PARTEA 2:
SECŢIUNEA 3:
ÎMPĂRŢIREA EI – MODURILE DIFERITE DE REVELAŢIE RĂSCUMPĂRĂTOARE
Introducere:
Evrei 1:1-2a contrastează varietatea vorbirii lui Dumnezeu în perioada Vechiului
Testament cu unitatea vorbirii sale de vârf în Fiul Său. Mulţi au fost mesagerii
(profeţii este la plural); multe au fost porţiunile (); multe au fost modurile
() prin care Dumnezeu a vorbit în Vechiul Testament. Acest ultim punct este
interesul nostru curent. Cuvântul, , arată complexitatea care există cu referire
la modurile sau modalităţile revelaţiei răscumpărătoare.
Au fost sugerate multe metode diferite de a organiza aceste modalităţi. Unele nu
încearcă nici o organizare şi doar le enumeră. (1)
Complexitatea creşte când cineva încearcă să includă Întruparea ca un mod al
revelaţiei. Evrei 1:2a cu arhaicul „în Fiul” () pare să contrasteze cu multele
moduri de revelaţie în perioada Vechiului Testament prin modul de revelaţie în
Fiul. Vorbirea este pusă împotriva vorbirii. Unicitatea Întrupării argumentează
împotriva altor moduri de revelaţie. Warfield remarcă:
Totul, cu excepţia apogeului revelaţiei, nu prin, ci în, Isus Hristos. În
persoana Sa, în care locuieşte toată plinătatea în mod fizic a Divinităţii, El
se ridică mai presus de toate clasificările şi este sui generis; astfel că
revelaţia acumulată în El stă înafara tuturor porţiunilor diferite şi a
felurilor diferite în care de altfel revelaţia a fost dată şi însumează în sine
tot ceea ce a fost sau poate fi cunoscut despre Dumnezeu şi despre răscumpărarea
Sa. El nu face atât de mult o descoperire a lui Dumnezeu de vreme ce El Însuşi
este revelaţia lui Dumnezeu; El nu doar descoperă scopul lui Dumnezeu de
răscumpărare, El este pentru noi înţelepciune de la Dumnezeu, şi neprihănire şi
sfinţire şi răscumpărare. Teofaniile sunt doar nişte umbre slabe în comparaţie
cu manifestarea Sa a lui Dumnezeu în trup. Profeţii au putut profeţi numai aşa
cum Duhul lui Hristos care era în ei le mărturisea, descoperindu-le ca unor
slujitori unul sau altul dintre secretele Domnului Iehova; de El ca Fiul Său,
Iehova nu are secrete, ci orice cunoaşte Tatăl cunoaşte şi Fiul. Orice adevăr la
care oamenii au fost părtaşi prin Duhul adevărului este al Lui (căci toate
lucrurile pe care le are Tatăl sunt ale Lui) şi este luat de Duhul adevărului şi
este declarat oamenilor pentru ca El să fie glorificat. Cu toate acestea, deşi
toată revelaţia este astfel însumată în El, nu ar trebui să eşuăm să observăm cu
multă grijă că aceasta ar putea să fie toată sigilată în El – atât de mică este
revelaţia transmisă doar prin faptul singur, fără cuvânt – dacă nu ar di fost
luată de Duhul adevărului şi declarată oamenilor. Întregul Nou Testament este
cuvântul explicativ care însoţeşte şi dă efectul său adevărului lui Hristos. Şi
când acest adevăr a fost făcut posesia oamenilor în tot înţelesul său, revelaţia
a fost completată şi în acest sens a încetat. Isus Hristos nu este mai puţin
decât sfârşitul revelaţie decât El este sfârşitul Legii. (2)
Împreună cu Klooster, adopt organizarea lui Warfield a modurilor revelaţiei după
cum urmează:
I. Manifestările externe (în special teofaniile)
II. Sugestia internă (în special profeţia)
III. Operaţia simultană (în special inspiraţia)
Această împărţire şi secvenţă ar putea reflecta dominaţia succesivă a revelaţiei
prin aceste trei moduri în trei perioade principale din istoria revelaţiei.
Aceşti trei paşi distincţi din revelaţie au fost deosebiţi din acest punct de
vedere. Ei se disting precis prin mărirea independenţei revelaţiei faptelor care
constituie seria faptelor răscumpărătoare ale lui Dumnezeu, în care, cu toate
acestea, toată revelaţia este un element substanţial. Discriminări ca acestea nu
trebuie să fie luate în mod absolut; şi în primul rând secvenţa cronologică nu
poate fi comprimată. Ci, cu multă îmbinare, cele trei stadii generale succesive
ale revelaţiei pot fi recunoscute, perioade producătoare cel puţin caracteristic
a ceea ce putem numi convenţional teofanie, profeţie şi inspiraţie. Ceea ce
poate fi într-un fel marcat ca era Patriarhală este caracteristic „perioada
manifestărilor exterioare, a simbolurilor şi a teofaniilor”: în timpul ei
„Dumnezeu a vorbit oamenilor prin simţurile lor, în fenomene fizice, ca tufişul
care ardea, stâlpul de nor, sau în forme senzoriale, ca oameni, îngeri, etc. . .
. În era profetică, dimpotrivă, modul predominant al revelaţiei era prin
inspiraţie profetică interioară”: Dumnezeu a vorbit caracteristic oamenilor prin
mişcările Duhului Sfânt în inimile lor. „Predominant, de la Samuel în jos,
revelaţia supranaturală era o revelaţie în inimile majorităţii gânditorilor din
popor, sau aşa cum o numim noi, inspiraţie profetică, fără ajutorul simbolurilor
exterioare senzoriale ale lui Dumnezeu” (A. B. Davidson, OT Prophecy, 1903, p.
148; cf. pp. 12-14, 145ff.). Această metodă internă a revelaţiei îşi atinge
apogeul său în perioada Noului Testament, care este preeminent era Duhului. Ceea
ce este în principal caracteristic pentru această eră este revelaţia prin
intermediul cuvântului scris, care poate fi numit apostolic fiind deosebit de
inspiraţia profetică. Duhul revelator vorbeşte prin oameni aleşi ca organe ale
Sale, dar prin aceste organe într-un asemenea fel încât cele mai tainice procese
ale sufletelor lor devin instrumentele prin care El vorbeşte ceea ce este în
mintea Sa. Astfel în toate evenimentele sunt aduse în mod clar înaintea noastră
trei moduri bine marcate ale revelaţiei, pe care am putea să le denumim
respectiv, nu cu o diferenţiere perfectă, este adevărat, dar nu într-un mod
greşit, (1) manifestări exterioare, (2) sugestii interioare, şi (3) operaţii
simultane. (3)
Această ordine este sugestivă şi cu privire la intimitatea crescândă în
operaţiile descoperirii lui Dumnezeu în destinatarii umani imediaţi ai acelei
revelaţii. Aceasta sugerează o unire crescândă între divin şi uman în aceste
moduri succesive ale revelaţiei. (4)
I. Manifestările externe
Introducere:
Cea mai simplă enumerare şi împărţire a manifestărilor externe este următoarea:
(1) Manifestările personale care includ angelofania, teofania, şi, putem include
Întruparea şi Hristofania. (2) Manifestările impersonale care includ minunile,
sorţul, Urim şi Tumim. Teofania este cea mai înaltă şi mai tipică formă de
manifestare externă. Warfield spune:
Teofania poate fi considerată ca forma tipică a „manifestării externe”; dar de
partea ei pot fi rânduite toate acele fapte măreţe prin care Dumnezeu se face
cunoscut pe Sine, inclusiv minunile exprese, fără îndoială, dar alături de ele
stând şi fiecare intervenţie supranaturală în treburile oamenilor, prin care a
fost comunicată o mai bună înţelegere a cine este Dumnezeu şi care sunt
scopurile Sale de har faţă de o rasă păcătoasă. (5)
De aceea, următoarea schiţă va fi un mod convenabil de a trata acest subiect.
A. Manifestările externe non-teofanii
B. Teofaniile
A. Manifestările externe non-teofanii
1. Sorţul
a. Folosirea lui
Sorţul a fost folosit de mai multe ori în Biblie:
(1) În ziua ispăşirii era folosit pentru a alege ţapul care era eliberat
(Levitic 16:8-10).
(2) În timpul împărţirii pământului era folosit pentru a decide moştenirea
seminţiilor (Iosua 14:2).
(3) În timpul împărţirii pământului era folosit pentru a alege cetăţile
Leviţilor (Iosua 21:4).
(4) În timpul investigaţiei crimei era folosit pentru a izola omul vinovat
(Iosua 7; 1 Samuel 14:42; Iona 1:7)
(5) În timpul repartiţiei Numirilor era folosit pentru a împărţi obligaţiile (1
Cronici 24:5; Luca 1:9; Fapte 1:26).
b. Caracterul lui
Caracterul sorţului este rezumat în două pasaje din Proverbe (Proverbe 16:33;
18:18). Domnul a fost cel care a stat în spatele sorţului ca adevăratul
descoperitor (Proverbe 16:33). Sorţul era folosit pentru a evita disputa în
situaţii dificile (Proverbe 18:18). Aceste fapte presupun lipsa unei alte
revelaţii anterioare prin care să se decidă în aceste situaţii. Aceasta în
schimb sugerează că sorţul va fi utilizat tot mai puţin în timp ce lumina
revelaţiei creşte. Aceasta se întâmplă cu adevărat. În timp ce profeţia este
desfăşurată sorţul se retrage în fundal. Menţionarea aprobatoare a sorţului în
Proverbe şi folosirea sorţului în Fapte 1 îl determină pe cineva să îşi retragă
afirmaţiile că sorţul este demodat. (6) Pe de altă parte, plinătatea revelaţiei
în Hristos sugerează că folosirea lui în prezent este minimă şi este potrivită
numai în cazuri în care cu siguranţă nu există revelaţia potrivită pe baza
căreia să se decidă o problemă.
2. Urim şi Tumim
Urim şi Tumim sunt menţionate în Exod 28:30; Levitic 8:8; Numeri 27:21;
Deuteronom 33:8; 1 Samuel 28:6; Ezra 2:63; şi Neemia 7:65. Aceste cuvinte
evreieşti înseamnă literal „lumini” şi „perfecţiuni.” ISBE spune:
„... aceste două cuvinte ... stau ca două obiecte ... una indică da sau
echivalentul ei, şi cealaltă nu. Oricare era luată de marele preot din efodul
său se credea că este răspunsul la întrebarea pusă.” (7)
Legată de slujba preoţiei Levitice, nu există nici un temei pentru folosirea ei
în prezent. Dispariţia ei ca un mijloc al revelaţiei este implicată în Ezra 2:63
şi Neemia 7:65.
3. Minunile
a. Terminologia biblică
1) Lucrări
Cuvintele evreieşti pentru acestea pot fi transcrise prin ma'shim şi `aliloth.
Cuvântul grecesc care când este folosit într-un sens tehnic se referă la un
miracol înseamnă un act divin.
2) Minuni
Cuvintele evreieşti pentru acestea pot fi transcrise prin pele', niphla'oth,
mophthim. Cuvântul grecesc este ceea ce înseamnă o apariţie neobişnuită sau
extraordinară care ne umple de uimire.
3) Puteri
Cuvântul evreiesc este gebhuroth. Cuvântul grecesc este ceea ce se referă la
puterea divină arătată în acel caz.
4) Semne
Cuvântul evreiesc poate fi transcris `oth. Cuvântul grecesc indică valoarea
revelatorie a cazului care întrupează sau atestă adevărul.
Trebuie să notăm că strict vorbind nu există un cuvânt exact identic cu cuvântul
miracol. Totuşi, cele patru cuvinte folosite în testamentul grec singure şi
frecvent utilizate în combinaţie pentru a se referi la ceea ce noi numim
miracole.
b. Definiţia adecvată
Definiţia care va fi apărată aici este următoarea: O minune este o manifestare
extraordinară, răscumpărătoare, externă a puterii lui Dumnezeu care produce
uimire în oameni şi este răscumpărător revelatoare.
Această definiţie întrupează cele trei concepţii specifice ale minunilor date în
terminologia biblică. Ele sunt:
(1) lucrări sau puteri [Cu alte cuvinte, ele sunt „o manifestare extraordinară a
puterii lui Dumnezeu.”]
(2) minuni [Cu alte cuvinte, ele sunt lucruri care „produc uimire în oameni.”]
(3) semne [Ele sunt lucruri care sunt „revelatoare pentru răscumpărare.”]
c. Deosebirea fundamentală
Această definiţie întrupează o concepţie specifică a deosebirii necesare
oricărei definiţii a minunii. Dar înainte de a apăra deosebirea adecvată,
trebuie să menţionăm mai multe deosebiri improprii.
1) Deosebiri improprii
a) Minunea în opoziţie cu natura
Berkouwer şi Kuyper au asaltat concepţia de minune ca un act al lui Dumnezeu
împotriva naturii (contra naturam). Ei au judecat corect că ideea de minuni ca
împotriva naturii este adesea construită alături de linii deiste. Kuyper spune
bine:
Acum suntem justificaţi să spunem că miracolul provoacă natura, încalcă legea
naturală, sau trece dincolo de natură? Acceptăm că toate aceste reprezentări
sunt deiste şi nu ţinem seama de elementul moral. Dacă consideri cosmosul ca un
produs creat de Dumnezeu, care pe viitor stă în exteriorul Său, că a devenit
dezordonat, şi acum este restaurat de El din afara lui, cu o astfel de
reprezentare mecanico-deistă trebuie să menţionezi ceva care este împotriva sau
mai presus de natură; dar cu penalitatea că nu vei înţelege niciodată miracolul.
Aşa face ceasornicarul, care face ceasul şi îl răsuceşte, şi când nu mai
funcţionează, îl repară cu instrumentele sale; dar nu aceasta este metoda
urmărită în re-creare. Dumnezeu nu stă deistic împotriva cuvântului, ci prin
puterea imanentă El îl poartă şi îl păstrează în existenţă. Ceea ce tu numeşti
putere naturală sau lege naturală nu este altceva decât puterea imanentă a lui
Dumnezeu şi voia lui Dumnezeu care păstrează imanent această putere, în timp ce
amândouă depind de sfatul Său transcendent. (8)
b) Puterea mijlocită în opoziţie cu puterea directă
Teologii sensibili la această dificultate s-au întors la o deosebire între
puterea lui Dumnezeu directă şi cea mijlocită. Puterea directă a lui Dumnezeu
este privită ca întrerupând puterea mijlocită a lui Dumnezeu care acţionează în
natură prin cauze secundare. Există dificultăţi cu această deosebire. Această
deosebire, de exemplu, înlătură traversarea Mării Roşii din categoria minunilor
deoarece cauza secundară a vântului de est a fost implicată (Exod 14:21). Când
mijloacele create sunt eliminate ca mijloace ale minunii, multe lucruri care în
mod obişnuit sunt privite ca minuni încetează să mai fie minuni. Observaţi Isaia
37:36 şi toate intervenţiile îngerilor în istorie. Nu se subliniază nici o
astfel de distincţie sau absenţa mijloacelor în întâmplările biblice.
Nicăieri nu observăm tendinţa de a păstra miraculosul prin eliminarea agenţilor
sau instrumentelor din activitatea Divină. Se raportează calm că vântul a
împărţit apele Mării Roşii (Exod 14:21). Dar minunea de la Marea Roşie nu este
jefuită de miraculos prin folosirea acestui mijloc. Nici Scriptura nu atribuie
minunile exclusiv lui Dumnezeu, fără ca omul să aibă un rol în ele. Citim că
Dumnezeu l-a trimis pe Moise ca să facă semne şi minuni ... (9)
c) Povestea psihică normală în opoziţie cu povestea psihică
Respingerea unor astfel de concepţii poate părea că reduce un miracol la orice
eveniment sau poveste surprinzătoare. De vreme ce minunile nu pot fi definite în
termenii unei distincţii în puterea lui Dumnezeu, atunci ele sunt definite în
termenii unei distincţii în psihicul uman. Aceasta este la fel de greşit.
Numirea evenimentelor miraculoase nu numai ca minuni, ci puteri, afirmă că în
definiţia lor este necesară aceeaşi distincţie în acţiunea puterii lui Dumnezeu.
2) Distincţia potrivită
a) Afirmaţia ei
În timp ce o distincţie între operaţiile directe şi cele mijlocite ale puterii
divine nu este subliniată cu o referire la minuni, alta este: Cea între
acţiunile lui Dumnezeu ca creator şi acţiunile sale ca răscumpărător. Observaţi
definiţia „o manifestare răscumpărătoare extraordinară a puterii lui Dumnezeu.”
Aceasta continuă – folosind terminologia lui Kuyper – de la principiul special,
nu natural al lui Dumnezeu. (10) Observaţi celelalte utilizări ale terminologiei
Biblice cu referire la lucrările de creaţie ale lui Dumnezeu.
b) Legătura ei cu natura minunilor
Aceasta înseamnă în primul rând, că minunile nu sunt direcţionate împotriva
naturii (contra naturam) ci împotriva păcatului (contra peccatum). Berkouwer
remarcă:
Iată de ce puterea miraculoasă a împărăţiei nu este direcţionată contra naturam
ci contra peccatum şi împotriva consecinţelor oribile ale păcatului. Dumnezeu şi
natura nu se ciocnesc în miracole; împărăţia şi vinovăţia, împărăţia lui
Dumnezeu şi împărăţia întunericului se ciocnesc. Diavolii sunt daţi afară de
Duhul Sfânt cu venirea împărăţiei (Matei 12:28). Necredinţa face lumea absolută,
făcând-o autonomă şi o taie de la originea ei. În credinţă omul vede din nou
lumea ca în mâna lui Dumnezeu şi este făcut un comunicant în activitatea Sa
răscumpărătoare. (11)
Atunci, minunile sunt direcţionate împotriva absolutului greşit al unei ordini
păcătoase lumeşti pe care îl realizează păcătosul.
Totuşi, aceasta nu ne dă o distincţie în puterea lui Dumnezeu, dar numai în
psihicul uman. Astfel, în al doilea rând, în timp ce minunile nu sunt contra
naturam, ele sunt supra naturam. Creaţia nu se poate salva pe sine prin puterea
sa inerentă. Ele nu sunt împotriva naturii, ci mai presus de natură. Aici,
desigur, natura este definită în termenii imanenţei penetrante a lui Dumnezeu şi
nu deist. James Orr remarcă: „Întregul sistem al naturii, în relaţiile sale
reciproce, este o unitate, şi totul, în cele din urmă, depinde de Dumnezeu, a
cărui voinţă, călăuzită de înţelepciunea sa, este legea finală – legea tuturor
legilor şi cauza tuturor cauzelor.” (12)
Biblia vorbeşte despre acestea care au o putere previzibilă şi limitată. Acest
principiu natural al puterii lui Dumnezeu este o ordine previzibilă. Biblia
presupune că omul are o cunoştinţă obişnuită a limitelor ordinii create. Puterea
acestui principiu natural nu poate face natura, adică creaţia veche, să fie în
stare să îşi atingă scopul sau să se răscumpere pe sine. Astfel, există nevoia
unei operaţii noi, speciale, dacă creaţia va fi răscumpărată şi îşi va atinge
scopul ei. Noua operaţie răscumpărătoare a lui Dumnezeu este diferită faţă de
lucrarea sa creativă veche. Nu doar ca şi contra peccatum, ci ca supra naturam,
ocaziile sale aduc uimire prin manifestările lor exterioare.
d. Semnificaţia revelatoare
1) Afirmată
Această legătură a minunilor cu activitatea răscumpărătoare a lui Dumnezeu
impune legătura sa indestructibilă cu revelaţia răscumpărătoare. Acţiunile
puterii lui Dumnezeu în creaţie au fost productive de revelaţie răscumpărătoare.
Această înţelegere împiedică supraaprecierea minunii ca revelaţie. Minunea nu
este revelatoare în mod unic. Fiecare realitate creată dă mărturie despre
Dumnezeu. Unicitatea minunii ca şi revelaţie este că ea este revelatoare a
răscumpărării. Pentru un folos particular să observăm în această legătură că
terminologia biblică a minunii: putere, semn, minune, lucrare, apare cu referire
la revelaţia lui Dumnezeu în lucrările vechii creaţii. Acest fenomen exegetic
confirmă faptul că deosebirea crucială necesară pentru a înţelege miracolul este
deosebirea dintre manifestările externe ale puterii lui Dumnezeu în vechea
creaţie şi în noua creaţie.
Această definiţie întrupează legătura indestructibilă dintre minune,
răscumpărare şi revelaţia răscumpărătoare. Observaţi în special Fapte 3:11-16;
4:29, 30; Evrei 2:4; Fapte 6:8-10, 14:3; Romani 15:19; 2 Corinteni 12:12. Este
necesară observarea celor două distincţii diferite de aici.
Prima distincţie este o distincţie care trebuie să fie făcută între minunile
care stau într-o relaţie tipică relaţiei cu noua creaţie şi cele care stau
într-o relaţie substanţială cu noua creaţie. Cu alte cuvinte, anumite minuni
simbolizează noua creaţie. Altele sunt de fapt o parte a ei.
Dacă amândouă feluri de minuni, oricât de puternic contrastează între ele,
poartă acelaşi caracter în fundul sufletului, acesta este total diferit faţă de
minunile reale, care nu au loc ca pilde (), ci invadează lumea realităţii.
Gândiţi-vă doar la naşterea Isaac, la naşterea lui Hristos, la învierea sa, la
revărsarea Duhului Sfânt, etc. Scopul acestor minuni, care formează o întreagă
clasă prin ele însele, stă în altă parte, chiar în aceasta, că re-crearea rasei
noastre nu putea fi elaborată doar prin regenerarea şi iluminarea individuală a
câtorva aleşi, ci trebuie să aibă loc în centrul organismului umanităţii. Şi de
vreme ce acest organism în centrul său nu există doar psihic, ci în acelaşi timp
şi fizic, şi re-crearea acestui centru nu putea fi efectuată, cu excepţia
cazului în care lucrarea era şi psihică şi fizică, ceea ce se simte cel mai
intens în misterul întrupării. Întruparea este centrul întregii acţiuni
centrale, şi toate minunile care aparţin acestei categorii sunt înclinate să
înceapă această întrupare, sau sunt rezultatele imediate ale acesteia, ca şi
învierea. Dacă neglijăm deosebirea dintre această categorie de minuni centrale
reale şi categoria minunilor caracteristice la periferie, toată claritatea din
punctul nostru de vedere se pierde; sau dacă aceasta este pierdută din vedere,
că deopotrivă aceste minuni reale şi caracteristice stau în legătură imediată cu
minunea atotcuprinzătoare care uneori fac un scop ultim din această ordine a
lucrurilor. (13)
A doua distincţie este aceasta: O distincţie trebuie să fie făcută cu referire
la tripla revelaţie pe care minunile o susţin la revelaţia răscumpărătoare.
Minunile întrupează revelaţia răscumpărătoare. Actele răscumpărătoare sunt
inerent revelatoare. Observaţi vindecările din evanghelie. Ele descoperă acea
răscumpărare care extinde domeniul material. Kuyper afirmă bine:
Ordinea care este fondată în natura rasei noastre, o face să treacă, de faptul
că re-crearea trupului şi a cosmosului zăboveşte până la sfârşit. Dacă un
miracol ca acesta, în acel sens special pe care îl considerăm aici, nu ar fi
apărut până la parousia, puterea mântuitoare nu ar fi avut decât un efect
spiritual. Ar fi putut fi regenerarea, adică palingenesis a sufletului; dar
nimic mai mult. O putere ar fi capabilă în mod clar de a rupe psihic domnia
păcatului; dar aceeaşi putere ar fi în stare să anuleze nenorocirea, care este
rezultatul păcatului, a fost promisă în cuvânt, dar nu ar fi fost manifestată în
faptă, şi ca o necunoscută x ar fi fost o piatră de poticnire de care credinţa
s-ar fi poticnit. Întregul domeniu al speranţei creştine ar fi rămas în afara
noastră incapabil de a fi asimilat. Aceasta a fost împiedicată numai de faptul
că deja în această dispensaţie, prin model sau probă, puterea lui palingenesis
este arătată în domeniul materiei. În acest sens ele sunt numite „semne”.
Aceasta ne arată că există o putere capabilă să verifice orice rezultat al
păcatului în lumea materială. De aici forţele naturii au fost mustrate, hrănirea
fără trudă, vindecarea celui bolnav, învierea celui mort, etc.; în totalitate
manifestări ale puterii, care nu a fost istovită în efort în acel moment, au
fost perpetuate de tradiţia Scripturii pentru toţi oamenii şi pentru orice
generaţie, pentru a oferi o fundaţie stabilă pentru speranţa tuturor
generaţiilor. (14)
Minunile atestă revelaţia răscumpărătoare. Ele dovedesc autenticitatea
mesagerilor lui Dumnezeu. Mai sunt necesare încă două comentarii aici. (1)
Minunile nu fac credinţa inutilă. (15) În ele însele ele nu sunt mai capabile de
a crea credinţa decât Cuvântul lui Dumnezeu pe care ele îl adeveresc. Observaţi
în special Luca 16:29-31. (2) În alt sens, revelaţia răscumpărătoare adevereşte
minunile. Simpla întâmplare a unei minuni nu validează un mesaj sau un mesager
decât dacă mesajul său este consecvent cu revelaţia anterioară. Observaţi
Deuteronom 13:1. Există minuni care însoţesc apariţia omului fărădelegii (2
Tesaloniceni 2:9). Berkouwer afirmă:
Este remarcabil că Scriptura vorbeşte în legătură cu viitorul, despre semne şi
minuni pe care antihristul le va săvârşi. Auzim despre o viitoare parousia a lui
Satan, despre faptul că el va lucra cu putere, cu „semne şi puteri mincinoase,
şi cu toate amăgirile nelegiuirii” (2 Tesaloniceni 2:9, 10) Auzim despre „duhuri
de draci, cari fac semne nemaipomenite, şi cari se duc la împăraţii pământului
întreg” (Apocalipsa 16:14). Mari minuni sunt prezise: „făcea chiar să se pogoare
foc din cer pe pământ, în faţa oamenilor” (Apocalipsa 13:13). Mai citim că
oamenii vor fi înşelaţi de aceste minuni (Apocalipsa 13:14). (16)
În final, minunile simbolizează revelaţia răscumpărătoare (Evrei 6:5). „Atunci
minunile devin o probă a ceea ce se va întâmpla când puterea lui Dumnezeu va fi
exprimată în întregime şi când domnia sa va fi totală.” (17)
2) Aplicată:
Dacă ceva devine clar într-un studiu despre minuni, aceasta este corelaţia
dintre răscumpărare, revelaţie şi minune. Legătura are mai multe feţe şi este
indestructibilă. Astfel, apariţia minunilor în istorie este guvernată de
structura răscumpărării şi a revelaţiei. Deosebirile dintre perioadele creative
şi cele continuatoare în revelaţia răscumpărătoare şi între revelaţia
răscumpărătoare obiectivă şi cea obiectivă de asemenea guvernează apariţia
minunilor. Minunile au legătură cu mari epoci şi persoane ale istoriei
răscumpărării. Încetarea revelaţia răscumpărătoare obiective cu încheierea
perioadei apostolice creează presupunerea că încetarea generală a minunilor
împreună cu încheierea acelei perioade.
Relaţia apropiată dintre răscumpărare, revelaţie şi cazurile miraculoase ne
oferă unealta prin care putem trasa o linie de demarcaţie între perioada
apostolică şi perioada care o succedă până la sfârşitul erei.
4. Angelofaniile
Sub acest titlu ne mutăm de la manifestări externe impersonale la cele
personale. Scopul meu este să confrunt multe dintre cele mai importante texte
unde îngerii joacă un rol în revelaţia răscumpărătoare. Amintiţi-vă că
apariţiile îngerilor implică luarea de către ei a unei forme vizibile.
a. Vechiul Testament
Următoarele pasaje sunt relevante: Geneza 18-19, 28:12, 32:1,2; Deuteronom 33:2;
Iov 33:23; 1 Împăraţi 13:18; Daniel 8:13, 9:11, 10:5; Zaharia 1:7. Noul
Testament asociază îngerii cu perioada pregătitoare a revelaţia răscumpărătoare
(Evrei 1-2) şi în special cu darea legii lui Moise (Fapte 7:53; Galateni 3:19).
Prezenţa îngerilor a manifestat şi gloria şi inferioritatea sa în contrast cu
revelaţia Noului Testament prin Fiul (Evrei 2:2, 3).
b. Noul Testament
Activitatea îngerilor în Noul Testament poate fi analizată după cum urmează:
1) În Viaţa lui Hristos ei sunt asociaţi cu a Sa ...
a) Naştere: Matei 1:20, 2:13,19; Luca 1:11, 2:9
b) Misiune: Matei 4:16
c) Suferinţă: Matei 26:53; Luca 22:43
d) Înviere şi Înălţare: Matei 28:2,5; Luca 24:23; Ioan 20:12; Fapte 1:10
e) Întoarcere: Matei 16:27, 25:31; Marcu 8:38; Luca 9:26; I Tesaloniceni 3:13
2) În misiunea Apostolilor ei sunt la fel de activi ...
Observaţi Fapte 5:19; 8:26; 10:3, 11-13; 12:7; 23:9; 27:23; Apocalipsa 22:6, 16.
B. Teofaniile
1. Definiţie
Termenul theofanie, este derivat din teos şi . Astfel acesta înseamnă o apariţie
a lui Dumnezeu. Termenul indică o manifestare a lui Dumnezeu faţă de simţurile
noastre naturale, în special faţă de ochii noştri, într-o formă vizibilă.
Teofania trebuie să fie deosebită faţă de alte manifestări externe ale unui
caracter revelator dacă este impersonal (minuni) sau personal (îngeri). Aceasta
este o manifestare externă, personală, directă a lui Dumnezeu. Pe de altă parte,
teofania ca o manifestare externă a lui Dumnezeu trebuie să fie deosebită de
manifestările interne ale lui Dumnezeu prin viziuni sau vise. Viziunile şi
visele din Geneza 15:1-21, 20:3-7, 37:5, 46:2 sunt într-un contrast frapant faţă
de manifestările teofanice prin ceea ce le înconjoară în Geneza. (Pentru a
ilustra aceasta observaţi Geneza 1:28; 2:16; 3:8-24; 4:6-7, 9-16; 5:24;
6:13-7:5; 8:15, 16; 9:1-17; 12:1-3; 12:7; 13:14-18 contrastează cu 15:1-21.)
2. Formele sale
Pot fi deosebite câteva forme şi feluri de teofanie.
a. Există înfăţişări antropomorfice (Geneza 12:7; 18:2; 17:1; 26:2; 32:24;
35:9).
b. Există înfăţişări ne-antropomorfice (Exod 3:2- 4:17; 13:21, 22; 19:18-20;
Marcu 1:10).
c. Există vorbirea directă fără o înfăţişare vizibilă (1 Samuel 3:11; Marcu
1:11; 9:7; Ioan 12:28, 29).
d. Există înfăţişări ale „îngerului Domnului.”
Următoarele pasaje sunt relevante pentru acest subiect: Geneza 16:7; 18:2;
22:11; 24:7, 40; 31:11; 32:24; 48:15 şi următoarele versete; Exod 3; 13:21;
14:19; Exod 23:20 şi următoarele versete, 32:34-33:17; Numeri 20:16; Iosua 5:13
– 6:2; Judecători 2:1-5; 6-11 şi următoarele versete; 13:2 – 23; Isaia 63:8, 9.
Misterul şi complexitatea a pătruns subiectul „Îngerul Domnului.” Această fiinţă
pare a fi un mesager divin diferit de Dumnezeu. Observaţi Exod 23:20; Isaia
63:8, 9. El este adesea identificat ca Dumnezeu, totuşi comparaţi Exod 23:21;
Geneza 16:13; Exod 3:2-7; Judecători 6:11; 13:2-23. În mod sigur el nu este un
înger în sensul obişnuit al termenului. Observaţi Exod 32:34-33:17 cu 23:20 şi
următoarele versete; Geneza 48:15. Oehler descrie punctul de vedere cel mai
acceptabil cu privire la acest înger. El spune că El este „o prezentare de sine
a lui Iehova intrând în sfera creaturii şi este una în esenţă cu Iehova; şi
totuşi este diferit de El.” (18) Observaţi şi menţionarea lui Davidson din ISBE.
„În îngerul Domnului el (Iehova) este pe deplin prezent ca Dumnezeu al
legământului poporului său pentru a-i răscumpăra.” (19)
e. Există întrupare.
Observaţi Ioan 1:14, 18; Coloseni 1:15,19. Inevitabil creştinul se gândeşte în
direcţia Logos-ului pre-întrupat când terminologia şi conceptele sunt aduse
înaintea sa ca mai sus. Întruparea poate fi văzută corect ca o formă culminantă
a teofaniei.
3. Apariţia ei
O trecere în revistă a modurilor de revelaţie teofanică şi profetice din Vechiul
Testament justifică pe deplin afirmaţia că Moise culminează perioada teofanică
primitivă şi că revelaţia în perioada post-Mozaică a Vechiului Testament este
dată prin modul profetic. Desigur, nu că acest contrast este absolut, dar el
este cu toate acestea frapant de a observa preponderenţa teofaniei în Pentateuh
făcând loc preponderenţei profeţiei în restul Vechiului Testament. Conform
ilustraţiei dată mai sus de aceasta este cea din Geneza. O considerare a lui
Deuteronom 18:15 şi Numeri 12:6 unde instituirea şi natura slujbei profetice
sunt descrise ar fi putut avertiza această tranziţie. Observaţi şi Deuteronom
34:10 cu privire la aceasta.
În mod caracteristic la fel ca şi începutul istoriei umane, profeţii vorbesc
despre o teofanie escatologică ce va desăvârşi istoria. Conform Psalmul 50:3;
96:13; Isaia 2:21; 30:27, 40:3-11; Mica 1:3; 4:7; Ţefania 3:8; Ioel 3:17;
Zaharia 2:10f, 14:9; Maleahi 3:1. Aceasta va fi revelaţia definitivă a lui
Dumnezeu pentru mântuire şi judecată pe care teofania Vechiului Testament nu a
furnizat-o.
Această teofanie prezisă ajunge în persoana lui Isus, Iehova al Vechiului
Testament, Dumnezeul Întrupat. În Noul Testament nu există înfăţişări
antropomorfice ale lui Dumnezeu. Nici o înfăţişare a îngerului Domnului nu ne
confruntă. (Fapte 12:7 este o excepţie notabilă.) Acestea s-au împlinit în Fiul
Întrupat, vocea Tatălui care aduce mărturie Fiului, (Marcu 1:11, 9:7; Ioan
12:28), şi Duhul ca un porumbel odihnindu-se peste Fiul. Teofania finală vine în
ziua Domnului, original ziua lui Iehova, acum ziua Domnului Isus când El vine în
slava Sa (2 Petru 3:8-10, 12, 18; Matei 25:31).
4. Semnificaţia ei
a. Teofania subliniază caracterul supranatural inevitabil al revelaţiei.
Warfield spune:
Caracterul supranatural complet al revelaţiei dat de teofanii este evident. Cel
care nu va admite că Dumnezeu vorbeşte cu omul, pentru a face de cunoscut
scopurile Sale amabile cu privire la el, nu trebuie decât să recurgă la
pronunţarea poveştilor legendare. Realitatea obiectivă a modului de comunicare
care este adoptat este intensă, şi se renunţă la aceasta pentru observarea cu un
accent mai mare. În viaţa naturală a omului Dumnezeu vine nepoftit într-o
manieră pur supranaturală, purtând o comunicare pur supranaturală. În aceste
comunicări ne sunt oferite doar o serie de „mesaje goale ale lui Dumnezeu.” (20)
b. Teofania ca un mod de revelaţie posedă o anume superioritate ca demnitatea,
favoarea, şi privilegiul acordat destinatarilor ei. Această demnitate provine în
parte din faptul de a fi modul elementar prin care Dumnezeu a vorbit la
începutul lumii şi cu Patriarhi. Mai special ea se explică pe baza apropierii
fizice faţă de Dumnezeu care este implicată, ca să spun aşa, prin relaţiile
personale, directe şi intime cu care Dumnezeu este conferit. Conform Numeri
12:6. Warfield remarcă:
Circumstanţa în care Dumnezeu i-a vorbit lui Moise, nu prin vis sau viziune ci
gură către gură, este într-adevăr anunţată (Numeri 12:8) ca o dovadă a favorii
specifice arătată lui Moise şi chiar a prestigiului superior al lui Moise
deasupra altor organe de revelaţie: Dumnezeu i-a îngăduit o intimitate a
comunicării pe care El nu a acordat-o altora. Dar deşi Moise a fost astfel
distins mai presus de toţi ceilalţi în afacerile lui Dumnezeu cu el, nu se face
nici o distincţie între descoperirile date prin el şi cele date prin alte organe
ale revelaţiei din punct de vedere al Divinităţii sau al autorităţii. Şi dincolo
de aceasta nu avem nici o garanţie Scripturală de a continua în a contrasta un
mod de revelaţie cu altul. (21)
II. Sugestia internă: profeţia
A. Terminologia biblică
1. Profet (Nabhi')
Etimologia acestui cuvânt este neclară. Folosirea lui în Vechiul Testament
trebuie să dicteze înţelesul său. Pentru B.B. Warfield şi E.J. Young, înţelesul
său trebuie să fie cel al unui „purtător de cuvânt divin” sau un „purtător de
cuvânt pentru Dumnezeu.” Warfield spune:
Pasajul fundamental care aduce înaintea noastră evenimentul central în maniera
cea mai vie este, fără îndoială, povestirea însărcinării lui Moise şi Aaron dată
în Exod 4:10-17; 7:1-7. Aici, în cele mai expresive cuvinte, Iehova declară că
El care a făcut gura poate fi cu ea pentru a o învăţa ce să vorbească, şi anunţă
funcţia precisă a unui profet de a fi „o gură a lui Dumnezeu,” care nu vorbeşte
cuvintele sale ci cuvintele lui Dumnezeu. Prin urmare, numele evreiesc pentru
„profet” (nabhi'), oricare ar putea fi etimologia sa, înseamnă în toată
Scriptura doar „purtător de cuvânt,” cu toate că nu „purtător de cuvânt” în
general, ci purtător de cuvânt prin eminenţă, adică, purtătorul de cuvânt al lui
Dumnezeu; şi formula caracteristică prin care o declaraţie profetică este
anunţată este: „Cuvântul lui Iehova a venit la mine,” sau scurt „spune Iehova”.
(22)
Următoarele folosiri ale lui „nabhi” fac clar acest înţeles. Observaţi Exod
4:10-17 şi comparaţi aceasta cu 7:1-7. Observaţi şi implicaţiile folosirii
importante din Deuteronom 18:15-22, în special v. 18b. Observaţi şi implicaţiile
clare găsite în chemarea lui Ieremia la slujba profetică în Ieremia 1:5, 6, 17
conform 15:15-19.
2. Profeţia (Nabhah)
Young crede că acesta este un verb denominativ derivat din substantivul, profet.
Acesta înseamnă a acţiona ca un profet. (23) Conform Amos 7:10-17; Ezechiel
37:4-7. De aceea, a profeţi înseamnă a declara Cuvântul lui Dumnezeu. Totuşi, în
anumite contexte o altă implicaţie domină înţelesul verbului. A acţiona ca un
profet înseamnă uneori să acţionezi neobişnuit, încântător aşa cum au acţionat
uneori profeţii. Acest înţeles ne anunţă că în unele cazuri purtarea
încântătoare i-a caracterizat pe profeţi. Conform 1 Samuel 10:5; 1 Samuel 18:10;
19:18-24; 1 Împăraţi 18:29; Ieremia 29:26. (24)
3. Vizionar (Ro'eh, Hozeh)
Aceste cuvinte îl indicau pe profetul lui Dumnezeu şi erau în esenţă sinonime cu
Nabhi'. Conform 1 Samuel 9:9; Isaia 30:9, 10. Ultimul pasaj ca şi etimologia
acestor termeni sugerează puţin mai multă informaţie. Aceşti termeni subliniază
metoda de primire a revelaţiilor care caracterizau doctrina profetică. Aceşti
oameni au văzut „viziuni”. De aceea, este corect să spunem că nabhi' subliniază
relaţia profetului cu poporul; ro'eh subliniază relaţia sa cu Dumnezeu. Ro'eh
subliniază recepţionarea mesajului, Nabhi' transmiterea unui mesaj. (25)
B. Perioada ei predominantă
În tratarea teofaniei, a fost observat un contrast frapant (deşi nu absolut)
între modurile de revelaţie culminând cu Moise şi cei care l-au urmat. În timp
ce modul profetic de revelaţie prin viziuni şi vise are loc înainte de Moise
(Geneza 15:1, 20:3-7, 37:5, 46:2) aceasta devine predominantă în perioada
teocratică. Acest contrast frapant este explicat de instituţia teocratică,
profetică stabilită de Cuvântul lui Dumnezeu în Deuteronom 18:9-22.
Acest pasaj începe prin interzicerea unor orori prin care naţiunile din Canaan
au căutat revelaţia supranaturală. În acest context, (observaţi legătura dintre
versetele 14 şi 15) Dumnezeu promite că va ridica un profet pentru Israel.
Aceasta indică spre faptul că era necesară continuarea revelaţiei pentru Israel.
Astfel Dumnezeu va ridica un profet pentru a împlini nevoile poporului său. (26)
Întrebarea crucială cu care se confruntă acest pasaj este cea a identităţii
profetului. Cine este profetul din v. 15, 19? Câteva consideraţii biblice clare
cer o trimitere Mesianică pentru acest pasaj.
(1) Substantivul la singular implică aceasta.
(2) Comparativul „ca mine” implică aceasta. Observaţi Deuteronom 34:10.
(3) Interpretarea tradiţională a evreilor favorizează aceasta. Conform Ioan
6:14; 4:25; 1:20, 21. Această interpretare tradiţională era individualistă şi
escatologică, dacă nu mesianică, Ioan 7:40, 41.
(4) Dovada directă a Noului Testament cere aceasta. Conform Ioan 5:45-47, Ioan
5:43 conform Deuteronom 18:19; Fapte 3:23.
Alte consideraţii indică o referire la instituţia profetică, linia profeţilor în
Israel.
(1) Legătura cu contextul anterior indică spre instituţia profetică. Observaţi
versetele 9-14. Ce bine ar fi putut face un profet Mesia îndepărtat faţă de
acest popor?
(2) Contextul mai larg al cărţii Deuteronom indică spre instituţia profetică.
(27)
(3) Această referinţă este necesară pentru a explica existenţa instituţiei
profetice. (28)
(4) Referinţa lui Luca 11:50, 51 la Deuteronom 18:19 indică spre această
concluzie. Conform Fapte 3:23.
(5) Referinţa la testul din versetele 20-22 indică în acest sens.
La prima privire această referinţă dublă poate părea contradictorie. De fapt,
Noul Testament ne învaţă că Duhul lui Hristos era cel care a vorbit în toţi
profeţii. Conform Fapte 3:21b-24 şi 1 Petru 1:11. (Observaţi că referinţa la
„Samuel şi la succesorii săi după el” că compune „toţi profeţii”: aceasta este o
referinţă specifică la instituţia profetică teocratică. Această referinţă este
foarte apropiată de citarea lui Deuteronom 18:18, 19 şi este cea mai
interesantă.) (29) Această referinţă dublă este o dovadă a împlinirii germinate
şi apoi a împlinirii complete.
Deuteronom 18:15, 18 ridică întrebarea relaţiei dintre Moise şi profeţi. (30)
Această întrebare primeşte un răspuns definitiv în al doilea pasaj principal cu
referire la instituţia profetică teocratică, Numeri 12:1-8. Trebuie subliniate
câteva puncte importante din acest pasaj.
(1) Întrebarea nu este legitimitatea profeţilor. Conform Numeri 11:29.
(2) Moise ocupă un loc al intimităţii superioare cu Dumnezeu şi autoritate în
poporul lui Dumnezeu prin comparaţie cu profeţii (Numeri 12:7, 8).
(3) Superioritatea lui Moise este rezumată în moduri diferite prin care Dumnezeu
comunică cu Moise în comparaţie cu profeţii. Moise obţine revelaţia prin
teofanie, profeţii prin viziuni, vise. Diferenţa dintre aceste mijloace este
caracterizată ca diferenţa dintre a vorbi „deschis” şi nu în „vorbiri
întunecate.” Astfel, revelaţiei lui Moise i se atribuie o claritate superioară.
Două concluzii pot fi deduse din aceste puncte.
(1) Instituţia profetică teocratică a profeţie a fost inferioară revelaţiei
Mozaice şi astfel, a susţinut-o.
(2) Metoda obişnuită a revelaţiei către profeţi era cea a sugestiei interioare
(viziuni şi vise). (31)
C. Distincţiile sale necesare
Există o distincţie triplă cu referire la profeţi şi profeţie pe care datele
deja examinate o imprimă. În cel mai larg sens profeţii sunt purtătorul de
cuvânt al lui Dumnezeu, unul prin care Dumnezeu transmite revelaţia spre poporul
său. Într-un sens mai strict, profeţii sunt vizionari de viziuni. Aici profeţii
desemnează pe cineva care a primit o formă particulară de revelaţie. În cel mai
strict sens, profeţii sunt reprezentanţi ai instituţiei profetice teocratice
ridicată pentru Israel în ţinutul Palestinei.
P R O F E Ţ I
NOTE:
(1) Conform Scripturilor Moise a fost un profet (Fapte 7:52 conform versetelor
20-44) doar în cel mai larg sens. Conform Deuteronom 34:10, Deuteronom 18:15
(2) Acest tabel explică Fapte 3:18-24 în contrast cu Luca 11:50-51.
D. Definiţia sa proprie
Ca mod al revelaţiei, profeţia trebuie să fie deosebită faţă de teofanie în
faptul că comunicarea divină nu este mijlocită prin lumea externă, ci este
comunicată interior. Aceasta trebuie să fie deosebită de inspiraţie deoarece în
profeţie mintea umană este pasivă în producerea mesajului. Acolo este suspendată
conştiinţa normală şi este prezentat mesajul divin. Inspiraţia implică
utilizarea activă a minţii umane în producerea mesajului. (32)
E. Caracterul ei autoritar
Mai multe întrebări sunt ridicate de datele trecute în revistă cu referire la
autoritatea absolută a mesajului profetic. Observaţi în special Numeri 12:1-8.
1. Superioritatea lui Moise faţă de profeţi implică oare o autoritate inferioară
a mesajului lor? Nu. Nu este nici un contrast în acest punct.
Dar chiar dacă Moise a fost deosebit astfel mai presus de toţi ceilalţi în
afacerile lui Dumnezeu cu el, nu se face nici o deosebire între revelaţiile date
prin el şi cele date prin alte organe ale revelaţiei din punct de vedere al
Divinităţii sau al autorităţii. Şi dincolo de aceasta nu avem nici o garanţie
scripturală de a merge mai departe în a contrasta un mod al revelaţiei cu
celălalt ... În orice diversitate de forme, prin orice varietate de moduri, în
orice stadii deosebite este oferită, ea este întotdeauna revelaţia unui singur
Dumnezeu, şi întotdeauna singura revelaţia răscumpărătoare care se dezvoltă
consecvent a lui Dumnezeu. (33)
2. Identificarea profeţiei prin mijlocul viselor şi viziunilor implică faptul că
ele erau lăsate în propriile lor puteri de a comunica mesajul primit?
Nu. Modul profetic al revelaţiei implică şi recepţionarea şi transmiterea
mesajului. Observaţi semnificaţia terminologiei duble a lui nabhi şi ro'eh.
Primul cuvânt subliniază transmiterea, al doilea recepţionarea mesajului.
Procesul revelaţiei prin profeţi era un proces prin care Iehova a pus cuvintele
Sale în gurile profeţilor, şi profeţii au vorbit precis acele cuvinte şi nu
altele. Deci profeţii au afirmat numai aceasta. "Apoi Iehova şi-a folosit mâna
sa, şi mi-a atins gura," explică Ieremia în relatarea sa a cum a primit
profeţiile sale, "şi Iehova mi-a spus, Iată, am pus cuvintele Mele în gura ta"
(Ieremia 1:9; conform v. 14; Isaia 51:16; 59:21; Numeri 22:35; 23:5, 12, 16).
Prin urmare, cuvintele "cu care" ei au vorbit nu erau ale lor ci ale Domnului:
"Şi El mi-a spus," afirmă Ezechiel, „Fiul omului, du-te la casa lui Israel, şi
spune-le cuvintele Mele!” (Ezechiel 3:4). Acesta este un proces a nimic altceva
decât „dictare” care este descris astfel (2 Samuel 14:3, 19), deşi, desigur,
întrebarea ar putea rămâne deschisă cu privire la procesele exacte prin care a
fost înfăptuită această dictare. (34)
Ca o confirmare a celor afirmate mai sus, comparaţi aceste pasaje: Deuteronom
18:18, 19, 20, 21, 22; Ieremia 1:9, 5:14; Isaia 51:16; Numeri 22:35; 23:5, 12,
16; Ezechiel 3:4; Exod 4:10-17.
3. Oare faptul că modul profetic de revelaţie implică şi recepţia şi
transmiterea unui mesaj implică un control mecanic al profetului şi suspendarea
umanităţii sale? Nu. Controlul lui Dumnezeu asupra profetului este organic, nu
mecanic. Dumnezeu a adaptat profetul la profeţie, înainte de a adapta profeţia
la profet. Ca să spun aşa, Dumnezeu foloseşte instrumentele sale în conformitate
cu naturile lor şi formează acele naturi având scopurile sale în minte. Aceasta
nu este o contradicţie cu deplina divinitate şi autoritate a cuvântului
profetic, care este pătruns cu urmele personalităţii lui Isaia sau a lui Amos.
(35)
III. Operaţia simultană: Inspiraţia
A. Perioada ei predominantă
Klooster afirmă: "Acest mod de revelaţie este cel mai predominant în perioada de
după Cincizecime a Noului Testament. Prin acest mijloc apostolii s-au angajat în
predicarea şi învăţarea lor, şi în special au produs epistolele lor." (36)
Ascendenţa sa în această perioadă poate arăta spre faptul că ea este cea mai
avansată metodă de revelaţie. În teofanie, Dumnezeu îl confruntă pe om în lumea
externă. În profeţie, în lumea internă. În inspiraţie, acţiunea divină şi cea
umană sunt unite.
B. Distincţia sa necesară
Inspiraţia ca un mod al revelaţiei şi inspiraţia ca o metodă de inscripturare
trebuie să fie deosebite. Inspiraţia este modul numai a unei părţi din revelaţia
divină. Aceasta este metoda întregii inscripturări. Kuyper remarcă:
În studiul factorilor inspiraţiei ar fi potrivit să începem cu o distincţie
ascuţită între inspiraţie ca un mijloc al revelaţiei şi inspiraţiei Sfintei
Scripturi. Dacă, de exemplu, iau Psalmul cincisprezece, se poate pune întrebarea
cum, în ce fel, şi cu ce ocazie cântăreţul a fost inspirat cu conţinutul acestui
cântec, şi care este relaţia între ceea ce el însuşi a cântat şi ce Dumnezeu a
cântat în şi prin el; dar acestea sunt total diferite faţă de întrebarea prin ce
acţiune a Duhului Sfânt a fost adoptat acest cântec vechi în manuscrisul sfânt,
chiar în forma aceasta, prin care el a devenit un cuvânt al lui Dumnezeu pentru
întreaga Sa biserică. (37)
Pentru confirmarea afirmaţiilor de mai sus observaţi că o anumită literatură
inspirată sau unele discursuri s-ar putea să nu fi fost incluse în Scriptura
inspirată (Coloseni 4:16).
C. Definiţia sa proprie
Acest mod de revelaţie diferă faţă de profeţie precis deoarece în ea Dumnezeu
foloseşte întreaga personalitate a organului revelaţiei ca factor. Comparaţi
Luca 1:4 şi Galateni 1:6.
1. Klooster, lucrare ne-publicată intitulată Introduction to Systematic
Theology, p. 67; Don Garlington's note din clasă.
2. Warfield, Revelation and Inspiration, p. 28.
3. Warfield, Revelation & Inspiration, pp. 14-15.
4. Warfield, op. cit., pp. 15ff.
5. Warfield, op. cit., p. 15.
6. Totuşi aici a fost un motiv unic pentru utilizarea sorţului în Fapte 1.
7. The International Standard Bible Encyclopedia, pp. 861ff.
8. Kuyper, op. cit., p. 425.
9. Berkouwer, Studies in Dogmatics, THE PROVIDENCE OF GOD, p. 206ff.
10. Kuyper, op. cit., p. 425.
11. Berkouwer, op. cit., p. 211.
12. Orr as quoted by Warfield in Revelation and Inspiration, p. 112.
13. Kuyper, op. cit., p. 424.
14. Kuyper, op. cit., p. 422.
15. Berkouwer, op. cit., p. 215, 225.
16. Berkouwer, op. cit., pp. 229ff.
17. A. B. Mickelsen, Interpreting the Bible, p. 9.
18. Oehler, Theology of the Old Testament, p. 133.
19. International Standard Bible Encyclopedia, p. 34.
20. Warfield op. cit., pp. 16, 17.
21. Warfield, op. cit., pp. 15, 16.
22. Warfield, op. cit., p.19. Cf. Young in My Servants The Prophets, p.60,
23. E. J. Young, op. cit., pp. 66-68.
24. Note Young's conclusion, op. cit., p. 75.
25. Young, op. cit., pp. 64-66.
26. Young, op. cit., p.27.
27. Young, op. cit., p. 30.
28. Young, op. cit., p. 30f.
29. Young, op. cit., p. 35.
30. Young, op. cit., p. 38.
31. Warfield, op. cit., pp. 20, 21.
32. Warfield, op. cit., p. 22.
33. Warfield, op. cit., pp. 15, 16, 18.
34. Warfield, op. cit., pp. 18ff. Cf. Klooster, expunere ne-publicată, pp. 73,
75.
35. Warfield, op. cit., pp. 25f.
36. Klooster, op. cit., p. 79.
37. Kuyper, op. cit., p. 504.