşa cum supranaturalismul este nota Creştinismului ca întreb, şi evanghelismul nota Protestantismului, în acelaşi fel particularismul este însemnul Calvinismului. Calvinist este acela care susţine cu o deplină conştiinţă că Domnul Dumnezeu, în cadrul operaţiilor Sale de mântuire, se preocupă cu omenirea nu în mod general, ci în particular cu acei indivizi care sunt de fapt mântuiţi. Astfel, şi doar astfel, el se luptă referitor la faptul dacă supranaturalismul mântuirii, care este însemnul creştinismului ca întreg şi care atribuie întreaga mântuire lui Dumnezeu, sau urgenţa operaţiilor harului salvator care este însemnul evanghelismului şi care atribuie mântuirea lucrări directe a lui Dumnezeu asupra sufletului, intră în drepturile sale şi îi este atribuit dreptatea acesteia. Particularismul din procesele de mântuire, argumentează el, este deja oferit în supranaturalismul mântuirii şi în urgenţa operaţiilor harului divin; iar negarea particularismului este în mod constructiv negarea urgenţei harului divin, adică a evanghelismului, şi a supranaturalismului mântuirii, adică a însăşi Creştinismului. Este logică respingerea totală a Creştinismului.

Particularismul operaţiilor de mântuire a lui Dumnezeu care este prin urmare nota Calvinismului, e posibil, totuşi, să se aplice mai mult sau mai puţin în întregime (sau să spunem cu mai mult sau mai puţin discernământ?) în gândirea noastră despre activităţile lui Dumnezeu relativ faţă de creaturile Sale păcătoase (sau să spunem, în linii mari, relativ faţă de creaturile Sale?). Astfel tipurile diferite de Calvinism au apărut în cadrul istoriei gândirii. Pe cât sunt ele de deosebite una de alta după locul pe care acestea îl oferă particularismului în operaţiile lui Dumnezeu, este pe atât de mult ca şi cum am spune că ele se disting una de alta prin locul pe care ele îl oferă decretului alegerii din ordinea decretelor divine.

Unii sunt aşa de zeloşi în ceea ce priveşte particularismul încât ei pun la rădăcina preocupărilor lui Dumnezeu cu creaturile Sale discriminarea. Faptul că el are creaturi ei presupun că sunt în interesul discriminării, şi tot ceea ce decretă El referitor la creaturile Sale ei presupun că El o face doar ca să le discrimineze. Ei pun prin urmare decretul „alegerii” prin care oamenii sunt făcuţi să difere, în ordinea decretelor, în mod logic anterior decretului creaţiei în sine, sau la oricare nivel anterior a tot ceea ce este decretat referitor la om ca om, adică, din moment ce istoria omului începe cu căderea, anterior decretului căderii însăşi. Ei sunt prin urmare numiţi Supralapsarieni, adică, cei ce pun decretul alegerii în ordinea de gândire anterioară decretului căderii.

Alţii, recunoscând că alegerea are de a face în mod specific cu mântuirea (adică, este priusul logic, nu cel al creaţiei sau al guvernării providenţiale al lumii, ci a mântuirii omului păcătos), concep faptul că principiul particularismului, în sensul discriminării, aparţine sferei soteriologice a lui Dumnezeu, nu de cea a creaţiei Sale cosmice. Ei se gândesc despre „alegere” ca fiind un prius logic nu al creaţiei, sau al căderii, ci al acelor operaţii ale lui Dumnezeu care au de a face cu mântuirea. Locul oferit acesteia în ordinea decretelor este în capul acelor decrete ale lui Dumnezeu care se referă la mântuire. Aceasta implică faptul că ea cade în poziţia din ordinea gândirii, în consecinţă peste decretele creaţiei şi ale căderii, care se referă la toţi oameni în mod asemănător, din moment ce toţi oamenii au fost cu siguranţă creaţi şi au căzut cu siguranţă; şi precedent faţă de decretele răscumpărării şi ale aplicării ei, din moment ce toţi oameni cu siguranţă că nu sunt răscumpăraţi şi aduşi în bucuria mântuirii. Din aceste circumstanţe ei sunt numiţi Sublapsarieni sau Infralapsarieni, adică, aceia care, în cadrul aranjării decretelor în ordine logică, concep locul decretului de alegere de a fi în mod logic după cel al căderii.

Sunt alţii care, totuşi, afectaţi fiind de ceea ce ei consideră învăţătura Scripturii despre referinţa universală a răscumpărării lui Hristos, şi doritori fiind de a nivela oferta universală a mântuirii intr-o clauză universal de egală, concep faptul că ei pot să amâne introducerea principiului particularist la un punct din cadrul a însăşi operaţiilor salvatoare a lui Dumnezeu, aşa că sunt atenţi să-l introducă la un punct suficient de timpuriu pentru a-l face determinant de chestiunea actuală a lucrării de mântuire. Ei propun prin urmare să se gândească la provizia mântuirii în Hristos ca fiind universală în scopul ei, însă a o reprezenta ca efect dat în aplicarea sa la indivizi prin Duhul Sfânt doar în mod particularist. Aceasta este pentru a spune că ei presupun că unele, nu toate, din operaţiile divine referitoare la mântuirea omului sunt universaliste în referinţa lor, în timp ce mântuirea nu este realmente experimentată decât dacă doar câteva nu toate dintre acestea sunt operative. Aşa cum şi în cadrul operaţiei particulare de mântuire la care atribuie o referinţă universalistă este răscumpărare lui Hristos, schema lor este exprimată prin a spune că ea introduce decretul alegerii, în ordinea gândirii, la un punct ulterior decretului mântuirii în Hristos. Ei ar putea fi astfel mai bine numiţi Post-răscumpăraţi, adică aceia care concep că decretul alegeri este în mod logic amânat în schimbul decretului de răscumpărare. În perspectiva lor răscumpărarea are o referinţă egală faţă de toţi oamenii, şi doar în cadrul aplicării acestei răscumpărări asupra oamenilor Dumnezeu face discriminare între oameni, şi acţionează astfel, în acest sens, în mod particularist.

Este evident că acesta este cel mai de jos punct din ordinea decretelor în care poate fi introdus şi acela al alegerii şi principiul particularist să fie stăvilit de tot. În cadrul aplicării răscumpărării lui Hristos prin Duhul Sfânt ce este făcut în mod universalist, adică, dacă introducerea principiului particularist este amânat în favoare chestiunii actuale a procesului salvator, atunci este evident că nu există nici un particularism în cadrul operaţiilor divine referitoare la mântuire. „Alegerea” cade din schema decretelor divine întru totul, doar dacă nu am prefera să spunem, aşa cum a fost exprimat în mod cinic, că Dumnezeu este atent să-i aleagă spre mântuire doar pe aceia pe care, El îi prevede, prin folosinţa propriei lor voinţe se vor alege pe ei înşişi. Toţi calviniştii trebuie să fie prin urmare ori Supralasarieni sau Sub- (sau Infra-) lapsarieni, sau, cel puţin, post-răscumpăraţi care este şi a fi Anteaplicaţionist.

Cu toate acestea, noi nu ajungem în post-răscumpărare, conceput pur din punctul de vedere al acestui element al gândirii lor, cel mai de joasă posibilă, sau cea mai de joasă actuală, varietate de calvinişti. Cei din gruparea post-răscumpărare pot diferi între ei, dacă nu în poziţie în ordinea de decrete ale alegerii (pentru a continua să-şi reducă poziţia sa în acea ordine ar fi a abandona întregul principiu al particularismului şi să cadă din categoria de calvinişti), totuşi în modul lor de concepere a naturii lucrării Duhului Sfânt în aplicarea răscumpărării, sub guvernarea decretului alegerii, precum şi în ceea ce priveşte rolul spiritului uman în primirea răscumpărării. A existat întotdeauna o partidă între calvinişti care a avut un interes atât de larg în ceea ce priveşte autonomia voinţei umane, încât aceasta nu a dorit să conceapă despre aceasta ca fiind „pasivă” referitor la operaţia lui Dumnezeu pe care noi o numim regenerare, şi a dorit cu sinceritate să privească la primirea mântuirii ca într-un adevărat sens de dependenţă de acţiunea voinţei nemişcată. Prin urmare, ei au inventat o diversitate de Calvinism care presupune că este într-adevăr Dumnezeu Cel care îi alege pe aceia care vor fi aduşi la Hristos întru mântuire, şi că Duhul Sfânt este acela care, prin harul Său, îi aduce infailibili înaintea lui Hristos (astfel păstrând principiul particularismului în aplicarea mântuirii), dar care îşi imaginează că Duhul Sfânt îi prezintă aşa de eficace lui Hristos, nu printr-o acţiune măreaţă şi creativă a sufletelor lor, prin care sunt făcuţi fiinţe noi, funcţionând astfel drept consecinţă, ci doar prin acţiunile stăruitoare, adaptate în înţelepciunea Sa infailibilă la starea precisă a minţii şi inimii acelora pe care i-a selectat pentru mântuire, astfel asigurând din propria lor liberă acţiune, o venire voluntară la Hristos şi îmbrăţişarea Sa pentru mântuire. Nu este nici un universalism aici; particularismul este expres. S-a găsit însă o soluţie practică pentru a se putea permite să se spună că oamenii vin voluntar la Hristos, şi sunt uniţi de El printr-un act liber al voinţelor lor nereînnoite, în timp ce doar aceia vin care au fost selectaţi de Dumnezeu în a-i convinge să vină (El care cunoaşte inima pe deplin) ca ei să vină cu siguranţă în exerciţiul propriei lor voinţe libere. Acest tip de gândire a primit numele adecvat de „Conformism”, deoarece principiul disputei sale este că harul îi câştigă pe aceia către care este oferit „corespunzător”, adică, motivul pentru care unii oameni sunt salvaţi şi alţii nu se bazează pe simplul fapt că Dumnezeu Duhul Sfânt operează în înduplecarea Sa graţioasă asupra unora într-un mod care este atent şi infailibil adaptat de El pentru a asigura adeziunea lor faţă de evanghelie, şi nu operează asupra altora cu aceeaşi adaptare atentă.

Trebuie totuşi adăugată o avertizare la efectul pentru care desemnarea „conformistă” este aşa de ambiguă încât mai există o altă clasă care poartă acest nume, care sunt definitiv anti-calvinişti aşa cum sunt cei pe are îi avem în minte, prin intenţie, calvinişti în concepţia lor. Învăţătura lor este că Dumnezeu Duhul Sfânt îşi acordă influenţele Sale de înduplecare faţă de toţi în mod asemănător, fără să facă vreo distincţie; dar că acest har conceput drept universalist al Duhului Sfânt doar pe cât se dovedeşte că este corespunzător sau necorespunzător minţii şi inimii acelora către care este oferit în mod egal. Aici nu este alegerea suverană a lui Dumnezeu, ci o diferenţă nativă în oameni, care determină mântuirea, iar noi suntem în mod expres pe teritoriul autosoteric. Pericolul confundării calviniştilor „conformişti” cu această partidă mai mare, în definitiv anti-calvinistă, a dus la obiceiul vorbirii despre Conformiştii Calvinişti mai degrabă prin numele celui mai distins reprezentant al lor (care, într-adevăr, a introdus acest mod de gândire în bisericile calviniste), Claude Pajon, profesor la Şcoala Teologică din Saumur, Franţa de la mijlocul secolului al şaptesprezecelea. Predecesorul şi învăţătorul său din aceeaşi şcoală, Moses Amyraut a fost acela care a formulat primul în cadrul Bisericilor Reformate schema post-răscumpărării, din care Pajonismul este o formă falsificată. Astfel şcoala din Saumur are eminenţa rea a iniţierii, şi oferită din numele profesorilor ei desemnările curente. A două dintre cele mai reduse forme de Calvinism, Amyraldianism sau Universalism Ipotetic cum mai este el numit, şi Pajonism, sau Conformism aşa cum este el desemnat conform naturii sale.

Astfel am adus în atenţia noastră patru forme de Calvinism; şi acestea, după cum credem, istovesc lista tipurilor generale posibile: Supralapsarianismul, Sub- (sau Infra-) lapsarianismul, Post-răscumpărarea (care mai este numit şi Amyraldianism, sau Universalism Ipotetic), şi Panjonismul (numit şi Conformism). Acestea sunt toate formele de Calvinism, deoarece ele oferă valabilitate principiului de particularism ca fiind cel care conduce preocupările divine cu omul în materia mântuirii; şi, aşa cum am văzut, însemnul Calvinismului este particularismul. Particularismul nu ar fi fost singurul însemn al Calvinismului dar şi substanţa acestuia, toate dintre aceste tipuri de Calvinism, care păstrează în ele insele principiul de particularism, dacă ar revendica că sunt nu doar asemenea Calvinismului, ci şi egal cu acesta, şi chiar dacă ar cere să fie aranjate în ordinea excelenţei conform locului acordat de fiecare în construcţia principiului de particularism şi de accentul pus pe acesta. Particularismul, totuşi, deşi este semnul de distingere al Calvinismului, prin care acesta poate fi identificat ca fiind în contrast cu celelalte concepte despre planul mântuirii, cu care îl comparăm, nu îi constituie substanţa sa; şi într-adevăr, deşi este afirmat cu încordare de Calvinism, acesta nu este afirmat în totalitate şi doar de dragul său. Cea mai consistentă înfăţişare a principiului particularismului nu este, prin urmare, în mod necesar cea mai bună formă de Calvinism; şi simpla afirmaţie a principiului particularismului prin care aceasta ar putea constitui pe departe un Calvinist, nu constituie în mod necesar un Calvinist bun. Nimeni nu poate fi un calvinist care să nu acorde validitate principiului de particularism din operaţiile lui Dumnezeu referitoare la mântuirea omului; dar principiul particularismului nu trebuie să fie permis, aşa cum vitele slabe ale Faraonului au devorat pe cele grase ale Egiptului, pentru a înghiţi tot ceea ce este bogat şi suculent şi bun din Calvinism, nici simpla afirmaţie a particularismului nu poate fi acceptată ca un Calvinism adecvat.

Grupare post-răscumpărare (deşi este o formă de recunoscut a Calvinismului, deoarece oferă adevărata validitate principiului particularităţii), nu este prin urmare o formă bună de Calvinism, una acceptabilă, sau chiar una trainică. În mod sigur, aceasta este o formă inconsistentă din punct de vedere logic a Calvinismului şi prin urmare este o formă instabilă a acestuia. Căci un alt lucru mult mai important, acesta se întoarce de la ispăşirea înlocuitoare, care este atât de preţioasă calvinismului precum este particularismul său, şi pentru a cărei protecţie, într-adevăr, se datorează o mare parte a zelului său pentru particularism. Post-răscumpărarea este din punct de vedere logic un Calvinism inconsistent. Căci cum ar fi posibil să argumentezi faptul că Dumnezeu şi-a dat Fiul Său să moară pentru toţi oamenii în mod egal şi asemănător, şi în acelaşi timp să declari că atunci când El a făcut aceasta, El intenţionase deja ca moartea Lui să nu folosească pentru toţi oamenii în mod egal şi asemănător, ci doar pentru unii pe care El i-ar alege (pe care i-a ales deja, aceasta pentru că El este Dumnezeu şi că nu există timp ulterior în decretele Sale) să fie beneficiarii Săi? Dar atât cât Dumnezeu este Dumnezeu, care ştie toate lucrurile pe care le intenţionează de la început şi toate deodată, este imposibil să argumentăm că Dumnezeu a destinat darul Fiului Său pentru toţi oamenii asemenea şi în mod egal şi în acelaşi timp intenţionează ca acesta să nu mântuiască actual pe toţi ci doar un grup selectat pentru care El le-a furnizat acesta. Schematizarea ordinului de decrete prezentate de Amyraldieni, într-un cuvânt, implică în mod necesar o relaţie cronologică de procedură şi ulterioară între decrete, a cărei presupuneri îl anulează pe Dumnezeu, şi de aceasta se poate scăpa doar prin alterarea naturii ispăşirii. Şi prin urmare natura ispăşiri este alterată de ei, iar Creştinismul este rănit exact în inima sa.

Amyraldienii „arată cu mândrie” la puritatea mărturisirii lor a doctrinei alegerii, şi doresc să-şi concentreze atenţia asupra acesteia ca fiind cea care îi constituie pe ei ca nişte buni calvinişti. Însă adevărata balama a sistemului lor se întoarce spre doctrina lor alterată a ispăşirii, şi aici ei lovesc exact în inima Calvinismului. O substituţie condiţională fiind o absurditate, deoarece condiţia nu este condiţie pentru Dumnezeu, dacă îi oferi chiar şi săracul atribut al preştiinţei, ei se întorc dintr-o necesitate de la întreaga ispăşire înlocuitoare. Se pare că Hristos nu a murit în locul păcătosului pentru a purta pedepsele lui şi să cumpere pentru el viaţa veşnică, ci El a murit mai degrabă pentru a face posibilă mântuirea oamenilor, pentru a deschide calea de mântuire pentru păcătoşi, pentru a înlătura toate obstacolele din cale mântuirii acestora. Ce alte obstacole stau în calea lor altul decât păcatul? Şi dacă acest obstacol (păcatul lor) este înlăturat, oare nu sunt ei mântuiţi? Se poate ca alte obstacole să fie inventate, despre care se spune că Hristos le-a înlăturat (din moment ce nu se putea spune că a înlăturat obstacolul păcatului) ca anumite funcţii să îi fie lăsate Lui şi să se atribuie un anumit fel de efect morţii Sale sacrificatoare. El nu a înlăturat obstacolul păcatului, căci atunci toţi aceia pentru care a murit El trebuie să fie salvaţi, şi El nu ar fi permis să îi salveze pe toţi. El a înlăturat, deci, ca să spunem aşa, tot ceea ce îl împiedica pe Dumnezeu să-i salveze pe oameni, cu excepţia păcatului, şi astfel El a pregătit o cale ca Dumnezeu să intervină şi cu siguranţa faţă de guvernarea Sa morală să-i mântuiască pe oameni. Ispăşirea nu pune nici o temelie pentru această mântuire a oamenilor: ea doar deschide cale pentru ca Dumnezeu să-i salveze în siguranţă din alte motive.

Avem destule acum despre baza Teoriei de Guvernare a Ispăşirii; şi aceasta este într-adevăr cea mai înaltă formă de doctrină a ispăşirii spre care putem ajunge pe aceste premise. Cu alte cuvinte, toată substanţa ispăşirii este evaporată ca să i se poată da o referinţă universală. Şi, într-adevăr, am putea-o recunoaşte deodată ca fiind un efect inevitabil ale universalizării ispăşirii că ea este prin acest act lipsit de conţinut. Dacă nu face nimic pentru nici un om atunci este evident că aceasta nu salvează pe nici un om, căci cu siguranţă că nu toţi oamenii nu sunt mântuiţi. Lucrurile dintre care trebuie să alegem sunt o ispăşire de mare valoare, sau ispăşire de mare extensie. Cele două nu pot merge laolaltă. Şi aceasta este adevărata obiecţie a Calvinismului faţă de această schemă compromisă care se prezintă pe sine ca o îmbunătăţire a sistemului ei: aceasta universalizează ispăşirea pe cheltuiala valorii sale intrinsece, iar Calvinismul necesită o ispăşire într-adevăr înlocuitoare care mântuieşte de fapt. Şi din moment ce o ispăşire înlocuitoare salvează de fapt nu poate fi universală deoarece în mod evident toţi oamenii nu sunt mântuiţi, în interesele integrităţii ispăşirii aceasta insistă asupra faptului că particularismul a intrat în cadrul procesului de mântuire, anterior ispăşirii, din ordinea de gândire.

Pe cât de rău este calvinismul Amyraldianismului, Pajonismul este, de sigur cu atât mai rău. Nefiind mulţumit cu distrugerea întregii substanţe a ispăşirii, prin a cărei virtute ea este preţioasă („Care m-a iubit şi şi-a dat viaţa pentru mine”), acesta purece la a distruge şi întregul sistem al acelei regenerări şi renovări prin care, în cadrul lucrării creative a Duhului, noi suntem făcuţi creaturi noi. Despre acea valoare ar trebui oare ca aceasta să mărturisească că Dumnezeu este Cel care determină cine va fi mântuit, dacă mântuirea care este înfăptuită nu merge mai mult decât pot eu înfăptui, doar dacă nu sunt convins să fac aceasta? Aici lipseşte întreaga provizie nu numai pentru eliberarea de sub vina păcatului, ci şi pentru eliberarea de coruperea şi puterea lui. Nu mai există nici un alt loc pentru vreun alt sens de realizat de vină sau de corupere; nu există mântuire oferită ori din mânia aprinsă a unui Dumnezeu drept sau din răul imprimat al inimilor noastre: după ce toate se vor sfârşi, noi rămânem doare ceea ce am fost înainte. Prospectul care ne este prezentat nu este mai puţin decât îngrozitor; noi o să rămânem din punct de vedere fundamental faţă de eternitate doar noi înşine cu doar acea ameliorare a manierelor noastre după cum putem fi convinşi să realizăm pentru noi înşine. Întreaga substanţă a Creştinismului este evaporată, iar noi suntem invitaţi să recunoaştem mica amintire a Calvinismului autentic, deoarece, într-adevăr, acesta protejează suveranitatea lui Dumnezeu. Să fie înţeles odată pentru totdeauna că cea mai completă recunoaştere a suveranităţii lui Dumnezeu nu este suficientă pentru a face un calvinist bun. Altfel ar trebui să recunoaştem pe fiecare mohamedan ca un calvinist bun. Nu poate exista nici un calvinism fără vreo mărturisire din inimă a suveranităţii lui Dumnezeu; însă recunoaşterea suveranităţii lui Dumnezeu în ea însăşi duce doar puţin din drumul spre Calvinismul real. Pajon însuşi, autorul Conformismului Calvinist, a avansat doar puţin în gândirea sa fundamentală dincolo de o varietate înaltă de Deism.

Se pare că este de folos să facem aceste lucruri explicite, deoarece nu există poate nimic care să prejudicieze mai mult Calvinismul în mintea generală decât identificare curentă a acestuia cu o doctrină abstractă a suveranităţii, fără a privi la interesele concrete pe care această suveranitate le protejează. De fapt suveranitatea lui Dumnezeu pe care o susţine Calvinismul nu este doar implicarea necesară a acelui particularism fără de care o relaţie religioasă adevărată dintre suflet şi Dumnezeu său nu poate exista; dar este în mod egal păzitorul indispensabil al acelui universalism complementar al răscumpărării egal proclamară de Scriptură în care lărgimea milei lui Dumnezeu vine în manifestare. Trebuie ţinut bine minte faptul că particularismul şi economia mântuirii nu sunt concepte echivalente; ar fi o simplă caricatură a particularismului Calvinismului să îl reprezinţi ca avându-şi centrul în proclamarea că sunt puţin cei ce sunt mântuiţi.” De fapt pentru ce stă particularismul din cadrul sistemului calvinist în preocuparea imediată a lui Dumnezeu cu sufletul, spre ceea ce se opune în sine este noţiunea că în cadrul procesului Său de mântuire Dumnezeu nu vine niciodată în contact direct cu individul – nu poate fi contemplat niciodată ca Dumnezeul lui care îl mântuieşte – ci că face tot ceea ce face referitor la mântuire doar către şi pentru oamenii din masă. Dacă în preocuparea cu sufletele individuale ale sufletelor oamenilor El îi vizitează cu harul Său salvator pe puţini sau pe mulţi, aşa de mulţi încât în imaginaţia noastră ei ar trece mai repede înspre ele, nu poate fi pus la îndoială. Atâta timp cât principiile suveranităţii şi ale particularismului sunt implicate, nu există nici un motiv pentru care un Calvinist să nu fie un universalist în cel mai expres înţeles al termenului, susţinând că fiecare suflet uman va fi mântuit; şi de fapt mulţi calvinişti (care uită de Scriptură aici) au fost universalişti în cel mai expres înţeles al termenului. Punctul de insistenţă din particularismul calvinist nu este că Dumnezeu îi salvează din masa păcătoasă de oameni doar pe unul aici şi unul de dincolo, câteva mărci apucate din ardere, dar că metoda lui Dumnezeu de salvare a oamenilor este pusă peste ei în harul Său măreţ, pentru a-i cumpăra pentru Sine prin sângele preţios al Fiului Său, Domnul Atotputernic, pentru a-i salva. Pe cât de mulţi, din întreaga rasă umană în toate reprezentările ei, a adus Dumnezeu astfel şi îi va mai aduce în comuniunea eternă cu Sine prin a intra El însuşi în comuniune personală cu ei, îşi are răspunsul, spun eu, chiar în afara întrebării despre particularism. Universalismul în acest sens al termenului şi particularismul sunt aşa de puţin inconsistente una cu alta încât doar particularistul ar putea fi din punct de vedere logic acest tip al unui universalist.

Uneori trebuie spus mai multe despre aceasta – Calvinismul are de fapt o misiune atât de importantă în păstrarea adevăratului universalism al evangheliei (căci există un adevărat universalism al evangheliei) pe cât este de importată păstrarea adevăratului particularism al harului. Aceeaşi insistenţă asupra principiilor supranaturaliste şi cele evanghelice (că mântuirea este doar de la Dumnezeu, şi că Dumnezeu mântuieşte sufletul prin preocuparea directă cu acesta în cadrul harului Său), care face din calvinist un particularist, şi îl face şi universalist în sensul scriptural al cuvântului. Cu alte cuvinte suveranitatea lui Dumnezeu pune singurul fundament pentru a asigurare vie a mântuirii lumii. Acesta este doar un universalism contrafăcut pe care îl oferă aşa numitul sistem universalist: un universalism nu al mântuirii, ci cel mult a ceea ce este numit oportunitatea, şansa mântuirii. Însă ce asigurare îţi poate oferi o oportunitate universală sau o şansă universală despre mântuire (dacă îndrăznim să folosim aceste cuvinte), care să poată într-adevăr să facă să fie careva mântuit? Această oportunitate, şansă universală a mântuirii, după două mii de ani, a profitat de minoritatea de deplâns a acelora spre care se presupune că a fost oferită. Ce motiv mai există a crede că, deşi lumea ar trebui să continue în existenţa sa pentru zeci de miliarde de ani, oricare aproximare mai mare spre ţelul de a fi o lume complet mântuită care să fie atins atunci ceea ce azi ne confruntă ochii noştri, când de fapt Creştinismul, chiar şi în forma sa nominală, a cucerit către sine nu spun că doar o jumătate din rasa umană, ci spun doar o jumătate a acelora faţă de care a fost acesta predicat? Dacă doreşti, în timp ce îţi ridici ochii spre orizontul îndepărtat al viitorului, să întrezăreşti la marginea timpului slava unei lumi mântuite, ai putea găsi un garant pentru o viziune aşa mare doar în înaltul principiu că numai Dumnezeu este Cel care îi mântuieşte pe oameni, că toată mântuirea lor este de la El, şi că la bunul Său timp şi în calea Sa bună El va aduce lumea, în întregimea, ei la picioarele Aceluia care nu a ezitat să ni-l prezinte în ardoarea dragostei noastre nu doar ca Mântuitor al sufletelor noastre, ci ca Salvator al lumii; şi despre care El însuşi a declarat că El a făcut împăcarea nu doar pentru păcatele noastre, ci pentru păcatele lumii. Calvinismul este astfel păzitorul nu numai al particularismului care mă asigură că Domnul Dumnezeu este Salvatorul sufletului meu, ci în mod egal şi al universalismului prin care sunt asigurat că El este şi Salvatorul actual şi adevărat al lumii. Nu se poate avea asigurare pe vreun alt fundament fie pe unul sau pe altul dintre acestea. Însă în această privinţă noi putem fi asiguraţi cu i asigurare care nu are defect, că nu numai că va fi mântuit individul pe care Dumnezeu îl vizitează cu harul Său, ci şi lumea în care intră El cu scopul Său salvatori, în întreaga lungime şi lărgime a acesteia.

Răscumpărarea lui Hristos, dacă e să fie văzută în mod vrednic, trebuie privită la ea nu doar în mod individualist, ci şi în relaţiile sale sociale, sau mai bine cosmice. Oamenii nu sunt principii discrete stand separat unul de altul ca unităţi izolate reciproc. Ei sunt membrii unui organism, rasa umană, şi această rasă este un element dintr-un organism mai mare care este în mod semnificativ numit cu termenul de univers. De sigur că planul mântuirii aşa cum este el în mintea divină nu se poate presupune că este preocupat, prin urmare, doar cu indivizii de aceste gen: acesta are din necesitate relaţiile sale cu unităţile mai mari în care aceşti indivizi intră ca elemente. Noi am înţeles doar parţial răscumpărarea lui Hristos, deci, atunci când ne-am gândit la aceasta doar în modurile de operare şi la efectele asupra individului. Trebuie să ne mai întrebăm cum şi ce lucrează aceasta în organismul rasei umane şi care sunt efectele sale în organismul mai mare al universului. Isus Hristos a venit să mântuiască pe oameni, însă El nu a venit să-i mântuiască pe oameni pe fiecare ca un întreg în sine dintr-o relaţie cu toţi ceilalţi oameni. În salvarea oamenilor, El a venit să salveze omenire; prin urmare Scripturile insistă asupra faptului că El a venit să salveze lumea, şi îi atribuie Lui prin urmare marele titlu de Mântuitor al lumii. Ele merg chiar mai departe: ele nu se opresc în extinderea perspectivei lor până ce proclamă că a fost buna plăcere a lui Dumnezeu „să însumeze toate lucrurile în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ”. Noi nu am făcut dreptate doctrinei biblice despre planul de mântuire şi de aceea atâta timp cât ne reţinem atenţia asupra modurilor operaţiei divine din salvarea individului, şi insistăm prin urmare asupra acesteia am denumit de fapt particularismul ei. Există un prospect mai larg asupra căruia trebuie să ne îndreptăm ochii dacă dorim să vedem întreaga ţară a mântuirii. A fost pentru că Dumnezeu a iubit lume că El şi-a dat singurul Său fiu; pentru păcatele lumii Isus Hristos a făcut împăcare; pentru lumea a venit El să o salveze, nu este nimic mai puţin decât lumea care să fie mântuită de El.

Ceea ce are o importanţă principală pentru noi ca să ţinem minte aici este că planul lui Dumnezeu este de a mântui, ori individul ori lumea, prin proces. Nu e nici o îndoială că întreaga mântuire a păcătosului individual intră în deplina bucurie a acestei mântuiri realizate doar prin stagii şi în cursul timpului. Răscumpăraţi prin Hristos, regeneraţi prin Duhul Sfânt, justificaţi prin credinţă, primiţi în însăşi casa lui Dumnezeu ca fii ai Săi, conduşi de Duhul în activităţile de înflorire şi de rodire a vieţii noi, mântuirea noastră este tot într-un proces şi totuşi nu este completă. Încă mai suntem prada ispitei, încă mai cădem în păcat; încă mai suferim de boală, durere şi chiar de moarte. Trupurile noastre răscumpărate nu pot spera la nimic altceva decât să se istovească în slăbiciune şi să se descompună în mormânt. Sufletele noastre răscumpărare intră încet în moştenirea lor. Doar atunci când ultima trompetă va suna şi noi vom învia din morminte, şi sufletele desăvârşite şi trupurile integre vor intra împreună în slava pregătită pentru copii lui Dumnezeu, atunci mântuirea noastră este completă.

Răscumpărarea lumii este în mod similar un proces. Şi acesta are stagiile sale, şi acesta avansează gradat înspre îndeplinirea sa. Însă şi pe acesta El îl completează, iar apoi vom vedea o lume întreaga mântuită. Desigur că rezultă că la oricare stagiu al procesului, lipsit de completare, lumea, ca şi individul, trebuie să se prezinte pe sine înspre observare ca fiind incomplet salvată. Nu mai putem aduce mai multă obiecţie în ceea ce priveşte caracterul incomplet al mântuirii lumii de azi în favoarea caracterului complet al mântuirii lumii, decât am putea să obiectăm asupra caracterului incomplet al mântuirii personale de azi (rămăşiţele păcatului din noi, slăbiciunea şi moartea din trupurile noastre) în favoarea caracterului complet al mântuirii personale. Fiecare în ordinea sa: mai întâi sămânţa, apoi lama, apoi grânele coapte. Şi atunci când va veni Hristos, toţi vom fi ca El, când îl vom vedea aşa cum este El, în acelaşi fel, atunci când va veni Hristos, aceasta va fi pentru o lume pe deplin mântuită, şi va fi apoi un cer nou şi un pământ noi, în care locuieşte neprihănirea.

Nu trebuie să ne preocupe la acest moment enumerarea stagiilor prin care lumea trebuie să treacă înspre răscumpărarea ei completă. Noi nu ne întrebăm cât de lung va fi procesul; nu ne întrebăm referitor la mijloacele prin care va fi realizată răscumpărarea ei completă. Sunt subiecte care aparţin de Eschatologie şi chiar cea mai uşoară aluzie la aceste ne-ar putea duce dincolo de scopul sarcinii noastre prezente. Ceea ce ne preocupă pe noi acum este doar de a ne asigura că lumea va fi în mod complet mântuită; şi că realizarea acestui rezultat va fi printr-un proces lung, trecând prin multe stagii, cu caracterul incomplet implicat în mântuirea lumii prin anii ce vor urma, nu introduce nici o dificultate gândirii. Acest caracter de incomplet al mântuirii lumii prin numeroase generaţii implică, de sigur, pierderea a multe suflete în cursul lungului proces prin care lumea avansează înspre mântuirea sa. Şi prin urmare doctrina biblică a mântuirii lumii nu este „universalismul” în sensul comun al termenului. Aceasta nu înseamnă că toţi oamenii sunt mântuiţi fără nici o excepţie. Mulţi oameni sunt în mod inevitabil pierduţi, în întregul curs al avansării lumii spre mântuirea sa completă, la fel cum şi mântuirea individului printr-un proces înseamnă că se pierde mult serviciu faţă de Hristos prin toţi aceşti ani săraci de mântuire incompletă. Dar ca şi într-un caz, este la fel şi cu celălalt, sfârşitul este atins cel puţin: este un om complet salvat şi este o lume complet salvată. Aceasta se poate exprima prin a spune că Scripturile învaţă o eschatologie universală, nu un universalism de tipul fiecare şi toţi. Când Scripturile spun că Hristos a venit ca să mântuiască lumea, că El de fapt mântuieşte lumea, şi că lumea va fi mântuită prin El, ele nu vor să spună că nu o să fie nici o fiinţă umană pentru care să nu fi venit să o salveze, pe care să nu o salveze, care nu este mântuită de El. Ele vor să spună că El a venit să salveze şi salvează de fapt rasa umană; şi că rasa umană este condusă de Dumnezeu într-o mântuire rasială: ca în dezvoltarea anilor a rase de oameni, aceasta va atinge în cele din urmă o mântuire completă, şi ochii noştri vor fi salutaţi de spectacolul glorios al unei lumi mântuite. Astfel rasa umană atinge ţelul pentru care ea a fost creată, şi păcatul nu o smulge din mâinile lui Dumnezeu: scopul principal al lui Dumnezeu cu aceasta este împlinit, şi prin Hristos rasa omului, deşi este căzută în păcat, este redobândită spre Dumnezeu şi îşi împlineşte destinul ei original.

Nu ne putem imagina că dezvoltarea rasei spre sfârşitul ei destinat să fie o chestiune a şansei, sau că este încredinţată incertitudinilor propriei sale determinări. Dacă nu ar fost aşa, nu ar putea fi sau sta înaintea ei o mântuire ca ţel al ei. scopul spre care avansează rasa este setat de Dumnezeu: acesta este mântuirea. Şi fiecare stagiu din avansarea spre acest scop, de sigur, este determinat de Dumnezeu. Cu alte cuvinte, procesul rasei este unul determinat de Dumnezeu, spre un final determinat de El. aceasta fiind adevărat, fiecare detaliu din fiecare moment al vieţii rasei este determinat de Dumnezeu; şi este un stagiu în avansarea sa determinată de Dumnezeu spre finalul Său. Hristos a fost făcut în tot adevărul Cap peste toate lucrurile Bisericii Sale: şi tot ceea ce se întâmplă în Biserica Sa, orice este ea în fiecare moment al existenţei sale, fiecare „soartă”, cum am numi-o noi în mod absurd, prin care trece Biserica, este rânduită de El. Rata progresului Bisericii spre ţelul ei de perfecţiune, natura progresului ei, indivizii particulari care sunt aduşi în ea prin fiecare stagiu al progresului ei: toate acestea sunt în mâinile Sale divine. Domnul adaugă biserici pe cei ce sunt mântuiţi. Şi prin guvernarea divină a acestor lucruri, care este pe scurt mergerea înainte a rasei spre mântuire, acest ţel este în cele din urmă atins; aceasta pentru a spune deja alegere şi reprobare. Nu există prin urmare nici un paradox în a spune că Hristos a murit pentru poporul Său şi că Hristos a murit pentru lume. Poporul Său ar putea fi puţin astăzi: lumea va fi poporul Său mâine. Însă trebuie observat în mod punctual că dacă nu este Hristos acela, care nu deschide cale spre mântuire pentru toţi, ci îi salvează de fapt pe oamenii Săi, nu este nici un fundament în a crede că va exista vreodată o lume mântuită. Mântuirea lumii este absolut de dependentă (la fel cum este şi mântuirea individului) de faptul că mântuirea ei este singura lucrare a însăşi Domnului Hristos, în tăria Sa irezistibilă. Doar calvinistul este cel ce are garantul de a crede în mântuire ori a individului ori a lumii. Ambele se bazează în mod asemănător pe harul suveran al lui Dumnezeu. Orice alt fundament este nisip mişcător.