Soteriologie:  

 

În Natura şi necesitatea mărturisirii publice a religiei

 Charles Hodge



Din Calea vieţii (1841)

Religia constă într-o mare măsură în legătura secretă a sufletului cu Dumnezeu; în acele acte de adorare, recunoştinţă, încredere şi supunere pe care ochiul omului nu le poate vedea şi cu care străinul nu poate amesteca. Aceste practici secrete, prin controlarea comportamentului exterior şi prin procurarea motivelor pentru comportarea umilă şi acţiunilor benevole ale creştinului nu pot într-adevăr eşua în a-şi manifesta existenţa; dar expunerea lor numai pentru ca alţii să observe, este la limita încălcării pe care Salvatorul nostru o condamna la Fariseii de demult. După indicaţiile lui, milosteniile noastre trebuie făcute în secret: când ne rugăm, ar trebui să ne rugăm în secret şi când postim, nu trebuie să ne arătăm oamenilor că postim, ci Tatălui, care vede în secret. Cu aceste cuvinte, Hristos mai mult decât condamnă ipocrizia; El nu numai că interzice îndeplinirea îndatoririlor religioase în scopul de a fi văzut de oameni, şi ne învaţă că adevărata religie este neinvazivă şi retrasă. Evită strălucirea zilei. Este sfântă, solemnă, secretă, plină de bucurie în a nu fi observată. Este direct opusă expunerii ostentative a sentimentelor religioase, în care aceia ce fac din religie un subiect de discuţie se bucură.

Deşi religia este retrasă, ca şi caracter, şi deşi constă în mare măsură în relaţia secretă dintre suflet şi Dumnezeu, ea are parte şi de relaţii publice şi sociale, ceea ce face imposibil ca un creştin adevărat să dorească să ţină secret faţă de lume faptul că este creştin. Aceasta se încearcă adesea, pentru un timp, de către aceia a căror credinţă este slabă şi care urăsc reproşul ce însoţeşte mărturisirea religiei, în multe circumstanţe. Tentaţia de a ascunde nu poate fi bine apreciată de către aceia care au trăit mereu în centrul unei societăţi religioase, unde mărturisirea sentimentelor religioase este paşaportul către încredere şi respect. Aceste persoane cunosc puţin încercarea la care sunt expuşi confraţii lor, ai căror părinţi sau asociaţi privesc religia cu ură sau dispreţ, şi care pedepsesc orice manifestare de sentimente pioase cu pedeapsa batjocurii crude. La un nivel mai mare sau mai mic, o mare parte din oamenii lui Dumnezeu sunt chemaţi să îndure această încercare; şi sunt adesea tentaţi să întrebe dacă ei nu pot fi religioşi fără a lăsa aceasta să se ştie. Dacă religia este un lucru secret, de ce să nu fie ţinută secretă ? La această întrebare, răspunsul este decisiv şi simplu. Mărturisirea lui Hristos înaintea oamenilor este declarată în Scriptură a fi esenţială pentru salvare. “Oricine”, a spus Salvatorul nostru “Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri; dar de oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri.” Mat. 10:32-33. Din nou: “ Pentru că de oricine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în acest neam preacurvar şi păcătos, Se va ruşina şi Fiul omului, când va veni în slava Tatălui Său împreună cu sfinţii îngeri.”Marcu 8:38. Pavel, deasemenea, spune scriindu-I lui Timotei “Să nu-ţi fie ruşine, deci, de mărturisirea Domnului nostru, nici de mine, întemniţatul Lui. Ci sufere împreună cu Evanghelia, prin puterea lui Dumnezeu. II Tim. 1:8. "Dacă răbdăm, vom şi împărţi împreună cu El. Dacă ne lepădăm de El, şi El Se va lepăda de noi. II Tim. 2:12. Şi mai clar, când vorbeşte despre condiţia mântuirii , el spune “Dacă mărturiseşti, deci, cu gura ta pe Isus ca Domn, şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit. Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire.” Rom. 10:9-10. Acelaşi adevăr este învăţat în toate acele pasaje care afirmă necesitatea botezului, deoarece botezul implică o mărturisire publică a Evangheliei. Deci, Salvatorul nostrum, în confirmarea Sa către apostolic, a spus “Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit; dar cine nu va crede, va fi osîndit.” Marcu 16:16. Şi în ziua Cincizecimii, când oamenii erau convinşi de păcatul respingerii lui Hristos şi întrebau ce să facă, Petru le-a răspuns: “Pocăiţi-vă şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos” Fapte 2:38. Nu era de ajuns ca ei să se retragă în casele lor şi să se pocăiască înaintea lui Dumnezeu, trebuiau să-L recunoască public pe Hristos şi supunerea faţă de El. Deci,. nu este nici o condiţie a uceniciei mai clar descrisă decât aceasta. Dacă nu Îl mărturisim pe Hristos, nici El nun e va mărturisi. Dacă nu-L recunoaştem ca Salvator, El nu ne va recunoaşte ca discipoli. Dacă nu vrem să fim părtaşi cu El la reproşul şi contrazicerea păcătoşilor, nu putem lua parte nici la Gloria pe care a primit-o de la Tatăl.

Relaţia în care stăm faţă de Hristos ca Rege al nostru, necesită o recunoaştere publică a autorităţii Lui. În regatul acestei lumi, nimeni nu este admis pentru privilegiile cetăţeniei fără o mărturisire de supunere. Şi în regatul lui Hristos, cei care nu-I recunosc autoritatea, Îl resping. Refuzând să-L mărturisească ca Domn, ei declară că nu sunt poporul Lui.

Biserica este adesea comparată în Biblie cu o familie. Poate un copil să trăiască în casa tatălui său fără să-şi recunoască părinţii? Poate el primi binecuvântarea dragostei mamei şi să nu recunoască faptul că ea este mama lui? Poate trece pe lângă ea pe stradă şi să nu recunoască, iar apoi să se furişeze, sub acoperirea nopţii şi să se hrănească la masa ei şi să fie protejat de grija ei? Toţi simt că nici un copil, cu sentimente filiale, nu ar ezita în a-şi recunoaşte părinţii, deci putem fi siguri că nu suntem copiii lui Dumnezeu dacă ne este teamă sau ruşine să-L recunoaştem ca Tată şi obligaţia noastră de a-L onora şi de a ne supune Lui.

Trebuie luat în considerare că creştinii sunt închinători la Hristos. Apostolul îi salută pe Corinteni ca pe cei care cheamă Numele Domnului Isus şi de la început, în Ierusalim şi în Damasc, creştinii erau aceia care chemau Numele lui Hristos. Fapte 9:14, 21. Dar ce fel de închinător este acela căruia îi este ruşine sau teamă să recunoască pe Dumnezeu? Toate relaţiile în care un creştin stă în Hristos, ca Rege, Ca şi Cap al familiei lui Dumnezeu şi ca obiect al închinării divine, implică necesitatea mărturisirii înaintea oamenilor; şi noi practice Îl respingem în toate aceste relaţii, neglijând sau refuzând mărturisirea publică despre El şi religia Lui.

Considerarea de moment a naturii religiei lui Isus Hristos trebuie să ne convingă de imposibilitatea de a fi creştin în secret. Nu numai inima, ci întreaga comportare externă, trebuiesc freglate de religie. Interzice multe lucruri pe care lumea le permite ; se bucură de multe lucruri pe care lumea le interzice. Supunerea ca învăţătură, presupune o mărturisire publică; deoarece această supunere trage o linie de distincţie între discipolii ei şi oamenii din lume. Acesta este unul din motivele pentru care oamenii lui Dumnezeu sunt numiţi sfinţi. Sunt diferiţi, separaţi de ceilalţi şi consacraţi lui Dumnezeu. Când încetează a mai fi diferiţi de cei din jurul lor, încetează a mai fi sfinţi. Dacă temperamental lor interior şi comportamentul exterior nu-I marchează ca fiind un popor aparte, ei nu sunt creştini. “Un oraş aşezat pe un deal nu poate fi ascuns”. Nu se poate ca aceia ce se leapădă de sine şi-şi iau crucea şi zilnic Îl urmează pe Hristos, ale căror sentimente sunt fixate pe lucrurile de sus ; care merg prin credinţă şi nu prin vedere ; care trăiesc pentru Dumnezeu şi se păstrează nepătaţi de lume, nu ar trebui să difere vizibil de aceia al căror spirit , principii şi obiective sunt lumeşti. Nici nu ar fi posibil ca această diferenţă să existe, fără o mărturisire din partea creştinilor, a cauzei lor. El trebuie să apeleze la autoritatea lui hristos ca şi justificare a comportamentului lui şi deci, nu poate trăi ca şi creştin fără a-L mărturisi pe Hristos.

Pe lângă temperamentul general şi comportamentul cerut de Evanghelie, sunt multe îndatoriri specifice de care se bucură Hristos, care implică o mărturisire publică a religiei. Organizarea bisericii Lui ca o societate vizibilă presupune separarea unui popor care-I recunoaşte autoritate şi mărturisirea supunerii în faţa legilor Lui. Porunca pe care El a dat-o discipolilor Lui a fost să meargă în toată lumea, predicând Evanghelia Lui, făcând ucenici, botezându-I în Numele Lui, adunându-I în societăţi distincte şi numind conduceri peste ei, pentru a conduce închinarea publică şi pentru a practica disciplina. Toate acestea presupun ca urmaşii Luis ă constituie un Corp public, recunoscându-L ca şi Cap al lor şi mărturisindu-L ca şi Salvator şi Domn înaintea lumii. Cum poate un om să ţină faptul că este creştin un secret, când creştinismul este făcut să-şi asume această formă vizibilă, prin Autorul lui? Este o bucurie pentru fiecare credincios să se asocieze cu o biserică, să se adune cu alţi creştini pentru închinare publică şi să se unească cu ei în celebrarea morţii Salvatorului. Dacă un creştin se supune lui Hristos şi dacă supunerea include acele fapte exterioare ce implică recunoaşterea publică, atunci nici un om nu poate fi creştin, dacă nu face această recunoaştere.

Sunt unele îndatoriri (şi acelea fondate pe precepte pozitive) poruncite în Cuvântul lui Dumnezeu, pe care sentimentele corecte nu ne îndeamnă, prin ele însele, să le descărcăm. Dacă ni se cere să lăsăm păcatul, să-L slujim pe Dumnezeu, să iubim aproapele, să trăim pentru ceilalţi, nu pentru noi, să ne rugăm, să ne alăturăm închinării publice şi sociale pentru Dumnezeu — acestea sunt lucruri în care inima înnoită se bucură instinctive. Autoritatea exterioară călăuzeşte şi sancţionează îndeplinirea; dar motivul supunerii nu este doar consideraţia pentru autoritate. În mod asemănător, în timp ce mărturisirea publică a lui Hristos este poruncită în scriptură ca o îndatorire necesară, în acelaşi timp este şi tributul spontan al fiecărei inimi creştine. Dacă un supus nu necesită să fie îndemnat să recunoască un suveran pe care îl iubeşte; dacă unui copil nu este nevoie să I se poruncească să mărturisească pe un părinte pe care-l respectă; cu atât mai puţin are nevoie un credincios să fie forţat să-L mărturisească pe Salvator, pe care Îl priveşte ca pe strălucirea slavei Tatălui, faţă de care se simte îndatorat pentru răscumpărare şi pe care speră să-L laude şi slujească împreună cu sfinţii şi îngerii în cer. Nu trebuie afirmat că vreun credincios este vreodată ruşinat cu Isus; nici că în circumstanţele unei încercări anume s-ar teme să recunoască adevărul sau să-şi asume Numele Lui. Petru s-a lepădat odată de Stăpânul lui. Dar este adevărat că nici un om nu poate avea opinii corecte despre Hristos şi sentimente corecte faţă de El, fără ca să-L recunoască în mod obişnuit, deschis şi cu bucurie, ca Dumnezeu şi Salvator. Va socoti dispreţul lui Hristos ca fiind mai bogat decât comorile Egiptului şi va alege mai repede să sufere cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile păcatului pentru o vreme.

Nu este greu de înţeles natura îndatoririi luate în considerare. A-L mărturisi pe Hristos înseamnă a-I recunoaşte caracterul şi cerinţele. Înseamnă a recunoaşte că Isus este Hristosul. Înseamnă a admite adevărul doctrinelor pe care El le-a învăţat. Înseamnă a mărturisi supunerea înaintea Lui ca Domn şi Salvator al nostru. Această mărturisire trebuie să fie publică; trebuie făcută înaintea oamenilor; trebuie făcută cu gura şi nu trebuie negată prin comportament. Trebuie amintit că aceasta include mai multe decât doar asumarea numelui de creştin ca fiind diferit de păgâni şi de mahomedani. Dacă concepem şi reprezentăm greşit caracterul lui Hristos, mărturia unei asemenea opinii eronate nu este cea pe care o cere El. A-L recunoaşte pe Hristos ca fiind un om bun, sau un învăţător inspirat înseamnă, de fapt, a-L nega în adevăratul Său caracter de Fiu al lui Dumnezeu, ca împăcare pentru păcatele noastre, ca Singurul Mijlocitor şi Domn suveran al celor vii şi al celor morţi. Şi a recunoaşte Evanghelia doar ca fiind un cod al moralei înseamnă a o respinge ca fiind revelarea harului adevărat al lui Dumnezeu. Mărturisirea care se cere este recunoaşterea publică a lui Hristos, în adevăratul Său caracter şi a Evangheliei Lui în adevărata ei natură. Nu trebuie să lipsim Evanghelia de tot ceea ce este ofensiv pentru mândria omenească şi să recunoaştem restul. Lucrul care trebuie făcut este să luăm ocara de a mărturisi ceea ce este o ruşine pentru evrei şi o prostie pentru greci. Trebuie să ne recunoaştem credinţa şi încrederea într-un Salvator dispreţuit şi respins de oameni şi în doctrinele pe care raţiunea omenească nu le poate descoperi şi înţelege.

Sunt mai multe moduri în care această mărturisire publică poate fi făcută. După cum s-a remarcat deja, este o mărturisire inclusă în supunerea cerută de poruncile lui Hristos. Supunerea este deci, o formă a mărturisirii şi nu poate fi vreodată transmisă fără a-i distinge pe aceia care sunt urmaşi ai lui Hristos. Din nou, ocaziile apar frecvent, ocazii în care creştinii sunt chemaţi să mărturisească adevărul, să-l apere de cei ce-l pun la îndoială, să-l îndemne celor asupra cărora au influenţă sau autoritate sau să motiveze speranţa care este în ei, cu teamă şi blândeţe. Dar cel mai important mod de a mărturisi este supunerea la poruncile botezului şi Cinei Domnului. Atâta subliniere este dată acestor instituţii în Cuvântul lui Dumnezeu, încât fiecare creştin ar trebui să aibă o idée clară adupra naturii lor şi asupra îndatoririi lui cu privire la ele.