de J. M. Cramp, D.D. (1796-1881)
CAPITOLUL VII
Perioada Tăcută, din anul 1688 până în anul 1800
SECŢIUNEA II
Note biografice – Dr. John Gale – Dr. Gill – John Macgowan – Robert Robinson – Robert Hall, Sen. – John Ryland – Stennetts – Benjamin Beddome – Samuel Pearce – Dr. Andrew Gifford
Înainte de a purcede să oferim informaţii cu privire la starea trupului nostru în alte părţi ale lumii, vom da o scurtă relatare a câtorva din lucrătorii principali care au înflorit în Anglia în această perioadă.
JOHN GALE a fost educat la Universitatea din Leyden, unde a obţinut gradul de Doctor în Filozofie la vârsta de 19 ani. Pornind de acolo către Amsterdam, el a studiat teologia sub Limborch, autorul Istoriei Inchiziţiei, şi alte lucrări. La întoarcerea sa în Anglia, în 1705, a devenit asistent al lui Allen, pe atunci pastor al Bisericii din Barbican, Londra, şi apoi succesorul său, Joseph Burroughs. A murit în 1721, în vârstă de 41 de ani.
Dr. Gale este cel mai bine cunoscut pentru răspunsul său către Dr. Wall, într-un volum intitulat Reflecţii asupra Istoriei Dr. Wall despre Botezul Pruncilor. Aceasta este o lucrare standard în controversa Baptistă. Învăţătura variată a autorului este utilizată în mod avantajos, şi într-o manieră foarte efectivă. Chiar şi cei ce difereau de el au recunoscut marele merit al lucrării sale. Aceasta este retipărită în ediţia de la Oxford a Istoriei lui Wall. Aceasta demonstrează imparţialitate şi corectitudine.
Ne pare rău să fim constrânşi să spunem că sentimentele religioase ale Dr. Gale au fost regretabil de defective în anumite puncte. El a insuflat moralele Creştinismului mai degrabă decât adevărurile sale evanghelice.
JOHN GILL s-a născut la Kattering, Northamptonshire, pe 23 noiembrie 1697. A fost educat în şcoala de gramatică din acel oraş, însă a fost luat de acolo la vârsta de 11 ani, datorită conduitei iraţionale a conducătorului, care a insistat asupra frecvenţei elevilor la rugăciunile din biserica de parohie din timpul săptămânii. La aceasta, acei ai căror părinţi erau Neconformişti şi nu se supuneau, copii lor erau scoşi afară din şcoală. Tânărul Gill a făcut un progres extraordinar în Latină şi Greacă încât prietenii săi s-au străduit să procure asistenţă cu o vedere asupra urmării studiilor sale la una dintre Universităţi: însă ei nu au avut succes. Aceasta nu a atenuat ardoarea sa. O parte a timpului său era folosit în a lua parte la afacerea tatălui său (era implicat în comerţul cu lână); fiecare alt minut era utilizat în adunarea de cunoştinţă. S-a îmbunătăţit în domeniul latinii şi a limbii greceşti; a studiat logica, retorica şi filozofia naturală şi morală; a dobândit o cunoştinţă a limbii ebraice, în care „s-a încântat mult”; a citit multe tratate în latină despre diferite subiecte, în special din cadrul teologiei. Toate acestea au fost realizate prin eforturile sale proprii – fără ajutorul nimănui.
În 1716 a fost botezat ca urmare a profesării de credinţă, şi imediat după aceea a început să predice. Strădaniile sale au fost foarte acceptabile, şi biserica din Kattering îl reţinea cu bucurie în mijlocul ei; aceasta însă nu a fost sfera sa destinată. Cu bunăvoinţa bisericii din Horslydown, Southwark-over, care l-a solicitat, cea care fusese anterior condusă de Benjamin Keach, care fusese apoi urmat de ginerele său, Benjamin Stinton, care a murit mai apoi, el i-a vizitat, şi, după ce a predicat câteva luni, a fost ales pastor. Ordinarea lui a avut loc în 22 martie 1720.
Mai mult de 50 de ani de trudă perseverentă au trecut de la acea tranzacţie. Viaţa lui Gill a fost în mod accentuat una laborioasă. Datoriile sale ca pastor erau punctuale şi nelipsite de credincioşie. Pe lângă îndeplinirea acestora, el şi-a lărgit în mod constant cunoştinţa cu toată învăţătura. El a urmărit mişcările duşmanilor adevărului, şi s-a menţinut în pregătire pentru a respinge atacurile. Peniţa sa nu era niciodată inutilă.
Marea lucrarea a vieţii sale a fost Comentariul asupra Scripturilor. Aceasta a fost dată original oamenilor lui direct de la amvon, în forma discursurilor expozitive. El a început cu Cântarea Cântărilor, asupra căreia a predica 122 de predici. Expunerea a fost publicată în 1728, într-un volum folio. Alte trei folio au fost ocupate cu Noul Testament, al treilea apărând în 1748. În acel an autorul a primit de la Colegiul Marischal, Aberdeen, gradul de Doctor în Divinity. S-a făcut o menţiune specială în Diploma Dr. Gill despre competenţa sa în literatura sacră, în limbile orientale şi Antichităţile evreieşti. Expunerea despre Profeţi, în două folio, a apărut în 1757, 1758. Restul volumelor au apărut în 1763, 1764, 1765 şi 1766. Într-adevăr a fost o sarcină gigantică!
Excelenţa particulară a lucrării acesteia stă în simţul său simplu, puternic, în stilul limpede, grija cu care fiecare propoziţie şi fiecare cuvânt este explicat, şi, în special, lumina aruncată peste multe pasaje prin extrase din autori evrei. Dr. Gill a fost un elev rabinic profund. Era familiar cu cercul de literatură evreiesc. Nimeni nu putea concura cu el în această privinţă.
Un cititor judicios poate deriva mult beneficiu din folosirea Expunerii Dr. Gill. El va ştii cum să ofere deficienţa expozitorului, şi se va abţine din a urma interpretarea sa de pasaje alegorice. Pentru rezultatele criticismului modern el trebuie să apeleze, de sigur, la alte surse. Expoziţia, însă, va fi întotdeauna o mină care va răsplătii strădaniile exploratorului discret.
În plus faţă de Expunere, Dr. Gill a publicat Trupul Divinităţii, o lucrare în trei volume, care, precum Expunerea, a fost prima dată predicată congregaţiei sale – Cauza lui Dumnezeu şi Adevărul, fiind o examinare a pasajelor din Scriptură folosite de obicei în controversa Arminiană; şi Predici şi Tractate (inclusiv o Disertaţie documentată despre Antichitatea Limbii Ebraice), tot în trei volume.
Predicarea Dr. Gill a fost mai degrabă solidă decât atractivă. El s-a abţinut de la adresările personale către păcătoşi, prin a-i invita la Salvatorul, şi s-a satisfăcut prin a declara vina şi soarta lor, şi necesitatea unei schimbări de inimă. Nu e de uimire că congregaţia a declinat sub o astfel de lucrarea. Refuzul său ferm de a avea un asistent sau co-pastor opera totodată în mod dăunător în dreptul bunăstării Bisericii.
El a predicat doar o dată în timpul zilei Domnului în ultimii săi doi ani de viaţă. Cu toate acestea s-a străduit asupra studiului său până în ultima noapte dinaintea morţii sale. Cu ceva timp înainte de aceasta el a spus nepotului său, Rev. John Gill, din St. Alban’s, „Depind în totalitate de dragostea gratuită, suverană, eternă, neschimbabilă a lui Dumnezeu, legământul ferm şi veşnic de har, şi interesul meu în Persoanele Trinităţii, pentru întreaga mea mântuire; şi nu pe vreo neprihănire a mea proprie, şi nici pe ceva din mine, nici făcut de mine sub influenţa Duhului Sfânt; nici pe vreun serviciu de-al meu, prin care să fi fost asistat pentru binele Bisericii; ci pe interesul meu în Persoanele Trinităţii, harul gratuit al lui Dumnezeu, şi binecuvântările de har ce curg spre mine, prin sângele şi neprihănirea lui Hristos, ca fundament al speranţei mele. Acestea nu sunt lucruri noi pentru mine, ci lucruri cu care am fost obişnuit de mult şi prin care pot trăii şi murii”1.
Dr. Gill a murit în 14 octombrie 1771, în vârstă de 74 de ani, după ce a fost pastor al bisericii pentru 51 de ani.
JOHN MACGOWAN, care a fost 15 ani pastor al bisericii din piaţa Devonshire, Londra, a dobândit celebritate considerabilă printre autori, prin lucrarea sa, Dialogurile Diavolului, în care el satirizează prostiile, viciile, şi inconsistenţele oamenilor, în speciale ale celor creştini, într-o manieră de maestru. Unii declară că au fost tare şocaţi de stilul dramatic al lucrării, şi limbajul atribuit interlocutorilor din Dialoguri; în ceea ce priveşte partea noastră, nu putem să ne gândim decât că există un ton măreţ de naturaleţe în rapoartele presupuse ale conferinţelor predicatorilor diabolici; şi suntem dispuşi să credem că diavolul are mai multe de a face cu ceea ce are loc în istoria umană decât se presupune în mod comun. Dacă existenţa operării spiritelor bune şi rele nu au fost mai pe deplin realizate de creştinii în general, aceasta ar fi de folos pentru ei.
Într-o altă publicaţie de Macgowan, intitulată, Bărbierul, sau Preoţia Apărată; o predică ocazionată de expulzarea a şase gentlemeni tineri de la Universitatea din Oxford, pentru rugăciune, citire şi explicarea Scripturilor, el a dat lovitura cu o mustrare bine-meritată din partea autorităţilor Universităţii, şi le-a ridiculizat pentru înclinaţia lor anti-religioasă, şi prostia strădaniei lor de a oprii progresul trezirii, faţă de care, prin binecuvântarea Domnului, chiar şi Biserica Angliei era cu mult vinovată.
Macgowan a murit în 25 noiembrie, 1780, în vârstă de 55 de ani.
Dorim să fie posibil să dăm o portretizare favorabilă despre celebratul ROBERT ROBINSON. Înzestrat cu talente remarcabile – un geniu energic – viguros în imaginaţie – capabil de a scrie eseuri, clare şi cu stil lin, şi bine informat în toate obiectele – el ar fi atribuit un serviciu eminent cauzei adevărului, dacă adevărul ar fi obţinut de fapt un adăpost în inima sa.
Robinson a profesat că s-ar fi convertit sub lucrarea lui Whitfield. El a început să predice aproape imediat după botezul său. A preluat conducerea unei biserici mici din Cambridge, cu care a continuat toată viaţa sa. Ca predicator a fost demn de popular cu toate clasele. Cei educaţi au admirat discursurile sale; cei neînvăţaţi îl puteau înţelege. Ca scriitor, el a atras o mare atenţie. Discursurile sale de Sat sunt modele de tact excelent în adaptarea de stil şi manieră faţă de circumstanţele speciale. Translatarea sa a Eseului lui Claude despre Compunerea unei Predici, el a adăugat note voluminoase, curioase şi instructive, conţinând planuri de predici, ilustrative ale sfatului dat de autor, împreună cu observaţiile pertinente şi viguroase. Tractatele sale despre Non-conformitate au fost precum „săgeţi ascuţite ale celui puternic cu cărbuni de ienupăr”. Lucrarea sa, Istoria Botezului, epuizează subiectul; toţi scriitorii din controversă, din partea noastră de întrebare, se folosesc de lucrare. Când acesta a compilat Cercetările Eclesiastice ale sale, a renunţat la doctrina Trinităţii şi la alte adevăruri legate de aceasta. Efectele schimbării sentimentelor sale apar în fiecare parte a volumului. Există o strădanie constantă de a descrie pe Ortodocşi, sau partida Trinitariană, în timp ce toată excelenţa este atribuită Arianismului şi altor dogme de rang mai mic. Fiind, însă, o lucrare postumă, aceasta este mai puţin deschisă faţă de criticism, căci nu a mai primit o revizie finală din partea autorului; vom adăuga, aşadar, că declaraţiile din text ar trebui să fie atent comparate cu autorităţile citate în note, şi să se consulte originalul, oricând e practicabil aceasta.
Robinson a murit la Birmingham, pe 9 iunie 1790, la 55 de ani. El a predicat în casa de întâlnire a Dr. Priestley în ziua anterioară Zilei Domnului. „Discursul său”, spunea Priestley, „era neconectat şi dezordonat, şi maniera sa de tratate a Trinităţii savura mai degrabă comedia bufă mai degrabă decât raţiunea serioasă. El a atacat ortodoxia mult mai ascuţit şi sarcastic decât am făcut eu în viaţa mea”2. În joia următoare de dimineaţă acesta a fost găsit mort în patul său. Ce mare diferenţă intre frumosul său imn, „Măreţ Dumnezeu, în timp ce îngerii Te binecuvântă”, etc., şi acea ultimă predică!
ROBERT HALL, din Arnsby (părintele celebratului Robert Hall), a fost menţionat drept autor al cărţii valoroase şi folositoare, Ajutor pentru Călătorii spre Sion. EL a scris şi câteva alte Scrisori Circulare ale Asociaţiei Northamptonshire, care erau, de fapt, scurte, tratate despre subiecte doctrinare şi practice. Hall a murit pe 13 martie 1791.
JOHN COLLETT RYLAND, A.M., a fost, în anumite privinţe, un om extraordinar, deşi nu a fost socotit printre cei uitaţi. Lucrarea sa în trei volume, Contemplări asupra Subiectelor Religioase, a fost primită de public cu favoare considerabilă. Adresarea sa de la mormântul Dr. Andrew Gifford, intitulată, Prima şi a Doua Venire a lui Hristos Contrastată, era un specimen rar de elocvenţă sublimă. El a fost un entuziast în educaţie, şi influenţa sa asupra tinerilor a fost în special puternică. După o lucrare de succes în Northampton, unde a lucrat pentru 26 de ani, el şi-a dat demisia dând ştafeta fiului său (mai apoi Dr. Ryland, din Bristol), şi şi-a petrecut restul vieţii la Enfield, în Middlesex. Acolo a prezidat peste o şcoală mare şi înfloritoare, în care mulţi erau pregătiţi pentru un viitor de folos. Dr. Newman de mai târziu, de la Stepney College, a fost pentru o vreme asistentul său. Ryland a murit în 24 iulie 1792.
Denominaţia Baptistă e sub profunde obligaţii faţă de familia STENNETT. EDWARD STENNETT a fost pentru o vreme pastor al bisericii din Pinner’s Hall, Londra, unde a fost urmat de fiul său Joseph, în anul 1690, care a prezidat biserica până în moartea sa în 1713. Amândoi au fost Sabatarieni. Distins fiind intre fraţii săi pentru extinderea şi varietatea realizărilor sale literare, seriozitatea sufletului său, înţelepciunea sa profundă şi practică, şi integritatea sa neabătută, JOSEPH STENNETT a fost ţinut în mare stimă de toate partidele religioase. Dacă s-ar fi conformat Bisericii Angliei, poate că ar fi atins o poziţie înaltă, însă el era o dovadă contra ispitei, deşi i s-au făcut oferte liberale. Influenţa sa a fost cunoscută a fi puternică, şi eforturi încordare au fost utilizate de către Curte, în partea finală a domniei Reginei Anne, pentru a-l câştiga pentru politica Tory, în speranţa că alţi Neconformişti ar fi influenţaţi să-l urmeze. Stennett a înţeles principiile de libertate prea bine pentru a fi prins într-o astfel de capcană. Fermitatea sa are un efect fericit asupra altora. Numeroase tratate despre subiecte religioase, şi un număr considerabil de compuneri poetice, au fost publicate de el. O ediţie colectată a lucrărilor sale au fost publicate după moartea sa. El este cel mai avantajos cunoscut printre Baptişti prin Răspunsul său către Russen, o lucrarea elaborată şi învăţată despre botez, faţă de care următorii scriitori au fost cu mult datori.
Fiul şi nepotul său au fost şi ei „lumini strălucitoare”. JOSEPH STENNETT, care a murit pe 7 februarie, 1758, a fost aproximativ 20 de ani pastor al Bisericii din Strada Little Wild, Londra. El s-a distins pentru loialitatea şi patriotismul său din timpul rebeliunii din 1745. S-a bucurat de stima Regelui George II, şi în termeni de prietenie a fost cu unii din cei mari ai zilelor sale. Făcând reclamă la un interviu cu Episcopul Londrei, Dr. Gibson, spunea el, într-o scrisoare către un prieten, „Am spus Domniei lui că am văzut mai mult decât oricând folosinţa Cărţii de Rugăciune Comună; căci, considerând faptul cât de puţin sunt citite Scripturile de către oamenii de rând, şi cât de puţin e predicată Evanghelia de către cler, dacă nu ar fi fost cele scrise în Cartea de Rugăciune despre Hristos, mulţimile ar uita că ar exista o astfel de Persoană. El s-a unit cu drag în observaţia mea, şi mi-a spus că a auzit recent o predică de la un predicator eminent, care se străduia să ţină numele lui Hristos în afara acesteia. ‚Din partea mea’, adăuga el, ‚timpul meu e scurt acum, şi prin urmare acuzaţia mea către tot clerul meu e şi ea scurtă’. Eu le spun tuturor care vin la mine: ‚Să aveţi grijă să predicaţi pe Isus Hristos; nu predicaţi pe Seneca, nici pe Platon, ci predicaţi pe Isus Hristos’”3.
SAMUEL STENNETT, fiul celui menţionat mai sus, l-a urmat pe tatăl sau şi a deţinut pastoratul până la moartea sa. El a fost pastor asistent pentru 10 ani înainte de aceasta. Puţini oameni s-au ridicat aşa de sus în estimarea generală. Învăţarea sa – discreţia sa – bunăvoinţa sa – zelul său onest – conduita sa uniform de consistentă, i-a asigurat o cantitate şi putere de influenţă rar găsită. Strădaniile sale de la amvon au fost tare apreciate; scrierile sale au fost acceptabile şi mult valorate. Pe lângă două tratate despre controversa botezului, el a publicat trei volume de discursuri Despre Religia Personală, Despre Datoriile Publice, şi Despre Pilda Semănătorului.
Celebratul John Howard l-a onorat pe Dr. Stennett cu prietenia sa, şi era obişnuit să frecventeze slujirea sa când vizita Londra. Într-o scrisoare adresată lui din Smyrna, datată 11 august 1786, el spune: „Cu plăcere neabătută am luat parte la slujirea ta; nici un alt om nu a intrat mai mult în sentimentele mele religioase, sau să le fi exprimat mai fericit. Era o mică dezamăgire când cineva ocupa amvonul tău. O, sire, câte sabate am dorit să petrec pe Wild Street în acele zile când mă odihneam, sau când eram pe mare, sau mă retrăgeam în mica mea cabană. Tu eşti cel ce predici şi eu binecuvânt pe Dumnezeu că am luat parte cu plăcere reînnoită. Dumnezeu în Hristos este stânca mea, porţiunea sufletului meu. Mai am puţin de adăugat – acceptă dar mulţumirile mele reînnoite. Îl binecuvânt pe Dumnezeu pentru lucrarea ta; mă rog ca Dumnezeu să te reînnoiască de o mie de ori”4. Dr. Stennett a murit pe 24 august 1795.
BENJAMIN BEDDOME, A.M., care a slujit la Biserica din Bourton on the Water pentru mai mult de 54 de ani, a fost unul din cei de „memorie binecuvântată”. Suntem îndatoraţi lui pentru multe imnuri excelente, biserica îl laudă pe Dumnezeu prin folosirea lor, şi va continua să-L laude pentru anii ce vor veni. El era obişnuit de multă vreme să compună un imn care să fie cântat după predica sa în Ziua Domnului dimineaţa. Acestea au fost mai apoi adunate într-un volum. E oarecum remarcabil, că după ce a predicat în ziua Domnului, pe 4 ianuarie 1778, din Psalmul 31:15 – „Vremurile mele sunt în mâna Ta” – şi a citit la finalul discursului cel mai adecvat imn, „Vremurile mele de tristeţi şi bucurii”, etc., el a primit informaţii în dimineaţa următoare de moartea bruscă a fiului său, un doctor tânăr de mare promisiune. Dumnezeu îl pregătise graţios pentru lovitură prin exerciţiile spirituale conectate cu predica şi imnul.
Beddome a murit pe 3 septembrie 1797, în vârstă de 75 de ani. Trei volume a predicilor lui au fost publicate după moartea sa, şi circulate în mod extensiv.
SAMUEL PEARCE, pastor al bisericii din Cannon Street, Birmingham, a murit pe 10 octombrie 1799. El a fost tare iubit de fraţii săi şi aceasta pe drept; căci caracterul său era de o iubire creştină. Născut în Plymouth, 20 iulie 1766 – convertit la vârsta de 16 ani – chemat în lucrare de biserică în 1786 – el a studiat la Bristol College, sub Dr. Caleb Evans, şi a fost ordinat la Birmingham în 1790. Lucrarea sa în acel oraş a fost eminent de reuşită, pentru că era evanghelică în centru, şi pentru că era recomandată şi suplimentată de pietatea sa consistentă şi serafică. 335 de persoane au fost adăugate bisericii în timpul pastoratului său.
Pearce a fost extrem de doritor să se alăture Dr. Carey în lucrarea misionară, însă a cedat la sfatul prietenilor şi fraţilor săi, care au judecat că el nu putea fi cruţat de Anglia. Ei au fost constrânşi să renunţe la el, totuşi, căci Domnul îl chemase în palatul de sus.
În timpul unei boli dureroase şi tergiversate, el a exemplificat caracterul creştin în câteva din cele mai sublime aspecte. „Dintre toate felurile de a murii”, observa el, la scurtă vreme înaintea plecării sale, „cea care m-a înspăimântat cel mai mult a fost printr-o consumare (în care e prea probabil acum să ajung în dezordinea mea). Dar, o dragă Doamne, dacă prin această moarte Te pot glorifica cel mai mult, o prefer decât oricare altele, şi mulţumesc Ţie, prin acest mijloc, că Tu grăbeşti bucuria mea deplină cu Tine într-o lume mai pură”. Cu certitudine că aceasta era eroism!
„Am văzut oameni” spunea Fuller, „cum se ridică în contemplare, care au abundat puţin în acţiune. Am văzut zelul amestecat cu amărăciunea şi sinceritatea degenerând în indiferenţă; religia experimentală amestecată cu o mare porţiune de entuziasm, şi ceea ce e numit religia raţională lipsită de orice interesează inima omului. Am văzut talente splendide întunecate cu mândrie de nesuferit; seriozitatea cu melancolia; bucuria cu uşurinţa; şi mare realizări în religie cu obiceiul de a critica sever lipsit de generozitate faţă de oamenii de grad mai jos; însă noi nu am văzut aceste lucruri în fratele nostru Pearce”5.
ANDREW GIFFORD, a cărui tată şi bunic au fost pastori ai Bisericii Pithay, Bristol, a prezidat biserica din Eagle Street, Londra, pentru circa 50 de ani. Lucrarea sa a fost remarcabil de reuşită. A fost un om învăţat, şi poseda gustul excelent şi judecata în privinţa monezilor, manuscriselor, şi alte relicve din antichitate. În 1757 a fost numit Bibliotecar Asistent la British Museum, poziţie deţinută până la moartea sa. Următoarea anecdotă e demnă de menţionat. „Câţiva gentlemeni inspectau Muzeul sub călăuzirea Dr., printre care era şi un tânăr profan, care abia dacă rostea o propoziţie fără să ia în deşert numele Domnului. Doctorul, care şi-a ţintit privirea asuprea lui, a fost întrebat de acesta, ‚Nu cumva au şi un manuscris antic al Bibliei aici?’ Ajungând la aceasta, Doctorul a întrebat pe tânăr dacă l-ar putea citii. Raspunzându-i-se afirmativ, Doctorul a dorit ca acesta să citească un paragraf unde i-a indicat acesta. Acesta era, ‚Să nu iei în deşert numele Domnului Dumnezeului tău’. Tânărul nerespectuos a citit şi s-a înroşit; expresiile celor care erau cu el păreau să recunoască justeţea mustrării, şi maniera politicoasă şi creştină în care aceasta a fost administrată”6.
Dr. Gifford a murit pe 19 iulie 1784, în vârstă de 84 de ani, şi a fost îngropat în Bunhill Fields, la o oră devreme dimineaţa, în acord cu voinţa sa, „pentru a mărturisi credinţa sa în învierea lui Hristos, care a înviat devreme în prima zi a săptămânii, şi în acelaşi fel speranţa sa în dimineaţa învierii din ziua din urmă”.
Note de subsol
1 Rippon’s Memoir of Dr. Gill, p. 134.
2 Dyer’s Memoir of Robinson, p. 397.
3 Ivimey, iii, p. 581.
4 Baptist Magazine, 1843, p. 142.
5 Memoirs of the Rev. Samuel Pearce, M.A.
6 Funeral Sermon, by Dr. Rippon, p. 41.